Lansare – Ultimii eretici ai imperiului

Miercuri, 21 octombrie, ora 19.00
Muzeul Taranului Roman (Clubul Taranului)
Invitati: Sorin Antohi, Artan (Timpuri Noi), Florin Dumitrescu, Vava Stefanescu
Responsabil cu muzica: Costin Soare (chitarist), Ion Bogdan Stefanescu (flautist)
www.ernu.ro / www.nascutinurss.ro

Ultimii eretici ai Imperiului spune – cu ironie, cinism si mult umor – povestea a doi eroi din doua lumi diferite: un batrin terorist care a incercat sa-l asasineze pe Stalin, devenit disident, ce a scandalizat mai multe regimuri politice, si un tinar scriitor specialist in tehnici de fraudare a bancilor. Doi eroi din doua generatii diferite, care isi impartasesc idei, tehnici de lupta si subzistenta, secrete de decodare a diverselor limbaje, precum si forme de rezistenta si virusare a unor mecanisme de control si represiune. Doi eroi noncomformisti recomanda cititorilor cele mai ingenioase forme de „aparare civila”, indiferent daca acestia se afla in Gulag sau pe Wall Street. Ce fel de arme, ce fel de substante si ce fel de „vraji” trebuie sa folosesti in societati cu un nivel ridicat de poluare ideologica?
Cartea lui Ernu este o insiruire de probleme si intrebari incomode.
De ce cind fumezi o marijuana la Bucuresti apar fluctuatii la bursa de pe Wall Street? De ce cind o banca apare dispare o biserica? De ce nu poti intra in „Imparatia cerului” cu credite? De ce Gulag-ul a devenit glamour? De ce terorismul este cea mai eficienta forma de comunicare iar furtul cea mai profitabila munca? De ce politrucii noii orinduiri sint managerii si advertiserii? De ce Dracula e cea mai buna carte despre Romania si de ce ar fi bine sa nu renuntam la vampirism? De ce comunismul a fost invins de speculanti si nu de disidenti?
Iar ghicitoarea lui Ernu este urmatoarea: Ghici cine tinteste mai bine: a. fascistul cind vede un evreu; b. comunistul cind vede un dusman al poporului; c. ori un wasp cind vede un negru sau un indian?

Vasile Ernu este nascut in URSS in 1971. Absolvent al Facultatii de Filosofie (Universitatea „Al.I. Cuza”, Iasi, 1996) si al masterului de Filosofie (Universitatea „Babes-Bolyai”, Cluj, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy&Stuff si redactor asociat al revistei Idea arta+societate. A activat in cadrul Fundatiei Idea si Tranzit, precum si in cadrul editurilor Idea si Polirom. In ultimii ani a tinut rubrici de opinie in Romania Libera si HotNews, precum si rubrici permanente la revistele Noua Literatura, Suplimentul de Cultura si Observator cultural.
A debutat cu volumul Nascut in URSS (Polirom, 2006; editia a II-a, 2007), care a aparut in anul 2007 si la Editura Ad Marginem din Rusia. Cartea este in curs de aparitie la Editura Akal din Spania, Editura Hacca din Italia, Editura KX – Critique & Humanism din Bulgaria si la Editura L’Harmattan din Ungaria. Cartea a fost nominalizata la Premiul de debut al revistei Cuvintul, Premiul pentru Roman si Memorialistica al revistei Observator cultural si Premiul Opera Prima al Fundatiei Anonimul. Volumul a fost distins cu Premiul pentru debut al Romaniei literare si cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania.
In 2009 publica la Editura Polirom volumul Ultimii eretici ai Imperiului.
Vasile Ernu (alaturi de Costi Rogozanu, Ciprian Siulea si Ovidiu Tichindeleanu) este coordonatorul volumului Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismaneanu, Editura Cartier 2008.

„Vasile Ernu e tare prin relaxarea Si forta cu care uneste si simetrizează Literatura si Mesajul.” (Mihai Iovanel)

„Cel mai spectaculos debut al ultimilor ani este, de departe, cel al lui Vasile Ernu.” (Bianca Burta-Cernat)

„Vasile Ernu isi permite luxul «iresponsabilităţii», lux extrem de costisitor intr-o cultura de provincie. Isi permite formularea unei intrebari cu argumentatie simpla care sa nelinisteasca profund. Zguduirea adevarului „de la sine inteles” intr-un ritm nonsalant, aproape prietenos – aceasta e finalitatea, fara dorinta emfatica de rezolvare a aporiei. Ernu imprumuta aroganta imperiului uresesist pierdut in istoria sa personala si o foloseste exact in sensul contrar pe care-l pusesera la cale propagandistii razboiului rece.” (Costi Rogozanu)

„Daca ar fi sa cautam precursori pe sol romanesc, primul nume care imi vine in minte este cel al lui Radu Cosasu din Supravietuiri. Acelasi talent lucid si ludic de a face din «rahatul» propagandistic bici estetic, acelasi comic versatil, acid si tandru care excita pe intreg parcursul cartii apetitul de lectura.” (Paul Cernat)

„L-am citit pe Ernu. Acest autor trebuie gasit cu orice pret si citit, citit, citit: Must Read! Scrie fara utopism si ideologii si mai ales fara ura. Scrie pur si simplu bine, cu o frumoasa limba simpla, ironica şi lirica.” (Gherman Sadulaev)

„Vasile Ernu se desparte de comunism rizind minzeste, iar nu in stilul sforaitor bine cunoscut pe malurile Dimbovitei. Sa nu-l acuzam prea tare ca se uita cu mare atentie si cu o anume emotie inapoi.” (Daniel Cristea-Enache)

Рожденный в СССР vs живущие в СССР Ольга Серебряная – Revista Puskin / noiembrie 2008

М.: Ad Marginem

Василий Ерну: Рожденный в СССР.
М.: Ad Marginem, 2007 – 240 стр.
Пер. с румынского Олега Панфила

Перевод книги румынского философа и критика Василия Ерну «Рожденный в СССР» вышел около года назад. Года вполне достаточно, чтобы понять, что в России книге не суждено повторить успех домашней публикации (в Румынии автор удостоился двух национальных премий за удачный дебют и получил довольно широкую известность). Но года вполне достаточно и для того, чтобы задуматься над причинами столь разного интеллектуального настроя читающей публики в странах, еще каких-нибудь 25 лет назад дружно шагавших к одной общей цели. А поразмышлять об этом не мешало бы: уж очень подозрительным кажется единодушие российских рецензентов и читателей, осудивших Василия Ерну за легкомысленное отношение к теме СССР.

Лично ко мне книга Ерну вообще попала по ошибке. Ознакомившись с издательскими анонсами, я заказала ее, потому что обнаружила, что это перевод с румынского и что автор – человек примерно одних со мной лет (родился в 1971). По мере возможностей я слежу за писаниями восточно-европейских авторов, рожденных в 70-е. Надо признаться, с большим энтузиазмом, чем за писаниями своих российских ровесников. Проблемы, сформулированные из перспективы Восточной Европы, мне кажутся отчего-то более весомыми и вместе с тем более близкими. Такая вот личная особенность зрения (о причинах ее – потом).
Однако в этом смысле меня ждало разочарование. Когда книга оказалась у меня в руках, выяснилось, что автор хоть и живет сейчас в Румынии и пишет по-румынски, родился все же в СССР и детство провел в Молдавии. Я-то думала, что «СССР» в названии было употреблено расширительно применительно ко всему советскому блоку. То есть ждать интересных подробностей о румынском детстве, об особенностях режима Чаушеску и о восприятии его падения моим ровесником не приходилось. Но я все же решила прочитать.
В предисловии автор разъясняет замысел своего предприятия: ему, бывшему гражданину СССР, захотелось заняться личной археологией советского прошлого, создать – в духе Ильи Кабакова – музей погибшей цивилизации, припомнить, чем была жизнь в стране, которой больше нет. Тон автор берет, по собственному определению, ностальгически-иронический, тонко подметив, что теоретически ирония и ностальгия близки друг к другу: обе имеют дело с размыванием субъекта и объекта, так что ирония, приуменьшающая значимость объекта за счет разрастающейся до огромных размеров активности субъекта, будет аннигилировать в его повествовании ностальгию, построенную на обратном принципе. Реестр вещей советского детства получился у Ерну следующим: пионеры и все, что с ними связано (галстук, «Зарница», пионерлагерь, сбор макулатуры и металлолома, «Тимур и его команда» и поездки в колхоз), джинсы, жвачка, магнитофон «Электроника-302», прием стеклотары, Незнайка, Буратино и Ежик в тумане, коммуналка, музыка на костях, советские фильмы, Штирлиц, дедушка Ленин и окружавшие его женщины, мрущие один за другим генсеки, гениальные анекдоты и вездесущие цитаты из фильмов, странное бытование секса, еврейский вопрос и, конечно же, коммунальный и общественный туалеты. Глава про туалет – наиболее мощная из всех по звучанию. Автор понимает, что не он первым обратился к туалету как одному из столпов советской реальности, и прямо посвящает эту главу Илье Кабакову. Впрочем, сила самого феномена такова, что всемирно известная инсталляция нисколько не ослабляет воздействия прозы: «Входя в туалет, ты должен был быть решительным, двигаться быстро и быть внимательным к тому, куда наступаешь. Иногда нужно было обладать незаурядным пространственным мышлением, чтобы добиться своей цели. Иногда нужно было переждать, а иногда и временно отказаться от цели. С общественным туалетом ты находился в отношениях битвы, схватки, но ты уважал его, потому что это было место, без которого жизнь было невозможно себе представить. И постепенно эта битва, этот запах, этот образ становились частью тебя».
И все же, несмотря на бросающую в дрожь правду о туалете, мне книга тоже сначала показалась легкомысленной. Безоговорочно понравились лишь введение и несколько новых для меня советских анекдотов. Но равнодушной она меня тоже не оставила. В связи с этой книгой меня снова стал занимать вопрос, возникший в горизонте моих размышлений гораздо раньше.
Несколько лет назад я встречала Новый год в компании близких друзей. Часть из них были петербуржцами, часть – москвичами. Стараясь проявить максимальное внимание, я поинтересовалась, нет ли у гостей каких-либо особых пожеланий в отношении меню и регламента. Ответы меня удивили: петербуржцы ничего особого не хотели, но выразили твердое «нет» хрестоматийно-советским атрибутам праздника, а именно салату оливье, бою курантов, речи президента и шампанскому. Добавив, что, впрочем, это и так понятно. Действительно, мне это было и так понятно. Москвичи же, напротив, сказали, что – понятное дело – ждут оливье, которого специально до этого целый год не ели, боя курантов и речи президента. А шампанское, сказали, принесут сами. Намечался явный конфликт. Кроме того, у меня дома нет телевизора.
Оливье я сдала сразу. В конце концов, кто не захочет, может его и не есть (в итоге его съели на следующий день на завтрак). Куранты быстро проинтерпретировали в функциональном смысле как часы и решили, что когда встречаешь Новый год, небесполезно знать, когда он наступает. В связи с чем телевизор без потери функциональности заменялся радио. С речью президента было сложнее. Заверения московских друзей, что это всего лишь старый добрый прикол – послушать в новогоднюю ночь, куда тебя напутствует глава государства, были встречены холодной отповедью. Я сказала, что хоть в этой стране разница между публичным и приватным большим уважением не пользуется, В МОЕМ ДОМЕ Новый год – семейный праздник, и ни на каких «дорогих россиян» я десять минут этого праздника тратить не желаю. Москвичам пришлось уступить. А я, помню, подумала: как можно столь легкомысленно относиться к тяжелому наследию прошлого?
Не знаю, как повели бы себя в этой новогодней ситуации российские рецензенты книги Ерну, но в вину ему единодушно вменили именно легкомыслие. Чего это он так весело рассуждает про Буратино, газировку, пустые бутылки, Чапаева и хрущевскую оттепель? Последнюю он, кстати, вообще застать не успел. Чего поет дифирамбы очередям и скромной функциональности советских вещей, коммунальной кухне и «Маленькой Вере»? Зачем вообще этот ликбез о совке – что такое может рассказать нам о нем автор, покинувший Россию в 1991 г., чего мы сами бы не знали гораздо лучше? Это я резюмирую рецензии Василия Шевцова и Анны Ь-Наринской. Для подтверждения некомпетентности автора Анна Наринская находит самый коронный аргумент: у нее-де не было знакомых интеллигентов, которые смеялись над формулой «Казанова – это перевернутый Буратино». Ничего не остается, как померяться интеллигентностью.
Но что-то меня в книжке все-таки зацепило. Я вспомнила о восточно-европейском происхождении текста. Рассуждения восточно-европейских авторов особо занимают меня в силу обязательного присутствия в них двойной перспективы: они по опыту знают, что такое коммунизм и что такое либеральная демократия, что такое восток и что такое запад. Одну и ту же вещь они способны описать двояко, способны за любой западной культурной данностью обнаружить ведущий к ней человеческий путь, а в любом ужасе совка усмотреть некоторый нередуцируемый уют и показать его своеобразную разумность. Восточно-европейской прозе присуща весомость – в том смысле, в каком Чехов говорил, что то, что доставалось дворянским писателям от рождения, людям его круга приходилось добывать кровью. Я решила дать Ерну фору, то есть допустить, что и за его письмом стоит тот же конфликт перспектив.
Естественно, разгадка кажущейся легковесности текста обнаружилась сразу же. Ерну пишет для западной аудитории. Это отметили и другие рецензенты. Только не нужно забывать, для какой западной аудитории он пишет. Румыния стала представлять собой западную аудиторию ровно тогда же, когда сегодняшние россияне перестали считать себя совками. А разница между этими двумя аудиториями состоит в том, что российская так до сих пор не определилась, кем себя считать. Румыния же – по крайней мере, официально – провозгласила свое возвращение в Европу, и соответственно, советский опыт стала прочитывать в терминах, принятых в западной либеральной традиции. Вот и ответ на вопрос, заданный одним из рецензентов: откуда в представленном Ерну солнечном и жизнерадостном реестре советского детства появляется вдруг фраза «мир, в котором мы жили, основывался на политической репрессии»? – Это же прописная истина, не требующая отдельного пояснения для либерально настроенной мысли.
Ерну занимает как раз противоположная истина: в условиях этой политической репрессии шла повседневная жизнь, жизнь насыщенная и часто счастливая. Ему важно показать, что забывая о повседневной составляющей жизни в условиях политической репрессии, забывая о банальности и невинности этой жизни, ее (а также сопряженные с ней человеческие страдания) лишают реальности, превращают в жупел, которого нужно бояться, но который нельзя знать. Методологически Ерну удается ухватить невинность, банальность и теплоту советской повседневности довольно изящно: в предисловии он указывает, что будет описывать советское детство, стараясь «не прибегать к интеллектуальному инструментарию, приобретенному позже». Совершив эпохе по отношению к самостоятельно приобретенному мыслительному багажу, мы получаем доступ к истинам, в среде которых существовали феномены нашего детства. И кстати, далеко не все из них представляются даже и сейчас неразумными. Скажем, кто из нас, стоя в растерянности перед километровыми полками с шампунем в каком-нибудь гипермаркете, не вспоминал в момент просветления, что в детстве покупали просто шампунь и что вообще шампунь – это такая штука, которой моют голову, а вовсе не сверхъестественный «дар природы» и не сверхмистическая разработка какой-нибудь очередной лаборатории. Список подобных «тоталитарных здравомысленностей» отнюдь не так короток.
В общем, Ерну заботит вещь как она есть и условия ее привязки к возможным интерпретациям. «Любое событие можно интерпретировать по-разному», – заявляет он, обсуждая союзническую версию истории второй мировой войны, согласно которой Сталинград и Курская дуга подпадают под категорию «и другие битвы в отдаленных регионах». Мысль вроде бы простая – но как действует!
На нас сегодняшних, например. Одной моей подруге довелось высказать эту мысль применительно к эстонскому бронзовому солдату: «Но ведь возможна и другая интерпретация, – сказала она. – В связи со второй мировой войной они воспринимают нас как оккупантов, и не без оснований», – после чего была подвергнута немедленному остракизму. Другой мой приятель, гражданин Эстонии, высказал применительно к этой же теме противоположную мысль: нельзя забывать, сказал он, что во второй мировой войне речь все же шла о победе над нацизмом, – за что был немедленно подвергнут обструкции.
Итак, полемический запал книги Василия Ерну состоит лишь в напоминании о том, что присутствие свободы интерпретаций – вещь в политике необходимая. Даже когда эти интерпретации касаются опыта политической несвободы. Говорят, книга произвела некоторый фурор.
Отчего же у нас ограничились лишь упреками в легковесности? Отчего требовали более глубокого анализа и возмущались непонятно откуда взявшимися (лишь в заключении книги) политическими репрессиями? Почему «интересно писать об СССР» означает в сегодняшней России писать о политических репрессиях и ужасах тоталитаризма? Собственно, ответ уже очевиден: как это ни грустно, но мы продолжаем жить внутри советской интерпретации, несмотря на то, что пространства этого физически давно не существует. То есть живем в фикции, в сказке. По сути, об СССР мы знаем не больше того, что изложил в своей книге Василий Ерну. Только ему для «впадения в детство» потребовалась специальная методическая процедура, а мы из детства даже не выходили.
Хуже того: еще глубже в него впали. У Ерну есть тривиальное, в общем-то, замечание о том, что в СССР серьезные писатели вынуждены были заниматься не взрослой, а детской литературой: так появились замечательные и прекрасные Буратины, Незнайки и прочие наши герои. Мне иногда кажется, что счастливые дети, выросшие на этих книгах, сегодня в действительности проживают жизнь Буратин и коротышек. Как и Буратино, мы умеем считать, только когда у нас есть что считать, и задаем вопрос о реальности, только когда оказываемся в Стране Дураков. Максимум вообразимого сознательного отношения к советскому детству состоит, похоже, в отказе от оливье на Новый год.

Ольга Серебряная

Владимир Архангельский – Zavtra / nr. 27 / 2 iulie 2008

АПОСТРОФ

Моше ЛЕВИН. Советский век. — М.: Европа, 2008, 680 c.

Василий ЕРНУ. Рождённый в СССР. — М.: Ad Marginem, 2007, 240 с.

Как справедливо заметил Глеб Павловский: “Советский период — нечто большее, чем империя. Советский Союз — не просто империя, и не только часть русской истории. Советский век — это мировое наследие, как Эллада и Рим. Практически говоря, что такое собственно классическая Греция? От победы при Марафоне до разгрома Афин и распада Афинского союза прошло ровно столько же лет, сколько прошло от Октября до Беловежских соглашений. Потом Греция пришла в ничтожество и с полвека пребывала в нем. Если б не Александр Македонский, она так бы и осталась “постафинским пространством”. Я думаю, и наша советская античность раскроется еще не скоро, но это колоссальное наследие”.

Долгое время здесь правили бал ангажированные поделки отечественного и зарубежного производства. Сегодня вал макулатурной антисоветчины схлынул. Заслуженной популярностью пользуются работы С.Г.Кара-Мурзы, активно читаются внятные исторические исследования. Но советская история и советский социум многомерны. Посему появление новых нетривиальных текстов по теме можно только приветствовать. Особенно, если это взгляд со стороны. Пусть оба автора и наши бывшие соотечественники — участник войны Левин уехал в Израиль после Победы; родившийся в Молдавии румын Ерну после 1991 года оказался на Западе.

Несмотря на осязаемое отличие двух текстов, оба по выходу своему вызвали определённый скандал. Маститого Левина на Западе не поняли за название, да и многие его выводы, основанные на приведённых фактах, противоречат привычным даже у нас клише. Над Ерну поёрничали представители “свободной прессы” — мол, ностальгирует парень.

В оптике Левина — тип и структура власти в СССР, внутренняя политика, экономика, попытка нащупать причины последующего краха. Фиксируя наличие постоянного диалога власти и общества, Левин фактически ставит под сомнение тоталитарность советского режима.

Книга “Рождённый в СССР” была представлена в конце прошлого года на круглом столе “Homo postsoveticus: актуализация советского опыта” в рамках “Московской международной книжной выставки нон/фикшн”. Название отсылает к песне “ДДТ” начала 90-х: “ты вчера был хозяин империи, а теперь сирота”. Книга Ерну — это собрание эссе о повседневной жизни советских граждан в 80-е. Одновременно воспоминание и социологическое исследование.

Очень условно, Левин — “академическое исследование”, Ерну — “постмодернистский” текст. Но из-за этого “Советский век” не теряет в неожиданности выводов, оригинальности оптики, подхода, не душит читателя пылью страниц, а Ерну — совсем не жонглирует смыслами, образами, это работа с опытом.

“То, что я пытаюсь сделать, — это своего рода археология повседневной жизни в Советском Союзе. Это — субъективная, личная археология, которая лишь очерчивает контуры, состояние духа, способ мышления и высказывания. Эта археология не предлагает морального или ценностного суждения, а лишь дает приближение, которое может помочь нам лучше понять, чем был Советский Союз и что означает его отсутствие”.

И вполне серьёзные историософские выводы: “Антисоветизм как компонента включался в развитие советской модели, а советский закон жизни состоял в соединении ритуала советской повседневности и критического отношения к советскому идеологическому канону”. Оппоненты советского, диссиденты тоже являются частью этой эры, как Демокрит, по мнению некоторых историков мысли, “выламывается” из магистральной линии античности, но, несомненно, остаётся в её истории. Так и Солженицын, Галич, Сахаров — бесспорно, явления советского космоса.

Советский опыт — это жизнь против теоретических построений. С советским сложно работать и разнообразным “новым левым” — есть реальная практика, но далёкая от умозрительных изысков; и правым, националистам — много близкого, по факту очевидные прорывы своей страны, но не подходят символы, идеологические конструкции. “Простой” и, формально, бесспорный ответ православных фундаменталистов на советский вопрос: “невозможно примирение между Христом и велиаром”, также наталкивается на гораздо более сложные, объёмные ситуации. И дело даже не в сергианстве и Великой Отечественной Войне. Ведь и в романовской империи можно с лёгкостью найти примеры откровенного “велиарства” власти по отношению к Церкви. Посему анализ советского должен проходить по линии, далёкой от прямолинейного наклеивания ярлыков. Кстати, пресловутых “совков” среди ярых антисоветчиков, я встречал куда чаще, чем среди апологетов советского строя.

Археология советского ценна даже на личном опыте. Сегодня некоторые знакомые, далёкие от советизма чуть ли не с дрожью в голосе вспоминают какие-то артефакты, ситуации советских лет. Символика СССР прочно заняла своё место в модном антураже. В советском таится огромное, многообещающее море различных смыслов, энергий, точек роста, которые предстоит заново осмыслить, очистить от налипшей грязи, наполнить актуальным содержанием. Возможно, именно здесь обнаружится потенциал для Развития, о котором сейчас так много говорится. Приходит время настоящего осмысления советского.

KOMERSANT / «Weekend» № 3(49) от 01.02.2008 ЛИЗА БИРГЕР – М.: Ad Marginem, 2008

Василий Ерну

Про Василия Ерну, румынского писателя, в начале 1990-х эмигрировавшего из развалившегося СССР, никто ничего не знал, пока в издательстве Ad Marginem не вышла его маленькая книжка эссе “Рожденный в СССР”. На книжку сразу набросились читатели и рецензенты — с недавних пор любая книга про СССР вызывает у читающей публики нешуточный аппетит. Но хотя в предисловии автор пишет очень много умных слов, называя свой труд “археологией повседневной жизни в Советском Союзе”, “genius eclecticus о homo soveticus”, на русский все это переводится просто: собрание смешных и забавных фактов о “совке”, рассчитанное скорее на людей, которые в этой стране никогда не жили.

На самом деле у этой книги вполне могло бы и не быть автора. Кусочки пазла, который собирает Ерну, неизменно возникают в любой ностальгической беседе о СССР: Штирлиц, Ленин, КВН, Первомай, пионеры-герои и секс, которого не было. Тут самое время вспомнить о том, какую безумную популярность получило еще пару лет назад в интернете сообщество людей, родившихся в 1970-х—самом начале 1980-х годов. Забыв о семье и работе, здесь увлеченно обсуждали размер ушей Чебурашки, детские мультики и передачи “Что? Где? Когда?”. И играли в любимую игру — 100 пунктов, по которым можно распознать человека, успевшего пожить в СССР. Ерну, кстати, тоже в нее играет, только пунктов насчитывает 50. Некоторые совпадают, например “наши всегда выигрывают в хоккей”. Или “самый запретный фильм — “Эммануэль”. Там показывают та-а-а-кие вещи”.

Можно вспомнить еще и самый популярный румынский текст последних лет пяти — автобиографическую драму Николетты Есиненку “Fuck You Eu.ro.pa”, выдержавшую какое-то рекордное число постановок. Яростный моноспектакль, в котором главная героиня изливается желчью в адрес почившего СССР, одновременно ностальгически вспоминая пионерские галстучки. Это то же поколение, что и Ерну: рожденные в конце 1970-х, посвященные в пионеры, но не заставшие комсомол. В ностальгической дымке страна, о который пишут молодые авторы, кажется немного придуманной, никогда не существовавшей. В этом, наверное, и смысл — задним числом задать координаты “самого большого утопического проекта современности”.

Rumeenia bestseller ja kadunud inimesed – Keskus/ Tallin/ Estonia 5/2008

Boris Buracinschi

VÕTA TRÜKIS JA PEA ARU: Moldaavia literaat Boris Buracinschi räägib Vasile Ernu raamatust, millest on kujunenud Ida-Euroopa uus menuteos ning selgitab, miks on taolisesse kirjandusse vaja ettevaatusega suhtuda.

On mul selline tuttav, Vasile Ernu. Tutvusin temaga 1988. aasta maikuus. Olin juba ülikooli lõpetanud, sõjaväes teeninud, aga tema käis veel koolis. Nii et olin tema jaoks nagu vanem seltsimees.

VESTLUSED KÖÖGIS

Sel ajal huvitus Vasile usulisest kirjandusest ja käitus natuke mungalikult. See torkas silma eriti meie revolutsioonilise lõbutsemise taustal. Seejärel astus ta ülikooli, filosoofiat õppima.

Viimasest kohtumisest temaga juba kunagi kirjutasin “KesKus’is”. Mäletan, kuidas istusime kõrvetavalt külma veega mägioja kaldal, jõime õlut ja kõnelesime filosoofiast. Vasile ütles siis, et metafüüsikat pole olemas. Mina hakkasin vastu, siis pole ka füüsikat ju olemas. Tema vastas laisalt, et jah, polegi. Osutasin klaasikesele kange Transilvaania puskariga ja pärisin: seda pole kah olemas? Aga joo see ära, soovitas noor filosoof kavalalt, siis näed.

Pärast seda kohtumist andis Vasile Ernu Rumeenias välja raamatu pealkirjaga “Născut în URSS” (“Sündinud NSVL-s”), pika essee nõukogude igapäevaelust. Teate isegi, vestlused köögis, poliitilised anekdoodid, Marlboro suitsud, brändi “Belõi Aist” ja unistus seemisnahksest jopest.

KAHEKOPIKANE ELU

Mulle tundus, et raamatul on vene juured. Nii vormilt – palju sarnaneb kompilatsioonile kuulsatest Vene autoritest alates Ilfist ja Petrovist ning lõpetades Venedikt Jerofejeviga. Samuti sisult – tundub, et autor on alateadlikult valinud reaalsuse seletamiseks enesealanduse. Aga enesealandus on vägagi venelik joon.

Raamatust sai Ida-Euroopa mastaabis tõeline bestseller. Sai mitu auhinda, sealhulgas Rumeenia kirjanike liidu auhinna debüüdi eest. Ent möödunud aastal tõlgiti see vene keelde ja anti välja tõsises Moskva kirjastuses “Ad Marginem”, mis omakorda tähendab palju.

Kirjutasin tookord seltsimehele, et jah, Nõukogude Liidus oli eraelu võimalik, kuid see oli kahekopikane elu. Umbes nagu ütles Aleksandr Pjatigorski: Nõukogude Liit oli impeerium, kuid sitane impeerium.

NAABRINAISE LUGU

Ning peale selle, kui olin raamatu läbi lugenud, tuli mulle meelde, mis juhtus minu naabrinaise Zoega.

Vanaisa ja vanaema elasid tüüpilisel Chişinău õuel tillukeste jõukate majade ja lopsaka rohelusega, kus kasvasid ka virsiku-, aprikoosi- ja kirsipuud. Igal pool vohas peale selle viinamari, millest sai väga head mahla, aga vein tuli raske, labase maitsega.

Kõik elanikud olid kohalikud, erandiks vaid üks nõukogude pere, mille pereema ei sallitud ja kutsuti “madam Izvinjajus’”. See oli kirbe segu juudi, rumeenia ja vene elementidest, kuhu segunes kerget poola ja tatari hõngu.

Värava kõrval elaski seesama Zoe. Minu, kümneaastase lapse jaoks oli ta elatanud naisterahvas, ehkki nüüd saan aru, et ta pidi veidi üle neljakümne olema, nagu mina praegu. Ta värvis juukseid heledaks, teistesse hügieeninõuetesse suhtus sundimatult. Tema korteri lahtisest uksest kandus alati uriini ja kopituse haisu.

Zoel oli napp raamatukogu vanadest kergema suunitlusega raamatutest, kus kõige sagedasemad sõnad olid hacienda, gaucho ja señora. Ta andis neid minu vanaemale lugeda, ning neist levis samasugust provintsliku rääma lehka.

Peale selle oli Zoel koer, hirmuäratava välimusega bokser, kes oli heameelega endale võtnud kohustuse kutsumata külalised õuelt eemal hoida. Selle eest pälvis tema perenaine naabrite lugupidamise.

Zoe oli üksildane naisterahvas. Ainult vahetevahel käis tal külas vennapoeg, konservatooriumi õpilane. Siis kostis akendest viiuliharjutusi.

Ükskord kõnetas kojamees – muide samuti Vasile – vennapoega ja heitis talle ette: mis sa kogu aeg kääksutad, mis muusik sa selline oled. Selle peale mängis vennapoeg talle lõbusa rahvaliku loo. Kunsti säärase võidutsemise ees võttis purjus kojamees mütsi maha.

Tuleb öelda, et Zoe oli veidike “kiiksuga”. Mitte et ebanormaalne, aga lihtsalt naine, kellele teatavad fantaasiad võõrad pole. Mäletan tema juttu: kõnnin mööda tänavat, aga vastu tuleb kindral Bradulov (tol ajal oli ta Moldaavia NSV siseminister). Peale selle rääkis Zoe uhkusega oma tutvusest Leonid Breþneviga, kes viiekümnendate aastate alguses oli kohaliku kompartei esimene sekretär.

ARVETEKLAARIMINE KAHTLASE ELEMENDIGA

Naabrid suhtusid tema juttudesse kergelt, kuid jätkasid Zoest lugu pidamist. Niimoodi kestis see 1974. aasta sügiseni. Sel aastal tähistati Moldaavia nõukogude vabariigi rajamise aastapäeva. Räägiti, et suur nõukogude juht Leonid Breþnev ise tuleb külla. Linnas ehitati uusi tarasid, asfalteeriti uulitsaid ja klaariti arveid kahtlase elemendiga.

Ühel õhtul sõitis meie õuele miilitsaauto. Lõunas lähevad inimesed tavapäraselt vara, keegi nagu ei pannud midagi tähele. Alles hommikul nägime, et Zoe korteri uks on kinni pitseeritud, ent perenaine ja tema koer olid igaveseks kadunud.

Ükski naaber ei osanud öelda, mis siis ikkagi juhtus, kuid minu vanaema arvas, et ta saadeti hullumajja.

METAFÜÜSIKA KADUMISEST

Toona suhtusin sellesse väga rahulikult. Alles kui suureks kasvasin, sain aru, kui jube see kõik oli – inimene ja tema koer kaovad ilma kohtu ja uurimiseta ning kõik ümberringi peavad seda iseenesestmõistetavaks. Ja ei olnud ju Stalini aeg, mitte 1941. ja 1948. aasta küüditamised, vaid hoopis heasüdamlikud, nagu veel öeldi, taimetoidulised seitsmekümnendad aastad.

Sellest ma räägingi Vasilele, kui temaga järgmine kord kohtun.

P.S. Muide, Vasile Ernu kõneles tõepoolest midagi metafüüsika kadumisest. Aga minu küsimusele füüsika kadumisest vastas midagi arusaamatut. Aga nalja viinapitsiga mõtlesin ise välja, et lugu oleks huvitavam, nagu öeldakse – puändiga. Nii et otsustage ise, kuhu intellektuaalsed mängud meid viia võivad.

“Io non penso che la sofferenza sia la chiave di lettura del comunismo” – eSamizdat 2008 (VI) 1, pp. 391-395, 2008

Dialogo con Vasile Ernu – A cura diMaria Luisa Lombardo

Vasile Ernu (1971) `e autore di un libro che ha provocato
non poche reazioni nello spazio culturale romeno.
L’autore, nato a Odessa, vissuto in Moldavia e naturalizzato
romeno (la famiglia Ernu si `e trasferita in Romania
nel 1990), debutta come scrittore nel 2004 (nell’ambito
della campagna di promozione della nuova letteratura
promossa dalla casa editrice Polirom con lo slogan “Votate
per la letteratura giovane”) con il libro di memorie
N˘ascut ˆın URSS – Roˇzdennyj v SSSR [Nato in Urss, Iasi
2006], in cui ha creato piccoli quadretti ironici, sarcastici
ma realistici, delle abitudini, dei simboli e del mondo
nell’exUnione sovietica. Il libro si inserisce nel filone della
memorialistica postcomunista e assume le fattezze di
una carrellata documentaria dell’era sovietica, di una ricerca
“archeologica” alla scoperta di unmondo scomparso.
I ricordi di Ernu sono personali e nel contempo appartengono
alla sfera collettiva, in quanto ogni cittadino
dell’ex Unione sovietica pu`o rivendicarli come propri.
Il titolo del libro `e eloquente quanto provocatorio, e
si giustifica con i natali sovietici dell’autore, arrivato in
Romania solo a un’et`a avanzata. L’ipostasi dell’individuo
formatosi in Urss `e evidenziata dal motto di Vladimir
Majakovskij che apre il libro “Privi¸ti, minuna¸ti-v˘a /
Sˆınt cet˘a¸tean al Uniunii Sovietice” [Guardate, stupitevi /
Sono cittadino dell’Unione sovietica]. Difatti, come sottolinea
Luciat, la prospettiva da cui scrive Ernu `e quella di
colui che ha vissuto al centro delmondo, in una superpotenza,
culturalmente e politicamente opposta al capitalismo
americano. Non sorprende quindi il tono di “elogio”
per un paese che aveva un proprio orgoglio e una propria
centralit`a, cosa che differenzia molto Ernu da altri
scrittori romeni.Nel libro si racconta in maniera lucida, ironica e nostalgica
il mondo ormai scomparso dell’infanzia e adolescenza
dell’autore, uno spazio mitico, culla di dolci ricordi
personali, a prescindere dal sistema. In realt`a, il
documento testimonia il dramma di tutti coloro che all’improvviso
si sono trovati senza la propria patria, privati
della loro consueta identit`a, disgregatasi insieme all’ex
Unione sovietica. Ma la nostalgia del libro nasconde
qualcosa che trascende l’ideologia politica e si colloca
su un piano strettamente personale. Lo stesso autore
confessa infatti con velata amarezza:
A volte vorrei prendere un biglietto per l’Urss. Tuttavia,
quando capita, devo ricordarmi che una cosa del genere
non `e pi `u in vendita. Nessun treno, nessun aereo e nessuna
strada portano ormai inUrss, per il semplicemotivo che
l’Unione sovietica non esiste pi `u. Il solomodo di visitare il
mio paese `e legato alla memoria.

Il libro si presenta come un puzzle i cui pezzi sono intercambiabili
e tutti necessari per potersi addentrare nell’universo
dell’homo sovieticus, il che offre la possibilit`a
di poter comunque iniziare a leggere il libro dal capitolo
il cui titolo stuzzichi e incuriosisca maggiormente. E
infatti, i titoli sono molto suggestivi, dicendo quel tanto
o quel poco che serve per catturare la curiosit`a del lettore.
In questo modo Ernu fa da una parte il verso a opere
saggistiche rumene aventi come denominatore comune
il passato comunista, dall’altra se ne distanzia evitando
di puntare il dito contro quel passato. Cos`ı facendo,
l’attitudine di Ernu risulta anche pi `u giocosa, pi `u leggera
e permette una lettura pi `u rilassata. Si veda ad esempio
il capitolo Ode alla tualet sovietica, dedicato a Il´ja
Kabakov, qui tradotto in forma integrale:
Non esiste niente di pi `u intimo nella vita del cittadino sovietico
della tualet (consentitemi, per l’immenso rispetto
che ho nei confronti di questo luogo e di questa parola, di
mantenere la formula sovietica: tualet). Essa `e, forse, la parola
pi `u intima conosciuta dal cittadino sovietico. Tualet `e
il luogo dove tu e solo tu risolvi i problemi che nessun altro
pu`o risolvere al posto tuo. Nessuno, n´e tuo padre, n´e
392 eSamizdat 2008 (VI) 1 } Immagini }
tua madre, neanche tua moglie o il tuo migliore amico e
neppure il Primo segretario, pu`o sostituirti nella visita obbligatoria
che devi fare alla tualet. L’esperienza che hai con
questo luogo timarchia a vita, la tua intera persona rimane
in un rapporto intimo con questo luogo e con l’esperienza
in questo luogo. L’esperienza che ciascuno di noi ha avuto
con questo luogo `e diventata parte della nostra natura
collettiva. L’esperienza della tualet sovietica `e un bene collettivo
che abbiamo conquistato e che `e divenuto una delle
caratteristiche essenziali del nostro spirito.
Non so con esattezza quale sia l’esperienza di un cittadino
di un paese capitalista occidentale, tuttavia, quando sono
arrivato per la prima volta in un paese dell’ovest, la prima
cosa che mi ha destato un certo grado di sconforto sono
stati i wc. Non mi hanno infastidito per la loro sporcizia,
poich´e, paragonati alla tualet sovietica, essi sono veri paradisi,
e neanche per ci`o che riguarda il rispetto dell’intimit`a,
poich´e la maggior parte hanno s´epar´e che ti proteggono
dagli occhi del vicino, quanto per la loro incapacit`a di farti
sentire in intimit`a. Per il cittadino sovietico ci`o `e inaccettabile.
La tualet `e l’intimit`a collettiva alla massima purezza.
Il cittadino sovietico si costipa in un boudoire capitalista,
per il semplice motivo che questo spazio non si trova in
un rapporto di intimit`a con lui. Per tale causa, non esistono
ricordi legati ai wc occidentali. E laddove non esistono,
ricordi, non esiste nemmeno intimit`a.
Ma cosa rende speciale questo luogo dannato? Ebbene,
cercher`o di dirvi qualcosa, cose che di solito non si dicono,
e che ciascuno tiene per s´e. `E difficile raccontare i ricordi
pi `u intimi. Queste cose sono conservate per ricordare e goderne.
Pochi sono coloro che le raccontano e ancorameno
sono coloro che possono raccontarle. Ma proviamoci.
In primo luogo, voglio dirvi che esistono due tipi fondamentali
ditualet sovietica, che ogni cittadino sovietico o
ama od odia. Tuttavia, indifferentemente dal sentimento
che provi, ti relazioni con essa come se fosse parte di te
stesso. La prima tualet `e quella della kommunalka. L`ı la
incontri per la prima volta e l`ı sperimenti i primi momenti
del rapporto intimo con questo tipo di spazio. La tualet
della kommunalka `e un luogo comune, che appartiene a
tutti gli inquilini della casa. Di conseguenza, esso `e il luogo
dell’intimit`a di pi `u persone, e non solo della tua famiglia.
Qui viene anche tetja Klava e dedja Valodija, anche la bella
Marusija, e quell’antipatico di Lenija, cos`ı come anche gli
altri 20 inquilini della casa. Questo luogo sopporta, rispetta
e serve in ugual misura ciascuno di noi. La tualet non
fa discriminazioni. Tu puoi sbagliare nei suoi confronti, lei
non pu`o mai sbagliare nei tuoi.
Andare alla tualet `e una vera arte, e quella della kommunalka
presuppone una vera e propria iniziazione. Diventi
una sorta di stalker, la guida spirituale della tua stessa persona.
Quando vai l`a, devi sapere che, per quanto tu possa
essere solo, gli inquilini ti seguono. Ce n’`e almeno uno che
ti segue e commenta: “Questo qui ci sta di nuovo mezz’ora”,
“Di nuovo legge romanzi o chiss`a che diavolo si mette
a fare”. In verit`a, quando vai alla tualet, se rispetti questo
luogo, devi avere con te due cose. Un libro e la carta igienica.
La carta igienica `e un oggetto che non troverai mai
in unatualet. Questo oggetto si tiene al posto d’onore nella
propria camera. E si utilizza economicos. Ma non dovete
pensare che, se vi siete dimenticati la carta igienica, vi
possiate trovare in una situazione imbarazzante. No. L`a
troverete, in un angolo, o la Pravda dell’anno scorso, il che
ti risolve automaticamente anche il problema della lettura,
o un mucchio di ritagli di giornale, rifiniti per benino con
la forbice, dalla Komsomolskaja Pravda. Di questo se ne
occupa tetja Klava1.

Una parte della critica romena non ha per`o accolto
con totale favore questo libro, intriso, secondo alcuni, di
nostalgie verso unmondo “terribile”: quasi si trattasse di
un’apologia del mondo sovietico contrapposto al mondo
capitalista. Proprio per questo affetto, spesso ostentato
(a volte con ironia, a volte con polemica) le reazioni
di una parte della critica sono state aspre, dirette
contro quelle che sono sembrate le farneticazioni di un
filocomunista, insensibile alle sofferenze altrui.
A tal proposito, Sorin Antohi, autore della postfazione
al libro dal titolo Nostalgii sovietice [Nostalgie sovietiche],
analizza il fenomeno dei “nostalgici” del vecchio sistema
di vari paesi dell’Est Europa, quello che i media hanno
definito Ostalgie, rievocando memorie personali, ovvero
i propri incontri con persone degli ex paesi comunisti.
A parte la solidariet`a fra questi superstiti di un’apocalisse
politica e sociale che, se capita di incontrarsi, si ritrovano
magari a parlare in russo davanti a un bicchiere, si
manifestano anche diversi motivi e modalit`a di nostalgia:
i russi hanno una “nostalgia imperiale”, gli ucraini
mescolano nazionalismo “filo-occidentale” a una nostalgia
che non si riferisce comunque al sistema sovietico;
essa `e piuttosto una pseudomnesia, cio`e la rievocazione
di un’Arcadia idealizzata, di un passato mai vissuto e riscoperto dopo decenni di forzato oblio collettivo (come
nel caso dell’antica toponomastica romena: Cern˘au¸ti e
Liov ad esempio), i cittadini della ex Germania est (che
si confessano pi `u tristi dei romeni, poich´e l’onomastica
della loro patria era ridotta a una sigla) manifestano una
nostalgia svuotata dell’oggetto.
In questo quadro di diverse “nostalgie”, il libro di Ernu
`e – sottolinea Antohi – “una versionemolto speciale della
nostalgia di un bessarabo per l’Urss, in cui domina lo humour nero: “Peccato che questi capitalisti siano riusciti
a produrre una tale quantit`a di merce che supera (sic) la
nostra capacit`a di costruire code”2

1 V. Ernu, N˘ascut ˆın URSS, Ia¸si 2004, pp. 164-166 (traduzione
dal romeno diMaria Luisa Lombardo).
2 S. Antohi, Nostalgii sovietice, in V. ERNU, N˘ascut ˆın URSS, Ia¸si 2004, p. 245.

Dialogo con Vasile Ernu, a cura diM.L. Lombardo 393
Dopo aver ricevuto svariati premi e riconoscimenti in
Romania, recentemente il libro `e stato pubblicato anche
in Russia dalla casa editrice AdMarginem, nella traduzione
di Oleg Panfil. Il 28 novembre 2007 `e stato presentato
a Mosca nell’ambito della fiera del libro (28 novembre –
2 dicembre 2007), insieme a una tavola rotonda sul tema
Homo postsovieticus: Attualizzazione dell’esperienza sovietica, cui hanno partecipato i critici letterari ViktorMiziano e Lev Danilkin, il critico d’arte Ekaterina Degot, gli scrittori Alexandr Prochanov, A. Zamostjanov e Michail Elizarov, redattore della rivistaMoscow Art.

Maria Luisa Lombardo Le sembra corretto dire
di lei che `e uno scrittore romeno nato in Unione
sovietica?
Vasile Ernu Si pu`o dire anche cos`ı. Io sono nato
e cresciuto in Urss. Sono stato e sono bilingue,
ma ho scritto i primi testi in lingua romena.
Mi sono assunto la responsabilit`a di questa
cosa. A volte ci`o mi imbarazza, a volte mi dispiace
di non poter dire in romeno quello che
potrei dire in russo. Tuttavia, se dovessi scrivere
in russo credo che proverei lo stesso sentimento.
La lingua `e un mondo affascinante, con le
sue regole e i suoi limiti. `E affascinante poter
sognare in due lingue, peccato siano solo due.
M.L.L. `E chiaro dall’introduzione delle prime
pagine che si tratta di un libro di memorie che,
attraverso il recupero memorialistico, tratta di
temi sociali, politici e culturali, delle usanze
dell’homo sovieticus e cos`ı via. Se volessimo
inquadrare il suo libro in un genere letterario,
quale potrebbe essere?
V.E. Io ho battezzato ci`o che faccio “genere eretico”
(termine che ho preso in prestito), cio`e
una mescolanza di pi `u stili. Vi si trova anche
una sorta di narrazione prossima al generememorialistico,
c’`e anche il genere documentario
e anche il saggio. Quel che ho cercato di fare,
indipendentemente dal genere, `e stato mantenere
un certo tono, un certo timbro. Il libro `e
formato da pi `u pezzi, sul modello di un puzzle,
e anche lo stile `e frammentario. Nonostante
ci`o, persino nemici dichiarati hanno riconosciuto
che il mio libro si legge tutto d’un fiato.
Questo non significa che sia necessariamente
di qualit`a. A me tuttavia piacciono i libri che
si leggono facilmente, tutto d’un fiato.
M.L.L. Pu`o introdurci un po’ nel suo libro,
raccontandoci del mondo messo in luce dalla
memoria, dei temi sociali e culturali affrontati?
V.E. Io provo a raccontare un mondo, un mondo
scomparso. E in questo percorso procedo
da una tesi semplice: indifferentemente dal sistema
in cui vivi, indifferentemente dall’ideologia,
dalla repressione, la cosa pi `u importante `e
la vita. Io provo a raccontare la vita, la vita comune,
quella di ogni giorno, la vita quotidiana
di un cittadino sovietico: come si veste, come
vive, cosa fa a scuola, come beve, che rapporto
ha con il sesso, che oggetti utilizza, che film
vede e che musica ascolta, come si diverte, chi
ama e chi odia, come sta in fila e di cosa conversa
in cucina. . . E tanti altri elementi che costituiscono
la nostra vita. Il tutto `e scritto con
una certa dose di tenerezza, quando `e necessario
nonmancano gli elementi nostalgici,ma c’`e
anchemolta ironia. Allo stesso tempo, io faccio
riferimento sempre anche al presente. Il libro
`e una sorta di sguardo dal presente verso il passato,
per questo non dimentico di ironizzare sul
mondo nuovo, sulle nuove ideologie, sui nuovi
clich´e.
M.L.L. Da dove nasce il desiderio o la necessit`a
di scrivere un libro dal titolo eloquente Nato in
Urss?
V.E. Negli ultimi anni mi `e venuto desiderio
della mia ex patria. Una patria che non esiste
pi `u se non nei ricordi e negli archivi. Ho deciso
che dovevo necessariamente scrivere questo libro.
Volevo che fosse un progetto collettivo,ma
non `e riuscito. Ho deciso di scriverlo da solo
e credo di aver fatto bene, almeno per quanto
mi riguarda. Sono soddisfatto, nonostante ogni
giorno mi vengano in mente cose che avrebbero
meritato maggiore riflessione. Ma io mi sono
assunto il rischio di questo carattere sogget394
eSamizdat 2008 (VI) 1 } Immagini }
tivo, personale e che non vuole essere a ogni
costo esaustivo. Il libro `e nato dal desiderio di
raccontare questa esperienza in primo luogo a
me stesso. Ho cercato di vedere qual `e il mio
rapporto con il passato e implicitamente con
il presente. Allo stesso tempo ho voluto testimoniare
questo rapporto. Il libro `e una sorta
di testimonianza di un mondo e di un modo di
essere.
M.L.L. Leggendo il suo libro mi sono ricordata
del film di Stephen Spielberg, The Terminal, con
Tom Hanks. Il protagonista a un certo punto
si ritrova prigioniero nell’aria neutra dell’aeroporto,
poich´e il suo paese politicamente non esiste
pi `u. Pensa che il cittadino dell’ex Unione sovietica
del suo libro possa essere paragonato, in
una certa misura, al personaggio di questo film,
con lo spazio neutro dell’aeroporto sostituito da
quello della memoria?
V.E. S`ı, ma solo se lo consideriamo in prospettiva
temporale e non spaziale. La nostra patria,
l’Unione sovietica, `e un concetto temporale,
non geografico, `e gi`a entrata negli archivi e
nella storia. Pu`o essere rivissuta solo con l’aiuto
dellamemoria.
M.L.L. Nato in Urss non `e solo un libro ma anche
un sito web (http: // www. nascutinurss.
ro ) in cui possiamo trovare reperti e feticci dell’ex
Unione sovietica. In quale misura lei pensa
che il sito completi il libro, o si tratta piuttosto
di due aspetti che possono essere vissuti inmodo
separato?
V.E. Il sito `e un prolungamento del libro. Io dico
che `e un’estensione del libro. Esso apporta
al testo una parte visuale e audio. Il libro e il sito
si completano reciprocamente ma possono
anche essere vissuti in modo separato. Anche
il sito rappresenta un archivio soggettivo della
civilt`a sovietica. Io provo a creare una sorta
di mondo virtuale dello spazio sovietico allo
scopo di renderlo familiare e di informare almeno
parzialmente. Non `e un archivio della
nostalgia, come alcuni hanno voluto insinuare.
M.L.L. Sul sito si trovano anche informazioni
sul libro e i dibattiti della stampa che sono seguiti
alla pubblicazione del volume. Navigando
sul sito, ho incontrato per esempio l’articolo
di ¸Stefan Agopian3, in cui si fa un’aspra critica
della nostalgia che ha idealizzato un mondo
evocatore di tristi ricordi per i rumeni. Come ha
reagito a un simile attacco?
V.E. Mi dispiace, ma per me il prendere in giro
e la b˘a¸sc˘alia [derisione sarcastica] non rappresentano
una critica. Non rispondo a simili approcci
per il semplicemotivo che non si basano
su argomenti,ma sumezzi argomenti, non fanno
riferimento a un discorso razionale,ma fanno
appello alle emozioni. Questo genere di ingiurie
vengono da posizioni di potere e di disuguaglianza
che non desiderano un dialogo ma
la distruzione dell’altro. Paradossalmente tuttavia,
il testo di Agopian, che `e un importante
scrittore,mi ha reso un grande servizio. Molti si
sono incuriositi in seguito ai suoi attacchi.
M.L.L. Mentre scriveva il libro, ha mai pensato
alle reazioni che avrebbe potuto destare in un
paese che ha sofferto un periodomolto tragico ai
tempi della dittatura di ispirazione sovietica?
V.E. S`ı, ci ho pensatomolto, tuttavia questa cosa
non ha cambiato le mie intenzioni. Io non
penso che la sofferenza sia la chiave di lettura
del comunismo.
M.L.L. Quali accuse addotte da alcuni critici
l’hanno infastidita maggiormente o considera
totalmente infondate?
V.E. Non posso arrabbiarmi con i miei critici.
L’esistenza di opinioni differenti, di reazioni
differenti `e del tutto naturale, poich´e siamo differenti,
abbiamo modi di interpretazione differenti,
abbiamo scuole di pensiero differenti
e cos`ı via. Evidentemente ho suscitato alcune
reazioni, ma esse sono solo state passeggere.
Credo che l’affermazione che reputo pi `u sbagliata
sia quella di Simona Sora, verso la qua-
3 Si veda il link del sito www.nascutinurss.com/presa_iul.
html#16 Dialogo con Vasile Ernu, a cura diM.L. Lombardo 395
le nutro comunque un grande rispetto. Lei sostiene
l’idea che sono “irresponsabile” e “ignorante”,
e avverte anche i potenziali lettori che il
mio testo pu`o rendere insani. Da dove proviene
una tale affermazione? Lei si basa sulla supposizione
che quando parli di comunismo devi
in primo luogo condannare, parlare dei crimini
comunisti e della sofferenza. Io penso che
la premessa degli anticomunisti postcomunisti
sia totalmente falsa. La tesi che il comunismo
sia il male principale, e che il suo opposto sia
il bene assoluto, `e una direzione sbagliata che
finisce per provocare solo un blocco all’interno
dello stesso paradigma. Ripeto: dal mio punto
di vista la sofferenza non `e la chiave di interpretazione
del comunismo. In primo luogo,
la sofferenza `e presente in tutti i sistemi, anche
in quelli di mercato ben strutturati. In secondo
luogo, nel mio libro non nascondo mai l’idea
che il sistema comunista sia stato un sistema
politico repressivo. Al contrario, ci`o viene
detto molto chiaramente. Tuttavia affermo che
anche il sistema capitalista `e una forma di repressione
anche se di tipo economico. So che
questo genere di affermazioni non sono ben accette
in Romania,ma iomi prendo la responsabilit`
a di ogni parola. E in terzo luogo, parlo dalla
prospettiva di un homo sovieticus e non mi
sono proposto lo scopo di risolvere tutti i problemi
del comunismo. `E un archivio soggettivo.
Allo stesso tempo credo che il mio percorso
sia molto pi `u efficiente nel mostrare l’essenza
del comunismo alla nuova generazione. A lungo
termine ha un effetto di dissoluzione del comunismo
pi `u potente che non le brutali grida
del genere: “abbasso il comunismo”. Cosa pu`o
esserci di pi `u sovversivo e rivelatore di Ode alla
tualet sovietica, dovemostro che lamia vita `e
stato un wc, ma dato che si tratta della mia vita,
la rispetto e la amo. Credo che accettare il
proprio passato sia un fatto di responsabilit`a e
di coraggio; ed `e questo che faccio; solo che lo
faccio in un modo differente rispetto al banale
approccio di condanna del comunismo. Come
direbbe il mio eroe preferito, Ostap Bender,
“Gi `u quelle sporche mani dal volto della mia
infanzia!”.
M.L.L. Per fortuna il suo libro non ha ricevuto
solo critiche negative ma anche elogi, e forse
`e stato analizzato anche in modo pi `u obiettivo.
Per esempio Daniel Cristea-Enache afferma:“
Nato in Urss si legge tutto d’un fiato e ha
un buon livello intellettuale. Abbondano le barzellette
geniali, Il´f e Petrov sono all’ordine del
giorno e, in generale, ogni strato della vita dell’Unione
sovietica `e scomposto in una miriade
di fatti e fatterelli con sottintesi, eccellentemente
narrati dall’autore debuttante. Al di l`a di questo
saporito sviluppo, esistono anche riflessioni
di grande profondit`a, per esempio l’analisi
del rapporto libert`a/interdizione dimostra l’acutezza
dell’analisi critica. Vasile Ernu si congeda
dal comunismo ridendo svogliatamente, ma
non nello stile pungente ben noto sulle rive del
fiume Dˆambovi¸ta. Non accusiamolo troppo se
guarda con grande attenzione e con una certa
emozione al passato”4 `E un parere totalmente
opposto a quello di Agopian. Che importanza
hanno per uno scrittore che ha appena debuttato
l’esistenza di reazioni della critica cos`ı
differenti?
V.E. S`ı, devo riconoscere che sono state scritte
molte cose buone e positive, e queste ultime
hanno prevalso. Se avessi pubblicato questo
libro cinque anni fa, credo che avrei ricevuto
un biglietto per Cuba o, chiss`a, per quale altro
paese comunista. Questo fatto dimostra che
in questo paese sono cambiate molte cose, e
l’estabilishment attuale, di stampo interbellico,
sta scomparendo. Ho avuto critiche eccellenti e
serie.
M.L.L. Marin Prueteanu scrive che “Nato in
Urss schizza il profilo di un comunismo assurdoma
visibile, politicamente infame,ma social-
4 D. Cristea Enache, “CCCP”, Ziarul de duminic˘a, 2006, 316,
http://www.zf.ro/index.php?runpath0=domain&runpath1=
supliments.
mente esuberante, repressivo ma con oasi di libert`
a informale in alcuni periodi, con crimini e
con successi. Ernu offre ai cittadini postcomunisti,
paragonabili ai cittadini di qualsiasi altro
posto, la possibilit`a di provare anche altri sentimenti
al posto di quelli temibili di colpa, di fallimento
irreversibile”5 Crede davvero anche lei
che il cittadino dell’ex Unione sovietica sia in
una certamisura afflitto da sensi di colpa e dalla
sensazione di fallimento?
V.E. Non necessariamente. Come dice Pruteanu,
io cerco dimostrare anche cose diverse dalla
colpa e dal fallimento, da tutto ci`o che in Romania
`e diventato parte costitutiva del discorso
anticomunista dopo la caduta del comunismo.
Io cerco di proporre un impegno, di rivalutare e
di utilizzare il passato allo scopo di costruire un
presente funzionale.
M.L.L. Secondo lei, come percepisce il suo libro
il pubblico dei giovani che non ha vissuto il
comunismo o l’epoca sovietica?
V.E. Io penso che il pubblico giovane sia quello
che legge ilmio libro senza problemi, perch´e
io non faccio discorsimoraleggianti, non voglio
dar lezioni. Io non spiego ci`o che `e bene e ci`o
che `e male, non vendo soluzioni e modelli, ma
do informazioni e contenuti. Il mio libro, nonostante
parli del passato, `e essenzialmente un
libro sul presente guardato dal passato. `E un
esercizio che penso piaccia ai giovani. E questo
sia per lo stile che per il tono, e anche per ilmodo,
molto vicino al loro, di affrontare il discorso.
`E
un libro per uno spirito libero e giovane,
dinamico, sano e privo di complessi.
M.L.L. Negli ultimi anni, in Romania, altri giovani
scrittori hanno sentito la sua stessa necessit`
a di evocare ilmondo della loro infanzia e della
loro adolescenza. Alcuni scrittori di Bucarest
e Costan¸ta, Paul Cernat, Ion Manolescu, Ioan
Stanomir, Angelo Mitchievici, hanno compilato
un volume di memorie dal titolo O lume di-
5M. Pruteanu, “Carte cu extensie”, http://www.nascutinurss.
ro/presa_iul.html#19.
sparut˘a [Un mondo scomparso] Nella prefazione,
gli scrittori, forse anticipando possibili reazioni
del pubblico, precisano: “Attraverso queste
sequenze autobiografiche legate alla nostra infanzia
e alla nostra adolescenza fino al 1989 non
abbiamo avuto lo scopo di giustificare il socialismo
e il comunismo. Non ci siamo proposti di
fare una requisitoria,ma solo di liberarci del peso
di un’epoca, rievocandola e guardando in faccia
il passato per capire meglio le metamorfosi
attuali”6. Anche lei ha voluto liberarsi del peso
del passato?
V.E. No, affatto. Per me il passato non `e un peso,
ma solo un grande guadagno. Bisogna saper
guardare al passato. Io dico che il passato deve
in primo luogo essere capito, poi occorre assumersene
la responsabilit`a e solo in un secondo
tempo va riconvertito, utilizzato con i suoi
lati positivi e negativi. Io non sono un adepto
di Cioran, io non ho avuto “l’inconveniente” di
nascere in Urss, ma “il conveniente” di nascerci.
Se sappiamo utilizzare il passato, compresi
i suoi elementi pi `u negativi, possiamo trarne
grandi vantaggi. Ma il mio passato sovietico
`e un’esperienza colossale che non pu`o essere
cancellata come se nulla fosse. Io provo
a raccontare questa esperienza. Alcuni mi fanno
saltare i nervi con questa storia del “peso del
passato”, o della “pesante eredit`a” e altre sciocchezze
del genere. Generazioni di intellettuali
discutono all’infinito questi problemi. Questo
fatto dice molto sull’incapacit`a dei romeni
di gestire il proprio passato e soprattutto della
loro incapacit`a di gestire il presente.
M.L.L. Che rapporto lega il suo libro ai libri che
ultimamente sono stati pubblicati in Romania e
che trattano del periodo comunista?
V.E. Ci sono molti tipi di libri che parlano del
passato comunista. C’`e lamemorialistica di coloro
che hanno sofferto e che condannano il
comunismo dalla posizione delle vittime. C’`e
6 P. Cernat, I. Manolescu, I. Stanomir, A. Mitchievici, O lume
disparut˘a, Bucarest 2004, p. 7.
Dialogo con Vasile Ernu, a cura diM.L. Lombardo 397
bisogno di questo tipo di libri. Esiste la memorialistica
di quelli pi `u giovani che guardano
con meno passione e sono un po’ pi `u distaccati.
Considerato che abbiamo vissuto esperienze
differenti, abbiamo anche risultati differenti.
Nonostante questo distacco, in tutti questi libri
(spero di non sbagliare) c’`e sempre un secondo
piano che lancia sempre unmonito: non dimenticate
che il comunismo `e un sistema malefico.
In Romania esiste una tradizione anticomunista,
ma il comunismo reale non `e stato
capito. Comprendo questo fatto e mi sembra
molto grave, ma io preferisco che il passato
venga compreso comunque esso sia stato. Io
mi confronto con i colleghi della mia generazione
in Romania, con i quali condivido diversi
elementi, con cui ho una certa vicinanza. Io
non lavoro con supposizioni. Per me i sistemi
non sono solo cattivi o solo buoni, o ancor meglio,
per me i sistemi politici vogliono catturarti
e trascinarti nelle loro macchinazioni. Nella
mia equazione conta la vita, e nei confronti del
sistema sono sempre in un rapporto di contraddizione;
per questo non c’`e bisogno che io sia
un anarchico.
M.L.L. Ha in progetto altri libri?
V.E. S`ı, lavoro a un libro sull’est, sulle mentalit`
a dell’est, le mentalit`a di transizione, gli eroi
di transizione. Non riesco ancora a immaginare
cosa ne verr`a fuori.
M.L.L. Come vede l’homo sovieticus l’entrata
della Romania e della Bulgaria nell’Unione
europea? Ci sar`a una sorta di effetto Goodbye
Lenin o si potr`a guardare al passato senza
rimpianti?
V.E. Io non guardo solo verso il passato, ma
anche verso un futuro senza rimpianti, ma lo
faccio con precauzione. L’Urss mi ha educato
e formato in maniera da poter sopravvivere a
qualsiasi sistema. Ho resistito bene al sistema
Urss e resister`o al sistema dell’Unione europea.
M.L.L. Un’ultima domanda. Il sottotitolo del libro,
Nato in Urss, `e in russo, ma lei ha voluto
scrivere il libro in romeno. Perch´e uno scrittore
nato in Urss e che scrive un libro su questo paese
e sa parlare e scrivere anche in russo, ha deciso
di farlo in un’altra lingua? Forse anche la lingua
appartiene a quelmondo che non esiste pi `u?
V.E. Il russo e il romeno sono lingue che mi
appartengono. D’altra parte abito in Romania
dal 1990, cos`ı che sono diventato uno scrittore
di lingua romena. Inoltre, il libro `e scritto
in primo luogo per un pubblico non sovietico,
che non ha avuto un’esperienza diretta con lo
spazio sovietico. Nonostante ci`o, il primo paese
in cui verr`a tradotto il mio libro `e la Russia,
che comunque `e qualcosa di ben diverso dall’Urss.
Le lingue durano pi `u dei sistemi politici
e ideologici.

[Bucarest, 28 novembre 2006]
www.esamizdat.it.

Generatia fara granite – Chestiilivresti.blogspot.com, 20 martie 2008

Auzisem de Vasile Ernu, avea o rubrică de corespondenţă cu Bogdan Stănescu în Suplimentul de cultură. Discuta, evident, chestii livreşti. De asemenea, Stănescu chiar a luat un premiu editorial citind din Născut în URSS. Carte pe care, evident, am pus şi eu mâna acum.

Ce e? Carte de amintiri, de eseuri, de antropologie? Roman? Poate toate laolaltă. Dar nu asta e important, ci ce vrea Ernu să spună? La pagina 235 afirmă că “motivul cărţii este că oricând, oriunde e de trăit, dacă ştii cum să te raportezi”. Şi el se raportează bine, într-un mod uşor nostalgic, dar şi ironic, dar deseori cu bunăvoinţă faţă de un “sistem politic” care l-a inclus, ineluctabil. “Important e ce facem cu realitatea, cum ştim să o gestionăm şi să o valorificăm”. Foarte adevărat.

Dar despre ce e vorba? Autorul, născut şi crescut în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, vine în România tocmai când vechiul imperiu sovietic se destramă. Şi ia cu el amintiri dintr-un regim politic cunoscut îndeobşte ca totalitar şi anti-uman. Dar nu-i deloc aşa. Şi eu, care mi-am petrecut copilăria într-un regim asemănător, ştiu că nu-i aşa. Ochii copilului nu numai că, dar şi invers – nu văd ceea ce văd ochii celor mari. Cozile comuniste au existat, ele nu sunt bune sau rele (de pildă pot prilejui discuţii metafizice); la fel, activităţile şcolare comuniste – pregătirea pentru apăratea patriei; la fel, filmul comunist, literatura comunistă. Ele au existat şi seamănă, fie că eşti în URSS sau în România. Cum spune Ernu, cine ştie cunoaşte, iar cine nu ştie nu va afla niciodată (p.202).

Acum, când copiii născuţi atunci au crescut şi pot pleca oriunde, pot trăi oriunde, fără vreo graniţă, constată că nu există mari diferenţe între oamenii Terrei. Ştim de la Churchill că democraţia nu este cel mai bun tip de societate, ci e cea mai puţin rea. Năravurile oamenilor sunt aceleaşi, numai că undeva ele se manifestă într-un fel, altundeva, altfel. Depinde de noi să alegem.
Mi-a plăcut cartea, am retrăit unele amintiri din acea lume. Mi-a plăcut eroul Sterlitz, spionul familist; de asemenea oda tualetului sovietic. În capitolul Sex în URSS, aflu că partea cea mai erotică a corpului era acel mic detaliu ce se vede prin deschizătura de la nasture. De asemenea că talcioc vine din rusă, că carcaletele din coniac şi votcă se numea la ei Ursul furios, iar cel din spirt şi apă Moartea albă. Şi alte chestii de ţi-e mai mare dragul să le citeşti…

Totuşi, nu pot fi de acord cu afirmaţia lui Ernu – “compromisurile noastre în lumea nouă sunt identice cu compromisurile pe care le-am făcut în lumea veche.” Nu vreau să mă explic. Pur şi simplu nu pot fi de acord.

Vasile Ernu, Nascut in URSS, Polirom, 2007

Copilaria – Jurnalul National – Scriitorul de la pagina 3, 13/03/2008

Un comentariu pe lângă subiect la romanul autobiografic “Născut în URSS”, de Vasile Ernu, mi-a dovedit în ce măsură globalizarea e şi o chestiune de revanşă. Unii globalizează afectiv, căutând vinovaţi pentru toate neîmplinirile vieţii lor. Globalizează cauze. Nu-s puţini cei care nu mai citesc mari romancieri ruşi, fiindcă sunt ruşi. Vasile Ernu îşi povesteşte ironic, dar cu o ironie subţire învăluită în melancolie, copilăria la Odesa, din perspectiva minorului dăruit să se bucure de tot ce i se întâmplă. Criticul, care m-a stârnit să-l citesc pe Ernu, îi reproşa autorului că elogia astfel comunismul.

Criticii literari pot să pară deştepţi, doar pentru că se raportează la teme cardinale. O astfel de temă cardinală, care pare a motiva un vizavi ostil la tot ce vine din Rusia, e comunismul. Or, copilăria n-are nicăieri o dominantă ideologică. E un univers cu legi proprii. Când eram mic, mă duceam la groapa de gunoi a uzinelor Progresul, unde se aruncau şpanul şi resturile metalice de la prelucrări, înnebunit de geometria acestora. La decupajul unei rondele, dintr-o bucată de tablă, ce ajunge la gunoi e tot un cerc. Pe mine, copil, mă fascinau perfecţiunile matematice ale deşeurilor. Îmi făcusem acasă o colecţie de şpanuri, care mă hipnotizau atât prin magnificenţa spiralei, cât şi prin albastrul magnetic al metalului decălit. Ar fi trebuit oare să am alte bucurii, fiindcă gunoiul acela era comunist? Copilăria e o viaţă în sine, în care nu încap decât ca un ecou frământările ideologice ale părinţilor. Mi-am trăit vârsta de până la 10 ani într-un glob de cristal.

Lucrurile care-l bucurau sau îl întristau şi pe Vasile Ernu în Rusia nu existau prin comparaţie cu altele. Existau, pur şi simplu. Nu ţin minte să mă fi simţit vreodată flămând, lihnit de foame şi speriat de ideea că n-o să am ce mânca mai multe zile, tocmai pentru că lipsurile erau însăşi realitatea, unica realitate atunci accesibilă mie. Invitat odată în casa unui armator grec bogat, al cărui fiu îmi era coleg de bancă, n-am apreciat nici una din bucatele care mi-au fost servite, cu îmbierea că aveam parte de un răsfăţ culinar. Nu ştiam ce mâncam, nu ştiam  dacă-mi plăceau bunătăţile grecilor. Nu aveam termen de comparaţie. Pentru mine, la vârsta aceea, mâncarea cea mai bună erau supa de roşii a mamei şi chiticii prăjiţi.

Chiticii, pe care-i scoteam cu o plasă mică şi zdrenţuită din bălţile rămase după construcţia unui dig, mă duceau într-un soi de transă. Peştele pe care i-l aduceam mamei nu era peşte comunist. Ca să fii nemulţumit de existenţa ta de copil trebuie să ai unităţi de măsură. Eram fericit, fiindcă eram sărac cu duhul, dar bogat în trăiri. Niciodată nu m-am bucurat de un dar aşa cum m-am bucurat primind nişte jucării traforate de un văr mai mare cu vreo zece ani ca mine. Atunci am realizat perfecţiunea. Mai bine zis, atunci am simţit că perfecţiunea există. Comunismul nu a zdruncinat nici una din convingerile pozitive acumulate în copilărie. Nici măcar nu le-a întinat. Mi le-a sacralizat.

in umbra urss. impresii – Spranceana.blogspot.com, 4 martie 2008

Vasile Ernu „Născut în URSS” Polirom, 2006

Impresii fugare…

Am citit de 2 ori această carte. Întâia oară, în fugă, am lecturat-o ca o întrebare. A doua oară, pe îndelete, am încercat să ghicesc în cele peste 230 pagini niscaiva răspunsuri la eterna întrebare: ce a fost URSS şi cine a (sine)ucis-o, de ce ne este atât de dragă şi de ce ne despărţim de ea atât de greu?

Recunosc, experienţa mea de „născut în URSS” nu este prea consistentă şi mai ales, nu este credibilă. Ultimii ani ai existenţei Uniunii Sovietice au coincis, practic, cu primii mei ani de viaţă şi mă gândesc, că nu pot în ruptul capului să separ experienţa inedită a copilăriei mele de cea a cadrului general URSS. Nota subiectivă a copilăriei cu toate frumuseţile ei va fi întotdeauna profund ataşată de percepţia istoriei acestui colos numit URSS. S-ar putea ca această coincidenţă a timpului propriu fericit cu cel colectiv să fie unul din motivele care explică persistenţa mitului sovietic în imaginarul basarabean.

Cele două lecturi le-am ordonat într-o schemă mai generală întrebare-răspuns, după care, mi s-a părut mie, Vasile Ernu a construit cartea sa. Am găsit 3 asemenea duete întrebare-răspuns:
– Ce a fost? – de ea se leagă toate pasajele, capitolele, frazele, propoziţiile care încep sau presupun un „aţi auzit de?”, c’est-à-dire capitolele despre bancul sovietic, rock-ul sovietic, filmele, iubirile lui Lenin, băutura sovietică, vestimentaţia sovietică, Ostap Bender, 9 mai, KVN, Gorbachiov, Şahul, motocicleta Jawa, adică cam 70 % din volumul cărţii. Din păcate doar enumerate, adunate de-a valma, un fel de likbez istorico-cultural fără o ţintă explicativă concretă, a cărui singură raţiune de a fi prezent în carte e pentru că făceau parte din acel univers al lucrurilor-ideilor-gândurilor numit URSS…Chiar mă îndoiesc că era nevoie de un asemenea compartiment în carte, de vreme ce există atât istorii specializate, mult mai documentate: „Istoria URSS în bancuri” a lui Dubrovski, apărută în 1991, chiar în anul prăbuşirii imperiului, sau magistrala „Civilizaţia Sovietică” a lui Serghei Kara-Murza, ori „Homo sovieticus” a lui Alexandr Zinoviev… Pe durata unor peisaje am avut impresi Ernu a comis greşeala de a dori să zică totul pe o foaie de hârtie şi nu i-a reuşit decât să înşire lucrurile. O grandomanie pedepsită de Dumnezeul literaturii…

Astfel cartea este cel mult un ierbar al universului sovietic, un ghid turistic într-o ţară inexistentă.

– Cum a fost (bine sau rău)? – problema se pune în termeni exclusiv morali şi răspunsul este de fapt o polemică – represiune economică vs represiune politică etc… Ernu a prins două asemenea fire polemice, pathosul şi represiunea:
1) „Odată cu dispariţia URSS s-a pierdut ceva. N-aş putea să vă spun ce. Poate că s-a pierdut un anumit patos, un anumit mod de a vedea lucrurile şi a trăi viaţa de zi cu zi, poate entuziasmul de a mai crede în idealuri, poate un anumit fel de a suferi.” (p.9)
2) „Între lumea din care am ieşit şi lumea în care am intrat nu există o deosebire fundamentală, ci doar una de nuanţe, de ambalaj. Dacă lumea în care am trăit era axată pe represiune politică, lumea în care am intrat e bazată pe represiune economică.” (p.236)

Ambele drumuri puteau duce undeva (chiar dacă problema pathosului sovietic a fost abordată şi de Iulian Ciocan, mai revin la el când am timp, şi de Savatie Baştovoi în „Iepurii nu mor”), dar au fost abandonate.

– Ce a însemnat de fapt asta? – din păcate, cea mai importantă întrebare, poate unica la care trebuie să căutăm răspuns într-o asemenea carte, este aproape neglijată. Preocupat să ne spună ce desene animate frumoase am avut pe timpul sovietic, ce muzică underground ascultam, ce s-a mai întâmplat după moartea lui Stalin, Vasile Ernu uită să construiască fire de sens, legături sociale coerente. Există câteva sclipiri, abandonate şi ele, însă, pe drumul narativ:
„Capitalismul acesta ne-a stricat de tot. Ne-a distrus una dintre cele mai mari plăceri, plăcerea de a avea lucruri obţinute cu greu.” (p.18) – o temă foarte bogată pentru un roman/eseu.
„A construi comunismul fără alcool e ca şi cum ai construi capitalismul fără reclamă.” (p.84) – trebuia dezvoltată ideea, dincolo de reţetele de preparare a diferitelor cocktailuri.
Societatea civilă sovietică:
– kuhnea – bucătăria
– oceredi – rândul, coada… (p.200 – 201). – nişa care trebuia rumegată, stoarsă.

Până la urmă, percep cartea aceasta mai mult ca un angajament, o promisiune viitoare, decât ca un proiect finit. Sper ca Vasile Ernu să recidiveze în următorii câţiva ani. Are unde. Şi de unde.

Vasile Ernu: “Singurii care mi-au fost apropiati din cultura romana au fost cronicarii si avangarda” – Noua Literatura, nr.13, februarie 2008

Interviu realizat de Ana Chiritoiu si Gruia Dragomir

Ana Chiriţoiu: Vasile, tocmai ţi-a apărut traducerea în rusă la Născut în URSS. Ţii mai mult la traducerea în rusă decît la una în engleză, de pildă?

Vasile Ernu: Sincer să fiu, nici nu m-am gîndit la o traducere în rusă cînd am scris cartea –din simplul motiv că am gîndit-o pentru un public nesovietic, care nu avea experienţa vieţii din spaţiul sovietic. De aici şi o anumită formă de retorică între acest „noi”şi „ei”, adică ei, cei care nu au această experienţă, de-asta şi multe explicaţii sau lămuiri pentru un om care nu cunoaşte informaţiile şi experienţa unui spaţiu sovietic. Mi-am dat seama după ce a fost tradusă cartea şi după ce a apărut acolo că tocmai această distanţă în timp a făcut ca şi ei să se raporteze la experienţa comunistă ca la un trecut cumva distant, uitat. Fireşte, a trebuit să modific cu ajutorul traducătorului, Oleg Panfil, o anumită formă de retorică, fiindcă nu puteam să spun „poate voi nu ştiţi cine e Buratino”, acolo toată lumea ştie cine este Buratino şi atunci trebuie să spun „vă mai aduceţi aminte de Buratino?” sau lucruri de felul ăsta, care ţin de o anumită temporalitate. Dar registrul cărţii s-a păstrat. Ceea ce se schimbă este o anumită tonalitate care ţine de limbă, fiindcă limba modifică un anumit gen de tonalitate, de muzicalitate, dar cred că se păstrează spiritul destul de bine. Oleg a reuşit foarte bine să păstreze această tandreţe, ironie, umor, acest amestec.

Gruia Dragomir: În Rusia există un curent de ostalgie?

Oleg Panfil: E o renaştere a scrierii noastre tinere, aş zice eu.

A.C.: În registru ostalgic?

O.P.: Nu, registrul lui Vasile este nou şi tocmai de-asta cred că traducerea se va bucura de succes. Pe fundalul care există în domeniul ăsta, Vasile are cîteva avantaje. Unul dintre ele vine din cultura voastră, română. Distanţa asta pe care a avut-o Vasile trăind aici şi pe care probabil că el nu o percepe, şi nici voi. Genul vostru de ironie, această ironie românească, e cea mai mare calitate a poveştilor voastre, care ar avea succes în toată lumea. E un lucru foarte specific, dar voi nu vă daţi seama. Genul ăsta de ironie uşoară, dar foarte liberă pe care o foloseşte Vasile, nouă, ruşilor, ne lipseşte. Al doilea ar fi felul în care este scrisă cartea, foarte light în comparaţie cu felul în care se scrie în Rusia despre problemele astea. Foarte light, dar foarte lucid. Iar luciditatea asta este un foarte mare avantaj, pentru că, fără să-ţi dai seama că de fapt acolo este filozofie, produce efectul filozofiei bune – cînd termini cartea ai un fel de bucurie că ai înţeles ceva, iar lucrul ăsta e valabil inclusiv pentru noi, care am trăit aceeaşi experienţă. E o recapitulare care ne dă o altă perspectivă asupra epocii comuniste.

G.D.: Oleg, tu mai cunoşti şi alţi autori români contemporani pe care ai vrea să îi traduci?

O.P.:: Vasile a avut o idee de a face o antologie de 13 autori tineri, dar încă nu au dat toţi textele.

V.E.: Da, acum le adunăm. Ideea mea a fost să facem o antologie de scriitori tineri, proză.

A.C.: Cu un specific anume?

V.E.: Da, am propus o anumită temă ca să aibă un clenci, iar tema a fost să facem nişte texte pornind de la ce are fiecare în cap despre Rusia. E foarte clar că noi avem o mulţime de poveşti, o mulţime de clişee. Şi e de înţeles. De exemplu, eu nu le simt pe toate, dar O.P.: le simte. E foarte interesant cum o să sune toată povestea asta în rusă. Primul pas e să intrăm în spaţiul cultural rusesc, din care lipsim complet.

A.C.: Şi tu, Oleg, în afară de traduceri, ce scrii?

O.P.: Scriu proză. Mi-a apărut şi mie cartea în Rusia cam în acelaşi timp cu a lui Vasile.

G.D.: Şi o să fie tradusă şi în română?

O.P.:: Nu ştiu. Am înţeles că literatura rusă nu se bucură de un prea mare succes şi atunci nu ştiu dacă îi va plăcea cuiva. Oricum e foarte greu de tradus, e bazată pe argou, pe înjurături.

A.C.: Despre ce e?

O.P.:: Critica m-a poziţionat ca pe ultimul beatnic din Balcani. Proză psiheldelică, dar şi balcanico-ţigănească. Un fel de On the Road, care nu e ficţiune, asta e foarte important, să nu fie ceva narativ sau jazz. E numai experienţă proprie.

În România, nu avem o tradiţie a gîndirii radicale, nu avem tradiţia discursului asumat şi care să îţi aducă prejudicii

G.D.: Cum a decurs lansarea voastră?

V.E.: A fost ok, au fost nume foarte importante. Editura a chemat autori care au participat la dezbatere. Pentru dezbatere ei au propus o temă pornind de la carte: condiţia post-sovietică, actualizarea experienţei sovietice. Au fost scriitori foarte apreciaţi, critici foarte buni şi un scriitor de top, dar scandalos, Prohanov. Ad Marginem ştie bine să facă rating, iar pentru mine e important să cunosc scriitori şi critici activi, să văd cum gîndesc, ce produc.  În rest, a fost ca la noi. E un spaţiu deschis, lumea intră ascultă, pleacă, mai pun întrebări din sală… Genul ăsta de lansări sînt importante pentru că apari în diverse locuri şi că eşti în vizor…

A.C.: Şi s-au tras şi concluzii despre actualizarea experienţei sovietice?

V.E.: Da, în Rusia este o temă actuală. Se scriu multe studii, a devenit o temă foarte actuală pentru cercetare şi în zona occidentală. Sînt o mulţime de lucruri care interesează: de la analiza mentalităţilor şi a spaţiului cotidian, care este foarte bine-cotată acum, pînă la analiza instituţiilor statului şi a mecanismului economic din perioada sovietică. Există un interes sporit din cauză că sistemul sovietic (incluzîndu-l şi pe cel comunist periferic) este singurul model care a existat paralel cu cel neo-liberal şi aşa-numit democratic. Acest sistem închis a fost un sistem care s-a produs în afara regulilor jocului global, al marelui capital, şi a dovedit că este posibil ca un sistem politic să existe şi în afara regulilor liberale ale pieţii, fără de care azi nu ne mai imaginăm existenţa. Şi tot acest model este foarte interesant pentru că a durat totuşi 80 de ani, aproape un secol, şi s-a dezvoltat în paralel şi la fel de valabil ca altele, asta este foarte important. A existat un model care a mers împotriva cursului „victorios”. Comunismul a fost ca o rezervaţie care a funcţionat după alte reguli şi după alt model. Ei, uite că o altă societate s-a dezvoltat după un alt model, nu vorbim acum cît de bine sau cît de rău, dar, vrem-nu vrem, ăia trimiteau oameni în cosmos, produceau tancuri şi rachete şi cărţi şi literatură. A existat un model care a funcţionat altfel decît cel declarat „singurul sistem bun şi adevărat”. Nu s-a subordonat unor reguli pe care noi le numim reguli ale economiei de piaţă… Comunismul a fost una din cele mai îndrăzneţe idei şi a apărut din nevoia şi dorinţa de libertate, o libertate radicală. Din păcate, totul s-a terminat tragic. Tot acest construct şi toată această tragedie a produs enorm de mult material, arhive imense, o experienţă enormă pe care acum ar trebui să o analizăm, să o regîndim, şi să încercăm să ne dumirim care e semnificaţia acestei perioade.

A.C.: Cam pe curentul ăsta ai venit şi tu cu cartea, doar că atunci cînd a apărut au fost nişte reacţii cam vehemente…

V.E.: Da, la noi lucrurile sînt foarte simple. Discursul intelectualilor noştri e reglat cu mare atenţie aşa încît să nu supere discursul puterii, pe cînd tradiţia europeană este invers, intelighenţia este critică faţă de discursul puterii. La noi întotdeauna intelectualitatea se subordonează discursului puterii şi ăsta este un mare pericol. În comunism se subordona sau se sustrăgea puterii, ceea ce înseamnă tot subordonare, în ‘90 s-au subordonat unui alt discurs al puterii, acum au trecut sub un altul. Şi atunci, în momentul în care vii şi nu eşti la unison cu comisia care trebuie să codamne comunismul şi zici că e foarte important să vedem şi alte părţi ale acestei maşinării, mai ales că ţine de viaţa noastră, atunci normal că eşti anatemizat. Totul este alb şi negru.

G.D.: Şi în Rusia cum te aştepţi să fie primită cartea?

V.E.: Ei nu se tem de aşa ceva, ei au scriitori atît de radicali încît eu sînt interesant din alt punct de vedere. Pentru ei, eu nu sînt radical, ei au scriitori care dacă ar apărea la noi cred că ar fi ceva de neimaginat. Sînt mulţi scriitori anarhişti în gîndire, adică radicali-radicali, sînt mulţi scriitori foarte serioşi, foarte buni, dar care consideră că Stalin trebuie reabilitat în termenii cei mai serioşi. Şi tot felul de chestii de genul ăsta care pentru noi ar fi şocante, de exemplu să vezi acum la noi un scriitor gen Cărtărescu care să îl reabiliteze pe Ceauşescu, păi nu ar fi posibil în România aşa ceva. Şi e interesant că vezi o mulţime de scriitori radicali, cu idei care încearcă să rupă diverse limite, care o fac din convingere, nu de faţadă şi pun la bătaie tot pentru convingerile lor. E greu de înţeles acest lucru în România, ţara în care oportunismul e cea mai sigură cale de succes.

A.C.: Dar cum se face că în Rusia e posibil?

V.E.: Din cauză că noi, în România, nu avem o tradiţie a gîndirii radicale, a gîndirii critice, cu excepţia unor zone religioase, nu avem tradiţia discursului asumat care să îţi aducă prejudicii. Curajul nu e calitatea noastră de bază, iar intelghenţia noastră e străină de curajul gîndirii, căci asta ar presupune să renunţe la conservatorismul atît de comod.  Pentru mine e foarte important să văd scriitori, intelectuali care îşi asumă discursul, dar un discurs prin care riscă totul. E una să scrii acum de bine despre Băsescu, pentru că nu ai decît de cîştigat, e bine să scrii de bine despre condamnarea comunismului, pentru că nu ai decît de cîştigat. Uh cîtă nevoie am fi avut de acest discurs anticomunist în anii 70, 80, dar atunci el presupunea un mare risc. Acum aş vrea să văd unul care riscă, la fel cum înainte dacă scriai împotriva sistemului comunist îţi riscai poziţia. De aceea mie mi se pare că cel mai perfid joc al intelectualităţii române este acela că îşi transformă discursul într-o marfă foarte convenabilă şi uşor vandabilă, fără a risca nimic.

S-ar putea ca fenomenele actuale de migraţie să producă mai multe efecte negative chiar decît anumite forme de represiune politică

A.C.: Adică tu, dacă ai fi avut altă vîrstă şi ai fi trăit mai mult sub comunism, ai fi scris împotriva sistemului? Doar din dorinţa de a crea o alternativă?

V.E.: Asta ţine de mai mulţi factori. E foarte greu să spun ce aş fi făcut eu dacă aş fi trăit în comunism. Mi-e greu să spun că aş fi fost un luptător împotriva sistemului bla bla bla. Teza mea e foarte simplă: diverse sisteme nu produc diverse forme de compromis, ci indiferent de sistem noi facem aceleaşi compromisuri. Fie că e vorba de comunism sau capitalism, pentru mine lucrurile nu se schimbă în esenţă, însă modul în care mă raportez la aceste sisteme contează enorm. Veridicitatea unui discurs şi validitatea lui se leagă mai mult de ce îşi asumă un scriitor şi în ce măsură acesta este un discurs care îşi riscă avantajele, poziţia etc. Atîta timp cît nu pui în joc nimic şi e doar o chestie de oportunitate şi de profit, nu avem despre ce discuta. Eu pot să produc discursuri care să aducă profit la nesfîrşit, e foarte simplu. În acest sens între intelectual şi bişniţar nu e nici o diferenţă. În momentul în care îmi risc, să zicem, şansa de a avea o rubrică la o revistă bună (adică bine plătită), şansa de a cîştiga banii pe care pot să-i cîştig, şansa de a creşte în carieră etc., atunci stăm de vorbă. Pot să vă spun că dacă scrii astăzi despre X, şansa ta de a face o carieră publică importantă este mult mai redusă decît dacă ai scrie pe un anumit calapod, astea sînt regulile şi sînt mult mai perverse decît în sistemul represiv comunist. Sistemul comunist represiv era un sistem brut – dur, dar brut – adică era foarte banal ca joc, de asta toată intelectualitatea sovietică după ‘60 a devenit liberală. Era foarte clar cine era duşmanul, te retrăgeai şi îţi vedeai de viaţa ta în privat cu prietenii. Mă rog era un compromis în care tu renunţai la o parte din libertate pentru o anumită stabilitate şi el te lăsa în pace pentru partea lui de interes. În sistemul actual lucrurile astea sînt mult mai sofisticate şi mai complicate. Şi controlul este mul mai puternic şi sofisticat, mai ales că este vorba despre unul legat de spaţiul financiar, economic şi acolo nu te joci cu limbajul, cu politicul, ci te joci cu cifrele, iar cu cifrele nu prea ai cum să te joci pentru că sînt chestii legate de comerţ, de business care controlează tot.

A.C.: După Născut în U.R.S.S. şi toate reacţiile pe care le-a stîrnit, au mai venit scriitori care au scris cam în acelaşi registru. Te simţi epigonizat?

V.E.: Să fim serioşi, nu cred că e cazul. S-a acumulat foarte multă experienţă, mai ales în zona asta în care lucrezi cu experienţă de factură subiectivă, în care nu faci cercetare de teren sau nu mergi pe arhive sau pe o cercetare academică. Aici este vorba de o acumulare subiectivă şi depinde de fiecare ce are de zis şi ce poate să zică. Romanii însă se plictisesc repede, scriu 4 cărţi şi zic „vai nu mai suport să aud de acest subiect”. Eu cred că acest subiect este unul imens şi  unic şi ar fi mare păcat să nul valorificăm. Ce să le povestim occidentalilor, cum fumăm iarbă? Ei fumează de vreo cîteva sute de ani, noi doar de cîteva zeci de ani. E ridicol.

A.C.: Poate e vorba, cum ziceai, şi de asumare, pentru că tu ai venit pe un trend care era profund anticomunist la vremea respectivă, în care se declara mai ales cît de oprimaţi am fost şi cît de rău o duceam, după care am descoperit că nu era dracul chiar aşa de negru sau că a existat viaţă şi în comunism.

V.E.: Da, a fost iniţial o monopolizare a memorialisticii de acest gen, ceea ce e de înţeles.  Însă deodată această „suferinţă concentraţională” s-a extins la toată lumea, toţi au suferit şi toată lumea a început să descopere „originile geto-dacice” ale suferinţei. Începem să nu mai deosebm victima de călău. Ei, mai sînt oameni care au scris altfel, de exemplu, Daniel Barbu a scris cu mult înaintea mea. Mă rog, el merge pe cercetare şi spune că toată chestia cu suferinţa în comunism este un mare mit. În Republica absentă, el deconstruieşte mitul siferinţei în comunism şi dovedeşte că lucrurile stau niţel altfel, statistic. Şi cînd pune statistica, în modul lui cinic, cap la cap, ne arată că de fapt cei care au suferit în mod direct în comunism sînt mult mai puţin decît cei care au avut avantaje. Evident că trebuie să definim şi ce înseamnă suferinţă şi ce înseamnă fericire, însă aceşti oameni, acum, dacă e să facem o analiză sociologică, şi deja se fac cercetări pe chestia asta, dacă îi întrebi ce evoluţie au avut din anii ‘50-‘60, o să vezi că pentru ei este o evoluţie pozitivă. Suferinţa de atunci este legată în mod direct de represiunea politică dură, de lagărele de concentrare etc. E totul perfect adevărat, s-a suferit imens, însă nu toată lumea a suferit şi nu toţi au fost victime. Şi acum faptul că noi le băgăm în cap toată povestea asta cu suferinţa în comunism şi cît au avut de suferit, care de fapt e o contraideologie la fel de perversă ca şi cea comunistă, e normal că oamenii încep să creadă că au suferit, dar relitatea statistică arată că situaţia nu a fost deloc aşa. Asta nu înseamnă că sistemul nu a fost represiv, de asta e foarte greu să te poziţionezi în România. Astăzi nu avem suferinţă? Oare de ce ni se sinucid copiii, fenomen unic în istoria noastră? Dar asta nu ne interesează. S-ar putea că fenomenele actuale de migraţie, datorită represiunii economice, să  producă mai multe efecte negative în societate chiar decît anumite forme de represiune politică. Nu ştiu, doar mă întreb şi-mi pun problema. Dar pe noi prezentul nu ne prea interesează, căci nu e la fel de vandabil.

Ceauşescu este produsul perfect al politicii şi al culturii române

A.C.: Ai vorbit din punct de vedere politic şi sociologic, însă literatura din perioada aia arată altceva, că toţi au fost nişte victime.

V.E.: Victimele cui? Ale sistemului? Păi, sistemul nu e abstract. Sistemul este un produs, noi l-am produs, dar nimeni nu-şi asumă producerea sistemului. Pentru noi sistemul este o chestie de import, care a venit peste noi. Noi am fost băieţi cuminţi, au venit băieţii răi, ne-au pus la treabă şi sistemul deodată s-a dezvoltat aşa. Noi am fost băieţii buni, am suferit. Ei, mie mi se pare că treaba asta e o mare minciună. Da, a existat posibilitatea aducerii unui sistem străin, sînt de acord că a existat opresiune, ştim şi asta foarte bine, dar faptul că noi nu ne asumăm producerea şi definitivarea acestui sistem mie mi se pare incredibil. Adică, am fost ţara cu cel mai mare număr de membri de partid comunist pe cap de locuitor. Am fost ţara cu cea mai mare creştere de la un an la altul, de la ţara cu cel mai mic număr de membrii de partid la ţara cu cel mai mare număr de membrii de partid pe cap de locuitor, iar în 89 peste noapte s-a dizolvat cel mai puternic partid. Toţi au dispărut şi au devenit victime. Ceea ce e tragico-comic e următorul fapt: comunismul e condamnat nu însă şi membrii de partid. Straniu. De ce? Cum e posibil aşa ceva? Cine îşi asumă chestia asta? Nimeni. Treaba asta mi se pare că explică foarte multe. Mie mi se pare că Ceauşescu este produsul perfect al politicii şi al culturii române. Nu avem produs politico-cultural mai valabil decît Ceauşescu, fiindcă în perioada în care a venit la putere Ceauşescu, trupele sovietice erau plecate departe, deci deodată am devenit autonomi şi am produs ce? Cea mai urîtă maşinărie, aproape că nu cred că o mai putem compara cu alta. Trebuie să ne-o asumăm, pe Ceauşescu nu l-a produs nici Moscova, nici extratereştrii. Tu de ce rîzi?

O.P.:: Mi-am amintit un banc rusesc: un ofiţer, după un chef toată noaptea, se trezeşte dimineaţa şi servitorul îi curăţa hainele de vomă; ofiţerului i se face ruşine şi zice, „Trebuia să-l bat pe ăla care a vărsat pe mine aseară!” Şi servitorul zice, „Da, neapărat trebuia să-l bateţi, că vi s-a şi căcat în pantaloni!”

V.E.: Cam aşa e. Deci treburile astea trebuie asumate, pentru că dacă nu înţelegem ce s-a întîmplat cu noi reproducem la nesfîrşit acelaşi model, adică luptăm pentru NATO, UE, Băsescu, facem aceleaşi discursuri fără să ne intereseze faptul că sistemul sanitar e la pămînt, că natalitatea e dezastruoasă, că oamenii de la ţară aproape că mor de foame, că educaţia este dezastruoasă iar copii de la ţară, adică peste 50% din populaţia tînără, nu au nici o şansă să facă o facultate etc. etc. Noi trăim bine, de ce să te mai intereseze altceva… Şi oricum intelectulitatea română dispreţuieşte „vulgul”. Pe mine cel mai mult mă interesează acţiunea intelectuală. Intelectualitatea a avut întotdeauna un rol important în sistemele politice. Aşa cum în instalarea regimului legionar intelectualitatea a avut un cuvînt greu de spus. Nu putem spune că peste noapte am devenit victime, „totul ni s-a întîmplat”, bat-o vina de soartă. Asta arată că dictatura noastră nu a fost un exces de politic, ci o lipsă de implicare în politică. În momentul în care nu te implici sau te înregimentezi pe post de apalaudac, produci ceea ce produci. S-ar putea ca Ceauşescu să nu fie produs dintr-un exces de politic, ci tocmai din lipsa politicului. Ceauşescu a existat doar în mintea noastră, era o fabulaţie, era o invenţie, un discurs, el era o poezie, o odă, atît. Trebuia să avem doar curajul de a nu-l gîndi. Ne-a luat 10 secunde să ne dăm seama cît de puternic a fost şi el a dispărut. Acum bietul de el face reclame la telefoane mobile: Alo, alo!

În Rusia, literatura radicală e foarte bună

G.D.: Oleg, cum e viaţa de traducător în Rusia?

O.P.: Grea. În condiţile actuale ale pieţei e grea. Se plăteşte foarte prost, un pic mai prost ca la voi – mă refer la Moscova, fiindcă în Moldova nu se prea traduce. De exemplu, Doctor Faust a lui Goethe a fost tradus din rusă, nu din germană. E o problemă, pentru că, din motive economice, traducătorii sînt foarte prost plătiţi, majoritatea sînt studenţi de anul II. Sînt foarte puţine edituri care fac faţă în sensul ăsta, care îşi permit traducători foarte buni. S-au pierdut şi unele condiţii, de exemplu, limba română e cunoscută de foarte puţini. În perioada asta de tranziţie s-au schimbat foarte multe, dar printre altele s-a schimbat şi limba. Despre română nu ştiu foarte multe, dar limba rusă s-a schimbat total şi traducătorul de generaţie mai veche nu e în stare să traducă în aşa fel încît să fie „gustos” pentru cititorul contemporan, tînăr. După părerea mea, toate textele esenţiale trebuie traduse o dată la 15 ani, pentru că se schimbă foarte mult limba.

A.C.: Cum adică s-a schimbat foarte mult limba rusă? De ce?

O.P.:: Pentru că sintaxa s-a schimbat. Toate propoziţiile compuse se simplifică. S-a schimbat tot discursul. Eu am făcut şi studii filologice, deci pot să vorbesc despre asta. Foarte mult s-a schimbat limbajul. Nu numai la nivelul cuvintelor, ci structura şi sintaxa, modalităţiile de expresie s-au schimbat. E foarte clar acum că între o traducere din anii ‘70 şi una a aceluiaşi text de astăzi este o foarte mare diferenţă. Poezia ar trebui retradusă odată la 20 de ani. Vouă vă e greu probabil să înţelegeţi lucrul ăsta, pentru că limba română nu s-a schimbat, cred, foarte mult. Dar contextul se schimbă şi o dată cu el se schimbă şi limba.

G.D.: Dar ce se traduce mai mult în Rusia? Ce scriitori?

O.P.:: Americani, francezi, cam ca la voi. Acum chinezii şi japonezii au un succes mai mare, mai ales Murakami. Aşa cum s-a vîndut Murakami nu ştiu ce o să se mai vîndă în ultimii ani. A avut şi un traducător bun.

A.C.: Dar tu, Vasile, ţii legătura cu ce se scrie in Rusia, eşti la curent?

V.E.: Am venit cu vreo sută de cărţi. Evident că nu pot să fiu la fel de informat cum sînt cu literatura de aici, dar citesc presa, ştiu ce apare, ce iese, cumpăr cărţile cînd am ocazia sau fac rost de ele. În orice caz, acum e perioada în care ruşii zic că oricui nu-i este lene scrie, adică se scrie enorm de mult. Se publică foarte multe chestii care au succes dar care nu sînt interesante, de la tot felul de chicklit-uri, în stil glossy şi glamour. Asta e acum în vogă, tot felul de fete, băieţi, gagici, vip-uri care îşi povestesc viaţa lor de multimilionari şi cum toacă milioane într-o seară etc. Dar se scrie şi multă literatură bună, care e mai diversificată Sînt scriitorii clasici de după ‘90 care s-au afirmat şi scot cărţi constant, cum sînt Pelevin, Sorokin şi toată gaşca asta. Dar sînt şi mulţi mult mai tineri. Sînt o mulţime de edituri puternice care îşi permit să scoată literatură mai tînără, cărţile se traduc în afară binişor, mai ales în germană şi în franceză şi mai nou în engleză. Bine, la ruşi există tradiţia asta şi, avînd în spate o literatură care deja s-a impus de mult, e mai simplu să fii luat în serios. Mie mi se pare că s-a schimat foarte mult stilul lor de a scrie, adică după ‘90 s-a schimbat enorm de mult totul. Scriitori ca Makanin scriu în paradigma clasică, sînt interesanţi în stilul lor. Pe cînd ăştia de după ‘90 scriu total altfel.

A.C.: Dar tematic, despre ce se scrie? Ce e diferit de ce se scrie la noi?

O.P.:: De exemplu, în Rusia literatura radicală e foarte bună şi tradusă şi se şi publică multă. Există şi o editură, Contracultura, care este specializată pe acest gen de cărţi. S-au şi ars cărţi apărute la ei, au fost declarate ilegale şi scoase din magazine. O carte de Efesber, fost KGB-ist, îi prezenta pe ceceni, pe terorişi, ca şi cînd ar fi fost democraţi. O carte foarte controversată. Pe de altă parte, Pelevin …

V.E.: … care a avut un tiraj foarte mare, cam de 150.000, prima tranşă.

G.D.: Apropo de tiraje, tu ce tiraj o să ai?

V.E.: 3000. Eu am apărut într-o colecţie cu Groys, preferatul meu, lucru care mă face să mă simt mai bine  …

A.C.: Şi mai ce publică editura asta? Am văzut că pe lîngă Groys mai publică şi Zizek …

V.E.: Publică mult, i-am spus eu doar pe cei pe care-i cunoaşte publicul la noi. Are şi cărţi de filozofie, critică etc. Scot literatură care a avut un impact important în anii 90 şi în general le place să se joace cu limitele, să creeze dispute şi chiar scandaluri. Ei l-au scos pe Sorokin, în perioada lui de început, ei i-au scos faimosul lui roman Grăsimea albastră, care a făcut mare vîlvă în anii ’97-98, cartea a fost arsă în Piaţa Roşie de către dreapta radicală. Deci, ei au scos chestii controversate, la limită. Sorokin nu era chiar aşa, era cunoscut, dar atunci a avut cele mai mari boom-uri ale lui. Era o carte foarte scriptică, foarte greu de citit, foarte greu de înţeles, trebuie să ai în permanenţă un dicţionar lîngă tine, dar îi combină foarte mult pe Hitler şi Stalin, Hitler i-o trage lui Stalin, iar cartea desfinţează toată literatura rusă, e o deconstrucţie permanentă. Deci ei scot cărţi de nişă, niţel mai elitiste, scot şi staruri precum Derrida, Deleuze etc.

A.C.: Filonul politic e mai puternic în literatura rusă?

O.P.: Da, se vorbeşte mai mult despre politică. Există o tradiţie în sensul ăsta, dar mai mult în poezie.

V.E.: Filonul anarhist a fost prezent tot timpul şi în proză, dar e şi o chestie de atitudine.

Mă revendic puternic din cultura şi din tradiţia rusă

A.C.: Şi tu te ghidezi în ce scrii după chestiile astea despre radicalismul din literatura rusă?

V.E.: Nu, pentru că nu pot să mă ghidez după paradigma şi cultura lor. Eu scriu în romană, nu în rusă, cu toate ca a doua carte va fi scrisa parţial in română, parţial în rusă. Evident că mă revendic puternic din cultura şi tradiţia rusă de o anumită factură şi asta o recunosc, o spun şi mi-o asum, sînt influenţat, sînt crescut în această tradiţie. Aici în România sînt o mulţime de scriitori care îmi sînt foarte dragi şi pe care îi citesc permanent, dar în acelaşi timp intelectual mi-e foarte greu să mă revendic din cultura română, din cauză că am descoperit-o foarte târziu. Singurii care mi-au fost cît de cît apropiaţi mie din cultura asta au fost cronicarii şi avangarda. Şi în continuare cred că cea mai bună literatură care a fost produsă în România pînă la avangardă sînt cronicarii. Eu cred că cronicarii au scris în acel moment o literatură valabilă timpului în care au trăit, ceea ce foarte rar s-a întîmplat în literatura română.

A.C.: Dar şi ei aveau în general un discurs supus puterii.

V.E.: Da, dar trăiau într-o altă paradigmă care funcţiona altfel. Ei veneau dintr-o cu totul altă cultură, era alt context, nici nu putea fi altfel atunci. Ruptura între putere şi discursul cultural se face mult mai tîrziu,. Atunci lucrurile nu erau atît de rupte, fragmentate, ei erau scriitori din anturajul puterii. Mie mi se pare Cantemir unul dintre cei mai buni scriitori români şi a fost poate cel mai universal scriitor roman. El pe vremea lui putea fi citit bine mersi şi la Petersburg, şi la Constantinopol. Păi, spune-mi tu un scriitor de astăzi român care să fie la fel. Noi am avut un regres foarte puternic după ei. Mă rog, sună foarte straniu ce spun acum, pentru că toată lumea se gîndeşte la ei ca la o chestie arhaică. Da, sînt arhaici, dar ei au fost contemporanii şi eroii vremurilor lor. Al doilea moment valabil al literaturii române este cel al avangardei, dar care, din păcate, nu este făcută chiar de români decît parţial, ci de scriitori evrei de limbă română. Din punctul meu de vedere, cel mai important fenomen literar de la noi în secolul 20 este avangarda.

A.C.: Ca să ne întoarcem totuşi în ziua de azi, cum te simţi printre scriitorii români?

V.E.: Eu îi înţeleg mai bine pe scriitorii tineri decît pe cei mai în vîrstă pentru că nu am nimic în comun cu optzeciştii, adică am prieteni foarte buni printre ei, poezia lor este foarte bună, dar proza mai puţin, o diger foarte greu. Oricum, mie mi se pare că româna produce poeţi incredibil de buni. Cu proza, însă, stăm mai prost, nu avem o tradiţie foarte puternică, nu am valorificat-o foarte mult, nu am reuşit să ne impunem afară, au existat foarte multe rupturi. Nu ştiu, ceva se întîmplă în domeniul ăsta, probabil nu avem nici răbdarea construcţiei. Sîntem un popor foarte nerăbdător, iar proza are nevoie de multă răbdare. Dar cu scriitorii tineri în sfîrşit a început să apară proza care a început să scape de simbolism, de excese de metafore, de stilizare excesivă, de manierism etc.

A.C.: La cine te referi, ne dai nişte nume?

V.E.: Păi, de la Florin Lăzărescu la Lucian Teodorovici, de la Dan Lungu la Vakulovski, sînt autori care scriu dezinvolt, scriu cu lejeritate, scriu într-un limbaj foarte autentic. Cred că lucrurile încep să se schimbe spre bine şi asta contează foarte mult mai ales pentru că începe să funcţioneze atît piaţa critică, cît şi piaţa de carte, adică produci ca să vinzi, ca să fii citit etc. Dar sînt mai mulţi. Citesc şi cei din cei mai în vîrstă… uf care sa fie… Norman Manea, Cimpoeşu, Aldulescu, Groşan… mă rog sînt mulţi… Şi clasicii care-s verificaţi şi în primul rînd cei doi Caragiale… Aproape că-i iubesc ca pe cei cîţiva scriitori ruşi preferaţi.

Următoarea mea carte vrea să fie mai incitantă din cauză că are teme care în România în general sînt tabuizate

G.D.: Despre ce o să fie a doua ta carte?

V.E.: E greu de spus ce va fi. Porneşte de la rubrica pe care am început-o în revista voastră. Baza e genul epistolar, dar astea sînt un fel de pretenţii de gen pentru că în interiorul lor sînt mai degrabă povestite idei, teorii.

A.C.: Este mai aproape de stilul eseistic?

V.E.: Da, dar frecventez mai mult încercarea de a face proză, adică povestesc, să zicem, idei, dar ca o aventură în care introduc personaje, aproape estetic. De exemplu, am un întreg text dedicat libertăţii, dar care nu este o teorie despre libertate, ci este vorba de un persoaj care bagă beţe în roate altor personaje care cred că sînt libere şi el încearcă să demonstreze prin diverse poveşti de viaţă că de fapt ele nu sînt libere. Pe mine mă interesează ca toate chestiile astea să fie citite foarte lejer, să fie ca o aventură, în spatele căreia se află o anumită teorie. De exemplu, ăsta care povesteşte despre libertate vrea să devină erou şi nu poate din cauză că el zice că nu e liber. Sau vrea să construiască o piramidă, pentru că din punctul lui de vedere cel care construieşte o piramidă este liber şi nu trebuie să dea raportul nimănui, iar în momentul cînd trebuie să facă o cerere la primărie el îşi dă seama că toată viaţa lui nu mai are nici un sens, că nu mai poate fi liber. Cum poţi să fii erou şi să faci o cerere la primărie? Din start toate limitele s-au blocat.

A.C.: Şi e o legătură între el şi restul sau sînt un fel de proze scurte?

V.E.: Cartea are o cheie. Cap şi coadă. Începe şi se termină într-o tentă foarte stranie. Eroii povestesc toată perioada de tranziţie, tot soiul de întîmplări, de aventuri şi cu multe, multe idei despre comunism, din cauză că perioada tranziţiei este legată puternic de tot ce înseamnă comunism, postcomunism. Personajul  este un soi de avocatul diavolului care întotdeauna dă peste cap o situaţie, o poziţie, face demonstraţii care te şochează; scopul general al acestui gen de scriitură este ca să te pună pe gînduri. Cartea nu se ocupă de adevăruri, de demonstraţii. Singurul adevăr de care se ocupă cartea este acela de a îţi arată că adevărurile în care crezi sunt false sau cel puţin că ar trebui să îţi pui semne de întrebare. Există o subiectivitate în toate lucrurile şi este bine să te gîndeşti că ceea ce trăieşti s-ar putea să fie un mare fals. Cartea asta vrea să fie mai incitantă din cauză că are teme mai delicate care în România în general sînt tabuizate.

A.C.: Cum ar fi…?

V.E.: Cum ar fi că în sfîrşit trăim într-o lume bună, că trăim într-o lume liberă şi cartea spune că de fapt totul e o mare minciună, că trăim în aceeaşi poveste, că facem aceleaşi greşeli, ne confruntăm cu aceleaşi probleme etc. Deschide o mulţime de discuţii, de exemplu, Ceauşescu este arătat într-o cu totul altă lumină. Este chiar o încercare de „reabilitare” a lui, în sensul că este un personaj foarte neîndreptăţit. Nu poate să i se atribuie lui toate relele, asta e o mare greşeală, cum se poate să îi atribuim unui om atîtea lucruri? Stalin e privit într-o altă cheie. Pe mine nu mă intereseză să îl apăr pe Ceauşescu, pentru că n-are nevoie de apărarea mea, ci ceea ce vreau să spun este că ar fi mai bine să reflectăm niţel asupra unor idei şi lucruri pe care le facem cu atîta uşurinţă şi mai ales asupra raporturilor finale şi definitive prin care încercăm să răspundem la nişte probleme din istoria sau trecutul nostru.

Am în lucru şi cîteva cărţi pentru copii

A.C.: Ai zis că nu îţi plac comparaţiile dintre prima carte a doua carte, dar cum ai simţit tu succesul, pentru că ai avut un succes foarte mare cu Născut în U.R.S.S.? Te-a îmbătat succesul, te-a responsabilizat?

V.E.: Eu am vrut să mă fac lustrangiu, ce succes? Practic m-am ratat. În loc sa fac ghetele oamenilor şi să stau la poveşti cu ei, faci munci din astea….  În primul rînd, eu am scos cartea la o vîrstă în care nu mă mai îmbată succesul; dacă aveam succesul ăsta la 20 de ani era una, dar acum îl consider un succes întîrziat; la 35 de ani, sînt pregătit pentru genul ăsta de succes, care de fapt nu are nici o semnificaţie şi e iluzoriu. Pentru mine e vorba mai ales de responsabilizare şi de confirmare – pentru mine, nu în faţa publicului – că pot produce lucruri care contează şi au importanţă. Publicul e o chestie abstractă, nu-mi cunosc publicul atît de mult, cunosc anumiţi oameni, mă interesează părerile unor prieteni la care ţin şi atunci ei sînt un prim public. Evident că mă interesează ca ceea ce scriu să-mi placă.

A.C.: Dar eşti unul dintre primii scriitori care şi-au făcut un site al cărţii lor.

V.E.: Pentru că mă interesează ca ceea ce scriu să ajungă la public, dar nu pot vorbi în numele publicului. Receptarea depinde enorm şi de tonul pe care îl dă critica. La noi lucrurile sînt destul de legate – instituţia criticii încă are o putere foarte mare, cu toate că acum lucrurile s-au mai rupt, există şi presa cotidiană care dă tonul. Oricum, eu cred că asta va fi o carte cu greutate ceva mai mare, dar oricum vreau să închei ciclul ăsta cu poveştile legate de spaţiul comunist. Cred că a treia carte va fi de proză.

A.C.: Deci o să scrii şi ficţiune la un moment dat.

V.E.: Eu încerc, cel puţin. Cred că şi ceea ce fac acum e pe jumătate ficţiune. Şi am în lucru şi cîteva cărţi pentru copii – e un subiect care mă interesează, fiindcă e singurul gen pe care nu poţi să-l truchezi.

A.C.: Dar tu n-ai copii.

V.E.: N-am, dar îi cunosc. Mi se pare grav că în România se scrie foarte puţină literatură pentru copii. Asta spune foarte multe despre sănătatea literaturii noastre.

A.C.: După receptarea oficială de la prima carte, pe cine crezi că o să mai tulbure această a doua carte a ta?

V.E.: Cred că establishment-ul o să fie foarte tulburat, pentru că această carte vine exact împotriva acestui discurs conservator, dogmatic. Dar poate că nici n-o sa-l intereseze. Dar cine ştie, la noi nimic nu e sigur.

A.C.: Văd că ai un singur motto în cap: „Pune-i la pămînt!”

V.E.: Nu ei mă interesează. De fapt nu există „ei”, căci totul e mai nuanţat, nu există o intelectualitate in bloc, monolit. Eu ştiu că intelectualii din generaţia mai învîrstă nu mai pot să schimbe atîtea lucruri. Cunosc în generaţia lor oameni excepţionali. Avem de tot felul: ăştia sînt, cu ăştia defilăm. Pe mine mă interesează ca publicul mai larg să înţeleagă că mai sînt şi alte forme şi alt gen de a interoga cultura, politicul, ideologia – alt mod decît cel care ni se formulează. Şi mai e important să nu împărţim lumea în  alb şi negru, care nu poate dialoga. Cînd nu eşti de acord cu unul dintre ei nu înseamnă că eşti neapărat de acord cu celălalt. Sînt o mulţime de nuanţe. Avantajul meu este că pot aduce acest element dintr-o cultură puţin diferită, cu un alt gen de abordare. E important ca în cultura română să pătrundă alte forme de diferenţă, care pun altfel de întrebări, care scriu altfel şi care produc altceva.

keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte
• Cum să fugi de Untold şi Gheboasa? Doar Darabani ne mai poate salva…
• ”Profesorul tău e mult mai interesant decât cel din La Casa de Papel.”

Cautare