POLEMICA (Oprea vs. Ernu) A: Literatură, vodcă & muştar – Idei in dialog, februarie 2007
de Marius Oprea
Era la începutul anului trecut, prin noiembrie. Un frig pătrunzător (sau poate că nu era doar frig) îmi intra cu încetul în oase, în acel cîmp mohorît de la marginea Sighetului, unde se află Cimitirul Săracilor. E un loc în care oasele martirilor închisorii politice de aici se amestecă într-o comuniune stranie cu cele ale copiilor nimănui, aduşi în acest oraş al extremului nord din România spre a muri, din raţiunile de imagine ale fostului regim, care nu putea tolera prezenţa aurolacilor pe bulevardele Victoriei Socialismului. Lucram acolo pe un şantier arheologic care tocmai scotea la iveală scheletele patetice ale unor micuţi înmormîntaţi fără cruce, alături de cele ale unor posibili foşti deţinuţi politici exterminaţi în închisoarea de la Sighet. Şi-l citeam pe Ernu. Trebuie să mărturisesc că rareori am trăit atît de intens sentimente contradictorii ca atunci. Nu numai împrejurările cu totul speciale, dar şi lecturile mele de azi, cu precădere memorii ale supravieţuitorilor gulagului sau lucrări ştiinţifice care argumentează caracterul criminal al comunismului, nu sînt tocmai terenul propice pentru paginile unei asemenea cărţi. Căci Născut în URSS e parcă scrisă anume să-i scoată din sărite pe anticomunişti. „Este o ţară care nu te poate lăsa indiferent”, formulează axiomatic Vasile Ernu încă din introducere, iar cuvintele se transferă, pagină cu pagină, asupra cărţii în sine, care, fără îndoială, nu te poate lăsa indiferent. „Sper că ceea ce urmează nu e nici dragoste, nici ură”, continuă Ernu. „Căci indiferenţă cu siguranţă nu va fi”. Aşa s-a şi întîmplat. M-am enervat foarte tare. Apoi mi-a plăcut că m-am enervat. Apoi mi-a plăcut pur şi simplu. Căci, după cum spunea o colegă în primii ani de liceu, într-una din acele discuţii filozofice de la graniţa dintre copilărie şi adolescenţă, în siajul lecturilor din La Medeleni, „trebuie să citim cărţi care te fac mai bun”. Cartea lui Vasile Ernu intră în această categorie.
Ernu a venit în România în 1990, părăsind „marele proiect al modernităţii”, cum numeşte URSS-ul, care pe atunci îşi trăia un sfîrşit fără glorie. A adus cu sine un munte de amintiri. Unele comune cu ale noastre – la fel ca el, mi-am adus aminte de entuziasmele şi marile bucurii ale copilăriei, legate în mine odată cu cravata de pionier. Căci şi eu l-am citit şi răscitit pe Arkadi Gaidar! Dar sînt şi deosebiri de substanţă. Entuziasmul lui Vasile Ernu nu a dispărut nici azi. Încă din primul capitol al cărţii se recunoaşte a fi „pionier forever”, iar pentru el colectarea sticlelor şi borcanelor sau marşurile pioniereşti sînt încă adevărate fapte de arme, deşi lumea sa, ca şi a mea, a noastră, s-a schimbat treptat, bunurilor simbolice, de genul cravatei roşii, luîndu-i locul prima pereche de blugi. Amintirile lui Ernu reconstituie într-o succesiune cronologică caleidoscopul vieţii cotidiene în fosta Uniune Sovietică, reuşind o cronică magistrală, după ştiinţa mea încă fără egal, a erodării ideologiei leniniste la nivelul omului obişnuit: prăbuşită sub impactul reformelor lui Gorbaciov, dispărută pentru a lăsa loc unui soi de pragmatism nostalgic. În copilăria lui (ca şi mine!), Vasile şi-a dorit foarte mult o geacă de blugi – s-a şi visat îmbrăcat cu una: „eram o altă fiinţă”, mărturiseşte. Acum, „cînd merg în magazine şi văd grămezile de blugi de acolo mă ia cu ameţeală. Cîtă desconsiderare faţă de aceste lucruri care cîndva au fost sacre pentru noi!” Aici i-am dat dreptate.
Dacă trecerea de la socialism la pragmatism a schimbat ceva în sufletele oamenilor, acest ceva este surprins cu o mare fineţe de Ernu, fără a fi explicitat. Am pierdut sau nu mai simţim puterea obiectelor. Mirajul pe care tot ce era de dincolo îl exercita asupra noastră. La fel ca el, şi cu o la fel de puternică nostalgie, îmi aduc acum aminte că, student fiind, îmi păstram cu religiozitate pe etajera camerei de cămin cîteva pixuri BIC în cutia de tablă a unei beri occidentale. Vasile Ernu nu merge mai departe, nu caută să explice motivele acestei alienări a vieţii de zi cu zi în socialism, izolarea, sărăcia la care regimul o impunea. La finalul cărţii, mi-am putut mărturisi că sigur nu acesta ar fi fost rolul ei, că ar fi alterat ingenuitatea amintirii – ceea ce nu m-a împiedicat să mă enervez, mai ales că Ernu caută explicit să salveze cîte ceva din arca lui Ilici şi chiar pe Ilici însuşi, mai întîi atunci cînd încearcă să convingă că leninismul are şi o parte romantică, cînd recunoaşte, cu un curaj pe care trebuie să i-l apreciez, că a renunţa la Lenin a însemnat pentru el, asemenea milioanelor de cetăţeni sovietici, a renunţa la o parte din sine. Proces care, citind capitole precum Ulianov, Lenin sau pur şi simplu Ilici, am înţeles că nu i-a reuşit, pentru simplul motiv că nici nu s-a gîndit vreodată să-l asume. Faptul este cu totul evident în post-scriptumul cărţii, unde susţine că „între lumea din care am ieşit şi lumea în care am intrat nu există o deosebire fundamentală, ci doar una de nuanţe, de ambalaj”, că „represiunea economică a luat locul represiunii politice”. Dacă Ernu îşi asumă public inadaptarea cinică la lumea de azi, uită însă aspecte esenţiale: mai întîi, că represiunea economică de care vorbeşte a făcut milioane de victime în lagărul socialist de la instaurarea şi pînă la prăbuşirea regimului. Apoi, oricît de nedreaptă ar fi astăzi inegalitatea, ea nu trage gloanţe în ceafă la miezul nopţii.
Asta e ceea ce m-a enervat, dar pasaje minunate ale cărţii m-au făcut să-mi treacă. De pildă, despre komunalka, locuinţa sovietică, microcosmosul vieţii de zi cu zi, unde se împart cu alţii spaţii comune, precum toaleta, duşul sau bucătăria, sau capitolele savuroase despre sex în URSS şi ce bea cetăţeanul sovietic, care, aşa cum ne răspundem singuri şi cu maliţiozitate, dinainte de a citi, bea tot. „Şi încă ceva pe deasupra”, ne asigură Ernu („în URSS a amesteca berea cu vodcă e ca şi cum ai pune sare-n mîncare”). Şi ne prezintă apoi cu lux de amănunte toate cocteilurile ameţitoare care se pot imagina şi pe care cetăţeanul sovietic le-a experimentat, întărind amintirile pe care le ştim de la bunicii noştri despre soldaţii glorioasei Armate Roşii, care, odată cu „eliberarea”, au dat iama în parfumeriile României şi au băut tot odicolonul. La fel de savuroase sînt paginile în care vorbeşte despre revoluţia socialistă în materie de sex, de pudibonderia mai degrabă mic-burgheză cu care actul sexual era tratat atît oficial cît şi neoficial, situaţie în care scene din filme precum Şatra, cînd o actriţă îşi dezveleşte un sîn, sînt cenzurate minorilor de către părinţi sau cînd, la rularea peliculei Micuţa Vera, milioane de spectatori, membri de partid sau nu, asistă revoltaţi la prezentarea unui act sexual, revolta datorîndu-se faptului că eroina e plasată deasupra partenerului. „Asta da revoluţie sexuală”, punctează Ernu. Cînd scrie despre komunalka, socotită o sinteză a civilizaţiei sovietice, reuşeşte o performanţă rară, aceea de a ne lăsa într-o încîntătoare confuzie: reuşeşte să fie în egală măsură patetic şi plin de umor. „Aş spune că această komunalkă este Grădina Edenului, locul unde se află pomul cunoaşterii binelui şi a răului, pentru unii iad, pentru alţii rai. Iar cum noi nu prizăm opiul poporului, vă voi spune cu sinceritate că pentru noi komunalka este locul dragostei şi al urii, al prieteniei şi al despărţirii, al invidiei şi al tandreţii, al bucuriei şi al tristeţii, sau, mai simplu, e însăşi viaţa noastră”. Vorbind despre spaţiul de-a dreptul sacru al bucătăriei, un soi de agora între spaţiile folosite în comun din locuinţa sovietică, Vasile Ernu m-a făcut să revăd, la rîndul meu, nenumăratele ore petrecute cu prietenii în bucătăria apartamentului de la bloc, în discuţii nesfîrşite despre viaţă, existenţă & literatură.
Socialismul a creat, indiferent de ţara în care a fost inoculat, efecte şi reflexe comune. Unul dintre acestea a fost impactul devastator asupra societăţii civile, principalul său inamic, care a găsit însă puterea de a supravieţui, dispersată, refugiată în komunalka sau la bloc. Asta Ernu nu spune. Dar tocmai de aceea e bun: infailibila lui memorie, umorul, implicarea pasională, care îl face un actor al celor istorisite, şi nu doar un cronicar, toate combinate în mod straniu, de multe ori cu o detaşare, o distanţare cinică, se regăsesc în panopticul unei zile din viaţa cetăţeanului sovietic pe care îl reconstituie. E o lectură care te îmbie la tot pasul spre o analiză aprofundată a lumii abia dispărute. Ar trebui să devină obligatorie pentru kremlinologii din toată lumea, pe care de altfel autorul nu se sfieşte să-i şi ia peste picior. Mi-a trezit nostalgia, dar, paradoxal, mi-a amplificat şi vederile anticomuniste. Vasile Ernu cel născut în URSS m-a făcut să îmi aduc aminte ce spuneam pe vremuri, prin anii ’80, şi să cred şi azi cu tărie că aveam dreptate: cultura şi civilizaţia sovietică au locul lor aparte în istoria umanităţii prin cel puţin trei produse excepţionale: literatura, vodca şi muştarul.
6 February, 2007 in: Cronici
Comments Off on POLEMICA (Oprea vs. Ernu) A: Literatură, vodcă & muştar – Idei in dialog, februarie 2007