„A scrie o carte nu e chiar un lucru romantic.” (Nona Rapotan în dialog cu Vasile Ernu)

Nona Rapotan în dialog cu Vasile Ernu / 13 IANUARIE 2020 / bookhub.ro

Despre fiecare dintre cele trei cărți am scris pentru Bookhub.ro. Îmi plac scriitorii care își gândesc proiectele literare structurat și nu le abandonează din diverse motive. După cum, la fel de mult, îmi plac și oamenii care își convertesc orice eșec personal într-un plus de cunoaștere. Vasile Ernu este unul dintre acești scriitori, un om cu care poți să nu fii de acord, dar cu care este extrem de dificil să ajungi să te cerți: conflictul de idei pentru el este sursă de cunoaștere, ceea ce înseamnă plusvaloare pentru literatură.

Am vorbit despre Mică trilogie a marginalilor și așa am reușit să aflu și despre cum s-a scris această trilogie.

Cum ai defini acum „marginal”, după ce-ai încheiat trilogia?

Recunosc că eu îmi construeisc temele şi ideile „în avans”. Adică pornesc de la nişte teme, idei care mă obsedează şi asupra cărora gîndesc mult. Mă documentez. În procesul scrierii, însă, lucrurile se transformă, se modifică şi chiar capătă forme neaşteptate, conflictuale şi uneori în dezacord cu ce ai gîndit tu. Adică ideile transpuse în poveşti sunt  cu totul altceva decît în teorie sau idei „lipsite de carne”. De aceea eu rămîn descumpănit cînd cărţile mele sunt trecute la zona „teorie”. Eu nu fac teorie, istorie a ideilor, antropologie sau altele din această zonă. Eu fac un soi de docu-fiction: o proză documentară. Acolo sunt prezente idei destule, însă ele capătă viaţă şi forme, ele au deja o formă cotidiană specifică prozei care are eroi și poveste.

Pentru mine marginal nu ţine de număr, nu ţine de „minoritate”, ci de putere: eu cunosc multe „minorităţi”, care sunt parte a nucleului dur al puterii. Pentru mine marginal este cel fără putere sau cu o putere redusă în raport cu o altă categorie socială. Ba chiar încerc pe alocuri să arăt cum marginalul de ieri devine central şi puterea de azi şi invers. E o relaţie care poate fi schimbată, răsturnată. Asta se vede şi la „bandiţi” şi la „sectanţi”. Dar pe mine mă interesează aceste trei grupuri marginale doar în calitatea lor de marginali lipsiţi de putere şi felul în care-şi construiesc viaţa. Cînd ei devin „centrali” acest lucru nu mă mai interesează. Cu toate că şi „centrul” este un subiect atractiv. Nu însă acum. Poate altădată.

De ce sectanții, bandiții și izgoniții? Dincolo de faptul că sunt trei categorii sociale distincte și greu de analizat chiar și dpdv sociologic, pentru mine ele reprezintă trei categorii de oameni de la care avem de învățat mereu câte ceva, dar în primul rând supraviețuirea. Să fie aceasta și percepția ta?

Am avut de ales între mai multe grupuri, dar cele trei grupuri aveau mai multe atuuri. Mai întîi pentru că-mi erau cunoscute, îmi erau cele mai la îndemînă. De ce să scrii despre un „marginal” de peste mări şi ţări cînd ai sub nasul tău atîţia. Deci primele cauze au fost apropierea şi cunoaşterea cît de cît a acestor grupuri.

Al doilea lucru ţinea de faptul că îmi ofereau o arie mult mai largă şi diversă de problematici. Dacă în  linii mari urmăream un anumit tip de comportament şi organizare al acestor grupuri, nu aveam cum să nu observ că ele se confruntă cu probleme diferite şi au soluţii diferite. Înr-un fel se defineşte un grup religios şi îşi stabileşte „duşmanii” şi strategiile de supravieţuire şi cu totul altfel un grup de bandiţi sau o comunitate atît de experimentată precum comunitatea evreiască.

În acelaşi timp eu am mai multe teme pe care le urmăresc în interiorul „marginalilor”: tema legii, tema educaţiei, tema represiunii, tema inegalităţii şi echităţii, tema sărăciei, tema nedreptăţii, tema transformărilor şi stratificărilor sociale etc. Cele trei grupuri sînt foarte diferite şi îmi oferă o paletă discursivă şi tematică foarte largă. Pentru mine a fost destul de clar şi destul de repede am decis asupra acestor grupuri. Felul în care povestesc aceste lucruri a fost însă o poveste mult mai complicată. Iar în literatură acest „cum povesteşti” este fundamental.

Evident că pentru fiecare dintre cele trei volume ai avut de întâmpinat dificultăți. Din tot noianul de piedici care ți s-au ivit în cale de-a lungul anilor dedicați trilogiei, care a fost cel mai greu de surmontat și care a fost imposibil de de depășit?

Tot procesul a durat cam cinci ani: documentare şi scriere. Am lucrat de multe ori în paralel. Am avut noroc şi de cîteva burse care m-au ajutat destul de mult, pentru că am avut timp efectiv pentru scriere.

Pentru mine documentarea este un proves destul de uşor şi plăcut: îmi place această perioadă, pentru că este cumva partea uşoară. Este perioada de adunare de material şi de gîndire. Mintea zburdă liber fără restricţii. Chiar şi munca cu oamenii o fac cu multă uşurinţă: comunic uşor cu oamenii, chiar şi cu cei din grupurile marginale care, de obicei, sunt grupuri închise.

Partea dificilă este procesul de scriere în sine, pentru că e un proces unde se munceşte mult cu textul, cu scrierea efectivă, unde toate gîndurile tale trebuie să aibă cap şi coadă, să fie textul unitar și să aibă un stil.

Eu lucrez programatic: 50 de zile, a cîte zece ore pe zi minim. A sta cîte zece ore pe zi să lucrezi cîteva pagini de text nu e un lucru chiar foarte plăcut şi uşor. Fizic este greu să rezişti, dar cînd mai pui şi oboseala psihică atunci se adună. Există, fireşte, şi plăcere, dar în mare este multă muncă migăloasă. Eu nu prea romantizez acest proces. A scrie o carte nu e chiar un lucru romantic, ci este multă muncă, nervi, energie şi consum psihic. De asta prozatorilor li se cere să fie „sănătoşi fizic” tocmai pentru a rezista la astfel de munci. Plăcerea vine cumva în urma acestui „chin”, cînd ai un rezultat care te mulţumeşte. Ce „demoni” mişcă pe unii în astfel de procese nu ştiu. Nu mai vorbesc că remunerarea este mică, chiar şi cînd vinzi mult după standardele locale.

Mica trilogie a avut parte de multe cronici scrise atât de oameni de litere, cât și de specialiști din alte domenii. Care dintre ele ți-au fost de folos?

Asta face parte din „confuzia genului”, cea  care produce şi dificultăţi, dar are şi avantaje. Adică o carte greu încadrabilă într-un anumit gen poate fi ignorată sau poate atrage categorii foarte diferite. Cum eu sînt însă mai greu de „ignorat” din cauza subiectelor alese, al  stilului subversiv şi al problemelor ridicate, atunci reacţiile vin. Şi ele vin din direcţii foarte diferite: de la critici literari pînă la antropologi, politologi, jurnalişti şi sociologi. De exemplu, Vintilă Mihăilescu, antropologul nostru principal, spunea că Sectanţii ar fi o carte model despre felul cum se face antropologie azi. Eu nu am o astfel de pretenţie şi de aceea spun că eu nu fac antropologie, chiar dacă mă folosesc de acest domeniu drag mie.

Pe mine, din toate aceste reacţii mă interesează să am critici decente şi inteligente. Adică oameni care gîndesc textul şi care înţeleg lucrurile poate ceva mai bine ca mine. Criticile inteligente sunt foarte utile.

Însă reacţiile de la cititorii „neprofesionişti” mă interesează cel mai mult. Am foarte multe recţii de la ei, uneori de o inteligenţă sclipitoare. Am foarte multe reacţii de acest gen: oameni care scriu doar pentru că au fost impresionaţi sau iritaţi de ceva citind cărţile mele.

Ți-ai construit trilogia plecând de la oamenii care fac parte din familia ta. Îi regăsim acolo, printre personajele celor trei volume. Cum ți-a fost să scrii despre ei, fără să îi arăți prea mult lumii, fără să-i desconspiri?

Parţial. Genul îmi permite multe amestecuri dintre „real”, documentar şi ficţional. Cel mai „documentar” volum este Sectanţii, pentru că chiar am trăit între multiple cupluri religioase „marginale” şi foarte pestriţe. Aşa e toată zona mea. În familie am foarte amestecaţi, am moşi şi bătrîni din familie care au fost „ctitori” de tot soiul de grupuri religioase. Fireşte că pe unii e greu să-i „ascunzi” şi să-i faci „necognoscibili”, pentru că despre mulţi deja circulă legende locale, istorii pe care le recunosc toţi cei din comunitate sau localitate. Mulţi copii ai acestor eroi au comentat. E o zonă sensibilă, pentru că nu vreau ca eroii să fie „translaţi” din carte în „real”. Eroii de carte chiar dacă au un prototip nu mai sunt eroii din viaţa reală, oamenii pe care-i ştim noi. Dar oamenii citesc deseori direct, ei vor să recunoască „omul real”: „Vasea, s-a petrecut exact cum scrii tu, am fost martor!” ;). Am încercat însă pe cît am putut să păstrez distanţa de „prototipuri”.

La Sectanţii e foarte interesant că am fost contactat de tot soiul de grupuri religioase marginale, care-mi spun că am scris despre ei. Despre unii care s-au recunoscut eu nici nu ştiam de existenţa lor, sau cu siguranţă că nu m-am gîndit la ei. Dar ei s-au regăsit şi s-au identificat. Asta spune ceva despre „pattern-urile” acestui tip de poveste, de istorie. Am cîteva istorii foarte haioase pe acest subiect.

Cu Bandiţii e mai simplu: eşti obligat să cauţi această distanţă, pentru că ei nu iartă uşor dacă se simt jigniţi sau simt că tu „ai minţit” şi ai scris „cum nu trebuie”. Avantajul e că ei nu sunt aproape de lumea noastră literară, nu au treabă cu acest gen de cărţi. Însă cei cîţiva cu care am lucrat se pare că au dat „notă de trecere” cărţii, dovadă că nu mi-au tăiat niciun deget.

La acest capitol cel mai uşor a fost cu Izgoniţii, pentru că aici eroii nu mai sunt în viaţă şi nici măcar urmaşii lor. Aici am avut cu totul alt tip de dificultăţi.

Anii dedicați trilogiei au fost anii maturizării tale scriitoricești. Așadar, te pot întreba: ce urmează – roman sau nonficțiune? Personaj sau poveste?

Eu nu mai fac aşa mare distincţie între genuri. Mie îmi plac genurile impure, amestecate. Da, mă aproprii tot mai mult de genul ficţiunii clasice, dar nu aş renunţa la „nota mea specifică”, la documentaristică, la jocul cu ideile etc. Mă atrag tot mai mult personajele, recunosc, dar nu aş renunţa la ideile care mă frămîntă. Poveştile trebuiesc dezvoltate. Povestea contează mult.

Mă interesează multe lucruri, am subiecte destule, dar cel mai mult mă pasionează acum istoria generaţiei mele, a copiilor născuţi în jurul anilor ´70 care cumva au luat-o în piept rău de tot în anii ´90 – 2000 şi care acum se îndreaptă spre un deznodămînt tragic: un soi de „saga” unui grup de prieteni: între copilărie şi bătrîneţe.  Mă mai interesează „ritualurile morţii”, acestea întîlniri în jurul morţii, nu moartea efectiv. Am stat vara trecută în mai multe localităţi şi am bifat toate înmormîntările, parastasurile, pomenile şi tot ce ţine de acest fenomen al morţii. În faţa morţii oamenii devin foarte diferiţi: moartea umanizează ceva de speriat.

Sectanții poate fi cumpărată de aici.

Bandiții poate fi cumpărată de aici.

Izgoniții poate fi cumpărată de aici.

Vasile Ernu: Ura cea mai vocală este ura celor care au putere împotriva celor care nu au putere

 Alexandra Badicioiu Matei în Iquads/ 10 ianuarie 2020

Vasile Ernu face parte din “proletariatul precar freelancer”. Așa spune el. În România, scriitorii scriu în schimbul doi sau trei, pentru că mai întâi trebuie să își câștige pâinea. Așa scrie și Ernu. Între libertatea freelancingului și dictatura precariatului, el termină trilogii, scrie cărți pentru copii și pisici, adună jurnale de la sfârșitul lumii, publică volume de discuții și polemici despre Basarabia. 

 Am pornit acest interviu de la Izgoniții, ultima parte a trilogiei sale, pe care a scris-o în doi ani si a publicat-o anul trecut. (Despre partea a doua, Bandiții, povesteam cu el într-un interviu din 2016). L-am întrebat despre marginali și trecut, construcție, literatură și cititori, dar și despre ceartă, Facebook și tensiunile din ce în ce mai ascuțite din societate.

Vasile ne-a vorbit despre personajele sale și poeziile pe care le pune să le recite (puteți citi câteva strofe și mai jos), despre toleranță și iertare. Despre o țară rurală și puțin educată și împărțirea ei în tot felul de grupuri care nu știu să se înțeleagă. Despre izgoniții din 2020 și cum se pot salva ei.

Eu sînt un soi de creştin laic practicant care-mi iau în serios crezul. Cam romantic dar asta e. Cred că viaţa-ţi este dată o singură dată ca să trăieşti pentru ceilalţi.

Viața de scriitor în România

Diversă. Viaţa unui scriitor nu se deosebeşte foarte mult de viaţa altor meserii din simplul motiv că aproape nimeni în România nu trăieşte din scris. Este aproape imposibil. Avem o piaţă de carte foarte mică, cu cititori foarte puţini: sîntem sub Bulgaria la acest capitol. Sîntem o ţară rurală, fără tradiţie în ale lecturii, puțin educată. Chiar dacă în comunism (culmea) a existat un salt la capitolele educaţie de bază, în ultimii 20 de ani am pierdut enorm la acest capitol. Din multiple cauze. Practic ne batem pentru cîteva zeci de mii de cititori, în mare parte săraci. Asta e realitatea.

Aşa că scriitorii scriu în schimbul doi sau trei căci mai au alte slujbe din care trebuie să-şi cîştige pîinea. Eu sînt nevoit să scriu în presă, să colaborez pe diverse proiecte. Fac parte din “proletariatul precar freelancer”. Am o libertate pe care o plătesc destul de scump.

Partea frumoasă e că fac ce-mi place. Partea urîtă este această “dictatură a precariatului” care-ţi macină nervii şi ficaţii.

Izgoniții

Izgoniţii a fost partea trilogiei cel mai greu de scris poate şi pentru că nu puteam să fiu “martorul evenimentelor” de atunci. Am lucrat cel mai mult. Am scris şi rescris. La început nu eram mulţumit de felul în care curgea. Am regîndit din mers multe lucruri noi.

Am avut o bursă la Split, Croația, ca să termin dar nu a mers aşa cum am vrut. „E greu” pe malul mării, pe coasta Dalmată, să scrii. Am lucrat peste 2 ani, cam cît am lucrat la celelalte două împreună. Dar asta şi pentru că au intervenit multe în viaţa mea. Eu mai întîi documentez, iar cînd scriu îmi trebuie ruptură totală cu lumea: prieteni, relaţii, telefoane, net şi chiar familie. Acord pentru scris un timp special.

Cel mai dificil la acest capitol a fost să găsesc tonul epocii care să se resimtă în carte.

Acum că avem cartea putem să verificăm asta. Mă bucur că oamenii la care ţin mult şi de al cărui verdict “mă tem” au spus că ar fi cea mai bună carte din trilogie sau cel puţin la fel de bună ca celelalte. Asta contează mult pentru mine. Dar verdictul final îl dă cititorul “obişnuit”.

Punctul nevralgic

Cel mai dificil a fost construirea unor personaje şi în mod special al personajului principal, Sara: o tînără “milenialistă”, evreică care se înscrie la eseri, o mişcare foarte radicală. E un personaj care-mi place mult: inteligentă, emancipată, luptă pentru drepturi şi idealuri dar  în acelaşi timp ne arată că viaţa e ceva mai complicată. Pentru prima dată am reuşit un personaj feminin mai complex. Şi sînt fanul ei.

Mi-a plăcut să o îmbrac, să îi fac discursuri, să-i fac freze, să o pun să recite şi să cînte. Diverse chestiuni.

O pun să recite din Osip Mandelştam:

Veacul meu, fiara mea, cine ar putea
Să privească în pupilele tale?

Sau să cînte un hit al vremii în mare modă, pe la 1915, prin birturile din Odessa. Traducere proprie.

Cum dracu’ eşti tu marxist?
O iubesc pe Raşel,
Fiica unui evreu,
Tatăl ei ne a promis
Un bun mezalians.

Ea vrea îns un rabin
Care nu-i un loser,
Ea vrea îns un rabin
Care mănîncă cuşer.

Şi ce credeţi că mi a răspuns?
Da’ tu nu vezi că mama ta bea vîrtos?
Şi tatăl tău este arhiereu,
Tu ai o uniformă de matros.
Cum dracu’ eşti tu evreu?

Iubesc ca un disperat
Fata cu ochi zglobii
Care, cînd te privesc,
Omoară şi pe cei vii.

Ea vrea îns un marxist
Ce nu papă icra.
Ea vrea îns un marxist
Care citeşte Iskra.

Şi ce credeţi că mi a răspuns?
Păi, mama ta e burjoa,
Iar unchiul tău e un okteabrist.
La mic dejun mănînci doar foie gras.
Cum dracu’ eşti tu marxist?

Am început serios
Capitalul citit,
Hainele le am schimbat
Şi barba mult mi a crescut.

Am fost şi la eseri,
Bombe ştiu să mai fac,
La sindicat m-am înscris,
Nu ştiu ce să mă mai fac.

Şi ea a dat un verdict!
În Ohrana este fratele tău!
Iar unchiul tău este morfinist.
Eşti familie de monarhist.

Cum dracu’ eşti tu marxist?
Cum dracu’ eşti socialist?
Cum dracu’ eşti anarhist?
Cum dracu’ eşti feminist?

Ce ai simțit când ai terminat trilogia

O uşurare. Mare uşurare. Nu e uşor să duci o trilogie. Mi-am dat seama abia la volumul trei. E multă muncă. A fost nevoie de multă documentare şi nu a fost uşor să le scriu. Într-o trilogie trebuie să-ţi dozezi altfel energiile. Cu toate că aceste cărţi puteam să le scriu fără să le leg într-o trilogie pentru că au o autonomie cumva. Dar legate împreună cred că produc un text mai complex.

Faptul că au succes la public şi chiar destul de mare la critică (permeate cu premii importante) e încurajator. Cititorii sînt însă cei care-ţi dau marea satisfacţie.

În ultimul an am avut multe mesaje de la „fani” care aşteaptau partea a 3-a. Asta m-a motivat dar şi m-a speriat puţin pentu că erau aşteptări. Sper să nu-i dezamăgesc.

Cu ce ai vrea să rămână cititorii 

Cartea e tristă, chiar foarte tristă faţă de celelalte cărţi ale mele. E reflexivă, ca şi celelalte, dar nu oferă direct material de reflecţie. Multe capitzole par „neterminate” tocmai că ideea din spate e să activeze această reflecţie individuală: şi cititorul poate contribui la poveste.

Mi-ar plăcea ca cititorul să simtă această tristeţe, această luptă care presupune multe riscuri, această reflecţie asupra conflictelor în care trăiesc eroii. Mi-ar plăcea că cititorul să “retrăiască”, așa cum zic basarabenii după un calc rusesc, adică să trăiască, să simtă ceva din frămîntarea eroilor şi a epocii. O epocă nebună care ne aminteşte de epoca în care trăim. Poate aşa ne înţelegem mai bine pe noi şi epoca noastră. Aş vrea ca cititorul să poată privi actualitatea dinspre începutul de secol XX.

Cum e diferită nebunia lui 2020

Eu cred că această carte este de o actualitate îngrijorătoare. O mulţime de lucruri seamănă nespus de mult. Însă eu nu  cred într-o repetiţie identică. Nimic nu se mai poate repeta la fel chiar dacă multe lucruri par a fi asemănătoare. Altele sînt datele problemei: social, economic, felul în care e stratificată societatea. Stăm mai bine sau mai prost? Pe alocuri stăm mult mai bine dar pe alocuri mai prost.

Ce este repetitiv? Repetitiv este felul în care se acumulează inegalitatea, felul în care se produc cauzele violenţei. Sînt nespus de asemănătoare. Efectele pot fi apropiate. Poate şi condiţiile. Diferenţele? Greu de prevăzut dar ţine de felul nou al muncii şi al stratificărilor sociale.

Cartea meditează cumva asupra actualităţii debutului de secol XX. E o carte avertisment chiar dacă nu are pretenţia unei proiecţii “a viitorului”. E mai degrabă o carte tristă, o reflecţie tristă dar care lasă loc de speranţă.

Eroii mei sînt plini de speranţă dar încă nu ştiu prin ce vor trece în secolul XX. La final am însă o mătușă matusalemică din Istambul care dezvăluie ceva trist.  O să citiţi.

Ura de pe Facebook

Am o părere proastă despre această ustensilă Facebook. Adică nu despre Facebook în sine căci el este un instrument ca oricare altul: poate fi util şi nociv în acelaşi timp.

Ce mă deranjează la el este proasta înţelegere şi utilizare. Facebook este un instrument profund centralist, destul de unificator, deci destul de autoritar şi puţin democrat, foarte uniformizator (diferenţiază puţin) şi isteric. Aşa e construită maşina. Ea e construită să vîndă nu să discute, polemizeze, dialogheze etc. ea e bună pentru promo, pentru diverse scheme mai comerciale. Noi greşim şi o folosim ca pe o „platformă reală” politică, socială, culturală. Şi avem o unificare centralizată, uniformizată şi isterică.

În viaţa reală lucrurile stau altfel: de obicei oamenii care se înjură pe Facebook nu fac asta şi în realitate. Oamenii „în real” sînt mult mai umani decît  „în virtual”.

Însă da, societatea de azi este foarte spartă, ultraindividualistă şi ruptă. Stratificată tot mai inegal. Iar ura care a cuprins societatea este una profund nocivă pentru că e un soi de ură politică, socială şi mai ales economică. Ura cea mai vocală este ura celor care au putere împotriva celor care nu au putere. În Izgoniţii povestesc şi despre asta dar care are loc într-o altă epocă. Acest tip de relaţie a produs Pogromul şi Revoluţia, elemente centrale în cartea mea.

Cum și când treci peste ceartă

Lumea mă ştie ca “prea tolerant”. Dar asta vine din educaţie, din experienţă, din vîrstă. Inteligenţa, care nu e doar informaţie teoretică ci şi practică, îmi spune că nu există un motiv serios să rup orice legătură cu un om. Omul e mai important decît opiniile lui, viaţa e mai importantă decît crezul politic sau de altă natură.

Eu sînt un soi de creştin laic practicant care-mi iau în serios crezul. Cam romantic dar asta e. Cred că viaţa-ţi este dată o singură dată ca să trăieşti pentru ceilalţi. Cînd greşesc sufer mult, îmi doresc un soi de „penitenţă”.

Dau foarte rar unfriend şi mai ales block: doar atunci cînd se trece la ameninţări fizice, familie şi violenţă iraţională. Dar din fericire nu sînt mulţi. Dar sînt tot mai mulţi.

Cine sunt cei izgoniți în 2020? Și cum se pot salva?

Marginalii în general sînt nu atît cei care stau la “margine”. Marginalitatea ţine de un raport de putere. Marginalii sînt oamenii fără putere, cu puteri limitate în raport cu cei ce au putere. Astăzi ca niciodată marginalitatea ţine de puterea economică, socială şi politică. Însă cea economică e dominantă. Practic marginal e săracul, emigrantul, cel protejat puţin de legi economice, de protecţie socială şi legi politice.

Marginal e cel care are tot mai puţine ascensoare sociale. Ura, mai ales la noi, e îndreptată împotriva celui sărac, “asistatului social”, bătrînului “care nu ştie cum să voteze” etc. Noi sîntem în trendul global doar că pe alocuri mult mai violent.

Ce urmează

Am multe cărţi începute în cap. Lucrez la cîteva la documentare pentru că eu scriu un soi de docu-ficţiune: am nevoie de documentare pe ceea ce scriu chiar dacă e ambalat în ficţiune.

Mă interesează acum foarte mult un soi de “istorie de generaţie”: a celor care au fost copii în anii 70-80 şi care acum se pregătesc să intre în faza de bătrîneţe. Mă interesează cum şi-au trăit ei anii 90/2000. Acolo s-au întîmplat traume incredibil de profunde dar bine ascunse sub un glamour-ul consumist.

Mai este o temă care mă interesează mult: moartea. Dar nu ca fenomen psiho-somatic ci mai degrabă ritualurile din jurul ei: cele sociale, economice, politice. Comunitatea în jurul morţii; pentru că eu cred că aici, în aceste ritualuri se vede cel mai bine cum s-a schimbat şi cum se schimbă viaţa noastră socială, economică, politică. Designul vieţii noastre se vede cel mai bine în ritualurile morţii.

”Sectanții” lui Ernu – despre carte în 10 propoziții [sau recenzie]

Sergiu Bejenari, 11 ianuarie 2020

Sectanții, reprezentanții unei comunități religioase desprinsă dintr-o religie mare, grup (închis) alcătuit din adepții unei doctrine (definiția pe care o dă DEX-ul).

În prima carte ”Sectanții” (pe care o puteți procura de aici de exemplu) din ”Mica trilogie a marginalilor”, sunt descrise realitățile pe care le trăia o comunitate religioasă din Bugeac la sfârșitul secolului al XIX – lea și problemele cu care s-au confruntat aceștia în timpul regimurilor politice din secolul XX.

Autorul, Vasile Ernu, povestește istoria a 4 generații de sectanți, reușind să păstreze vocile celor mai marcante figuri ale grupului de studenți ai Bibliei, transmițând atmosfera din ”regiunea în care… ți se ierta aproape tot… cu singura condiție: să nu fii diferit de restul comunității.”

Trecuți prin războaie și limitați de sistemele politice, ei mereu s-au adaptat și au continuat să trăiască conform principiilor religioase. De la ”liniștea” din imperiul țarist, prin mâinile legionarilor care au întors societatea împotriva lor, au intervenit în zona dureroasă și le-au interzis să-și înmormânteze morții conform tradițiilor, prin socialismul de la care nu aveau nevoie de căldarea cu mere de la colhoz, până la perestroică. În URSS erau considerați ”străini ai societății comuniste, leneși și speculanți”, dar au făcut față sistemului, și-au dezvoltat diverse bresle pe care nu le acoperea statul, iar în paralel lucrau și la slujbe obligatorii, însă nimic nu i-a făcut să jure partidului pentru a obține careva beneficii. 

Sectanții, este cartea în care autorul vorbește cu vocea personajelor, cu vocea celor care au supraviețuit perioadele când o Biblie era la preț cât o vacă, vocea celor pentru care ”a fi persecutat, a suferi este cea mai mare fericire care i se poate întâmpla unui sectant”.

Pentru mine cartea ”Sectanții” este un document care merită anexat la manualele de istorie, iar problemele cu care se confruntau membrii comunității (cum ar fi intimidările din partea funcționarilor publici, comparația vieții pe care o duceau sectanții cu perioada din Evul Mediu și recomandările de a citi reviste sovietice ”Bezbojnic” sau ”Nauka i Relighia”) m-au făcut să-mi revăd un pic atitudinea și formularea mesajelor în comunicarea cu persoanele religioase, pentru că de altfel fac și eu parte din grupul celor care marginalizează.

Ce cărți mi-au plăcut în acest an

Cristian Teodorescu / Catavencii / 30 decembrie 2019

În locul obișnuitei recenzii, după celelalte vreo 50 din acest an, m-am gîndit să fac acum un fel de clasament al subiectivităților mele de cititor, în 2019. Pe primul loc Jos realitatea!, volumul de poezii al lui Florin Iaru care a fost murdar atacat în publicațiile Uniunii Scriitorilor, în special de România literară, după principiul săptămînist al desființării scriitorilor neconvenabili.

N-o fi acesta cel mai bun volum publicat de Florin Iaru, dar atacul în haită împotriva lui și acuzațiile mizerabile care i s-au adus poetului sînt un altoi ticălos între denunțurile criticilor din anii ’50, care erau puși să desființeze autori care nu conveneau regimului,și turnătoriile jegoase care apăreau în oficiosul Securității, revista Săptămîna, în anii ’80, printre ai cărei clienți s-a numărat și Florin Iaru.

Dacă acum comentatorii de la România literară îl acuză murdar-prostește pe Iaru de pornografie și de limbaj ultralicențios, fiindcă Iaru face parte din grupul de reformare a Uniunii Scriitorilor conduse de Nicolae Manolescu, care e și directorul României literare, volumul lui Iaru a devenit un caz rușinos de tentativă de discreditare a unui scriitor român din motive de politică literară abjectă.

Scot de aici cărțile autorilor străini, cu excepția japonezului Murakami, cu romanul său Uciderea Comandorului,de o vivacitate epică aproape fără cusur și de o formidabilă reflecție estetică lipsită de „burțile” uneori enervante pe care și le permit romancierii în cărțile lor.

După mine, cartea anului e Izgoniții lui Vasile Ernu, cu care se încheie excelentisima Mică trilogie a marginalilor cu care Ernu se impune ca unul dintre marii noștri scriitori de azi. Unii îl cred pe Ernu eseist, ceea ce nu mă deranjează. Alții, ca mine, îl citesc ca pe un mare povestitor, format la școala rușilor și transplantat cu succes în literatura română, ca romancier de nonficțiune.

Tot un roman de nonficțiune e și Scrisoarea pierdută a lui Caragiale tatăl pe care a inventat-o Bogdan Alexandru Stănescu, într-o interpretare extraordinară și emoționantă a vieții și faptelor lui I.L. Caragiale venită din partea unui așa-zis cinic tînăr critic. În cartea lui B.A.S., ne trezim că de fapt nenea Iancu, cel sclipitor-superficial de pînă atunci, avea o dimensiune de profunzime care te lasă cu gura căscată de uimităadmirație.

În acest an am scris și despre Manualul întîmplărilor, capodopera lui Ștefan Agopian ajunsă la o nouă ediție, pe care n-aș fi elogiat-o dacă Agopian n-ar fi fost minimalizat cu program în România literarăde unul dintrețuțării lui Nicolae Manolescu, care s-a luat după N.M., cel care i-a pus eticheta prostească de scriitor minor lui Agop, în articolele sale de pe vremuri, din România literară. Agopian n-a fost singurul etichetat astfel de N.M. Printre minorii de pe lista criticului se mai află Mircea Horia Simionescu, Radu Cosașu și Emil Brumaru, în timp ce trupa de critici de la România literarădirijată de directorul Manolescu îi face temenele unui Gabriel Chifu.

Dintre cărțile pe care le-am citit în acest an mi se mai par de ținut minte,în afara oricăror clasamente, Dicționarul de locuri literare bucureștene, de Corina Ciocârlie și Andreea Răsuceanu, Despre,volumul 2, de Dan Stanciuși, cu dispensă, căci a apărut în 2018, romanul Porci al lui Tudor Ganea,iar deloc în ultimul rînd Sfumato, de Mircea Daneliuc, acest mare regizor care s-a apucat de proză cu un talent formidabil.

„Noi credem că e secolul regăsirii propriei case.”

NONA RAPOTAN ÎN 28 DECEMBRIE 2019 /Bookhub

E complicat să scrii o trilogie cum e cea a marginalilor, fie ea și mică. Dar pentru Vasile Ernu o astfel de încercare e numai bună ca să-și pună tenacitatea în slujba literaturii. Acestei calități i se alătură excelentul spirit de observație, rafinamentul observațiilor și o capacitate de documentare (îndelungată și din multiple surse). Din această combinație (unică sau aproape unică în spațiul publicistic românesc contemporan) s-a născut seria de trei cărți care va rămâne pentru mult timp de acum înainte reper de calitate, atât pentru scriitori, cât și pentru cercetători. Vasile Ernu nu se poate dezice nicio clipă de ceea ce este: un filosof născut și crescut în Buceag, educat în România și plimbat prin toată Rusia și Europa. Scriitura lui este o chintesență a unor peregrinări de ordin spiritual (da, știu, or să zâmbească ironic mulți aici, dar cred cu tărie că dincolo de aparențe, Ernu este un spiritual), o îmbinare a geograficului cu revizitări ale trecutului prin intermediul unor lecturi fundamentale pentru cunoașterea istoriei mentalităților veacului/veacurilor trecut/e.

«Aceste curți interioare nu se văd din stradă, sînt ascunse ochiului: sînt genul de buzunar ascuns al „hainei orașului”. Din stradă vezi doar o casă, o clădire ca în orice alt oraș din lume. Vezi o fațadă, adică o față. O față de clădire. Dar aici fiecare clădire are și o poartă lăturalnică: poți intra prin față, dar poți intra și prin lateral, te strecori pe lângă. Și ce descoperi? Descoperi ceva ce nu poți bănui din exterior, nu ai cum să știi că există. Descoperi o curte cu multe alte case mici sau mari, depozit sau sarai. Descoperi multe uși și geamuri. Și de la fiecare ușă sau geam apare cineva care te privește, te cercetează, te întreabă, te ajută, te pune la încercare sau te ignoră în așa fel încît tu să simți asta. Să simți că ai intrat în curtea orașului Chișinău, acolo unde se construiște esența lui.

Curtea interioară a Chișinăului este un soi de mic oraș în oraș. E o cetate în cetate. E o fortăreață: deschisă pentru unii și închisă pentru alții. Iar orașul e compus din mii de astfel de celule, de curți interioare cu o viață fascinantă.»

Sectanții, Bandiții, Izgoniții. Cele trei volume din Mică trilogie a marginalilor. Un proiect literar care se întinde pe ani de zile, numai la ultimul volum autorul a lucrat propriu-zis doi ani. Ce e cu adevărat important este că proiectul a crescut de la o carte la cealaltă, din toate punctele de vedere. Dacă primelor două volume li se pot impieta multe stângăcii (ba de ordin stilistic, ba de ordin documentar sau hermeneutic), la Izgoniții nu prea ai ce să spui. Se citește dintr-o suflare, efectiv nu simți când ajungi la pagina 100, te cucerește felul cum îmbină portretistica cu descrierea evenimențială, te trezești plimbat prin istoria unui început de secol destul de agitat, întunecat și încă mult prea puțin cunoscut multora dintre noi, deși, culmea, e vorba despre istoria unui pământ românesc: Basarabia. Toate răsturnările de ordin politic din fostul Imperiu Țarist n-au apărut din senin, pe nepusă masă, Marea Revoluție din octombrie 1917 n-a fost un accident, o știm prea bine, numai că prea puțini dintre noi mai suntem astăzi dispuși să cercetăm filoanele istorice ale unor astfel de (adevărate) fenomene istorice.

«- Voi nu sînteți jidî, ci iudei; aveți o Lege și aveți o Idee. Cine mai are, ca voi, o lege și o idee? Spune-mi și mie! Nimeni, zise apăsat Vladimir.

Mai bău un pahar și continuă.

– Știți de unde veniți voi?

= Se pare că dinspre Egipt, spuse Aaron, plictisit deja.

– Ooo, nu. Greșit. Voi veniți dinspre Babilon. Voi sînteți cei care l-au urmat pe Avraam, care a ales să nu se închine ca toți barbarii la diverse pietre și idoli, ci la un singur Dumnezeu. Mai întîi, Aaron, a apărut Marea Idee, după care a venit Legea. Și voi le-ați urmat. Nu uita asta…

Vladimir făcu o pauză , își trase sufletul, turnă în pahare și continuă.

– Eu știu tot, eu vă studiez de ani de zile. Voi ați fost primii care ați avut o Idee și o Lege. Cum naiba să transformați o idee atît de măreață în ani și să faceți praf o țară? E adevărat că era o țară prea mică  pentru o idee atît de mare. Ah, dacă a fi avut noi o ideee așa de măreață, că spațiu avem destul… Zi și tu: pentru imensitatea Rusiei era nevoie de o idee atît de măreață ca aceea de „popor ales” și de „mesianism iudeu”. Dar noi nu avem asta. Noi, rușii, nu avem nici o idee a noastră, ci doar idei de împrumut de la nemți și francezi. Nu avem o lege a noastră, ca voi, așa că bîntuim ca niște nepunticioși. Nici o idee nu s-a lipit de noi și nu am știut să facem nici o lege. Noi, Aaron, nici măcar nu avem o religie a noastră; am luat una de împrumut, ca la mezat. Că dădea bine atunci să ne aranjăm politic cu unii și alții. Pe cînd voi, voi aveți o idee care sperie. Ah, unde ar fi fost Mama Rusie dacă ar fi avut măreța idee a iudeilor! Strașnică forță, strașnic popor am fi fost, continuă Vladimirr înflăcărat și scoase o sticlă de vodcă. »

Ce face Vasile Ernu cu Izgoniții nu este un act de recunoștință, nici măcar o trecere în revistă a unor evenimente istorice, le-au făcut foarte mulți înaintea lui. El face altceva, dar pentru ca eșecul să nu fie previzibil și instaurat definitiv, avea nevoie de ceva esențial și pe cale de dispariție astăzi: răbdare. Ar fi putut să înceapă să scrie pe măsură ce afla noi date, să interpreteze concluziile unor studii solide și excelent argumentate, să înșire datele din diverse memorii scrise de trăitorii acelor timpuri. N-a făcut nimic din toate acestea și pentru asta „izgoniții” cred că-i mulțumesc.

Dincolo de faptul că subiectul este extrem de sensibil – cum afectează marea istorie rimul vieții unor comunități cum este cea evreiască, dar mai ales cum contribuie o astfel de comunitate la propagarea schimbării – Ernu s-a mai lovit de o mare piedică (și o spune printre rânduri): sunt din ce în ce mai puțini viețuitori ai acelor timpuri. Cu alte cuvinte, e din ce în ce mai greu, aproape imposibil să faci ceea ce astăzi se numește simplu „istorie orală”. De aceea el își începe și își termină cartea cu reverența către Teotea Pașa, cea care astăzi trăiește în Istanbul și are aproape 100 de ani. Nu e deloc puțin lucru să-ți cauți bătrânii și să le cotrobăi în memorie (una încă nesecată și prea puțin folosită de contemporani). Marele merit al lui Vasile Ernu este că nu se împiedică în subiectivismul inerent al povestirilor personale, ci leagă toate aceste istorisiri de marea istorie, de fluxul evenimentelor care au dus la schimbările atât de dramatice specifice începutului de secol XX.

Da, istoria e a oamenilor și e scrisă de ei. Evreii o știu cel mai bine. Izgoniții marii istorii, le zice bine Vasile Ernu astfel. Aaron și Sara, cele două personaje ale ultimului volum din Mică trilogie a marginalilor, deapănă istoriile lor personale cu ajutorul și prin intermediul lui Ernu. Scriitorul devine vocea din spatele fiecărui personaj, dedublarea este suprimată până într-acolo, încât ajungi să ai în fața ochilor un Aaron și o Sara pe cât de vii, pe atât de „ai noștri”. Firescul cu care ni se arată, felul cum ni se etalează transformările lor și evoluțiile vieții celor doi ține de talentul scriitoricesc al lui Vasile Ernu (i-au prins bine rezidențele literare!), dar și de vasta literatură citită și internalizată. Avem de-a face cu două personaje care cresc, trec și petrec prin viață și Europa, de-a lungul unei jumătăți de secol deloc prietenos cu evreii. Cum-necum, marea calitate a scriitorului este că ne provoacă la înțelegere, la o buna înțelegere a celor care au fost și, mai ales, așa cum au fost. Șlemil și șlimazl –  binecuvântare și blestem. Cine a primit binecuvântarea, cine blestemul? La finalul lecturii nu ești foarte sigur că Aaron șlimazl-ul și Sara șlemil-ul. Sau invers.

„În timp ce se umpleau paharele, Zolmer a întrebat-o pe Sara tare, ca să audă toată lumea, semn că discuția se dorea publică:

– Poți să ne spui, te rog, ce se citește acum în Rusia?

Sara se așeză comod în fotoliu, își arcui corpul, ridică puțin bărbia, atît cît să-și pună în evidență gîtul lung, și începu:

– Adolescenții citesc Blok, Bunin sau Gumiliov, Ahmatova sau Mandelștam. Dacă ești revoluționar sau narodnic, citești Maiakovski, Esenin, Gorki. Dacă ești conservator, e obligatoriu să mergi la seri de spiritism. Dacă ești liberal, trebuie să fii mason sau să mergi la o partidă de freudism. Asta așa, de atmosferă. Dacă ești însă socialist, ca mai tot tineretul nostru, indiferent dacă ești eser, anarhist sau social-democrat, este obligatoriu să citești Proudhon și Bakunin. De Marx nu mai spunem nimic, căci deja îl citesc și copiii de gimnaziu.”

Miezul cărții din Izgoniții este dat de o altă carte, despre care am scris anul acesta pentru Bookhub.ro și pentru care tot lui Vasile Ernu trebuie să-i mulțumesc: Însemnările unui guvernator. Chișinău, 1903-1904 de S. D. Urusov. Poate că de aceea mi-a și fost foarte ușor să asimilez informațiile și să le leg într-un tot unitar care se numește „istoria izgoniților”. Ca să înțelegi drama evreilor supraviețuitori ai Pogromului din 1903 trebuie să citești obligatoriu cartea lui Urusov și abia după aceea mărturiile, memoriile și studiile istorice pe tema în cauză. Se știe prea bine că izvoarele istorice de primă mână sunt cele mai valoroase și orice alt demers istoric ulterior trebuie fundamentat și/sau corelat cu acestea. Asta face și Vasile Ernu, pentru că el nu se rezumă doar la însemnările lui Urusov, ci adaugă acestora o literatură bogată și însemnată din punct de vedere calitativ (dar și cantitativ): în carte sunt pomeniți marii poeți ai epocii (de altfel, fiecare capitol se încheie cu o poezie-imn, deloc întâmplătoare alegerile acestora), marii scriitori ruși (și nu doar ruși) care au trecut prin Basarabia sau care au influențat într-un fel sau altul schimbarea de mentalitate a evreilor. Așa ne dăm seama cum a devenit posibilă Marea Revoluție din 1917.

Periplul prin cele trei orașe emblematice atât pentru istoria personală a celor doi frați, dar mai ales pentru schimbările istorice provocate de oamenii care au ales să locuiască în acele urbe – Chișinău, Odessa, Sankt Petersburg –  are un capăt de linie mai puțin așteptat, aproape deloc previzibil pentru unii dintre novici într-ale istoriei contemporane: Elveția. La fel, s-ar putea să-i surprindă pe mulți descrierea unui morav al epocii, foarte prezent în scrierile scriitorilor din vestul Europei: consumul de marafet, adică de cocaină. Da, în spatele perdelei de praf alb prizat cu nesaț prin saloanele Odessei s-a scris parte din marea istorie. Acolo și atunci multe idei bolșevice au prins rădăcini și au contribuit la apariția și dezvoltarea efectului de masă, cel atât de nociv și de imposibil de înlăturat decade întregi.

„Agentul K se hotărî să comande o prăjitură și un ceai. Ceru o prăjitură și se trezi brusc intrat într-o conversație neplanificată:

– Să înțeleg că veniți de la Berlin, spuse bătrînul cofetar cu subînțeles.

– Da´ de unde ați scos-o că vin de la Berlin? se uită mirat K. la el. Se vede pe mine de unde vin și ce hram port?

– A, nu, dar noi, cofetarii, avem un obicei prost. Categorisim oamenii după cum privesc prăjiturile. Dumneavoastră, de exemplu, v-ați uitat foarte atent la o prăjitură a cărei rețetă o am de la Berlin și de aici am dedus că sînteți obișnuit cu ea. Dar mai greșim și noi, explică bătrînul în timp ce aranja pachetul.

– Și dacă m-aș fi uitat spre prăjiturile rusești ar fi însemnat că sînt rus? întrebă K. cu o anumită ironie. Sau asta se vede și fără să mă uit spre prăjiturile rusești?

– O, nu, zise cofetarul dînd din mînă. Pe-aici circulă acum atîția oameni, din diferite colțuri ale lumii, că nu mai ești sigur de nimic. De multe ori nu știi ce hram poartă, însă felul în care un om privește o prăjitură îl trădează…

Bătrînul făcu o pauză și continuă:

– Și apoi, rușii nu prea se uită la prăjiturile rusești. Aproape întotdeauna se uită mai întîi la cele franțuzești, după care la altele și abia în ultimul rând la cele rusești.

– E o mică confuzie aici, prelungi discuția agentul K., căutînd portmoneul ca să plătească. Reiese că neamțul își caută mai întîi prăjiturile lui tradiționale  într-o cofetărie străină, iar rusul și le caută doar în ultimă instanță. În cazul ăsta, ce face francezul? încercă el să-l pună în dificultate pe bătrîn.

– Ei, cu francezii lucrurile stau cu totul altfel. Ăștia nu se uită la prăjituri, ei știu sau cel puțin dau impresia că știu totul despre ele. Recunoști un francez nu după cum privește prăjiturile, ci după cum le comandă și după cum le comentează. Francezul e plin de comentarii și de pretenții. Dacă ar mînca francezul atîtea prăjituri cîte comentarii face, m-aș face cofetar francez, sfîrși celălalt analiza sa cu un surîs amar. Oh ´n ´vei! Adăugă, oftînd teatral. Poftim prăjiturle dumneavoastră.”

Izgoniții este o carte scrisă excelent (cu excepția unui capitol – Spre Elveția – fericirea e în altă parte – care pare gândit în alt mod decât celelalte și unde am găsit reluat aproape obsesiv un „însă” care m-a scos un pic dintr-ale mele), care te provoacă la introspecție, dar mai ales la cunoaștere. La marea cunoaștere a izgoniților. E un act de curaj să închei o trilogie în acest mod, dar iată că Vasile Ernu a ajuns la vârsta la care nebunia s-a transformat într-un act de recuperare valoroasă și temeinică de istorie locală. Integrarea acesteia în marea istorie ne aparține, nouă ne revine misiunea deloc ușoară de a folosi toate aceste daruri (date, istorii, portrete, descrieri de locuri etc.) pentru a stopa intoleranța și discriminarea

Vasile Ernu, despre „Izgoniţii”: „De ce povestim şi tot povestim? Pentru a nu uita”

INTERVIU Scriitorul Vasile Ernu: ”Întotdeauna avem „izgoniţi” lîngă noi. În diverse forme”

INTERVIU Scriitorul Vasile Ernu: ”Întotdeauna avem „izgoniţi” lîngă noi. În diverse forme” de TIBERIU FĂRCAŞ –

25 decembrie / ClujulCultural

Autor al trilogiei ”Sectanții”, ”Bandiții” și ”Izgoniții” la Ed. Polirom

Volumul ”Izgoniţii. Mică trilogie a marginalilor” de Vasile Ernu a fost lansat pe 14 decembrie, la Cluj-Napoca, de la ora 17.00, la Casa Tranzit (str. George Bariţiu nr. 16)

Clujul Cultural a stat de vorbă cu autorul acestui volum, partea a treia a unei trilogii unice în cultura română:

Clujul Cultural: De ce ai ales o temă veterotestamentară pentru ultima carte ”Izgoniții”? Cât e ea de relevantă într-o lume considerată tot mai desacralizată, mai ales de către intelectuali?

Vasile Ernu: Ultimele mele cărţi, adică toată Mica trilogie a marginalilor (Sectanţii, Bandiţii şi Izgoniţii), au un puternic filon Biblic şi mai ales veterotestamentar. Sună straniu venind de la un intelectual de stînga, ştiu. Însă eu am o genealogie mai complicată: sunt un foarte bun cunoscător a teologiei biblice şi un mare fan al unor cărţi veterotestamentare şi a apostolului Pavel. A propos mulţi intelectuali de stînga de marcă au scris comentarii la cărţi biblice. Doar că eu, ca şi alţii, mă folosesc de aceste naraţuni, mituri biblice, nu în sens religios ci în unul laic.

La Bandiţii m-am folosit de mitul Cain şi Abel încercînd să caut răspuns la cum se instituie legea şi de ce în condiţii sociale şi culturale identice unul devine criminal şi altul victimă. Cum are loc tot acest proces. Fireşte că povestea e readusă în secolul XX în cu totul alte condiţii.

În Izgonţii mă folosesc de un alt mit care pe mine m-a frămîntat mult în adolescenţă: cum îşi pierde dreptul de întîi născut Esau în faţa lui Iacov. Cum „un furt” produce o altă ordine a lucrurilor şi cum acest „furt” produce un conflict în sînul familiei, în sînul comunităţii.

Tot acest conflict eu îl aduc în secolul XX, în Chişinău, în comunitatea evreiască. Urmăresc traseul a doi fraţi, „copii ai pogromului”: răspunsul lor la o violenţă.

În ce a costat documentarea cărții? Cât timp ți-a luat?

La trilogie m-am documentat diferit de la caz la caz. Dacă la Sectanţii mi-a fost totul la îndemînă pentru că vin din astfel de comunităţi şi cunosc bine mediile acestea, atunci la Bandiţii lucrurile au foste ceva mai complicate. La prima am lucrat cu interviuri, teren, texte. Cu bandiţii e mai greu căci au comunităţi foarte închise, nu prea acceptă intruşi. La ei mi-a fost mai dificil dar cam acelaşi traseu. Mai greu acolo mi-a fost cu cerşetorii şi „castele inferioare”. Psihic e greu să lucrezi cu oamenii aceştia. E multă suferinţă.

La ultima carte, pentru că are loc într-o epocă la care eu nu am acces direct, nu mai sînt martori, atunci am mers la documente: arhivă, jurnale, rapoarte, documente, istorii etc.

Genul în care lucrez eu, docu-ficţiunea, îmi permite să am mult material documentar dar să şi împachetez ficţional istorii reale. Chiar să le combin, să „deraiez”. Important e să am un sens al poveşii. Cărţile mele nu sînt document, „istorii reale”, ci sunt ficţiuni care au la bază documentaristică. La ele naraţiunea şi sensul contează.

Izgoniţii s-a scris cel mai greu. Mi-a luat aproape dublu decît celelalte. Dar asta ţine şi de faptul că am fost implicat în alte proeicte care mi-au luat energii destule. Acum avem toate trei cărţile gata: trilogia s-a încheiat. Văd că place, are succes la public şi critică. Ce-i mai trebuie unui scriitor…

Izgoniții…mai avem timp sa fim reprimiţi? Dreptate se mai poate face ?

Întotdeauna avem „izgoniţi” lîngă noi. În diverse forme. În cartea mea ei sînt cei cărora puterea, grupul majoritar, cei puternici le taie din drepturi, crează condiţii nedrepte, inegale atît politice cît şi sociale, şi economice. Urmăresc cum aceste nedreptăţi produc violenţă şi ce efecte au ele asupra comunităţii. Totul spus în poveşti de viaţă.

Se mai poate face dreptate? Eu sper că da dar printr-un proces tot mai complicat şi mai dificil azi. De ce? avem o societate ultraindividualistă, spartă, fragmentată. E tot mai greu să pui oameni împreună, pentru o idee, pentru o cauză. Dar cînd nedreptatea creşte asta împinge oamenii spre un soi de „solidaritate de nevoie”.

„Este istoria unui război civil modern, în condiţii total diferite, laice şi radicale. Este istoria frămîntării lor şi istoria soluţiilor lor la aceste nedreptăţi care li se fac”…

Conflictul intern care se naşte în sînul comunităţii mă interesează mult. Pentru că mă intersează răspunsul acestor „copii ai Pogromului”: ce soluţii dau ei, cu ce soluţii vin la această violenţă şi nedreptate la care sunt supuşi.

Sara, eroina principală, alege o cale. Aaron, fratele ei, alege o cale radical diferită. De ce se întîmplă aşa? Care sînt cauzele acestor alegeri? Ce se întîmplă în acel început de secol XX cu aceşti „mileniali” tineri. Rădăcinile violenţei şi nebuniei secolului XX se ascunde în aceste istorii a acestor copii cu rădăcini care ne arată cauzele şi efectele lucrurilor.

Mai există multe astfel de cazuri, multi izgoniți, în lumea actuală. Care sunt soluțiile pentru că conflictele, iată, continuă, în Orientul Mijlociu în special, Siria, Yemen, dar nu numai. Tema se întinde și asupra acestor conflicte moderne și postmoderne, chiar a războiului comunicațional, a acestui val imens de comunicare și informație la care suntem supuși?

Povestea cu „războiul informaţional” e interesantă. Cînd am studiat Pogromul de la 1903 din Chişinău – pe care eu îl consider primul porgrom cu rezonanţă globală, care bagă în circuitul global termenul dar şi oraşul – am observat rolul presei. Multe sînt cauzele acestui fenomen însă vinovaţii principali sunt în zona puterii, instituţiile puterii care duc spre curtea ţaristă, biserica pentru că a tăcut şi susţinut prin tăcere şi chiar instigare. Mai e vinovată o parte a establishmentului cultural-politic conservator. Şi nu în ultimul rînd presa. Presa este cea care inventează cauza printr-o „informaţie falsă” pe care o rostogoleşte şi prin care isterizează populaţia. Un copil moare, este omorât dar din cu totul alte motive: o răzbunare între rude. Acest omor va fi atribuit comunităţii evreieşti care ar fi apelat la un ritual religios: creştinii omorâţi de iudei. Şi începe isteria şi apare violenţa şi crimele în masă ca formă de răzbunare la care poliţia închide ochii.

Aici vedem cum presa instrumentalizează această isterie ca la carte. Iar presa îşi permite asta pentru că puterea nu doar că nu ia măsuri ci chiar întreţine astfel de cotidiene cu bani greu de la capitală.

Şi astăzi vedem cum iresponsabilitatea presei poate duce la adevărate forme de isterie care pot naşte violenţa. De aceea nu e de jucat cu aceste subiecte.

Ce urmeaza ca proiect după trilogie?

Am destule idei. Am cîteva în lucru. Mă interesează o carte despre generaţia mea născută la finele anilor 60 a doua jumătate 70. Cei care s-au maturizat la începutul anilor 90. Mă interesează trauma anilor 90 pe care am trăit-o şi nu am conştientizat-o. Iar acum îi vedem efectele dar încă nu ştium cum să tratăm povestea. Mă mai interesează tema morţii, a ritualurilor morţii mai degrabă. Cum se modifică, cum se schimbă? Ce mai spun ele astăzi. Am destule. Nu o să-mi plictisesc cititorii. Despre cărţile mele se pot spune orice numai nu că ar fi plicticoase.

Poate stânga să raspundă la problema veterotestamentară pusă de tine? Are soluții dacă dreapta, cu piața ei, cu antreprenoriatul, cu capitalismul și consecintele sale a dus la criza globala din 2008. de exemplu?

Aşa sperăm. Stînga în general se află acum într-o derută atît ideologică cît şi organizaţională. A făcut multe greşeli grave şi enorm de multe compromisuri. Stînga trebuie să-şi regîndească serios poziţia şi să aibă capacitate de autocritică pentru a putea ieşi din criză. Dreapta nu ar trebui să se bucure prea mult de criza stîngii pentru că asta le poate afecta şi lor situaţia. Mai ales dacă ne referim la liberalism nu la conservatorism.

Stînga însă trebuie să revină la discursul ei de bază: extinderea drepturilor nu doar politice ci mai ales sociale şi economice. Să revină la problemele majore cu care ştie să lupte şi pentru care a cîştigat multe bătălii pe la început de secol XX: problema muncii, a resurselor, a inegalităţii, a acumulării de capital, a redistribuţiei etc. Să nu uităm ca pacea socială de care s-a bucurat Europa atâția ani este un produs aproape eminamente de stînga fără a neglija şi contribuţia liberală.

Mulțumesc

Magia Ernu

Magia Ernu de Igor Guzun

În această proaspătă carte – „Izgoniții”, ultima din Mica trilogie a marginalilor (Editura Polirom, 2019) – Vasile Ernu este, mi se pare, cine-o fi crezut? mai tandru și mai curgător, mai adânc și mai plin de învățăminte, mai surprinzător și mai strălucit decât ni s-a înfățișat din cărțile precedente.

Ne-a rezumat ceea ce știam despre mamele noastre, dar nu am spus-o niciodată atât de adevărat. Că „nu se știe niciodată exact ce face o mamă, dar face aproape totul”.

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte
• Cum să fugi de Untold şi Gheboasa? Doar Darabani ne mai poate salva…
• ”Profesorul tău e mult mai interesant decât cel din La Casa de Papel.”

Cautare