Ecografia şi fătul monstruos – Revista 22 nr.860, 1-6 septembrie 2006
Mirela Troncota
Printre multimea de tomuri ce au fost dedicate din 1990 si pana acum perioadei comuniste si istoriei URSS, cartea lui Vasile Ernu e cu siguranta o pata de culoare. El isi concepe demersul mergand pe ideea ca impartasirea experientei personale e mult mai convingatoare si ne poate “atinge” mai bine decat orice dosar de arhiva ce poate dovedi monstruozitatile sistemului. O voce detasata, ironica, lucida, trecand prin toate varstele unui discurs (de la umor – partea cea mai reusita a volumului, la analize profunde, de o mai slaba intensitate datorita tonului grav si poate prea afectat) ne povesteste “fara partinire”, asa cum se declara din introducere, despre un URSS internalizat ca experienta de viata, pe care cei ce nu au impartasit-o nu o pot cunoaste si intelege (vezi diatribele adresate in acest sens “specialistilor lor in problemele noastre” – kremlinologii occidentali). Aceasta maniera difuza de a trata un subiect atat de “grav” ca sistemul sovietic se doreste a fi ceva mai mult decat o cale (de altfel, una foarte batatorita in ultima vreme) de la cliseu la anticliseu. Este o sinteza ce isi propune sa sara dincolo de simpla fronda “cool” a tinerilor ce injura “o amintire pe care nu au trait-o”, cum o numeste inspirat Sorin Antohi in prefata. La granita dintre proza, memorial, istorisire, eseu, text documentar, parodia Nascut in URSS se vrea o replica la toate titlurile ce trateaza tema sovietica, inchistate intr-un cliseu criticist deja prea ingust pentru scepticul Ernu.
Nascut in URSS este o carte despre timp si metamorfozarea acestuia in emotie si apoi in gandire. Daca Proust ne arata ca timpul pierdut exista in masura in care il gandim si il recuperam, Vasile Ernu contempla un timp ce nu exista pentru ca, fiind utopic, e de nerecuperat. Dar el se incapataneaza sa ne demonstreze contrariul. Acest fapt il transforma intr-un narator contemporan cu o utopie pe care nu o poate depasi, nici distruge, si nu-i ramane decat sa o glorifice.
O alta dimensiune a timpului la care suntem invitati sa reflectam este dilatarea acestuia de-a lungul vastului spatiu sovietic. Asa cum descrie Ernu in unul din cele mai frumoase capitole, sovieticii nu masoara spatiul in kilometri, ci in unitati temporale. De aici si nevoia de reiterare a vietii cotidiene din URSS, ca revolta in fata unui timp prezent mereu insuficient, mereu incapabil sa domine spatiul.
Dar sa nu ne lasam atrasi in capcana de persoana I care nareaza, identificabila cu insusi autorul, caci personajul principal al cartii este URSS. Si aceasta idee se poate sustine prin frecventa raportare a naratorului la URSS ca la o fiinta vie, cu sentimente, cu o viata proprie, cu slabiciunile si fortele aferente, inclusiv cu un CV de sine statator (atasat la sfarsitul cartii, formula inedita in descrierea unei tari si a unui regim).
Observam cum Ernu preia in maniera sa de a se raporta la URSS metoda specifica comunismului sovietic, imbunatatita doar si adaptata nevoii de autenticitate de factura postmodernista: ca sa existi ca entitate individuala trebuie sa faci ca utopiile sa fie parte din tine si astfel malaxorul social nu te va transforma intr-un ins printre altii. “Rezistenta fata de sistem si putere, lupta impotriva lor, sunt poate cele mai autentice acte umane”, sustine Ernu. Am putea adauga, in aceasta ordine de idei, ca autorul incearca poate ceea ce insusi sistemul sovietic practica: perpetuarea disidentilor ca formula de perpetuare a sistemului. Caci puterea, in aceasta viziune, exista numai atunci cand are oponenti, cand are ocazia de a-si exercita functia de coercitie.
Din numeroasele povesti despre eroii comunisti ce i-au hranit imaginatia de copil putem intelege nevoia disperata a personajului sovietic de a trai in poveste, de a truca necontenit adevarul. Fiindca sistemul capitalist i-a distrus eroii si gloria, i-a furat miturile din care isi construise realitatea, homo sovieticus ratacit in istoria recenta, concreta si pragmatica, personajul-victima al acestui proces isi inventeaza un nou erou, pentru ca structural el nu poate aborda viata altfel. El respira prin mit. Asa putem intelege numeroasele capitole dedicate eroilor sovietici, incepand cu Lenin, perceput diferit la fiecare varsta in parte.
Ernu observa ca “Traditia ruso-sovietica (…) mereu s-a raportat la erou ca la o persoana necesara, dar in acelasi timp inutila (…) Nu mai conta ce era adevarat si ce nu era adevarat in acele povesti”. Se contureaza astfel mentalitatea sovietica ce a supravietuit naufragiului, si prin poveste isi perpetueaza existenta la nesfarsit. Caci, asa cum descrie si autorul, “niciodata nu am reusit sa inteleg in URSS unde se termina povestea si unde incepea realitatea, unde se termina realitatea si unde incepea povestea”.
Ideea centralizatoare a textului, in fata careia se subordoneaza fiecare cuvant al cartii se refera la nostalgie (sau, cum o numea Sorin Antohi in postfata, ostalgie) ca fapt autentic de raportare la sistemul politic ce asteapta inregimentarea fiecaruia. Caci cartea sustine cu tarie ca, daca traiesti timpul trecut nostalgic la modul subversiv, nu te inregimentezi, nu devii marfa (vezi referirile la dictatura marfii ca fiind mai teribila decat dictatura cozii). “Nostalgia este o utopie indreptata spre trecut, pe cand el (homo sovieticus) lucreaza cu utopii indreptate spre viitor.” Iata o definitie interesanta, in care Ernu vrea sa-si clarifice pozitia, ca nu cumva sa fie confundat nici cu un resentimentar, nici cu un regretard. Numai printr-o nostalgie la rece, asa cum ne propune Ernu, putem deveni “locuitorii unui trecut idealizat”, pe care, inainte de a-l demoniza, mumifica sau, Doamne fereste, improspata, trebuie sa-l intelegem.
1 September, 2006 in: Cronici
Comments Off on Ecografia şi fătul monstruos – Revista 22 nr.860, 1-6 septembrie 2006