Clubul de Lectură

Clubul de Lectură debutează duminică, 7 noiembrie, de la ora 17:00, în Shift Pub (Str. General Eremia Grigorescu nr.17). Și de ziua Revoluției Bolșevice (1917), nu puteam găsi un invitat mai potrivit ca Vasile Ernu, autorul cărților Născut în URSS (Polirom, 2006) și Ultimii eretici ai Imperiului (Polirom, 2009).

Vasile Ernu nu va citi numai din opera proprie, ne-a promis că vine și cu niște “bucăți” din scriitorii săi preferați: Nikolai Gogol, Mihail Bulgakov, Ilf și Petrov, poate, în funcție de timp și de atmosferă, Venefdikt Erofeev.

Cu ce-şi bat azi capul doi scriitori din Bucureşti?

A apărut cartea… aşa arată. iată şi ce scrie Radu Cosaşu despre ea. Lectruă plăcută. Mă bucur că a debutat şi amicul BAStanescu, Bogdan adică….

Radu Cosaşu în Dilema veche despre…..

Lucrător cum sînt, mai mult sau mai puţin acoperit, în slujba acelui Intelligence service al literaturii, recunosc public că Ernu şi Stănescu sînt cele mai recente Obiective aflate în atenţia mea. Nu fac un secret – îi urmăresc şi mă ţin după dînşii de cînd au început să se certe în 2006, de Ziua Naţională, la o masă din Hanul lui Manuc, pe o problemă la care, cu o naivitate specifică misiunilor noastre, nu puteam să nu plec urechea: cine-i cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor? Gogol – cum susţinea Ernu, sau Joyce – precum combătea Stănescu. O clipă, cu acea luciditate, şi ea inerentă Serviciilor noastre, mi s-au părut ca doi copii care se iau de cap pentru Hagi sau Dobrin… Nu greşeam – Stănescu va recunoaşte într-un tîrziu că s-au prins într-un „pariu infantil“. Nu are importanţă – în fond, cum precizează Rimbaud, totul începe cu un rîs de copil. Mai grav este că cei doi au continuat să se contrazică timp de doi ani, obligîndu-mă să le citesc şi să le decupez scrisorile, inoculîndu-mi un sentiment straniu, dar nu chiar străin de breasla noastră: aveam de-a face cu doi posedaţi; nu de diavol, nu de politică – ar fi fost prea banal –, ci de spiritul celor definiţi odată în două fraze fulgerătoare ale lui Dostoievski: „Ce fac, atunci cînd se adună, tinerii ruşi?“ „Discută problemele mondiale!“. Pe Dîmboviţa, cei doi – deloc inhibaţi de vreo „angoasă a influenţei“ – vor discuta problemele mondiale, şi anume cele ale literaturii. Nu ca savanţi, ci ca practicieni, deloc atoateştiutori, ci doar orgolioşi, precum îi vedea odată, la Petersburg, Ahmatova pe Mandelstam şi Pasternak încă tineri: „insuficient de siguri pe sine pentru a fi plicticoşi“. 

 Ce-i desparte nu-i chiar pentru copii. Ernu e posedat de contextul operei şi evadează în teorie, celălalt e „bolnav“ de revelaţia sensului, a textului ca descindere în infernul oricărei frumuseţi. Pentru Ernu, poezia e o problemă de viaţă şi de moarte, pentru Stănescu – „doar“ o contaminare. Febrili, scrupuloşi, oricum ciudaţi „pentru situaţia în care ne găsim“, vor apela la bibliografii autorizate, la canonul Bloom, la lista Nabokov, cu groaznica retrogradare a lui Dostoievski printre mediocri, le vor accepta o clipă, le vor refuza după aceea, se vor enerva, se vor suspecta ca „imbecili“, îl vor ironiza pe Nabokov ca „miştocar savuros“ în cazul Dosto, de la Nabokov vor trece la Bulgakov (de ce l-a ignorat?), apoi de la Bulgakov la Grossman şi Platonov, de la amîndoi la criticul literar I.V. Stalin şi de aici mai departe, ajungînd la Philip Roth, Orwell, Mandelstam – toate acestea pentru ce? Nu pentru triumful lui Gogol asupra lui Joyce sau invers, cu atît mai puţin al lui Ernu asupra lui Stănescu. Ca în toate poveştile bune, nu vom cunoaşte sfîrşitul acestui „pariu infantil“. Ca în toate poveştile bune va exista însă un „deodată“ cînd „inima începe să bată cu putere“ (i-am investigat pe cei mai mari dintre cei mari – nici unul nu ocoleşte acest moment cardiac). Deodată – fără multă analiză psihologică sau teoretică – joycianul cade răpus şi sedus de Hagi Murad al lui Tolstoi faţă de care „cu o imbecilitate extremă îmi declarasem dispreţul şi indiferenţa…“ Deodată, gogolianul recunoaşte că se apropie „periculos“ de Tolstoi şi că are „tot mai multe semne de întrebare la teoriile lui Nabokov“. Amîndoi vor reciti şi re-cita Moartea lui Ivan Ilici şi Jucătorul, Dublul împreună cu Dublinul lui Joyce, descoperind nu numai Omul din subterană, dar chiar subteranele acestui castel care e literatura „mare sau mică“ (ea nu are adjective), cu tot ce duce de la Cehov cel fără de roman la Orwell cel fără de iluzii, de la Moscova cea fericită la Baden-Badenul înrăitului Feodor spre o magică Americă de Sud unde nu vor mai ajunge. Ce li s-a întîmplat posedaţilor noştri? Ce i-a contaminat? Cum de s-au împăcat întru Tolstoi şi Nabokov? Nu vreau s-o deconspir. Noi, lucrătorii din Intelligence service-ul literaturii, nu obişnuim să ucidem poveştile prin prefeţe. Las cititorul să o afle din ultimele scrisori ale lui Ernu. Să spun doar că li s-a întîmplat un dostoievskianism, mai pe scurt, dar nu mai simplu: o căinţă. De cîte ori înregistrez azi o căinţă, îmi cam pierd uzul raţiunii. Este ceea ce mă face să îi ţin mai departe, sub observaţie, lucrînd la raportul meu intitulat: „Cu ce-şi bat capul, la 2010, doi scriitori din Bucureşti“, sfidînd ultima întrebare, aceea a lui Stănescu, prea sfîşietoare pentru a nu fi şi inutilă: „pe cine mai interesează doi oameni care vorbesc despre literatură, vise, obsesii peronale, totul pornind de la un pariu infantil?“. Din cîte informaţii deţin, mai sîntem cîţiva.

Omul zilei

Ctrl Alt Left in Corso

 

CORSO

interviul aici….

Festivalul la final

Festivalul a laut sfirsit. Sintem inca in viata. Ar fi de povestit foarte multe. Poate o sa scriu o analiza a primelor 3 editii.

Pentru mine acest festival a insemnat…  Dubravka Ugrešić (una dintre cele mai destepte scriitoare intilnite de mine),  Ognjen Spahić (o placere si omul si cartea). Cu Ádám Bodor din pacate nu am apucat sa vorbesc decit foarte putin. A mai insemnat Petru Cimpoeşu (ironie de supercalitate si asta chiar apreciez)… si m-am imprietenit (sper) cu O. Nimigean pe care nu-l cunosteam. I-am revazut pe Dan Sociu si pe Adriana Babeţi. 

Din pacate scriitorul drag mie, Zaza Burchuladze (Georgia), nu a mai ajuns din motive intemeiate. Dar va transmite o melodie de pe meleaguri caucaziene si promite ca va veni cit de curint prin Romania… din filmul lui Gheorghii Danelia, muzica  Giya Kancheli “Nu te mahni” (1969).. cam asa se termina toate chefurile pe la ei. Aici e vorba de un batrin care stie ca mai are de trait citeva zile  si-si organizeaza propriul chef-priveghi cu toti prietenii.

Muzica georgiana de film 2
Vezi mai multe video din film

Festivalului Internaţional de Literatură de la Bucureşti (FILB)

 

Ediţia a III-a FILB începe. Rezervaţi locurile. Mai multe date şi catalogul aici: http://www.filb.ro/

PROGRAM

Joi, 28 octombrie

Ora 18.00
În casa părinţilor mei
Invitat special: Ádám Bodor (Ungaria)
Scriitori din România invitaţi: Petru Cimpoeşu, Cristian Teodorescu, Varujan Vosganian
Cu participarea traducătorului Marius Tabacu şi a jurnalistei Józsa Márta
Moderator: Ovidiu Şimonca

Patru scriitori cum nu se poate mai diferiţi, patru tipuri de scriitură ce nu pot sta în acelaşi capitol al istoriei literare. De ce i-am invitat în aceeaşi seară? Pentru că, undeva, într-un sertar al lecturii, se găseşte o aceeaşi atmosferă, un aer de teroare cumva familiară, un univers unde miraculosul se joacă de-a v-aţi ascunselea cu realitatea, fie c-o face asumat, aşa cum se întîmplă în romanele lui Petru Cimpoeşu, fie că este discret, ca la ceilalţi trei scriitori. Chiar dacă localitatea în care Ádám Bodor îşi plasează acţiunea romanului este imaginară, atmosfera ne este cunoscută… din istorie. Cele două cărţi-eveniment ale anului trecut, semnate de Cristian Teodorescu şi de Varujan Vosganian, au în comun un pronunţat caracter autobiografic, însă ceea ce le face perfecte pentru tema acestei seri este caracterul lor telescopic, îndepărtarea evenimentelor. Memoria celui care scrie este, în acelaşi timp, memoria unui Părinte tiranic şi „săpare” în arhiva Casei sale.

Programul serii:

• Prezentarea proiectului Re-Writing the Map of Europe. Ediţia a III-a: Bogdan-Alexandru Stănescu
• Prezentarea programului serii: Ovidiu Şimonca
• Portret de scriitor – Ádám Bodor: Józsa Márta
• Lectură, în limba maghiară, Ádám Bodor – din volumele Mirosul puşcăriei (Curtea Veche, 2010, traducere de Marius Tabacu), Zona Sinistra (Humanitas, 2010, traducere de Marius Tabacu), Vizita Arhiepiscopului (Polirom, 2010, traducere de Marius Tabacu)
• Lectură, în limba română, din volumele Saga închisorii, Zona Sinistra şi Vizita Arhiepiscopului
• Lectură Petre Cimpoeşu – din volumul Firesc (Polirom, 2010)
• Lectură Cristian Teodorescu – din volumul Medgidia, oraşul de apoi (Cartea Românească, 2009)
• Lectură Varujan Vosganian – din volumul Cartea şoaptelor (Polirom, 2009)
• Open Talk: discuţii moderate de Ovidiu Şimonca
• Seară de film, oferită de platforma nomadă THE KNOT

Vineri, 29 octombrie

Ora 18.00
Istorii trăite / Istorii imaginate
Invitaţi speciali: Zaza Burchuladze (Georgia), Ognjen Spahić (Muntenegru)
Scriitori din România invitaţi: O. Nimigean, Dan Sociu
Moderatori: Iulia Popovici, Constantin Vică

Romanul lui Ognjen Spahić, parabolă istorică, se petrece în universul grotesc al unei leprozerii din România. Ficţiune într-un spaţiu real, pe care scriitorul nu l-a văzut niciodată. Zaza Burchuladze, unul dintre cei mai apreciaţi tineri scriitori georgieni, trece realitatea printr-un filtru atît de personal, încît îşi asumă faptul că va fi înţeles numai de „minoritatea gînditoare”. Dacă la Ognjen Spahić spaţiul este kafkian, însă real, la Zaza avem de-a face cu un „Kafka la plic”, livrat intravenos. O. Nimigean a publicat anul acesta o veritabilă capodoperă, o adevărată revelaţie a prozei româneşti din ultimii ani. Roman care angajează existenţial cititorul şi îşi are, evident, rădăcinile, în autobiografic, în istoria trăită. Iar proiectul „urbancolic” al lui Dan Sociu, creaţie lucidă, premeditată, se joacă inteligent cu relaţia realitate/ficţiune: personajele sînt reale, acţiunea este reală, dar, odată trecute în spaţiul romanului, mai sînt ele reale? Aşadar, două tabere, patru scriitori…

Programul serii:

• Prezentarea programului: Iulia Popovici
• Lectură, în limba rusă, Zaza Burchuladze – din volumul Infuzie de Kafka (în curs de apariţie la Editura Cartier; traducere de Igor Mocanu)
• Lectură, în limba română, din volumul Infuzie de Kafka
• Lectură, în limba sîrbă, Ognjen Spahić din volumul Copiii lui Hansen (Polirom, 2010; traducere de Annemarie Sorescu Marinković)
• Lectură, în limba română, din volumul Copiii lui Hansen
• Lectură O. Nimigean – din romanul Rădăcina de bucsau (Polirom, 2010; prefaţă de Bogdan-Alexandru Stănescu)
• Lectură Dan Sociu – din volumele Urbancolia şi Nevoi speciale (Polirom, 2008)
• Open Talk: discuţii moderate de Iulia Popovici şi Constantin Vică
• Seară de artă vizuală, oferită de platforma nomadă THE KNOT

Sîmbătă, 30 octombrie

Ora 18.00
Funcţionare în Ministerul durerii
Invitat special: Dubravka Ugrešić (scriitoare născută în Croaţia, dar stabilită în Olanda)
Partener de dialog: scriitoarea Adriana Babeţi
Cu participarea traducătoarei Octavia Nedelcu
Moderator: Anca Băicoianu

Dubravka Ugrešić este una dintre cele mai importante scriitoare ale lumii. De aceea, am hotărît ca a treia seară să-i fie dedicată în exclusivitate, şi cine putea fi mai potrivită pentru un dialog despre fostul spaţiu iugoslav, despre exil, despre dezrădăcinare, despre limba în care trăieşti şi în care scrii, decît Adriana Babeţi? Aşadar, putem spune fără ezitare că este şi o seară feminină, în care vom vorbi despre două variante ale existenţei, una mai dăunătoare fiinţei decît cealaltă: exilul versus patria opresivă. Căci, aşa cum a spus chiar Dubravka, supranumită de presa naţionalistă croată „Vrăjitoarea din Zagreb”, „mi-am cumpărat mătura pe banii mei. Zbor de una singură.” Sînt, oare, funcţionarele din Ministerul durerii condamnate la singurătate?

Programul serii:

• Prezentarea programului: Anca Băicoianu
• Lectură, în limba croată, Dubravka Ugrešić – din volumul Ministerul durerii (Polirom, 2010, traducere din limba croată de Octavia Nedelcu)
• Lectură, în limba română, din volumul Ministerul durerii
• Open Talk
• Concert, oferit de platforma nomadă THE KNOT

Aceasta e prima mea revoluție

Lansare de carte cu lectură publică
Aceasta e prima mea revoluție. Furați-mi-o, de Maria-Paula Erizanu
Joi, 21 octombrie, ora 19.00,
Green Hours 22 jazz-café
(Calea Victoriei, nr. 120, București)

Invitați:

Simona Popescu
Costi Rogozanu
Ovidiu Șimonca

Lectura:

Maria Obretin
Alexandru Nedelcu

Moderator: Vasile Ernu

“Mă interesează mult mai mult suferinţa de azi”

Interviu realizat de Pavel Păduraru / TIMPUL, Chişinău, 4 octombrie 2006

– Vasile, dacă te-ai afla într-un grup de victime ale regimului comunist care te-ar condamna pentru cartea pe care ai scris-o, ce le-ai răspunde?
– Nu retractez nimic din ceea ce am scris. Şi în România mi s-a reproşat de multe ori că nu mă refer la suferinţa produsă de sistemul comunist. Eu însă vorbesc de o arhivă subiectivă şi folosesc o ironie evidentă. De exemplu, în capitolul „Odă tualetului sovietic”, povestesc despre ţara şi adevărata mea casă unde-am locuit, comparând-o cu un WC sovietic. Ne place sau nu URSS, aici a fost viaţa noastră, pe care nu trebuie s-o dăm la gunoi, fiindcă viaţa contează şi ea trebuie înţeleasă şi asumată. Suferinţa a existat, dar să nu uităm că şi acum ea este suficient de multă. Nu cred că cheia înţelegerii comunismului este suferinţa. Într-adevăr, s-a suferit foarte mult, dar trebuie de găsit oamenii responsabili pentru ceea ce s-a întâmplat. Pe mine mă interesează mult mai mult suferinţa de astăzi, care este la tot pasul, şi nedreptăţile sistemului – fie el şi aşa-numit democratic, pe care-l aplaudăm cu frenezie.
Mie îmi place să-i tachinez pe anticomuniştii postcomunişti. E foarte straniu, după mine, să fii anticomunist în perioada postcomunistă, pentru că, bunăoară, în România n-a existat, structural, un anticomunism. Atât cultural, cât şi ideologic, românii s-au adaptat la comunism, iar după ’90 au descoperit deodată că sunt anticomunişti. Sunt foarte cinic faţă de acest moralism anticomunist. Cred că pericolele sistemelor totalitare ne pândesc mai ales din vârful piramidei democratice şi este foarte bine să fim atenţi în lumea în care trăim, manifestând o atitudine critică faţă de sistemele politice actuale. Asta nu înseamnă că nu trebuie să reflectăm asupra trecutului, dar anticomunismul postcomunist mi se pare o aberaţie în esenţă, fiindcă nu face nimic decât să ne atragă atenţia asupra lucrurilor care deja au dispărut şi ne împiedică să vedem ceea ce se întâmplă astăzi.

– Dar comunismul în R. Moldova nu a dispărut…
– Despre ce comunism vorbeşti? Voronin nu corespunde nici unui atribut al comunismului. Acum doi ani, am fost la Chişinău cu nişte reporteri germani şi i-am luat un interviu. Voronin vorbea ca ultimul birocrat de la Bruxelles. Deci, e un paradox. Atâta timp cât vorbeşte de proprietate privată şi drepturile omului, atâta timp cât la Paşti zice: „Hristos a înviat!”, despre care comunism vorbim? E un amestec straniu, poate mai periculos decât comunismul, este o lipsă de ideologie evidentă. Problema lui Voronin nu e titlul de comunist, ci e incapacitatea sa de gestionare a fondurilor şi de administraţie.

– Pornind de la acest paradox, cât de reale crezi că sunt şansele R. Moldova de a adera la Uniunea Europeană?
– Problema nu este dacă Moldova are şanse să intre în UE, pentru că nu ea decide, la fel cum nu decide nici România. Raţiunea comunităţii europene este una pur economică. Dacă UE va vrea, integrarea R. Moldova se va produce, dacă nu, poate fi Moldova şi o mică Elveţie, că nu se va integra niciodată.

– De ce, dar, Traian Băsescu i-a propus lui Voronin ca R. Moldova să adere împreună cu România la UE?
– Cât de serioasă poate fi această declaraţie? Uniunea Europeană are o anumită politică şi, din câte ştiu, R. Moldova face parte din proiectele ţărilor de frontieră, care nu vor întreţine decât un soi de vecinătate agreabilă cu UE.

– Cum ţi-a venit ideea să scrii cartea „Născut în URSS”?
– M-am gândit la aceasta după ce m-a intrigat piaţa germană de carte şi modul lor de a-şi gestiona trecutul. Piaţa de carte românească era un fel de „jos comunismul!”. Atunci mi-am dat seama că experienţa sovietică este una imensă. A încerca să ştergi cu buretele, să renunţi la trecutul pe care-l ai, mi se pare o mare greşeală, fiindcă orice experienţă, pozitivă sau negativă, te poate ajuta în prezent şi în viitor, dacă ştii s-o gestionezi. Şi am încercat să propun alt gen de abordare a trecutului, unul detaşat, care, de fapt, încearcă să povestească viaţa cotidiană din spaţiul sovietic. Intelectualii români de astăzi luptă cu încrâncenare cu monstrul care nu mai există. În loc să lupte cu problemele lor de azi, ei repetă aceleaşi compromisuri pe care le-au făcut în comunism, aplaudând orice acţiune a puterii. În mod normal, puterii nu i se dă credit. Criticând un sistem democratic, nu faci decât să-i întăreşti partea lui slabă – cea democratică. Aplaudându-l, îi întăreşti partea tare, prin care el te domină, te ţine sub control. Orice sistem e totalitar, în esenţă. Punând totul la îndoială şi criticând sistemele democratice, le ajutăm. Şi aceasta-i menirea unui intelectual normal.

– Cum se explică nostalgia faţă de URSS din cartea ta?
– Este o nostalgie normală, pe care o are orice om faţă de viaţa trăită. Nu am nostalgii faţă de comunism, nici faţă de capitalism, nici faţă de tranziţie. Sunt un tip foarte realist şi cinic în raport cu realitatea. Dar mi-ar plăcea să mănânc o îngheţată „Plombir” de 21 de copeici. Asta însă face parte din viaţa cotidiană şi n-are a face cu sistemul.

– Ce părere ai despre oamenii care au fost loiali regimului comunist, iar astăzi se declară victime ale acestuia?
– Regimul comunist s-a bazat pe trei categorii de oameni: cei activi, care au fost angajaţi în sistem, cei care au colaborat cu regimul şi cei care au tăcut. Ultimii au fost cei mai mulţi şi ei au contribuit esenţial la dezvoltarea comunismului. În România, într-o singură noapte din 1989, 22 de milioane de oameni s-au transformat, declarând că au suferit şi au luptat crâncen contra comunismului. Oare chiar aşa a fost?

Alex Budovsky la Anim’est

Anim’est / ediţia a 5-a / 8-17 octombrie 2010, Bucureşti
& Invitatul special: Alex Budovsky / unul din preferatii mei din noua generatie de creatori de desene animate…

Cinepa rosie sau cum a murit Miciurin

Uhh. Uite un filmulet de pe vremuri unde ni se spune cum colhozul “Cinepa Rosie” a batut recordul productiei de cinepa din toate timpurile (7 tone pe hectar!).

Uitindu-ma la acest filmulet si vazind productia am inteles doua lucruri esentiale.

1. Am inteles ce a vrut sa spuna Stalin prin faimoasa fraza: “Viata a devenit mai frumoasa, viata a devenit mai vesela!”

2. Am inteles perfect bancul cu intrebarea de la Radio Erevan. Intrebare: Cum a murit Miciurin, marele savant sovietic (cel cu selectia pomilor etc)? Raspuns: A cazut nu din capsun cum zic gurile rele, ci dintr-o tufa de cinepa!…

Si pentru cei care stiu rusa Imnul combainerilor…. super si actual… probabi e compus dupa ce baiatul a strins citeva hektare de cinepa…

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Când Claude înlocuiește Profesorul – Prezentarea – Generația canibală pentru studenți
• Polemici care pot fi depășite – dacă citești
• Vasile Ernu: „Să ascultăm, să învățăm, să ne îndoim; și să rămânem mereu curioși”
• O fereastră spre anii 1990 – Lucian Sârbu
• Cartea celei mai libere epoci din istorie
• Interviu cu scriitorul Vasile Ernu, realizat de Dumitru Crudu
• Autorul lunii mai la Libris
• Lecțiile trecutului: de la generația de sacrificiu la generația canibală
• VASILE ERNU: „Teza mea e simplă: noi nu ne mai cunoaștem țara în care trăim“
• Cronica româno-română a insuportabililor ani ’90

Cautare