Vasile Ernu, lider al luptei anticomuniste din apartamentul său – Vatra nr. 10 , noiembrie 2006
de Alex Cistelecan
Metoda americană de cercetare istorică înţeleaptă cere ca între eveniment şi interpretarea lui să se scurgă un interval de cel puţin o sută de ani, pentru a fi siguri că, odată cu dispariţia ultimilor supravieţuitori, din evenimentul cu pricina n-a mai rămas decât pura semnificaţie, în caz că aşa ceva există. Metoda franceză militantă cere, dimpotrivă, ca interpretarea, dacă se poate, să însoţească evenimentul la fel de fidel precum indicaţiile şi contraindicaţiile însoţesc o cutie de medicamente: explicaţia fiind că numirea face parte din eveniment, de nu cumva îl constituie ca atare. Între aceste extreme, vom alege o metodă călduţă de raportare la focul luptei. Nu doar în sensul unui compromis temporal între răbdarea seculară americană şi interpretarea franceză livrată direct de pe baricadă; ci şi în sensul unei combinări a celor două metode de abordare: ce-am putea spune, aşadar, despre cartea lui Vasile Ernu, acum că primul val al receptărilor a trecut? de la distanţa aproape transatlantică a celor câtorva luni, în ce măsură numele care i s-au dat acestui eveniment l-au ratat sau l-au constituit ca atare?
S-ar zice că interpreţii acestei cărţi s-au pus de acord să se certe, în aşa măsură intervenţiile fiecăruia cereau completarea adversarului. Topica polemicii a fost, în fond, trasată deja în volumul propriu-zis: tonul l-a dat Sorin Antohi, care, în postfaţa cărţii, deplângea oarecum nostalgia pe care autorul o degajă în această evocare a vremurilor oficial de tristă amintire. De-aici, direcţia pe care criticii trebuiau să o urmeze a fost clar indicată: nostalgia, asta-i problema. De partea cealaltă, termenul cheie pe care avea să se construiască apărarea lucrării, invocat şi de Vasile Ernu în intervenţiile sale publice, a fost rapid pus la bătaie: ironia. Ca atare, structura polemicii iniţiale a fost cea a unui concurs de debate în care fiecare tabără croşetează abil pe câte un singur termen: nostalgie vs. ironie. Animat, cum sunt, ca de obicei, de-un spirit absolut hegelian, simt din nou nevoia să intervin dialectic-împăciuitor, ca o mămică, în numele liniştii de după-amiază: şi tu ai dreptate, şi tu ai dreptate. Sau, mai exact, izolat, nici unul nu are dreptate, dar împreună suntem de neînvins.
Aşadar. Că autorul însuşi se înşeală cu privire la ceea ce a scris, nu numai că nu e grav, ci poate fi chiar luat ca un posibil semn de creaţie autentică: la urma urmei, ce trist ar fi ca autorii să ştie într-adevăr ce scriu. Atitudinea ar deveni criteriul suprem de evaluare critică, iar literatura s-ar transforma într-un concurs al bunelor intenţii. De cealaltă parte, că Sorin Antohi este iritat de nostalgia inerentă textului e, din nou, ceva inevitabil, ceva care face parte din scenariul după care domnia sa îşi joacă, în mod regulat, rolul de anticomunist delegat. Cu toate astea, a rămâne la o lectură atât de unilaterală înseamnă a rata textul. Căci nostalgia – incontestabilă – a lui Vasile Ernu nu este chiar nostalgia vecinului de compartiment care îţi spune, în timp ce se descalţă, „ce bine era pe vremea lui Ceauşescu!”. După cum nici ironia singură nu epuizează maniera de scriere folosită de autor: nu avem de-a face, totuşi, cu o carte în care realitatea comunistă ar furniza un simplu pretext sau un simplu obiect de studiu peste care să se reverse hazul abstract. Combinaţia de nostalgie şi ironie pe care mizează autorul nu numai că nu e întâmplătoare, ci, am putea spune, e chiar singura metodă prin care fiecare dintre cele două componente îşi poate păstra propria identitate. Tot aşa cum, în cazul evocărilor lagărelor de exterminare naziste, o punere în scenă comică provoacă o lectură tragică şi viceversa, la fel şi aici, aplicarea izolată a unui singur ingredient – numai nostalgie sau numai ironie – ar fi fost cea mai sigură cale de a produce reacţia contrară: nostalgia excesivă ar fi dat senzaţia de ridicol, iar băşcălia pură risca să descopere în noi o rezistenţă afectivă nebănuită. Prin urmare, în mod paradoxal, cele două componente îşi pot păstra identitatea clară şi distinctă numai în măsura în care sunt aruncate în indistincţie: locul ferit al nostalgiei, identitatea la sine a afectului poate fi salvată numai în nelocul ghilimelelor şi al distanţării ironice. Şi invers, cel care garantează că distanţarea ironică nu e vidă, că nu este un simplu gest teatral, este chiar miezul grav al nostalgiei. Dar e, oare, într-adevăr, ceva paradoxal aici? Sau, dimpotrivă, există o ironie subiacentă oricărei nostalgii, după cum există o doză de nostalgie în orice ironie? Greşim oare din punct de vedere conceptual atunci când propunem pentru cele două o definiţie comună: şi anume, cea de apropriere ca pierdut a unui obiect altfel inapropriabil? E oare un delict filosofic să cităm din Agamben fără să punem ghilimele şi să considerăm, astfel, nostalgia şi ironia drept două specii ale melancoliei? Sau am putea chiar, în liniile definiţiei de mai sus, să forţăm o punere a lor în oglindă, după cum urmează: nostalgia ca ironie a trecutului şi ironia ca nostalgie a subiectului? Cu siguranţă fraza care rezumă cel mai bine toate aceste aspecte, toată această articulare fină de nostalgie şi ironie, este faimoasa „à quoi bon avoir quité Coasta Boacii?”. Bun. Confuzia fiind deplină, reţinem ce putem şi trecem la punctul doi.
O altă categorie de recenzenţi, fără îndoială mai subtilă, vizează tocmai semnificaţia politico-ideologică a acestui coktail molotov format din nostalgie şi ironie. „Copilăria bate ideologia”. În cele din urmă, strategia lui Vasile Ernu ar fi, pare-se, una cât se poate de perversă: neputând să legitimeze teoretic o formă de organizare politică desuetă, el se foloseşte, în acest scop, de amintirile a priori minunate ale copilăriei. Astfel, o existenţă privată fericită ar fi propusă, printr-un raţionament falacios, ca argument al unei organizări publice juste. Ceea ce e adevărat. Doar că, printr-o lectură nu neapărat maltratantă, se poate demonstra contrariul. Să revenim la cele spuse mai sus şi să încercăm să desprindem adevărul pe care-l conţin erorile vehiculate de recenzenţi. Atunci când acuză nostalgia lui Vasile Ernu, anticomuniştii de serviciu lasă să se vadă principiul îndoielnic pe baza căruia ei îşi contruiesc, de regulă, denunţul regimului totalitar: critica lor vizează întotdeauna principiile ideologice şi organizarea publică declarată. Dedesubtul regulilor şi practicilor vizibile, viaţa privată se presupune că ar fi rămas imaculată, o oază de umanitate nealterată, dotată cu un potenţial contestatar de nestins şi care, odată cu schimbarea regimului, poate să iasă din nou la lumină şi să stea la baza unei societăţi civile autentice. S-ar zice că, în umbra microfoanelor, tot poporul era potenţial revoluţionar şi nu aştepta decât un semn. Şi-atunci, de unde nostalgie când toată lumea era nemulţumită? Dacă n-ar fi existat frica unora sau dacă anticomuniştii noştri s-ar fi născut mai devreme şi ar fi prins măcar 14 ani sub comunism, eram demult ţară democratizată. În ce-i priveşte pe partizanii celeilalte strategii de lectură, „ironiştii”, pe cât sunt de aparent opuşi primilor, pe atât par a împărtăşi aceleaşi convingeri: şi anume că, indiferent cât de odios ar fi fost regimul politic, exista o rezistenţă privată spontană, în interiorul căreia conducerea politică era supusă tirului necruţător al ironiei şi al bancurilor, oază din care îşi trage, de altfel, şi autorul sursa de umor. Cică în umbra marilor minciuni publice, comunităţi umane veritabile puteau să ia naştere. Or, ceea ce cartea lui Vasile Ernu scoate la lumină este tocmai indistincţia, în interiorul regimului comunist, dintre spaţiul public şi cel privat al ideologiei. Un regim politic nu se menţine în vigoare prin ordinele, regulile şi principiile sale vizibile. La fel cum nici un regim politic nu se poate menţine numai prin forţă şi teroare. Nu supunerea mecanică la aceste reguli publice creează comunitatea, ci transgresiunea lor cotidiană, debuşeul de juisare tacită, privată sau semi-publică. Iar ceea ce e decisiv este că această transgresiune nu numai că nu e înăbuşită, nedorită sau intezisă de către regimul public al ideologiei; ci ea este sugerată, propusă printre rânduri, inter-zisă: ea susţine, din fundal, în tăcere, faţa vizibilă a aparatelor de stat. Şi tocmai această convertire a ideologiei publice în juisare privată, specifică oricărui regim totalitar, constituie obiectul cărţii lui Ernu. Aşa încât, dacă ar fi să-i reperăm volumului Născut în URSS o ascendenţă teoretică respectabilă, atunci aceasta probabil că ar fi lucrarea lui Judith Butler The Psychic Life of Power, şi, prin ea, o întreagă tradiţie foucauldiană: tot aşa cum, în cazul acestor dezvoltări teoretice, angrenajul puterii generează subiectivarea ca „ataşament pasional” al subiectului faţă de propria supunere, la fel, în cartea lui Ernu, comunitatea docilă – şi nostalgia ei – se creează în oazele de transgresiune puse la dispoziţie de regimul public. Nietzschean vorbind, decât să nu vrem nimic, mai bine vrem nimicul. Tranformarea interzisului în inter-zis, popularea reţelei de reguli formale cu pasiuni aparent transgresive constituie principiile de funcţionare ale comunităţilor obediente. Or, acesta este şi procesul dezvăluit de Vasile Ernu în situaţiile sovietice cotidiene: coada pentru alimente sau komunalka promiscuă devenind spaţii privilegiate de socializare şi întâlnire; lipsa ireparabilă a obiectului dorit (a blugilor, de pildă) convertindu-se în nostalgia lipsei ca atare, aşadar în dorinţă pură etc. În acest sens, combinaţia de nostalgie şi ironie reprezintă meritul principal al volumului: căci tocmai ironia este cea care chestionează nostalgia spontană, cea care pune la distanţa necesară vizibilităţii afectul juisiv aparent imediat, dar care este, în realitate, generat de supunerea însăşi. După cum, în sens invers, nostalgia este cea care permite identificarea aparatelor ideologice în punctul exact în care ele se înrădăcinează: nu în spaţiul public al teoriei şi al discuţiilor, ci în apartamentele noastre, în pasiunile noastre transgresive private. Astfel, ceea ce Vasile Ernu scoate la lumină, poate împotriva voinţei sale, poate fără să-şi dea seama, este tocmai acest suport ascuns al regimului totalitar, această configurare ideologică a spaţiului privat, acest prag în care interdicţiile declarate sunt susţinute de transgresiunile lor tacite. Ca atare, aportul său este cel al unui veritabil anticomunist.
Critica cea mai eficientă care poate fi adusă unui regim politic nu constă în atacarea principiilor sale declarate public, în contestarea ideologiei sale manifeste: nu acesta este nivelul la care se realizează supunerea şi ia naştere comunitatea. Ceea ce trebuie demascat este excesul non-ideologic, restul de juisare privată, de „ataşament pasional”, de transgresiuni aparente care iau naştere în interstiţiile puterii şi pe care aceasta nu doar că le tolerează, ci le chiar sugerează şi generează. Altfel spus, binecunoscutul alcoolism sovietic nu era doar efectul iernilor grele. După cum rezistenţa în cultură nu era doar efectul unei dorinţe irepresibile de-a merge la munte. Ştiaţi că în cadrul Securităţii exista o secţie care se ocupa cu producerea bancurilor anticomuniste? Ar trebui verificat.
6 November, 2006 in: Cronici
Comments Off on Vasile Ernu, lider al luptei anticomuniste din apartamentul său – Vatra nr. 10 , noiembrie 2006