„Erou al muncii voluntare”
Ups. Saptamîna aceasta în Dilema veche…. la rublica “ ce mai spune” … Aparut in Dilema veche, nr. 354, 25 noiembrie – 2 decembrie 2010
De cînd sînt free lancer am observat că viaţa mi s-a aglomerat cu o viteză îngrijorătoare. Dar nu poţi să te plîngi cînd anunţi sus şi tare că viitorul aparţine periferiei care trebuie să fie cît mai departe de centrul politic şi financiar.
Dacă e să tragem linie anului care pleacă, cred că a fost unul roditor. Prima mea carte a mai fost tradusă în cîteva limbi, iar printre cele mai exotice se numără o limbă cu un alfabet inimaginabil. Însă în acea limbă a scris Şota Rustaveli. Iar toastul preferat în Georgia sună aşa: „Să bem pentru fraţii mai mari ruşi, care sînt cu 1500 de ani mai mici“. Şi cînd mă gîndesc cît de aproape e Caucazul de noi şi nu ştim mai nimic despre el… Mă doare, de aceea merg pe-acolo din cînd în cînd.
Da, mi-am mai îndeplinit două vise: să hălăduiesc mai mult prin Berlin şi să revizitez după 20 de ani Crimeea, visul adolescenţei mele. Am locuit la doar cîţiva metri de vila lui Cehov. Ţi se întîmplă de cîteva ori în viaţă. Mint. Mi s-a mai îndeplinit un vis: nu doar că l-am cunoscut pe Radu Cosaşu, ci chiar a şi scris o prefaţă la noua noastră carte. Şi sînt primul om care a intrat cu laptopul în sanctuarul lui Cosaşu. A citit, am cules cuvînt cu cuvînt. Cartea cu pricina – Ceea ce ne desparte – e scrisă în tandem cu amicul meu Bogdan-Alexandru Stănescu, un bun cunoscător al literaturii universale. Recitind-o, mă bucur că a ieşit.
Între două-trei avioane, am mai organizat un festival de literatură la Chişinău şi unul la Bucureşti. Cel de la Bucureşti – pe care-l organizăm de trei ani împreună cu Oana Boca şi B.A. Stănescu – e deja un eveniment care a confirmat. Publicul merită toate nopţile nedormite. Între cîteva deconturi, am reuşit să pornesc cu cîţiva amici o revistă online de care chiar sînt mîndru. Mult efort în regim de voluntariat, dar cu rezultate neaşteptate. Unii zic că e de stînga. Eu zic că e mai mult decît de stînga, iar cînd o să apară şi pe hîrtie, o să se cheme tot CriticAtac, adică titlul publicaţiei online. Ce ar mai fi de raportat? Cred cu convingere că în curînd voi fi declarat erou al muncii voluntare. Vă rog, fără ovaţii.
Avocaţii cauzei pierdute a literaturii
Iulia Popovici / Observator Culutural / Nr. 552 din 26.11.2010
Ceea ce ne desparte e un dialog literar despre literatură – dar nu e o carte dialogată în sensul schimbului oral de informaţii şi puncte de vedere. Fiindcă cei doi autori nu sînt, în general şi în particular, nici pe departe nişte inocenţi în materie de literatură, iar întregul volum ar avea nevoie, pentru a fi pe deplin accesibil novicilor, de un complex aparat de note de subsol alcătuit din cursurile lui Nabokov, Canonul occidental al lui Harold Bloom,Suflete moarte, Ulise al lui Joyce, Maestrul şi Margareta, Cevengur,Hagi-Murad, Boris Groys şi Slavoj Zizek, din aceste rafinate motive, aşadar, nici subtitlul nu e atît de nevinovat pe cît ar putea părea. Căci există în literatura română unEpistolar faimos, cel al lui Gabriel Liiceanu, care şi el cu-prinde scrisori al căror punct de plecare sînt cărţile însele (mai exact, o carte, unde se vorbeşte despre Carte şi cărţi:Jurnalul de la Păltiniş). Nu că în Ceea ce ne desparte ar fi, vreodată, vorba despre noicieni şi „rezistenţa prin cultură“ sau că scrisorile lui Sorin Vieru, Liiceanu, Radu Bogdan etc. ar fi fost scrise întru publicare – singurul caz recent de astfel de corespondenţă e unul francez, Inamici publici, dialogul dintre scriitorului Michel Houellebecq şi filozoful Bernard-Henri Lévy.
Vasile Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu (în ordine alfabetică) îşi scriu, prin urmare, despre literatură (şi, spune Stănescu, „scrii literatură cînd scrii despre literatură“). Pornesc de la cursurile lui Nabokov, ocolindu-l strategic pe Dostoievski (pînă cînd BAS, care împărtăşeşte opinia născocitorului lui Humbert Humbert cum că Dosto e „lipsit de gust“, un scriitor de mîna a doua comparativ cu Gogol, recuperează Dublul şi Jucătorul), pentru a ajunge, trecînd prin Gogol, la Bulgakov şi mai departe, la Hagi-Murad şi Moartea lui Ivan Ilici ale lui Tolstoi, la proza lui Platonov şi la Şalamov. Citează „anxietatea influenţei“ a lui Bloom, scrisorile licenţioase ale lui Joyce către Nora şi, integral, postfaţa lui Brodski la Groapa de fundaţie (a pomenitului Platonov). Adeseori – dacă nu de cele mai multe ori – relecturile lor însoţesc complicate antreprize de editare şi reeditare (a prozei scurte a autorului Mantalei, a romanelor „minore“ ale lui Dostoievski) şi descompun în detalii de subtilitate critică magnifice cărţi căzute în desuetudinea ratingului minor (nici Cevengur, nici Povestirile din Kolîma n-au mai fost publicate de zeci de ani, sînt bijuterii de anticariat, şi nici Ulise n-a mai văzut recent luminiţa de la capătul tunelului tipografic).
Ceea ce ne desparte nu e, oricum, o carte de critică literară, chiar dacă merge de multe ori pe drumul interpretărilor de text. Literatura e supremul pretext, dar, dincolo de absolutul instinct de comentator literar al lui Stănescu, pe care Ernu îl forţează periodic, Epistolarul de la Hanul lui Manuc e aproape un roman detectivistic, plin de suspans, despre cărţi ca şi cum ar avea carne, oase şi-ar putea sîngera.
Cei doi se provoacă precum doi boxeri într-un ring ale cărui coarde sînt propriii lor autori preferaţi, parează loviturile şi-şi impun propriile teme. „Definesc“, spuneam, în mod diferit literatura – BAS caută esteticul, calitatea intrinsecă a limbii ficţionale,plăcerea cufundării în text, jocul de-a înţelesurile cuvîntului „tătar“ la Tolstoi, Ernu e preocupat de rolul social al literaturii, de funcţia ei politică, de mecanismele şi relaţiile ei cu puterea. Iar a te bate pentru plăcere se dovedeşte a fi misiunea unui avocat al cauzelor pierdute. De fapt, epistolarul acesta e un act rafinat de vampirism: pentru Vasile Ernu, scrisorile sînt un teren de exersare şi testare a ideilor propriei scriituri, literatura lui se hrăneşte din magma, din materia primă a acestor mari autori (uneori deja trecuţi prin sita unor alde Groys, Zizek şi compania) şi din sîngele vital care palpită nu atît în epistolele sale, cît în cele ale lui BAS. Nu e vorba doar despre ce cred despre literatură aceşti doi oameni, cît despre locul pe care literatura altora îl ocupă în viaţa fiecăruia. E uşor deconcertant să constaţi ce autentică poveste de dragoste poate să însemnebeletristica, cum te poţi înfuria pe ea, ca pe-o iubită adulterină, şi cum poate da ea un sens vieţii. Căci pentru Stănescu, literatura e o „afacere personală“ care dă sens traiului său de funcţionar „despre care se ştie prea puţin“: „Nu e nimic mai satisfăcător decît să lupţi împotriva ignoranţei ş…ţ, publicarea unei cărţi are valoarea greutăţii unui tiraj în aur. ş…ţ Pentru ce altceva să lupţi într-o lume ca asta, destul de îndepărtată de cea mai bună cu putinţă?“.
Din acest skandenberg al unor oameni care iubesc sincer literatura, se scrie o hartă a recitirilor (care,apud Matei Călinescu, e adevărata lectură) foarte, foarte personale. Şi o hartă a unor călătorii – cea a doi oameni pe care „ceea ce îi desparte“ e însuşi drumul pe care merg.
Pînă la urmă, „cel mai mare autor al tuturor timpurilor“ nu există. Nabokov a ratat experienţa Bulgakov din cauză că, deşi erau contemporani, lui Bulgakov nu i s-au publicat cărţile la data scrierii lor. Cît timp Stephen James Joyce va avea ceva de spus, corespondenţa erotică a bunicului său nu va face parte din corpusul literar joycean. Literatura – cum zice Ernu – e singura artă în care toţi autorii îşi sînt contemporani – doar că nu în acelaşi timp şi nici cînd ar fi nevoie.
Din cîte informaţii deţin, mai sîntem cîţiva – Radu Cosaşu
“Ceea ce ne desparte” caută un cîştigător
La Tîrgul de carte Gaudeamus prezentăm noua noastră carte. Cine ghiceşte primul ce semnifică codurile/cifrele de sub autori (de pe copertă) primeşte cadou o carte cu autografele celor doi. Poate şi o bere.
Sîmbătă, 20 noiembrie
• ora 18.00: Lansarea volumului Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, Vasile Ernu, Bogdan-Alexandru Stănescu
Prezintă: Daniel Cristea-Enache, Costi Rogozanu
Locaţie: standul editurilor Polirom şi Cartea Românească
NATO IN URSS
In curind, dupa spaniola, vine si varianta italiana…. Nato in URSS….. asta e materialul lor promo…
MERGI ŞI CITEŞTE, URGENT!
Interviu cu scriitorul Vasile Ernu: Liliana Moldovan pentru Agenţia de presă AŞII ROMÂNI, Germania/ 12 noiembrie 2010
1.Voi începe dialogul nostru pornind de la convingerea lui Alexandru Paleologu că “lumea şi viaţa nu ar fi nimic fără cărţi”. Consideraţi că aceste produse spirituale şi culturale care au stat la baza evoluţiei civilizaţiei şi culturii omeneşti, care au primenit sufletul şi mintea miilor de generaţii, mai au acelaşi efect ca şi în trecut?
- Omul se diferenţiază de lumea din care a ieşit, cea naturală şi biologicică, prin capacitatea de a-şi crea propriul mediu social, politic şi cultural. El şi-a creat un soi de control al naturalului prin aceste ustensile culturale. Cartea este unul din elementele cheie. Este poate cel mai constant produs cultural pe care l-a creat omul. Naraţiunea, povestea, chiar dacă a trecut de la forma orală la cea scrisă nu şi-a modificat aproape deloc structura de bază. Dacă în muzică şi cultura vizuală au avut loc schimbări radicale, luând în considerare doar ultimii 200 de ani, ei bine, în domeniului marilor naraţiuni nu s-a modificat mai nimic. Eu tind să cred că un Michelangelo l-ar înţelege greu pe Duchamp, iar Bach ar avea probleme cu ascultarea unei muzici de Schonberg, însă un Homer sau Virgiliu nu ar avea nici o problemă să citească Tolstoi sau Nabokov. Cartea este cea care ne ajută să fim contemporani şi cu oamenii de acum 2000 de ani, iar ei sa fie cumva prezenţi în actualitate. Acesta e marele mister şi farmec pe care-l poate produce cartea. De aceea trebuie să luptăm ca ea să aibă un impact major în continuare asupra societăţii umane. Ea este şi rămâne cel mai important şi ieftin mijloc de educaţie a umanităţii. Fără ea ar fi greu să ne numim oameni.
2.Intelectualitatea românească nu poate scăpa de obsesia inutilităţii ofertelor culturale propuse de creatorii contemporani. Credeţi că putem găsi un mijloc de revitalizare a pieţei culturale româneşti? Există vreun secret al revigorării interesului publicului larg mai ales al publicului tânăr pentru lectură?
- Din punctul meu de vedere secretul se află în educaţie şi în găsirea unei căi proprii. E timpul să mai renunţăm la copierea modelelor occidentale. E bine să învăţăm de la alţii, să fim deschişi către o altă experienţă însă nu în măsura în care să ne transformam în simpli imitatori ai acelor modele. E ca şi în economie: nu putem trăi doar din ce produc alţii. O ţară care nu-şi produce propriile valori şi propria cultură, ci doar importă nu e o ţară, ci e doar un teritoriu. În această perioadă nici educaţia şi nici producţia culturală nu stă foarte bine. Educaţia este chiar într-o stare catastrofală iar asta va afecta enorm de mult viaţa socială, politică şi mai ales culturală a următoarei generaţii. Educaţia, sănătatea şi cultura trebuie să fie priorităţi naţionale, trebuie să existe acces gratuit la ele şi trebuie gândite strategii la nivel de ţară. Invaziile actuale nu se mai fac cu tancurile şi tunurile, ci cu banii, mass-media şi cu diverse mecanisme de consum. În acest moment noi suntem o colonie care nu mai produce mai nimic. Iar ce se mai produce nu ne mai aparţine. Cred că în următoarea perioadă va trebui să regândim din temelii societatea în care trăim.
3.Cine deţine cel mai important rol în procesul de răspândire a cărţilor? Scriitorii? Editorii? Profesorii? Sau bibliotecile cu campaniile lor de promovare a lecturii?
- Este un lanţ întreg. Totul porneşte din familie şi şcoală. Părinţii pot influenţa mult gusturile copilului. Copilul trebuie să aibă de mic acces la carte, să se obişnuiască cu ea, s-o îndrăgească. Din păcate copiii sunt crescuţi şi educaţi tot mai mult de televizor şi calculator şi mai puţin de oameni şi carte. Şcoala e la rândul ei un element foarte important. Societatea şi mediul socio-politic şi cultural transmit diverse mesaje, set de valori etc. Cu toate păcatele ei însă şcoala în perioada comunistă a avut un nivel general destul de ridicat. Noi, când eram mici, voiam să ne facem cosmonauţi, medici, ingineri, fizicieni, filosofi. Acum fetele vor să devina top-modele, iar băieţii fotbalişti. Este foarte important ce-ţi doreşti în viaţă, ce vise ai.
Fireşte că în procesul de producere şi răspîndire a cărţii şi infrastructura joacă un rol crucial pentru că te ajută să ai acces la librării, biblioteci etc. La noi, în loc să se deschidă cât mai multe astfel de instituţii, ele se închid. Sunt orăşele care nu mai au librării iar bibliotecile nu au mai achiziţionat cărţi de zeci de ani. E tragic.
Editurile ar trebui să deruleze cât mai multe campanii de promovare însă cele mai eficiente campanii de promovare a lecturii ar trebui să fie cele la nivel de stat sau a instituţiilor care reprezintă bresle întregi. În ţările europene astfel de campanii se fac anual. O campanie de acest tip presupune un mecanism mai amplu: televiziune, radio, manifestări, lecturi publice şi acţiuni de promovare realizate în şcoli etc. Şi nici nu e nevoie de bugete mari. Cu banii de la câţiva km de autostradă care oricum nu se face se pot reface multe lucruri din infrastructura culturală. Din păcate nu există viziune şi voinţă.
4. Cum s-au derulat lucrurile în cazul dumneavoastră, cine v-a pus prima carte în mână şi care sunt cărţile sau autorii care v-au marcat copilăria?
- Părinţii şi fraţii mai mari. Am trăit printre cărţi. Iar la şcoală m-am îndrăgostit de bibliotecă. Mergeam de două ori pe săptămînă şi schimbam cărţile. Până la finele şcolii generale am citit cam toată biblioteca şcolii. După aceea m-am mutat la alta mai mare. În URSS exista un cult al cărţii cum nu cred că a mai existat undeva. Eram educaţi şi chiar credeam în acest lucru, că URSS este ţara cu cei mai mulţi cititori: cea mai cititoare ţară din lume. Fireşte că era şi multă propagandă, aşa cum şi azi suntem spălaţi pe creier de alte forme de proagandă, însă convingerea că textul scris, cartea, este ceva esenţialmente bun ne-a ajutat să trecem prin multe necazuri.
5. Dar în privinţa scrisului? La ce vârstă şi în ce împrejurări aţi descoperit că doriţi să deveniţi un specialist în mânuirea cuvintelor, că doriţi sa vă faceţi scriitor?
- Nu am vrut să fiu scriitor. Nu mi-am propus. Voiam să fiu filosof. De aici vine şi pasiunea mea pentru reflecţie, dezbateri, analize, idei etc. M-am apucat să scriu mai mult din nevoia de a-mi regla nişte conturi cu trecutul meu. Voiam să repovestesc experienţa mea din spaţiul sovietic. Şi aşa am scris prima carte, după care a venit de la sine şi restul.
6. Evident, dacă citeşti mult nu înseamnă că te faci automat scriitor. Citirea cărţilor contribuie la ascuţirea abilităţilor de autor. Lectura stăruitoare şi munca permanentă, oricât de consecvente ar fi, nu sunt dătătoare de rod literar decât în prezenţa talentului şi a inspiraţiei. Care este raportul dintre talent şi efort creator? Câtă muncă şi cât talent ascunde un scriitor de succes?
- Uh. Proza, eseul şi genurile apropiate necesită un timp de lucru mai mare. Nu ştiu cum e la poezie că nu scriu poezie. Fie vorba între noi, a scrie nu e o ocupaţie atât de plăcută. Trebuie să stai câte zece ore cu fundul pe scaun şi cu ochii în calculator şi să scrii. E o muncă foarte istovitoare. Dar pentru cine e pasionat asta nu e un impediment. Trebuie, fireşte, să ai talent, însă munca e unul din factorii cheie. Talentul se dezvoltă prin multă muncă.
7.Cum definiţi succesul literar? Un scriitor de succes este cel care intră în graţiile criticilor literari şi se alege cu o cunună de premii? Ori succesul se măsoară prin numărul şi intensitatea semnalelor pozitive emise de publicul cititor?
- Odată am făcut un text pe această temă. Teza era simplă: scriitorul de succes din România vrea să fie lăudat de Nicolae Manolescu şi să fie citit de Nicoleta Luciu. Adică vrem să fim legitimaţi de cea mai importanta parte a criticii şi să fim populari, să fim citiţi la scară mare. Din păcate nu se prea poate aşa. Rar poate acoperi cineva o paletă atât de largă. Din păcate noi avem o ţară unde numărul cititorilor e mic şi în scădere. Practic scriitorii se bat pentru un public de câteva mii de cititori.
8.Dacă ar fi să concepeţi o idee publicitară concisă şi eficientă care să atragă atenţia şi să invite societatea la redescoperirea avantajelor lecturii, cum aţi formula-o?
- Viaţa îi este dată omului o singură dată pentru a nu muri prost: mergi şi citeşte urgent!
Fauna lui Andrei Gheorghe
Interviul merge în stilul inconfundabil a lui AG. MM întreabă. AG răspunde în avalanşe. La un moment mă blochez. Citesc şi mă minunez… ce o fi în capul lui Andrei? Ce faună a adunat el acolo…. “Da, sunt un om de stînga”*. Scrisoare adresată domnului Horia-Roman Patapievici
Stimate domnule Horia-Roman Patapievici,
Am citit cu surprindere în interviul acordat săptămînalului 22 (Plus, nr. 306) că nu mai sînt doar „nostalgic după comunism” cum mă recomandă prietenii dumneavoastră, aprigi luptători anticomunişti postfactum, ci, mai nou, sînt pur şi simplu un „nostalgic al Imperiului sovietic”, un adevărat reprezentant al imperialismului sovietic care se opune cu dîrzenie sfintei drepte româneşti de factură libertariană pe care o propovăduiţi. „Doar nostalgic? Să se bucure că nu vrei mai mult”, ar zice bunica şi bătrînul meu rabin de la Odessa.
Bun. Să lăsăm ironia la o parte şi să trecem la fapte. Voi fi succint şi la subiect. Textul la care ne referim sună aşa: „Unii dintre tinerii hrăniţi cu neomarxism occidental au atacat Raportul Tismăneanu cu argumente ideologice, punînd în discuţie atît anticomunismul, ca atitudine morală, cît şi justeţea respingerii marxismului. Bătrîni reşapaţi ai stîngii occidentale, precum Claude Karnoouh, nostalgici ai Imperiului sovietic, precum Vasile Ernu, tineri stîngişti cu apetit de putere ori confuzi lipsiţi de idei, precum sînt puzderie de literaţi nedovediţi, de critici netalentaţi şi de jurnalişti cu afilieri interesate, şi-au dat mîna pentru a clama, împotriva stării de lucruri de azi, necesitatea de a restaura ideea comunistă”. Cu toate că afirmaţia dumneavoastră conţine un şir de neadevăruri, nu mă erijez în lider de grup şi mă voi opri strict asupra secvenţei care mă vizează. Voi explica pe limba conservatorilor, atît de dragă dumneavoastră, ca povestea să fie clară şi tranşată definitiv. Să o luăm ca în Pentateuhul biblic:
Geneza & Exodul. Nu e cazul să-mi povestesc biografia şi nici nu vreau să o fac. Însă dacă tot mi se lipesc clişee de acest tip (nostalgic după comunism şi URSS), atunci sînt nevoit să spun cîteva realităţi simple. Originile mele sînt atît de sănătoase, încît m-ar invidia şi cel mai aprig anticomunist din establishment-ul cultural românesc. Provin dintr-o familie care nu a avut în cele 3 generaţii trăite în comunism (URSS) nici un membru în Partidul Comunist. Nu numai că nu a avut nici un membru PC, dar nici măcar un membru în Komsomol/UTC. Nici bunicii, nici părinţii şi nici fraţii mei nu s-au jurat în ipostaza de matur vreunei organizaţii pe filieră de partid. De ce? Pentru că în educaţia noastră protestantă de sorginte iudaică se spune clar: a nu se face nici un jurămînt (decît un legămînt la maturitate în faţa Celui de sus, cum scrie la Scripturi… excepţie făcînd jurămîntul militar şi medical). Punct. Nu are rost să discutăm conceptul de jurămînt, însă pentru mine şi familia mea, a depune un jurămînt e o chestiune fundamentală. Nu e cazul nici să vă spun despre consecinţele neaderării la UTC/Komsomol. Din istoria familiei mele în URSS dau doar trei exemple aleatorii: tata şi-a pierdut serviciul în anii ’50 pentru convingerile sale, fratele meu a fost aruncat în războiul din Afganistan în anii ’80 şi rănit de două ori, iar sora mea, una dintre cele mai strălucite eleve ale generaţiei sale a fost respinsă de la Universitate pentru că nu era UTC-istă/Komsomolistă, cu toate că avea 10 pe linie. Dar să nu ne batem în dosare de „origini sănătoase”. Conform educaţiei primite, pentru mine a jura însemna a te lega, deci a deveni dependent de cel căruia i-ai jurat, iar oricine intra în UTC sau PC depunea un jurămînt la maturitate, aşa cum au făcut-o mai toţi, după ritual. Această masă de oameni care a depus jurăminte a fost elementul cheie al comunismului. Din acest punct de vedere, cei care încalcă jurămîntul, cum sînt mai toţi anticomuniştii postcomunişti, sînt nişte trădători: prea mulţi membri din fostul PC se declară duşmani ai acestuia sau au intrat în alte partide. Nu te joci cu jurămintele, nu schimbi stăpînii aşa uşor. Pot să continui tema, dar e prea dureroasă sau prea persiflată pe meleagurile acestea. Eu însă nu dau niciodată justificări şi nu primesc lecţii de morală de la nimeni care a depus jurăminte false. Totuşi, pot înţelege, dialoga şi accepta. Cred în reconciliere. Nu ştiu dacă dumneavoastră aţi făcut sau nu un astfel de jurămînt, nu mă interesează, nu judec pe nimeni. „Eu şi familia mea”, cum spune la Scripturi, nu. Nu provin nici dintr-o familie de nomenclaturişti, dar nici de dizidenţi. Nu ne-alegem părinţii, ne sînt daţi. Vin dintr-un mediu care a avut de îndurat o triplă formă de represiune: comunistă, majoritar-ortodoxă şi laică. Ştiu ce înseamnă să fii oaia neagră a tuturor comunităţilor majoritare. De ce m-aş înălbi artificial acum?
Leviticul. Sînt lucruri pe care nu le povestesc din principiu, căci nu cred că trecutul trebuie utilizat cu atîta uşurătate. Am un trecut anticomunist cum puţini din prietenii dumneavoastră se pot mîndri, dar eu îl trec sub tăcere tocmai pentru că nu cred că trebuie să ne prevalăm de el. Am făcut în adolescenţa mea ceea ce am crezut că trebuie să fac fiind ajutat şi de mediul foarte bun în care am crescut şi m-am dezvoltat. Nu am scris pînă acum nici un rînd despre acest lucru, căci mi s-ar părea nedrept faţă de mine şi principiile mele. Da, la vîrsta de 17 ani, fiind elev în clasa a 10-a a şcolii nr.32 din Chişinău am fost arestat în faţa Ministerului de Interne de pe Bulevardul Lenin, actual Ştefan cel Mare, din cauza unui protest anticomunist. Eram, dacă îmi mai aduc bine aminte, în jur de 20 de oameni. Am fost eliberaţi, spre norocul nostru, în seara aceleiaşi zile, la presiunea manifestaţiilor organizate de studenţi. Eram în anul 1988, încă în plin comunism, şi a rămas ca un eveniment important al acelor vremuri. Am fost un om corect cu ideile mele de atunci, iar cum încerc să fiu corect cu modul de a înţelege azi lumea şi politicul. Văd că toţi îşi fabrică fapte de vitejie şi-şi suprainterpretează orice detaliu din biografia (anti)comunistă. Normalitatea nu este un act de eroism, nici măcar de mare curaj. Eroii mei sînt Platonov, Şalamov şi Ahmatova, şi cu aceasta cred că am spus tot. Da, cred că un intelectual trebuie să fie faţă de putere în raport de exil. Cealaltă variantă este intelectualul de curte. Nu primesc lecţii de morală de la oameni care nu au riscat şi nu riscă nimic în viaţa lor şi trăiesc din fabulaţii şi oportunităţi. Regimurile se schimbă, compromisurile, nu. Vorbesc principial, nu mă refer la dumneavoastră.
Numeri. Nici nu are rost să fac mult caz de asta. Cărţile mele, în esenţa lor, nu se ocupă de comunism, ci mai degrabă de actualitate şi de un anumit tip de reflecţie. Sînt un fan al lui Walter Benjamin şi am învăţat un lucru esenţial de la el: priveşte în trecut pentru a înţelege mai bine viitorul. Cărţile mele pun întrebări şi lucrează cu un anumit tip de memorie, care vine să ajute înţelegerea prezentului şi viitorului. Nu am pentru ce să le apăr, se apără ele singure. Despre nostalgie nici nu e cazul să mai repet veşnica mea teză: literatura fără nostalgie e moartă. Nu cred că există în lumea aceasta un om întreg la minte care să aibă nostalgii după regimuri politice şi ideologice. Nostalgia e legată de timp şi nu de spaţiu şi ideologii. Despre ce URSS vorbim? Despre ce comunism vorbim? Chiar nu mai avem voie să mergem „în acele timpuri” ale vieţii noastre? Ori nu m-aţi citit, ori nu m-aţi înţeles şi repetaţi clişee la îndemînă pe care le repetă cu obstinaţie o bună parte a celor de pe palierul conservator. Ce cred eu despre fosta mea Patrie care a dispărut în istorie nu aveţi de unde să ştiţi, căci încă nu mi-am spus părerea. Ce am spus e altceva. Ce cred eu despre comunism, nici aceasta nu am spus încă. Va veni şi timpul lor. Vorba rabinului de la Odessa: „Noi, oricum citim de la dreapta la stînga”, aşa că va suna puţin altfel decît sună mantra actuală. Mă mir că ştiţi ce încă n-am spus.
Deuteronom. În interviu, cu cîteva rînduri mai sus de paragraful cu pricina, afirmaţi că sînteţi ponegrit de unii-alţii pe model „vadimist” şi că sînteţi etichetaţi „evreu” de origine „stalinistă” pe linie paternă etc. Şi dumneavoastră? Vă înţeleg păsul. Însă doar după un rînd procedaţi la fel, în aceeaşi „logică vadimistă” etichetîndu-mă „nostalgic după Imperiul sovietic”. Ştiu că e la îndemînă să se procedeze aşa, dar de la dumneavoastră, totuşi, am pretenţii. Din punctul meu de vedere, procedeul folosit de dumneavoastră este mult mai grav decît dacă ar fi fost venit pe filiera „vadim”. De ce? a. Pentru că o faceţi de pe poziţia de autoritate şi putere a unui funcţionar de rang înalt al Statului Român. b. O faceţi de pe poziţia de autoritate a unei personalităţi de frunte a establishment-ului cultural românesc. c. O faceţi de pe poziţia care la noi a devenit aproape lege, a „părţii bune” care legitimează şi delegitimează prin simpla rostire a unor postulate. În acelaşi timp, mă minunez că dumneavoastră nu înţelegeţi că o astfel de etichetare pusă unui intelectual mai tînăr ar putea să-l coste mult. Aceasta, dacă ţinem cont de cum funcţionează la noi mecanismul de legitimare şi delegitimare intelectuală. Reflecţie bazată pe clişee, ştiţi bine, nu există. Mai mult dialog şi raţionamente şi mai puţine etichete nu ne-ar strica.
Povestea ar putea continua. Dar am promis să fiu succint. Da, sînt un om de stînga cu o profundă educaţie creştină. Cred că stînga, ca şi dreapta nu sînt boli mentale, ci moduri de reflecţie politică. Nu văd de ce a fi de dreapta este onorabil şi a fi de stînga este damnabil? Nu înţeleg, de exemplu, cum poţi să fii creştin şi să fii de dreapta, dar e loc de dialog şi discuţii. Încerc să înţeleg. Povestea cu libertarianismul creştin-ortodox chiar mă depăşeşte. Dar eu respect poziţiile oamenilor. Şi încerc să le zic pe nume aşa cum îşi zic şi ei: Horia – dreapta, Vasile – stînga şi nu Horia – fascist, Vasile – comunist sau mai ştiu eu ce bazaconii. E atît de simplu. Sper că e prima şi ultima oară cînd trebuie să apelez la biografie şi justificări de acest tip. E timpul să începem să polemizăm pe idei şi practici politice mai puţin personalizate.
Cam atît.
Acestea fiind spuse, vă salut cu respect şi vă urez succes în conducerea ICR, unde chiar faceţi o treabă bună.
al dumneavoastră,
Vasile Ernu
*Text aparut în Revista 22. Titlul: “Da, sunt un om de stînga” aparţine revistei 22… & CriticAtac
Clubul de Lectură
Clubul de Lectură #01
7 noiembrie, 17:00, Shift Pub
Citiri de ziua Revoluției
cu Vasile Ernu
Clubul de Lectură debutează duminică, 7 noiembrie, de la ora 17:00, în Shift Pub (Str. General Eremia Grigorescu nr.17). Și de ziua Revoluției Bolșevice (1917), nu puteam găsi un invitat mai potrivit ca Vasile Ernu, autorul cărților Născut în URSS (Polirom, 2006) și Ultimii eretici ai Imperiului (Polirom, 2009).
Vasile Ernu nu va citi numai din opera proprie, ne-a promis că vine și cu niște “bucăți” din scriitorii săi preferați: Nikolai Gogol, Mihail Bulgakov, Ilf și Petrov, poate, în funcție de timp și de atmosferă, Venefdikt Erofeev.
Cu ce-şi bat azi capul doi scriitori din Bucureşti?
A apărut cartea… aşa arată. iată şi ce scrie Radu Cosaşu despre ea. Lectruă plăcută. Mă bucur că a debutat şi amicul BAStanescu, Bogdan adică….
Radu Cosaşu în Dilema veche despre…..
Lucrător cum sînt, mai mult sau mai puţin acoperit, în slujba acelui Intelligence service al literaturii, recunosc public că Ernu şi Stănescu sînt cele mai recente Obiective aflate în atenţia mea. Nu fac un secret – îi urmăresc şi mă ţin după dînşii de cînd au început să se certe în 2006, de Ziua Naţională, la o masă din Hanul lui Manuc, pe o problemă la care, cu o naivitate specifică misiunilor noastre, nu puteam să nu plec urechea: cine-i cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor? Gogol – cum susţinea Ernu, sau Joyce – precum combătea Stănescu. O clipă, cu acea luciditate, şi ea inerentă Serviciilor noastre, mi s-au părut ca doi copii care se iau de cap pentru Hagi sau Dobrin… Nu greşeam – Stănescu va recunoaşte într-un tîrziu că s-au prins într-un „pariu infantil“. Nu are importanţă – în fond, cum precizează Rimbaud, totul începe cu un rîs de copil. Mai grav este că cei doi au continuat să se contrazică timp de doi ani, obligîndu-mă să le citesc şi să le decupez scrisorile, inoculîndu-mi un sentiment straniu, dar nu chiar străin de breasla noastră: aveam de-a face cu doi posedaţi; nu de diavol, nu de politică – ar fi fost prea banal –, ci de spiritul celor definiţi odată în două fraze fulgerătoare ale lui Dostoievski: „Ce fac, atunci cînd se adună, tinerii ruşi?“ „Discută problemele mondiale!“. Pe Dîmboviţa, cei doi – deloc inhibaţi de vreo „angoasă a influenţei“ – vor discuta problemele mondiale, şi anume cele ale literaturii. Nu ca savanţi, ci ca practicieni, deloc atoateştiutori, ci doar orgolioşi, precum îi vedea odată, la Petersburg, Ahmatova pe Mandelstam şi Pasternak încă tineri: „insuficient de siguri pe sine pentru a fi plicticoşi“.
Ce-i desparte nu-i chiar pentru copii. Ernu e posedat de contextul operei şi evadează în teorie, celălalt e „bolnav“ de revelaţia sensului, a textului ca descindere în infernul oricărei frumuseţi. Pentru Ernu, poezia e o problemă de viaţă şi de moarte, pentru Stănescu – „doar“ o contaminare. Febrili, scrupuloşi, oricum ciudaţi „pentru situaţia în care ne găsim“, vor apela la bibliografii autorizate, la canonul Bloom, la lista Nabokov, cu groaznica retrogradare a lui Dostoievski printre mediocri, le vor accepta o clipă, le vor refuza după aceea, se vor enerva, se vor suspecta ca „imbecili“, îl vor ironiza pe Nabokov ca „miştocar savuros“ în cazul Dosto, de la Nabokov vor trece la Bulgakov (de ce l-a ignorat?), apoi de la Bulgakov la Grossman şi Platonov, de la amîndoi la criticul literar I.V. Stalin şi de aici mai departe, ajungînd la Philip Roth, Orwell, Mandelstam – toate acestea pentru ce? Nu pentru triumful lui Gogol asupra lui Joyce sau invers, cu atît mai puţin al lui Ernu asupra lui Stănescu. Ca în toate poveştile bune, nu vom cunoaşte sfîrşitul acestui „pariu infantil“. Ca în toate poveştile bune va exista însă un „deodată“ cînd „inima începe să bată cu putere“ (i-am investigat pe cei mai mari dintre cei mari – nici unul nu ocoleşte acest moment cardiac). Deodată – fără multă analiză psihologică sau teoretică – joycianul cade răpus şi sedus de Hagi Murad al lui Tolstoi faţă de care „cu o imbecilitate extremă îmi declarasem dispreţul şi indiferenţa…“ Deodată, gogolianul recunoaşte că se apropie „periculos“ de Tolstoi şi că are „tot mai multe semne de întrebare la teoriile lui Nabokov“. Amîndoi vor reciti şi re-cita Moartea lui Ivan Ilici şi Jucătorul, Dublul împreună cu Dublinul lui Joyce, descoperind nu numai Omul din subterană, dar chiar subteranele acestui castel care e literatura „mare sau mică“ (ea nu are adjective), cu tot ce duce de la Cehov cel fără de roman la Orwell cel fără de iluzii, de la Moscova cea fericită la Baden-Badenul înrăitului Feodor spre o magică Americă de Sud unde nu vor mai ajunge. Ce li s-a întîmplat posedaţilor noştri? Ce i-a contaminat? Cum de s-au împăcat întru Tolstoi şi Nabokov? Nu vreau s-o deconspir. Noi, lucrătorii din Intelligence service-ul literaturii, nu obişnuim să ucidem poveştile prin prefeţe. Las cititorul să o afle din ultimele scrisori ale lui Ernu. Să spun doar că li s-a întîmplat un dostoievskianism, mai pe scurt, dar nu mai simplu: o căinţă. De cîte ori înregistrez azi o căinţă, îmi cam pierd uzul raţiunii. Este ceea ce mă face să îi ţin mai departe, sub observaţie, lucrînd la raportul meu intitulat: „Cu ce-şi bat capul, la 2010, doi scriitori din Bucureşti“, sfidînd ultima întrebare, aceea a lui Stănescu, prea sfîşietoare pentru a nu fi şi inutilă: „pe cine mai interesează doi oameni care vorbesc despre literatură, vise, obsesii peronale, totul pornind de la un pariu infantil?“. Din cîte informaţii deţin, mai sîntem cîţiva.
keep looking »