Bucuresti, orasul meu oriental
(Text aparut pe Metropotam.ro + ultimul clip a lui Veaceslav Butusov, fost Nautilus Pompilius, iar acum cinta cu Ю-Piter)
Bucurestiul este al 7-lea oras in care locuiesc. A locui intr-un oras inseamna, pentru mine, a sta in el cel putin un an neintrerupt. Fata de orice oras, poate cu exceptia celui in care m-am nascut si am copilarit, am un raport, o stare pe care eu o numesc “a fi in deplasare”. Intr-o anumita perioada a vietii, intr-un anumit context, esti aruncat intr-o anumita geografie, intr-un anumit oras. Esti intr-un tren, care opreste intr-o gara si din el coboara Ernu cu valiza, caci in general e bine sa porti cu tine tot ce ai, si incepi aventura unui nou oras.
Primul drum de la gara spre centru, cind te muti in noul oras, iti ramine viu intiparit in memorie. Nici drumul de plecare, din centru spre gara, nu e usor, dar e un drum ceva mai trist. Sincer sa fiu, imi e foarte greu sa inteleg oamenii care au trait intr-un singur oras si “casa” lor este un singur oras. Dar asta e o alta poveste. Deci Bucuresti, al 7-lea oras al meu.
Daca Iasul, oras in care am stat 6 ani, este de o blindete si caldura iesite din comun, iar Clujul, in care am stat 9 ani, este distant si conservator, atunci Bucurestiul este un amestec in care ai de toate. Stiu ca orice gen de etichetare in acest stil este o banala simplificare, care nu face decit sa minta in esenta, caci lucrurile sint mult mai nuantate si mai complexe. Dar sintem mereu tentati sa simplificam. In cazul Bucurestiului, ceea ce mi se pare foarte interesant e ca trasaturile/etichetele lui negative sint de fapt marile lui atuuri.
Toate “sechelele” orasului au un farmec aparte. De exemplu, cind vii dinspre Ardeal, la adresa Bucurestiului curg o multime de etichete, injurii, clisee, adevaruri dure, aberatii, nici nu mai conteaza ce-s. Curg de-a valma si nici nu mai are rost sa le insir, caci toata lumea le stie. Acest gen de etichetari se intimpla datorita unei situatii, dupa mine, simple, insa greu de impacat si explicitat.
Bucurestiul este unul dintre cele mai orientale orase din Europa. Aici sint straturi culturale, adunate de-a lungul timpului, cu un puternic iz oriental. Privite dinspre zona de influenta austro-ungara, elementele orientale capata o conotatie negativa. In realitate, lucrurile sint mai complicate. E interesant ca si venind dinspre Rusia Bucurestiul pare oriental, insa orientalismul lui nu mai are in acest caz o conotatie neaparat negativa.
Rusii au o vorba: Orientul este o chestiune subtila. Bucurestiul este pentru mine interesant tocmai prin acest eclectism si aer oriental. Un oras cu iz oriental, plasat intr-o arie geografica intrata in zona de influenta europeana, peste care s-au asezat straturi de turci, greci, evrei, rusi, unguri si, nu in ultimul rind, tigani. Si printre toti acestia, presarati si multi romani. Amestecul si faliile acestea culturale, rupturile identitare se vad la tot pasul, si in arhitectura, si in tot ce misca in oras. Parca si oamenii, fara sa mai aiba memoria acestei istorii, poarta amprenta directa a istoriei orasului.
Aici se comunica usor, te asezi usor la masa si la taclale cu oamenii, se negociaza usor, se injura usor, te ajuta usor, te fura usor, te iubesc sau te urasc usor, se implica usor. Aici totul e lunecos, nimic nu are forme colturoase si rigide, aici e un Orient care incearca sa ia o forma structurala europeana. Mie asta-mi place. Fiindca am mereu surprize, mereu descoper lucruri si trebuie sa-mi renegociez ideile, situatiile si dezamagirile.
Bucurestiul este orasul care te pune in garda si imi impune sa-mi pastrez mintea limpede. Si ador ironia subtila si foarte usoara, fara exces de gravitate si seriozitate, asa cum am invatat-o de la rusi. Imi place jocul de replici, pe care numai aici il intilnesc si pe care eu, din pacate, nu-l stapinesc asa de bine. Gust cu greu bascalia, dar asta e poate si problema mea. Nu sint un bucurestean, casa mea nu e aici, dar atita timp cit inca sint aici, imi place la nebunie sa explorez orasul, oamenii de aici si poate intr-o zi el va deveni si “casa” mea.
De ce Petru cel Mare nu a avut echipa de fotbal?
Text aparut pe HotNews.ro
Cu multi ani in urma, Petru cel Mare si-a propus un proiect foarte ambitios si anume acela de a moderniza Rusia, de a o face asemenea unei tari europene precum Franta sau Germania si pe care sa o transforme intr-o superputere. Decalajul dintre tara pe care o conducea si tarile pe care le admira era atit de mare, incit ceea ce-si propunea el parea ambitia unui om nebun. Insa Petru era rus, iar rusii nu au dus lipsa de cel putin doua lucruri: bani/resurse (caci resursele maicii Rusia sint nemarginite) si ambitii imense. Pentru a-si realiza acest vis tarevici-ul a apelat la o tehnica simpla: a angajat, in stil rusesc „de toti banii”, cei mai buni specialisti din Europa, i-a adus in Rusia si i-a pus in functii importante, ca sa-i conduca si sa-i invete pe rusi diverse „meserii” importante. Si asa toata Rusia, de la Kremlin pina in gubernia Tambov, de la scoala si armata, pina la ultimul birocrat contabil sau inginer a fost impinzita de specialisti nemti, francezi, italieni, olandezi sau suedezi.
Cu aceasta armata de straini Petru cel Mare a inceput sa faca minuni. Le-a taiat barba mujicilor rusi, le-a schimbat caftanele, i-a pus sa vorbeasca in franceza si germana, sa invete meserii si sa-si trimita copiii la scoli inalte. Cu ei a facut scoli, cu ei a facut armata si birocratia statului, cu ei a pus stapinire pe o mlastina din nord, construind unul dintre cele mai spectaculoase orase, noua capitala a Rusiei. Tot cu ei a construit un imperiu care chiar daca mereu a fost vazut de lumea occidentala ca un „outsider”, cei puternici au fost nevoiti de fiecare data sa-l accepte la „masa celor bogati”.
Aceasta armata de „mercenari” a fost rasplatita de Kremlin cu multi bani, onoruri si ranguri inalte. Multi dintre ei au devenit in timp cetateni onorabili ai Rusiei, chiar daca erau straini si aveau nume care pentru popor sunau straniu. Povestea spune ca autoritatile ruse, pentru a-i proteja de gura rea a poporului, a schimbat pina si gramatica rusa: numele germanice (in special ale nemtilor si olandezilor) care incepeau cu H – litera cu care incepe cel mai important cuvint vulgar rus si care permitea rusilor sa le vulgarizeze numele cu lejeritate – sa fie transcrise in rusa cu litera G. Astfel ca un Hegel sau Holderlin devenea Gheghel si Golderlin.
Petru a mai avut o ambitie mare. El a vrut sa aiba o flota imperiala puternica, cu care sa strabata lumea in cele patru zari si de care sa se teama toti dusmanii. Pentru asta a apelat la maestrii olandezi. Olandezii i-au invatat pe rusi sa faca primele corabii. E adevarat ca pe atunci Petru nu avea o echipa de fotbal, din simplul motiv ca nici olandezii inca nu jucau fotbal. Insa istoria se repeta. Lectia si modelul dat de Petru cel Mare este preluat si folosit si astazi. Olandezii, care cindva ii invatau pe rusi sa construiasca primele corabii, astazi ii invata sa joace fotbal. Ironia face ca prima lectie importanta de fotbal, invatata de la un maestru olandez, au aplicat-o unei importante echipe olandeze.
Marea lectie a lui Petru e simpla si e o formula de succes: nu te apuci sa reinventezi roata cind a facut-o altcineva cu mult inaintea ta, ci doar trebuie sa ai modestia, bunavointa si dorinta de a invata de la cei mai buni ca tine. Dupa ce o inveti bine, o adaptezi contextului si resurselor tale, iar acest lucru poate face minuni. Este una dintre putinele lectii frumoase si utile din istoria rusilor. In general, invatam din istorii tragice, intunecate sau din mari greseli. E bine sa invatam si din reusite, chiar daca sint reusitele altora, pe care nu-i prea iubim.
Indiana Jones rescrie istoria comunismului
(text aparut pe HotNews.ro + un trailer a filmului Soviet Generals of 70’s de Serghey Sonin, ca sa vedeti cum arata varianta sovetica a comunismului glamoure…)
Pe vremuri, faimosul Indiana Jones lupta, ca si Partidul Comunist de altfel, impotriva fascismului. Iar acum, „nitam-nisam”, acesta intoarce armele impotriva comunistilor. Partidul Comunist din Rusia s-a suparat si a cerut interzicerea ultimului film din seria Indiana Jones.
Cind Statele Unite nu mai au dusmani cu care sa se lupte, inseamna ca tara se afla in criza. „Pieile rosii” si „negrii”, cei care au jucat atita amar de vreme acest rol, nu mai pot fi „bad guys” pentru ca nu mai e politically corect. „Jappoes”, vesnicii eroi negativi, care au rezistat pina si bombelor „nevinovate” de la Hiroshima si Nagasaki, nu mai sint demult la moda, iar „arabii rai” sint mult mai „reali” in stirile TV decit in viata de zi cu zi.
In anii `90, cind comunismul din Europa de Est isi dadea obstescul sfirsit si pina si URSS, „imperiul raului”, disparea, la Hollywood – laboratorul ideal al noii ideologii –, s-a imbolnavit subit ditamai James… James Bond. Si s-a constatat: lipsa unui dusman pe masura dauneaza grav sanatatii. Iar cind agentul 007 se imbolnaveste, specialistii ideologiei „salvarii si fericirii” stiu bine ca situatia e grava. Atunci, se face un comitet de urgenta si se decide: sa vina cei mai buni specialisti sa rezolve situatia. In acest caz, Hollywood apeleaza la „cei mai buni” care fac ceea ce trebuie sa faca: reinventeaza dusmanul.
Cine sint cei mai buni? Pe cei mai buni in acest domeniu ii stie toata lumea. Ei sint Steven Spielberg si George Lucas. Ca orice magicieni, e suficient ca ei sa faca focus-pocus ca totul se rezolva. De data aceasta apare Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull. Iar Indiana Jones (Harrison Ford) nu e orisicine. Il stim de atitia ani si l-am vazut luptind cu toti raii lumii si rezolvind situatii si probleme incredibile. Indiana Jones se intoarce, iar de data aceasta trebuie sa lupte cu „fantoma lui Stalin”, intruchipata de sofisticata Irina Spalko (Cate Blanchett).
Acum doctorul Jones are un dusman pe masura, locotenent-doctor Spalko, medaliata cu 3 ordine Lenin, Erou al muncii socialiste, fiica devotata a Partidului comunist, care ingrozeste orice capitalist care si-a platit taxa la timp si mai ales pe cel care nu are asigurare, „preferata lui Stalin”, in ai carei „ochi reci” licaresc 3 litere. Cele 3 litere se rostesc cu teama, dar si cu respect si este poate cel mai tare brand sovietic: KGB.
Cele doua genii de la Hollywood stiu foarte bine lectia lui Hitchcock: cu cit eroul negativ este mai bine ales si mai bine interpretat, cu atit este mai mare efectul si succesul filmului. Eroina Irina Spalko reuneste toate ingredientele unui erou care sa te impresioneze: puternica, inteligenta, rece si distanta, inzestrata cu capacitati paranormale, devotata cauzei si, foarte important pentru rusi, joaca corect, nu triseaza.
Ma minunez ca Partidul comunist rus a reactionat cum a reactionat, condamnind filmul si cerind retragerea lui de pe piata rusa pe motiv ca ar „intina idealurile comuniste”. Total fals. KGB-ista Irina Spalko este unul din putinii comunisti care nu „intineaza cauza”, caci nu tradeaza, nu intra in cirdasie cu „dusmanul capitalist”, ci se „sacrifica pe altarul cauzei”.
Ea lucreaza dupa un vechi principiu inventat inca de pe vremea NKVD-ului, predecesoara KGB-ului: „stiu totul, iar ceea ce nu stiu, aflu”. Nu ca acest principiu ar fi strain unor institutii precum CIA, doar ca suna altfel cind sint spuse de dusman. Semnificativ insa e faptul ca Irina avea un vis, care nu era visul ei, ci visul lui Stalin. Ea vroia sa stie totul, nu de dragul cunoasterii, ci „pentru a avea putere asupra mintii omului”.
In veche traditie stalinista, ea stie ca forta cunoasterii este o arma, iar cea mai puternica arma este „arma mentala” care te ajuta sa detii puterea totala, visul atitor oameni politici si ideologi, vechi sau noi. Iar cind e vorba de vis, un filosof francez precum Deleuze ne avertizeaza: „Daca sinteti prinsi in visul altuia, sinteti niste oameni pierduti”. Asta se si intimpla pina la urma cu agenta KGB, insa nu ne dam seama daca Irina pleaca intr-o alta dimensiune paranormala, ori este „pierduta”.
Acum mai este o mare problema legata de lupta lui Indiana Jones cu „spectrele lui Stalin”. Mai toata presa rusa isi pune intrebare: Rusia (mostenitoarea URSS-ului) iese bine sau prost din aceasta confruntare? Intrebarea e cu atit mai actuala cu cit Rusia tocmai a dat, in decurs de o luna-doua, o multime de lovituri de imagine: Zenit cistiga cupa UEFA, finala UEFA Champions League s-a jucat la Moscova (iar una din finaliste e proprietatea unui rus), cu summit-ul NATO, Putin a iesit bine, coregrafia schimbarii de la Kremlin a fost spectaculoasa, Nationala de Hochei a cistigat Campionatul Mondial, iar Dima Bilan a cistigat Eurovision-ul. Si, iata, apare Spielberg si loveste cu Indiana Jones.
Eu tind sa cred insa ca KGB-ista Irina Spalko se inscrie mai degraba in aceasta serie victorioasa, caci iese foarte bine din incaierarea cu Indiana Jones. Dupa ce am vazut de nenumarate ori pe ecrane tot soiul de glamoure national-socialist, iata ca acum avem un produs perfect de tip nou „communism glamoure”.
Toata lumea a vazut ca „preferata lui Stalin” arata foarte bine si poate nu numai face fata faimosului erou american, ci poate chiar sa-l domine. Iar cind ii vezi alaturi (mai ales ca Indiana se si insoara si-si reintrageste familia, ceea ce devine cam plictisitor) parca te impresioneaza mai mult KGB-ista glamoure decit Indiana Jones.
KOMERSANT / «Weekend» № 3(49) от 01.02.2008 ЛИЗА БИРГЕР – М.: Ad Marginem, 2008
Василий Ерну
Про Василия Ерну, румынского писателя, в начале 1990-х эмигрировавшего из развалившегося СССР, никто ничего не знал, пока в издательстве Ad Marginem не вышла его маленькая книжка эссе “Рожденный в СССР”. На книжку сразу набросились читатели и рецензенты — с недавних пор любая книга про СССР вызывает у читающей публики нешуточный аппетит. Но хотя в предисловии автор пишет очень много умных слов, называя свой труд “археологией повседневной жизни в Советском Союзе”, “genius eclecticus о homo soveticus”, на русский все это переводится просто: собрание смешных и забавных фактов о “совке”, рассчитанное скорее на людей, которые в этой стране никогда не жили.
На самом деле у этой книги вполне могло бы и не быть автора. Кусочки пазла, который собирает Ерну, неизменно возникают в любой ностальгической беседе о СССР: Штирлиц, Ленин, КВН, Первомай, пионеры-герои и секс, которого не было. Тут самое время вспомнить о том, какую безумную популярность получило еще пару лет назад в интернете сообщество людей, родившихся в 1970-х—самом начале 1980-х годов. Забыв о семье и работе, здесь увлеченно обсуждали размер ушей Чебурашки, детские мультики и передачи “Что? Где? Когда?”. И играли в любимую игру — 100 пунктов, по которым можно распознать человека, успевшего пожить в СССР. Ерну, кстати, тоже в нее играет, только пунктов насчитывает 50. Некоторые совпадают, например “наши всегда выигрывают в хоккей”. Или “самый запретный фильм — “Эммануэль”. Там показывают та-а-а-кие вещи”.
Можно вспомнить еще и самый популярный румынский текст последних лет пяти — автобиографическую драму Николетты Есиненку “Fuck You Eu.ro.pa”, выдержавшую какое-то рекордное число постановок. Яростный моноспектакль, в котором главная героиня изливается желчью в адрес почившего СССР, одновременно ностальгически вспоминая пионерские галстучки. Это то же поколение, что и Ерну: рожденные в конце 1970-х, посвященные в пионеры, но не заставшие комсомол. В ностальгической дымке страна, о который пишут молодые авторы, кажется немного придуманной, никогда не существовавшей. В этом, наверное, и смысл — задним числом задать координаты “самого большого утопического проекта современности”.
6 June, 2008
Comments Off on KOMERSANT / «Weekend» № 3(49) от 01.02.2008 ЛИЗА БИРГЕР – М.: Ad Marginem, 2008