Marea ignoranţă – Dilema Veche nr. 127 30 iunie –6 iulie 2006
Simona Şora
* Vasile Ernu, Născut în URSS, postfaţă de Sorin Antohi, Editura Polirom, 2006.
Imaginaţi-vi-l pe unul dintre autorii Cărţii roz a comunismului sau pe unul dintre cei patru scriitori plecaţi “în căutarea comunismului pierdut” exclamînd: Din cînd în cînd mai vreau să iau bilet spre RSR; din cînd în cînd aş sta ore întregi la coadă la zahăr şi ulei; din cînd în cînd aş mai privi, la un televizor alb-negru, Telejurnalul sau O mie şi una de seri; din cînd în cînd aş mai face practică agricolă la Nazarcea şi aş da orice pentru o săptămînă în taberele de creaţie ale UTC-ului. Sau invers, imaginaţi-vă cartea lui Vasile Ernu, Născut în URSS, contrasă la vreo 50 de pagini şi intrată într-un proiect colectiv, cum a şi fost iniţial. Dublul exerciţiu de imaginaţie n-ar avea decît un scop: să arate cît de aproape practic şi cît de departe teoretic sînt cele două tipuri de rememorări subiective din aceste două genuri de cărţi avînd în centru trecutul recent şi tarele lui nedigerate. Cu toate acestea, exerciţiile de memorie la firul ierbii ale românilor au fost primite (de critică şi cititori) altfel decît călătoria ironic-nostalgică a lui Vasile Ernu în “necuprinsa sa ţară natală”, începînd de la lucida postfaţă a lui Sorin Antohi şi continuînd cu receptarea jurnalistică de primă instanţă.
Există în cartea lui Ernu ceva care să-l separe atît de radical de arheologiile subiective din O lume dispărută, Cartea roz… sau Cartea cu euri şi să-l ataşeze mai degrabă “ostalgicilor” redegişti, nostalgicilor polonezi sau maghiari? În mod sigur. Asta e şi diferenţa care sare în ochi la această carte scrisă (totuşi) în româneşte şi avînd multe acorduri de fond şi de substanţă cu memoria exorcizatoare pusă la lucru în cărţile autorilor români. Vasile Ernu însă, scriind o carte de autor şi nu una în care perspectivele subiective, fatal disparate, se adună într-un caleidoscop semnificativ, îşi asumă o retorică a nostalgiei. Perspectiva, tonul şi memoria critică sînt dictate de această retorică a nostalgiei ironice care-şi conţine propria contradicţie. Vasile Ernu ştie că nostalgia nu e cel mai important sentiment pentru homo sovieticus (care a rămas) căci “nostalgia este o utopie îndreptată spre trecut, pe cînd el lucrează cu utopii îndreptate spre viitor”. Vasile Ernu mai ştie, la fel de bine ca teoreticienii nostalgiei, că aceasta e imposibilă întrucît “pentru noi, homucuşii, nu mai există acasă“. Şi crede că, teoretic, “nostalgia nu este departe de ironie, căci ambele lucrează cu dubla contemplare a obiectului şi subiectului”, credinţă care-i justifică perspectiva nostalgic-ironică. Doar că nostalgia nu înseamnă o formă (chiar fictivă sau reconstructivă prin limbaj) de întoarcere într-o patrie pierdută, ci chiar durerea de-a nu mai putea s-o faci (în nici un fel) vreodată. Iar ironia faţă de propria durere (retorică) relativizează pînă la disoluţie şi obiectul, şi subiectul durerii, pe care o contempli, astfel, cumva detaşat.
Într-una dintre cărţile sale publicate iniţial (din spirit de frondă, dar şi dintr-un motiv mai subtil) în spaniolă, Kundera descrie un mecanism pervers al nostalgiei retoric asumate. Ignoranţa, recent tradusă şi în româneşte, nu reconstituie liric sau melodramatic durerea subiectivă provocată de o pierdere definitivă, ci evocă seducţia şi minciuna mrejelor nostalgiei. Nostalgia poate însemna, spune Kundera, şi altceva decît suferinţa (algos) provocată de dorinţa neîmplinită de reîntoarcere (nostos) acasă: “În spaniolă, añoranza
vine de la verbul añorar (a simţi nostalgie), care vine de la catalanul enyorar, derivat, acesta, de la cuvîntul latin ignorare (a ignora). Cu aceste precizări etimologice, nostalgia apare ca suferinţa provocată de ignoranţă. Eşti departe şi nu ştiu ce se întîmplă cu tine. Ţara mea e departe şi nu ştiu ce se petrece acolo”. Definită astfel, nostalgia este un defetism şi un evazionism în raport cu realitatea. Raportul însă nu există, dată fiind “substanţa” nostalgiei, irealitatea ei imediată.
În cartea lui Vasile Ernu, Născut în URSS, mecanismul retoric este mai degrabă acest tip de ignoranţă extinsă, decît magia “Marii reîntoarceri”. Nici una, nici cealaltă însă n-ar trebui discutate în termeni de adevăr, exactitate, adecvare la real (cum s-a făcut) dacă autorul cărţii, născut la Odessa în 1971, n-ar spune “Eu, Vasile Ernu”. Garantînd, cum s-ar zice, cu propria biografie diferitele perspective (personale, dar şi documentare sau jurnalistice), V. Ernu nu-şi mai poate respecta ignoranţa nostalgică. Iar aceasta ar fi fost armătura cărţii, perspectiva ei nouă la noi. Cu alte cuvinte, ignoranţa politică a copilului, puberului, adolescentului (reluate ca añoranza după 20 de ani) din cîteva autoficţiuni (Prima mea pereche de djinşi, Eroii vremurilor noastre, Ostap Bender, eroul meu preferat) face parte dintr-un mecanism retoric mai amplu. El, Vasile Ernu, nu ştia atunci ce se petrece (ce era cu Războiul din Afganistan, cum au murit autorii eroului său preferat sau eroul sovietic Ciapaiev), dar nu ştie nici acum, sau nu-l priveşte în această carte. Cîteva mici eseuri “lejer-ironice”, cum le numeşte autorul într-un interviu (Komunalka, Sex în URSS, Ce bea cetăţeanul sovietic, Odă tualetului sovietic), prelungesc sarcastic ignoranţa nostalgică a primelor proze dedicate copilăriei.
Există însă (şi aici se rupe filmul!) cîteva texte documentare scrise dintr-o perspectivă care nu-şi mai asumă nici ignoranţa, nici retorica “Marii Întoarceri”. În texte precum Ulianov, Lenin, sau pur şi simplu Ilici; Gorbaciov, un Gensek neobişnuit care cînta Perestroika; Homukus, politruci, disidenţi şi intelighenţia; Kremlinologii; P.S., Vasile Ernu este un intelectual de stînga al zilelor noastre care îşi asumă un raport actual cu trecutul său comunist. Memoria critică a intelectualului de 30 de ani, absolvent de Filozofie la Cluj după 1989, evacuează (prin ignorare?) represiunea, alienarea, decerebrarea, Gulagul. Ele nu fac obiectul nostalgiei sale retorice care pune, astfel, semnul egal între stînga dictatorială şi stînga necesară: “…din punctul meu de vedere, între lumea din care am ieşit şi lumea în care am intrat nu există nici o deosebire fundamentală, ci doar una de nuanţe, de ambalaj. Dacă lumea în care am trăit era axată pe represiune politică, lumea în care am intrat e bazată pe represiune economică... Ambele spală creiere la fel de perfid şi ne alienează la fel de eficient”. Această echivalare reprezintă, într-adevăr, un curaj astăzi, s-o recunoaştem. La fel cum curaj înseamnă asumarea marii ignoranţe – trecute, prezente şi viitoare – în privinţa unora dintre cele mai mari porcării ale comunismului: relativismul şi lipsa criteriilor, perspectiva convenabilă, spălarea istoriei şi a memoriei.
Din documentarul lui Vasile Ernu, Născut în URSS, putea ieşi un excelent roman. Ca memorialistică însă, el trebuie citit dimpreună cu o serioasă istorie a URSS. Ca să nu ne smintim.
30 June, 2006 in: Cronici
Comments Off on Marea ignoranţă – Dilema Veche nr. 127 30 iunie –6 iulie 2006