Născut în URSS, prima carte a unuia dintre cei mai simpatici, dar şi cei mai înjuraţi scriitori români, împlineşte 10 ani de la publicare. O carte nostalgic-lucidă despre niște vremuri apuse. Vasile Ernu a ţinut să marcheze acest moment aniversar lăsând la liber pentru ascultătorii de pe toate frecvențele un audiobook cu cele mai tari pasaje din carte, în lectura poetului Bogdan Ghiu, condimentate cu – nu se putea altfel – ceva rock sovietic.
Începând de azi, puteți asculta online adaptarea sonoră a cărții „Născut în URSS”. Dați play și lăsați să curgă povestea.
Când ai lansat Născut în URSS, erai văzut cu mai puţină încrâncenare decât azi. Ce s-a schimbat la noi în ultimii zece ani?
Uh, în zece ani s-au întâmplat tare multe. Am mai îmbătrânit. Pe alocuri am devenit mai înţelepţi, pe alocuri mai radicali, mai critici. Situaţia socială, economică şi politică s-a schimbat mult şi, din păcate, în rău. Precaritatea a atins cote insuportabile şi deprimante. Între timp, am hălăduit prin nenumărate ţări, în mare parte şi datorită succesului acestei cărţi, căci s-a tradus în vreo 10 limbi. Şi, cel mai important lucru e că am un copil între timp, care dă un alt tip de sens şi mă reorganizează altfel. Din când în când, trebuie să-i explic cum a fost lumea din care vin eu, cu tragediile şi bucuriile care au compus acea viaţă.
Privind în urmă, cartea a fost primită şi cu mult entuziasm, pentru că puneam problema şi propuneam un anumit tip de arheologie a trecutului într-o formulă radical diferită decât cea obsesiv-dominantă de la noi: trecutul trebuie urât şi comdamnat. De ce? Nu e trecutul nostru? Oare nu ar trebui să ni-l asumăm? Oare, atunci, pe lângă suferinţă, nu am şi iubit, dansat, băut, plâns şi râs? Am făcut chiar şi copii. Ce facem cu el? Acest tip de abordare mai puţin crâncenă a plăcut multora. Dar am primit şi multe înjurăruri şi etichete de „nostalgic & comunist”. Recitită acum, cartea pare mult mai cuminte decât în urmă cu 10 ani. Cel puţin aşa mi se pare mie. Însă a apărut la momentul potrivit. Aşa, brusc, fără nici un calcul scris al unui om care nu avea dorinţa să demonstreze nimic. Ăsta a fost cumva şi norocul ei.
A fost o perioadă când părea că lucrurile pot fi discutate ceva mai normal, când puteam analiza, discuta şi despre alte aspecte ale trecutului decât doar cele legate de suferinţă şi represiune, chiar dacă şi acestea sunt necesare. Eu nu cred că există cineva „teafăr la cap” care să pună la îndoială maşinăria infernală de represiune stalinistă sau mecanismele de control şi propagandă, însă nu putem reduce toată perioada doar la aceste lucruri, căci atunci nu înţelegem mare lucru şi nu ne ajută cu nimic.
Comunismul are perioade diferite, care nu seamană între ele, se diversifică la rândul lui şi se schimbă în timp, iar pentru diverse categorii sociale a funcţionat diferit. Într-un fel a trăit comunismul cineva în anii ‘50 şi cu totul altfel au trăit generaţiile anilor ‘60, ‘70 sau ‘80. Într-un fel a trăit nomenclatura din Primăverii şi ai lor copii şi cu totul altă experienţă au avut ţăranii, muncitorii şi copiii lor. Toate aceste lucruri trebuie analizate, căci nimeni nu deţine monopolul pe un „adevăr unic”. Memoria nu este „unică”, ci diversă, iar rolul de „miliţie & control” pe care îl joacă establishment-ul intelectual de la noi, care verifică „corectitudinea memoriei şi gândirii”, e comic şi tragic în acelaşi timp. Tragedia constă în faptul că, atunci când a trebuit să avem luptă şi critică antisistem, am avut doar laşi şi susţinere activă sau tăcută, iar acum, la 25 de ani de la căderea comunismului, avem o armată profesionistă de „luptători anticomunişti”, care doar fac profit simbolic și material. E o formă de impostură. Istoria e treaba istoricilor, a oamenilor care lucrează în arhive. Treaba noastră e să fim critici faţă de regimurile hegemonice vii, nu moarte. E cel mai uşor să lupţi cu regimurile moarte şi să te supui şi să slujeşti regimurile vii.
Arhiva personală Vasile Ernu
Cartea a avut până acum cinci ediţii, un succes în România. Câţi cititori reprezintă, de fapt, acest succes?
Sincer, habar nu am, nu ştiu cifre exacte, mai ales că la noi unele cărţi sunt citite de mai multă lume. Sper. Oricum, mult peste medie şi o putem trece modest la ceea ce se numeşte bestseller. În România, când ai peste 10.000 de cititori însemnă enorm. Din păcate.
Fireşte că e foarte îmbucurător când cartea se reeditează, căci înseamnă că se citeşte şi asta contează cel mai mult pentru un scriitor. Eu, însă, m-am îndepărtat destul de mult de ea, fiind preocupat de cu totul alte probleme şi istorii. Dar îmi este o carte dragă şi cred că a prins un amestec care merge uşor şi spre cei tineri, dar şi spre cei mai în vârstă. E un soi de klezmer-fusion-retro-pop cu elemente reflexive uşor de digerat. Tot primesc scrisori şi ecouri, chiar și după atâta vreme. Asta înseamnă că este o carte vie. Mă bucur pentru ea…
De-a lungul timpului, au existat numeroase polemici cu privire la volum. Care au fost cele mai faine lucruri care s-au scris? Dar cele mai ciudate (dincolo de faptul că ai fost catalogat ca agent al Rusiei)?
Pentru mine, cele mai impresionante lucruri au fost cele mai puţin cunoscute. Mi-au scris oameni între 80-40 de ani, care spun că s-au regăsit şi şi-au retrăit viaţa, copilăria şi tinereţea. Nostalgii din astea ce ţin de viaţa normală. Țara memoriei nu e ţara ideologiilor. Mare atenţie când îi înjuraţi pe nostalgici. Literatura fără memorie şi nostalgie nu face doi lei.
Cele enervante sunt etichetele care ţi se atribuie. Cum e să fii numit de foşti comunişti cu acte în regulă ca ai fi comunist, doar pentru că ai simpatii şi valori de stânga? Şi asta în 2015, într-o „ţară europeană”, care încă nu a intrat bine în secolul al XX-lea. Cum să le explici că tu vii dintr-o familie care trei generaţii sub comunism nu doar că nu a intrat în Partid, dar nici măcar copiii nu şi i-a dat în UTC-komsomol? Despre asta povestesc în Sectanţii: cum e să rezişti în faţa nu doar a unei singure represiuni, ci a unei triple represiuni. Sectanţii şi Bandiţii (următoarea mea carte) ştiu foarte bine să facă faţă. Eu vin dintr-o familie de „sectanţi” care au avut doar de pierdut de pe urma acelui regim, dar asta nu mă împiedică să analizez şi să încerc să înţeleg ce s-a petrecut acolo. Eu nu cred în abordarea trecutului cu sentimente de ură sau dragoste. Trecutul trebuie înţeles şi asumat, nu iubit sau urât. Am la activ o arestare la 16 ani. Câţi anticomuniști de azi au trecut prin asta? Mai nimeni. Iniţial eram nervos, acum sunt doar ironic cu aceşti „luptători postfactum” şi spun că eu am un dosar de „anticomunism real”, cât toată „comisia Tismăneanu” la un loc. Şi am ceva argumente. Dar nu asta e miza, pentru că pe mine povestea asta nu mă interesează absolut deloc. Mie mi-ar fi jenă să fac caz de aceste lucruri. Unii şi-au făcut din lucruri mult mai amărâte adevărate „istorii de succes”.
Iar cu „agenţii”, asta face parte din noua situaţie geopolitică. Toţi trebuie să fim agenţi. Astăzi începi să fii dubios dacă nu eşti agent. Însă cei mai buni agenţi sunt cei care nu ştiu că sunt agenţi. Un agent despre care toată lumea ştie că este agent nu mai face două parale. Nu mai este agent. Dar, la noi, fiecare trebuie să fie „al cuiva”, pe „statul de plată al cuiva”. Trebuie să avem şi noi „faliţii noştri”, „stângiştii noştri”, „agenţii noştri ruşi” etc. E mult mai uşor de lucrat aşa. Iar „personaje ca Ernu” au toate ingredientele să joace astfel de roluri.
În ce privește „agentul Rusiei”, da, sunt unul foarte important. Eu sunt un agent atât de important, încât am devenit un garant. Atâta timp cât eu o voi duce bine aici, sunt un garant că Rusia nu va ataca România. Deci aveţi mare grijă de Ernu, nu care cumva să i se întâmple ceva. Puteţi să o luaţi pragmatic: ca să vă fie bine vouă, trebuie să-i fie bine şi lui Ernu. E atât de simplu. Şi ce pretenţii are Ernu ca să-i fie bine? Una foarte mică: citiţi-i cărţile. Atât cere el pentru pace şi linişte.
După cum vezi, din fericire, noi ştim să citim şi de la stînga la dreapta, nu doar invers. Şi avem suficient umor şi ironie. Şi destulă inteligenţă. De modestie nu mai zic nimic.
Arhiva personală Vasile Ernu
Povesteşti în carte de lucruri care acum par din altă lume: bucuria primei perechi de blugi, locuirea la comun, komunalka. Cum a reacţionat băiatul tău când i-ai povestit toate astea?
Penuria este greu de explicat într-o epocă a abundenţei. Excesul de consum al acestei epoci consumeriste este opusul penuriei, dus la extremă. Şi această societate produce alt tip de fenomene perverse. Pentru noi, obiectele şi lucrurile deveneau fetişuri, eroi, şi rămâneau în memorie atât de puternic tocmai pentru că erau unice (chiar dacă de serie), foarte dorite, pentru că erau prea puţine şi greu accesibile. Acum procesul e exact opus: obiectele şi lucrurile nu mai însemnă nimic pentru că sunt excesiv de multe sau mai degrabă repetitive, de o singură folosinţă şi nu mai au preţ/valoare şi memorie. Generaţia mea poate să-şi aducă aminte cu exactitate preţul unei îngheţate de acum 30 de ani şi nu poate să-şi amintească preţul maşinii de acum 1 an. Totul e o continuă inflaţie pe toate palierele sociale, economice, politice şi culturale. Atunci era dureros de stabil totul. Acum e dureros de precar şi instabil. Fiecare cultură şi epocă cu duşmanii, pericolele şi riscurile ei.
Dar copiii au mintea încă nealterată şi pot înţelege mult mai multe decât ne imaginăm. Totul e să ştim noi să le povestim. Noi suntem problema, nu ei.
De ce lași acum la liber varianta audio a volumului Născuţi în URSS? Încerci să „profiţi” de faptul că interesul pentru Rusia lui Putin e din nou mare în România?
Îţi dai seama că nu voi scăpa nici o ocazie să „exploatez” obsesiile locale, folosindu-le meschin în propriul interes. Foarte perverşi sunt scriitorii aceştia. De data asta, însă, nu vând nimic, ci dau gratis.
De fapt, este un proiect făcut în 2007, pentru ediţia a II-a a cărții, dar care a ajuns la un public mic. De ce acum? E felul meu de a „serba”. E o chestie pe care o fac de plăcere pentru mine şi cititorii mei, cei dornici de astfel de „exotisme”. Cum zic eu cu acent rusesc: e un „raritet”. Muzică bună de la legendara trupă Auţion, cu un invitat special, o altă legendă a undergorund-ului sovietic, Hvost, şi texte citite de poetul şi prietenul Bogdan Ghiu. Traducerea textelor e făcută de Mihail Vakulovski.
Sper să placă. Audiţie plăcută. Şi să moară Putin şi duşmanii lui şi noi să ne vedem de lucrurile care ne plac şi ne pasionează. Pace.
Anul acesta s-a implinit un deceniu de la aparitia primei editii a volumului care l-a lansat pe Vasile Ernu – Nascut in URSS. De curand, pe scena9.ro, a fost lansata si o versiune audio a cartii, cu Bogdan Ghiu in rolul de „povestitor“ si muzica trupei Auktion.
Ne grabim sa imbatranim sau doar deceniul asta a trecut foarte repede?
Parca a fost mai ieri, dar au trecut zece ani, uite asa s-au dus… S-au intamplat multe lucruri, ne-am casatorit, am facut copii, am mai scris vreo sapte carti, dar a ramas ca un element important debutul, intamplator a fost si o carte de succes.
Site-ul Nascut in URSSmai e up and running? Pentru ca avea o pleiada de continut pop-cultural sovietic, ca sa zic asa.
Da, este un continut destul de atractiv. In continuare pe mine ma minuneaza, pentru ca eu m-am despartit de mult de ea (n.r.: de carte), intr-un fel. Lumea citeste, s-a ajuns la a cincea editie, a fost tradusa in vreo zece limbi, inca sunt invitat cu ea (n.r.: la diferite evenimente, emisiuni). E straniu cand mai primesc invitatii pentru Nascut in URSS, ma uit asa si zic: „Bine, dar am mai facut intre timp multe alte lucruri“. Exista un public tanar, destul de deschis, dar in acelasi timp si un public in varsta, care e legat de aceasta carte pentru ca e vorba de amintiri, de un anumit timp de nostalgie, de regasirea unor lucruri comune din trecut.
Ai reusit sa scapi de imaginea cartii acesteia? Practic, Vasile Ernu a devenit sinonim cu Nascut in URSS. Iti afecteaza cartile mai noi?
O perioada a fost destul de puternic acest lucru, insa cred ca in ultimii ani lucrurile s-au schimbat destul de mult. In primul rand pentru ca eu am inceput sa devin destul de bine plasat sau, ma rog, bine, rau, destul de puternic, sa zicem, axat pe zona ideologica si politica, in care iau pozitii pe diverse sectoare.
Scrii la Criticatac.ro, esti identificat cu o anumita ideologie.
Da, sunt intotdeauna invitat ca omul de serviciu de stanga, si asta e o chestie destul de tare. Plus ca, in ultima perioada, am inceput sa scriu pe alte subiecte, cum e ultima carte, Sectantii, care a creat un alt tip de interes, vin de pe o cu totul alta pozitie, vorbesc despre cu totul alt tip de comunitati. Cred ca lucrurile incep incet, incet sa se aseze, fiindca vin alte subiecte, alte teme. Dar intr-adevar e o stampila puternica de care greu se scapa, adica intotdeauna se va face referire la ea.
Draga Vasile, unde crezi ca o sa fii peste zece ani?
Peste zece ani (n.r.: rade), nu stiu, e greu de spus, undeva prin zona, poate in Caucaz, poate in Asia, poate la Iasi…
Stiu ca tu si Bogdan Ghiu sunteti prieteni. Cum s-a „comportat“ in timpul inregistrarilor? L-ai supervizat?
Pe mine m-a surprins foarte mult ca Bogdan a citit din prima, practic, fara intrerupere, doar cu pauza de cafea, daca imi aduc bine aminte. Si imi place foarte mult vocea lui radiofonica. Citeste profesionist, e aproape de gustul meu de lectura. Mi-a placut mult ce a facut. Am pus si muzica de la Auktion, o trupa legendara de rock sovietic, ca sa fie asa, mai in spirit.
Apropo de personajul public Vasile Ernu, mi-ai spus la un moment dat ca ai mai imbunatati glumele care se fac despre tine.
Da, la glume as mai umbla, pentru ca devin plictisitoare. Eu am inceput cumva sa devin destul de ironic chiar si fata de glumele si fricile mele. Trebuie numai putin imbunatatite, pentru ca sunt prea incrancenate si cam legate de aceleasi subiecte, ce tin de comunism, rasuflate din anii ’90. Aici trebuie lucrat, dar nu depinde doar de mine. Sau poate nu ofer eu marfa suficienta pentru ca oamenii sa poata face si alte glume. Dar in general sunt critic in primul rand fata de mine, pe restu-i las sa-si vada de treaba.
Vasile Ernu, Sectanții. Mică trilogie a marginalilor (Editura Polirom, 2015)
Originile, raportarea la ele, acel cine suntem și încotro mergem – sunt tema fundamentală a epicului, pe care Vasile Ernu o pune sub semnul genealogiei: străbuni, buni, părinți, unchi și uneori frați vin și spun povestea lor în această pagină de istorie de tip veterotestamentar.
O pagină dificilă, cel puțin la nivelul mentalității contemporane: Bugeac, Basarabia, Odessa, gurile Dunării, o zonă care adesea ridică obișnuitele probleme insurmontabile. O zonă unde religia și deci raportarea la lume sunt esențiale; micul dicționar care deschide volumul, desele definiții și „Precizări” (titlul unui glosar) inițiază cititorul în acestă lume, atât de apropiată și totodată atât de îndepărtată. Aici defilează evrei mesianici, rascolnici, staroveri, bezpopovţi, molocani (ruşi din Azerbaidjan), unbeci adventişti, feodoriţi siberieni (bisericile din catacombe, numiți astfel de la numele primului lor lider, Feodor), penticostali ucraineni, iakuţi mormoni ș.a.
Iar volumul, pentru că este o istorie personală, este și o veritabilă lovitură de imagine pentru cel Născut în URSS (titlul debutului lui Vasile Ernu), anarhistul „de serviciu” pentru discursul contemporan de tip liberal: autorul provine dintr-o lume a gherilei, o lume a sectanților ce sunt de mici educați pentru a fi diferiți. Ernu este așadar un „dublu” rebel: față de comunitatea natală, de care s-a desprins (pentru a se reîntoarce acolo poate prin acest volum), și, desigur, față de establishmentul ideologic actual.
Acest prim volum al „trilogiei marginalilor” este așadar unul monografic, destul de parcimonios cu aventurile desprinderii eului autorului de lumea sectanților; dar este suficient pentru a înregistra stereotipurile de receptare a Celuilalt. O lume strictă, a constrângerilor și a emoțiilor ce decurg de aici, devine acum, în momentul scrierii, una diversă și adesea exotică; de pildă, în casa unchiului pot fi întâlniți oamenii cei mai diverși: poți cunoaște „faimoasa familie de maghiari protestanţi din Ardeal, Visky, şi chiar să‑l cunoşti pe renumitul Ferenc Visky (Feri bácsi), puteai să-i întâlneşti pe liderii mişcării Oastea Domnului, dar şi preoţi catolici, filozofi sofisticaţi, teologi liberali, mistici stranii, călugări neînţeleşi, traficanţi de biblii, medici şi ingineri hermeneuţi, rockeri şi punkişti, americani nonconformişti, arabi şi evrei creştinaţi, danezi şi francezi călători şi câţi alţii.”
Cunoscuta anecdotă de tip Ilf & Petrov insistă asupra acestui rol de obsevator:
— Locul naşterii ?
— Imperiul ţarist.
— Şcoala ?
— România Mare.
— Muncă ?
— URSS, profesor de muzică.
— Pensia ?
— Republica Moldova…
— Sunteţi umblat prin lume, cetăţene Şalom Isakovici, constată domnul de la biroul de paşapoarte
În același mod acționează și autorul: observă (pe sine și pe ceilalți – la diferite vârste), notează, ia interviuri, transcrie din jurnalele rurale – cu un cuvânt: sescrie.
Iar textul său este cu atât mai semnificativ cu cât epicentrul lumii din acest volum este regiunea care a dat supranumele ancestralei familii conducătoare românești: Basarabia; implicit, Sectanții este o pledoarie pentru diversitatea românească, etnică și religioasă, pentru analiza unor locuri comune (românii fasciști, rușii bolșevici, românii transnistreni, cetățenii moldoveni ș.a.), dar și pentru diversitatea realității, care nu poate fi șablonizată.
În momentul în care autorul se lansează într-o serie de șabloane (foarte apreciate de public, așa cum pot fi și micile jocuri narative din categoria suspansului), apare distanța sau contraexemplul; iar esențialul este acest soi de dialog pe care, cu o bună știință a provocării (învățată la școala avangardelor de tipul Philosophy & Stuff), autorul îl realizează.
Iar sensul principal al acestui volum istoric și ontologic deopotrivă este arheologia discursului marginal, minoritar. O arheologie intimă – și deci cu atât mai interesantă; confruntarea cu discursul predominant al epocii (Leviatanul, în terminologia milenaristă a sectanților) este miza prezentului, chiar și atunci când exemplele sunt duse la extrem: „În Franţa trebuie să fii corect politic şi eşti nevoit să ascunzi ura faţă de emigranţii de la periferie, în Rusia trebuie să fii pravoslavnic şi conservator fără a ţi se cere în mod obligatoriu să fii credincios, iar în Polonia, România sau Moldova trebuie să fii simultan catolic sau ortodox şi să aderi la valorile liberale, chiar dacă ele se bat cap în cap. În Arabia Saudită trebuie să mimezi perfect cerinţele islamului medieval, chiar dacă tu ai alte convingeri intime. Peste tot, Leviatanul îţi cere să fii cu majoritatea”.
Sectanții, dincolo de nuanța exotică pe care se bazează, precum orice reconstituire de tip genealogic, are meritul unui dialog pe teme neașteptate pentru „agenda comună”. Închei cu promisa pagină de istorie, care repoziționează discursul liberal despre anticomunism (și hegemonia sa):
Lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată la începutul anilor ’70, când unchiul Iosif a scris o broşură în engleză şi în română intitulată Cine îşi va pierde viaţa, în care descria situaţia reală din comunităţile noastre, conflictele şi problemele cu care ne confruntam şi mai ales problemele pe care le aveam cu regimul ceauşist. Spus direct şi tranşant.
Această broşură a fost mai târziu sintetizată într‑o scrisoare, semnată de 50 dintre liderii noştri şi expediată însuşi tovarăşului Nicolae Ceauşescu. (…)
Cum era de aşteptat, aceasta a apărut imediat şi în Occident, tradusă în engleză. „Întâmplarea“ face ca ea să apară în toiul pregătirilor faimoasei Conferinţe Europene de la Helsinki şi chiar în perioada în care Washingtonul purta tratative cu Bucureştiul pentru acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate României. Să fi fost o întâmplare ? Nu cred. Ai noştri erau prea bine organizaţi ca să lase lucrurile în voia sorţii. În timp ce o parte a intelectualilor, scriitorilor, oamenilor de creaţie îi aduceau osanale „tovarăşului“, iar o altă parte „rezistau prin cultură“, ai noştri trimiteau această scrisoare şi înfăptuiau acte extrem de îndrăzneţe pentru acea vreme. Rezultatul? Ca prin minune, puterea comunistă a acceptat să negocieze cerinţele liderilor noştri, mare parte fiind acceptate. Şi acesta era doar începutul. Şi pentru noi, şi pentru regimul Ceauşescu în relaţia cu noi.
Dacă credeţi că ai noştri, mai ales unchiul Iosif, s‑au mulţumit doar cu atât, vă înşelaţi!
Observator Cultural nominalizează “Sectanţii” la secţiunea Memorialistică 2016. O secţiune tare grea anul acesta:
Memorialistică
Ana Dragu, Mîini cuminţi. Copilul meu autist, Editura Polirom /
Vasile Ernu, Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor, Editura Polirom/
Eugen Negrici, Sesiunea de toamnă, Editura Cartea Românească
Paul Slayer Grigoriu, Cronicile vulpii. Amintiri din liceul anilor ’90, Editura Publica
Victor Ieronim Stoichiţă, Despărţirea de Bucureşti. O povestire, Editura Humanitas
Mulţumesc pentru nominalizare.
Lîngă oamenii aceştea e o nominalizare cît un premiu 🙂
The book written by Vasile Ernu, The Sectarians, is the first volume of a broader study dedicated to marginal groups from a geographic region that is also marginal, the Budjak province. Budjak is nowadays part of Ukraine, a region bounded on the north and west by the Republic of Moldova, on the south by Romania, and on the southeast by the Black Sea. This region was historically governed by different states and is as a consequence very heterogeneous, ethnically and culturally speaking. If The Sectarians investigates the religious marginal groups of the region, the other two planned volumes will study “the bandits” who act at the limits of law or even break it, and the “strangers” who are ethnically, culturally and politically marginalized.
Ernu’s book is not an investigation of an emotionally neutral object. The Sectarians is for the most part the history of author’s own community that he wants to say having in mind the archetype of the Five Books of Moses (the Torah, the Pentateuch). The book catches from the beginning through the author’s option for a “biblical” structure. This is unquestionably an effective strategy of captatio benevolentie. But of course the author does not seek to carry out a comprehensive parallel between the biblical story and the history of his own community. However, the central messages of the Books of Moses can be used in order to decode each of the main sections of Ernu’s book.
It has to be clearly said from the beginning that we are not speaking about a religious history book but an anthropology book that can be of interest not only for those preoccupied with religion but also for those interested in sociology, economics or politics.
The first section (Genesis) describes the “powers” that sit at the base of a community that perceives itself as “the chosen one”. It tells the story of “the family’s first Patriarch” (p. 25), Kulaki, a merchant who came from Transylvania and settled in the south of Bessarabia, his conversion and the establishment of a new sectarian faith. This “sect” – which is also the denomination the author belongs to – is the fruit of a triple influence: from various religious groups hostile to majority church in the Tsarist Empire at the end of 19th century (Raskolniks, Bezpopovtsy, Molokans), from the German evangelical community inhabiting Budjak area, and from the New Testament’s Israelites sect whose initiator was Joseph Rabinovich, the promoter of Judeo Christianity.
The second section (Exodus) presents the difficulties the “chosen” community went through in its short existence and the survival strategies it developed in relation with the oppressive state and the world in general. These strategies are a kind of “Flight from Egypt”, that is detachment and disregard of state power. From Jewish pogrom in Kishinev in 1903 that adversely affected the community, going through the Bolshevik Revolution that initially seemed to bring more freedom for sectarians, continuing then with the interwar period that was one of the hardest period for minority faiths, and culminating in World War II and the subsequent Great Famine, the second section discusses the community’s rules and survival system “conceived in relation to three areas: the state, the majority faith, and the secular world, simply named ‘this world’” (p. 142.)
The third section (Leviticus) basically shows that the persecution suffered under various political regimes was in a religious sense beneficial to the community. As Moses teaches Hebrews that compliance with “laws” in a fallen world can lead to the re-harmonization of the relation between God and His creation, so do the community’s religious institutions, which teach its members that suffering is a test and persecution a chance to strengthen their own belief. So has to be understood the author’s statement according to which Stalinism was “the last golden age of Christianity” (p. 151). Stalinist persecution had beneficial effects on the community in a religious sense: on the one hand, deportations offered the consolation that they, the sectarians, do the right thing in a fallen (anti-religious) world, and on the other hand displacement enabled contacts and development of communication network with other marginal ethno-religious groups. In a way, says the author, Khrushchevite period was harder for the community than the Stalinist one through the obstacles imposed to liberties of faith and expression (pp. 174-5).
The fourth section (Numbers) recounts significant events that have as protagonists the author’s close family members and their resistance strategies against regime through work and professions practiced within community. Work in community (that in the case of author’s father actually means calculation/numbering, him being an accountant) is similar, suggests the author, with the Jews tribulations after leaving Egypt (counting, preparation and difficulties of the road to the Promised Land).
The fifth section (Deuteronomy), besides presenting aspects of daily life in the community (women’s role, free time, religious education etc), makes at the same time a kind of evaluation of the past and the future of the community in the context of post-communist freedoms. Unlike the “optimistic” message of the Old Testament in which Moses looks back “over a century of history” and prophesies the spiritual rebirth of the nation of Israel in the Promised Land, Ernu’s book seems to transmit a counter message: “The Promised Land” was in the past and seems to be hopelessly lost. This is the message “Uncle Sasha” – who immigrated in Romania in the 60s – send among the final lines of the book: “we all died happy and will die happy because we lived and saw heaven that you probably will no longer have and understand” (p. 365).
The book is not, however, only a history of author’s own community told after a biblical model. The history of his sectarian community is the background or the pretext for a series of philosophical, historical, social and political reflections. Such reflections are, for example, those referring to the study of marginal communities in understanding history (see p. 109 et seq.) or the issue of theological education in orthodoxy (see p. 344). The book also introduces the reader into a world less frequented, namely the religious groups from the territory of the former Tsarist Empire that remained faithful to pre-Nikonian practices and rituals. It shows a region – Budjak – which although located in the proximity of Romania and being temporarily part of it, is nevertheless so little known by Romanian readers. Likewise, the book brings into question little studied topics such as the oscillating relations between Bolshevik power and religious sects. Interesting from this point of view are the pages that touch upon the Lenin and Putintzev’s speeches regarding sectarian practices and institutions (pp. 89, 94-107). Last but not least, it is worth mentioning the pages that describe the anti-communist sectarian dissidence, especially the protest of 1966, and its marginalization in post-communism.
Vasile Ernu’s book belongs to a mixed genre both in terms of methodology and in terms of style. Ernu combines in this book his personal experience (emotions, feelings, affection, memories), testimonies collected from community, and information taken from edited sources. The book also combines what is personal and subjective with what is objective, resulting a work that is situated at the intersection of academic, journalistic and literary style. This is a reasonably choice taking into account the author’s intention to offer a work of religious, social, political and economical anthropology of the community in which he was born and rise until adolescence. Furthermore, it makes it accessible to a broader public. Accessibility and a mild humor, which we meet frequently in this book, are additional reasons that recommend the book, whose reading, I think, help us better understand the author’s personality – and also a way of life – that here is both subject and object of investigation.
Cartea lui Vasile Ernu, „Sectanții” (Polirom, 2015) e un soi de ficțiune autobiografică. Nu avem de unde ști dacă istoria relatată a fost realmente trăită de autor, dacă e deci conformă cu realitatea, cert este că ea respectă convenția autenticității, prin scrierea la persoana I și abordarea unei formule confesive. E greu de spus, așadar, cât e istorie și cât e literatură aici, dar a le departaja e simplist și inutil. Naratorul-protagonist își asumă rolul de portavoce a comunității religioase căreia i-a aparținut și încă îi mai aparține, dacă nu prin altceva, atunci măcar prin fervoarea cu care își proclamă convingerile. Nu e fără însemnătate că pretextul narativ al cărții e tocmai moartea tatălui, așadar bilanțul comunității se face într-un moment de cumpănă, în care adevăruri mocnite ies la iveală, sfidător. Cartea poate fi citită și ca un manifest, ca o revanșă a unei comunități de năpăstuiți pentru care izbăvirea vine din chiar anatema aruncată asupra lor.
Întoarsă cu fața spre trecut, spre începuturi, ea așază în legendă întemeierea unei comunități religioase a cărei istorie se suprapune, de la un punct încolo, cu istoria Basarabiei. Piatra de temelie a grupării este străbunicul Culachi, văzut ca un patriarh veterotestamentar, ca un erou al Greciei antice, ale cărui convingeri vor hotărî soarta urmașilor săi pentru un timp al cărui sfârșit nimeni nu-l cunoaște. Sectanții, căci așa îi numește autorul, par că trăiesc într-un vid temporal, într-un spațiu anistoric, în care opoziția făcută Puterii, Leviathanului, e forma cea mai pregnantă de situare în lume.
Cuvântul sectant are astăzi, oricum ai lua-o, o conotație peiorativă: exprimă disprețul majoritarului față de ceea ce el își imaginează a fi străin și la o adică amenințător. Sectanții sunt priviți ca niște contaminați, față de care se impune o atitudine de frondă. Nu este suficient să-i ignori, trebuie să îi detești și să faci din ostilitatea îndreptată împotriva lor un instrument prin care să îți construiești identitatea.
Nu e mai puțin adevărat că și sectanții au orgoliul singularității. Cu cât e mai mare supliciul la care sunt supuși, cu atât mai mare va fi sentimetul elecțiunii lor. Un personaj spune că Stalin și Gulagul au fost o binecuvântare pentru comunitatea lor religioasă, dat fiind că le-a pus la-ncercare credința, astfel că martiriul lor e comparabil cu acela al primilor creștini. Personajele, să le numim astfel, au privilegiul unor revelații care se transmit ca un morb. Avem de-a face cu o suită de iluminați. Credința le mijlocește întâlnirea cu propriul sine. Atmosfera e de ieșire în afara timpului, povestirea în sine are nuanțe vag arhaice, de început de lume.
Apartenența naratorului la această categorie a sectanților este un dat, e o fatalitate ce îi va structura toată viața reporturile cu lumea. Nu se dezice de ei, ba mai mult, și-i revendică. Sunt ai lui. Cultura filozofică și teologică acumulată pe întreg parcursul vieții nu e de ajuns să-l îndepărteze de învățăturile primite în copilărie. Nu e doar o carte despre sectanți, e o carte despre cum suntem locuiți de trecutul nostru și al părinților noștri. Despre cum ne lăsăm confiscați de valorile în care suntem crescuți, având impresia că ni le-am apropriat.
Una dintre madlenele autorului e fizgarmonia, un amestec de pian și orgă, un instrument muzical care îi încorporează copilăria și i-o evocă. Mai mult decât orice doctrină, obiectul acesta, transmis din generație în generație, stă mărturie pentru un mod de viață care tinde să se perpetueze și care însemnă rigoare, un sentiment acut al excepționalității, al diferențierii de restul (pravoslavnici, de exemplu).
Represiunea legionară, războiul, foametea, comunismul sunt încercări cărora sectanții le-au făcut față în primul rând prin coeziunea grupului, și abia apoi prin tăria credinței. Ei întrupează un personaj colectiv a cărui forță rezidă în unitate. „Persecuții”, „clandestinitate”, „oprimare” – acesta este datul tuturor sectanților, nu doar al sectanților lui Vasile Ernu. Compasiunea și admirația lui se revarsă asupra tuturor minorităților religioase, fie și numai pe motiv că destinul lor contrazice varianta oficială asupra istoriei (ca de exemplu aceea că perioada interbelică ar fi fost epoca de aur a României).
Din când în când, cartea capătă un aer doct, impregnată fiind cu eseuri de politologie, istoria religiilor, antropologie etc. Poate că acest suport teoretic ar trebui să explice, să susțină cauza sectanților. Paginile care au însă cea mai mare densitate sunt acelea în care acest personaj colectiv e văzut în cotidian, în aspectele rutiniere ale existenței, în care ideologia fondatoare se decantează în ritualuri și interdicții. Sectanții își etalează spiritul antreprenorial într-un stat comunist, se profilează pe alegerea unor meserii de nișă (gen sobar, cojocar, dulgher, zidar) care le asigură pe de o parte un câștig mulțumitor, iar pe de altă parte le permite să evolueze paralel cu puterea, eludând-o.
Singurele neînțelegeri din sânul comunității sunt legate de interpretarea diferită a pildelor biblice. Odată luată o decizie, comunitatea acționează în consecință, devierile de la punctul de vedere statutar nu sunt admise. Nu mai rămâne loc de individualism, asimilat cel mai probabil cu răzvrătirea, cu păcatul. E o ironie până la urmă că, o astfel de comunitate strictă, castratoare, pornită să își educe membrii în supunere și disciplină, nu a prins de veste că în sânul ei se ridică un scriitor, un artist deci, care mai comite și imprudența sau impudoarea de a le pune pe tapet marginalitatea.
Sectanții au devenit, în cartea lui Vasile Ernu, un studiu de caz, s-au trezit aruncați în lumină, ei, a căror condiție este să se strecoare în cele mai tainice cotloane. Au voit să salveze lumea, naiv și îndrăzneț, dar se pare că lumea îi înghite. Cum altfel să înțelegi această autobiografie, cu aerul ei când nostalgic și meditativ, când amenințător și revanșard, dacă nu ca pe o încercare de a salva ce este de salvat? Măcar trecutul.
In fiecare an imi jur ca e ultima oara cand particip la o retrospectiva: invariabil uit pe cineva care n-o merita, invariabil supar pe cineva care o merita. Si, in fond, cui prodest? De data asta o dau in scris: e ultimul bilant la care particip.
S-o luam pe felii si categorii. Proza: an bun, am cateva rafturi pline, un turn de romane pe care le citesc in serie si-n paralel. Au publicat romane (bune) Dan Coman, Octavian Soviany, Tudor Cretu, Cosmin Perta, Serban Alexandru, Radu Aldulescu, Iulian Ciocan, Doina Jela etc. Citesc duduind MJC (Ion Iovan), Trilogia Corso (Daniel Vighi) si privesc cu respect plin de teama si dorinta Solenoid (Mircea Cartarescu – am trecut autorul la oha). O carte buna este Uimitoarea istorie a lui Sabbatai Mesia, a lui Andrei Cornea, insa, asa cum am argumentat in cronica, nu prea e roman, ci un eseu dramatizat ?. Continua, in paralel, cele doua serii de autor ale optzecistilor Gheorghe Craciun (Cartea Romaneasca) si Mircea Nedelciu (Paralela 45).
La categoria critica, de departe, pentru moi, se distinge serialul detectivistic reunit de Mihai Iovanel la Editura TACT: Roman politist. Asa cum am spus si in cronica, mai multe carti ca asta ar pompa sange in instalatia meseriei acesteia atat de anoste si de discreditate in ultimii ani. La fel de interesanta, dar in zona istoriei literare, este cartea profesorului Mircea Anghelescu, Lina de aur. Calatorii si calatoriile in literatura romana (Editura Cartea Romaneasca). Am sa vorbesc tot aici si despre eseu, pentru ca cele doua genuri sunt la fel de sarace in peisajul nostru: o carte care merita discutata (si, bineinteles, nu s-a facut asta) este cea a lui Horia-Roman Patapievici (Partea nevazuta decide totul, Editura Humanitas). La fel de importanta mi se pare publicarea integralei eseistice a lui Ion Vianu, Frumusetea va mantui lumea (Editura Polirom) – la fel de nediscutata. Mai bine a stat prima parte din trilogia proiectata de Vasile Ernu, Sectantii. Mica trilogie a marginalilor (Polirom), carte-hibrid, memorialistica-istorie-eseu-proza, autor care la capitolul receptarii pare sa polarizeze cu succes desertul intelectual autohton. Inchei capitolul cu Maini cuminti, minunata carte a Anei Dragu, o alta carte-hibrid, cu un foarte puternic strat autobiografic, insa si cu o bataie mult mai lunga decat simpla lectura-admiratie-empatizare. Continua competitia acerba la capitolul memorialistica si alte chestiuni vintage intre Humanitas si Polirom. Ceea ce pentru mine e amuzant, pentru ca acum zece ani, de exemplu, nu dadea nimeni doi bani pe asa ceva. La donna è mobile, o stim. Si cum ea reprezinta 70% dintre cititori, se intampla si asemenea rasuciri.
La capitolul traduceri cred ca risc sa-mi epuizez numarul de semne, asa ca o sa fiu profund nedrept: pentru ca genul este profund neglijat in Ro, incep cu primele volume din Operele Paul Celan (Polirom) si Ezra Pound (Humanitas). Incepem, incet, incet, sa intram, editorial, in rand cu lumea. Anilor ’80. Povestirile din Kolima ale lui Salamov (Polirom) ar fi, iarasi, un eveniment intr-o lume care vorbeste mai putin si gandeste mai mult. Iarasi, seria de autor Bohumil Hrabal, care continua la ART, merita toate aplauzele din sertarul acesta. La fel, merita citite cele doua carti ale maestrei Clarice Lispector, aparute la Univers. Nu pot sa nu amintesc de masivul Sticletele al Donnei Tartt de la Editura Litera, si nici de gestul extrem si frumos al aceleiasi edituri de a incepe sa traduca seria lui Knausgaard (cu volumul intai, Moartea unui tata). Ma opresc aici, pentru ca se traduce enorm, iar noi suntem pitici.
Poezie: Andrei Dobos, Andrei Dosa, Stefan Manasia, Teodor Duna, Svetlana Carstean, T.S. Kasis, Moni Stanila, Dmitri Miticov, Robert G. Elekes, Ana Dontu, Alexandra Turcu, Aura Maru, Ionelia Cristea, Gabriella Eftimie sunt nume de poeti care fie au revenit cu volume bune, fie au debutat in 2015 si despre care merita sa scrii, insa nu ai unde.
Inchei cu antologii de autor (minunate, dupa mine): Cristian Popescu si Alexandru Musina (la Tracus Arte), Angela Marinescu (Charmides), O. Nimigean (Casa de Editura Max Blecher), Mircea Cartarescu (Humanitas), Emil Brumaru (Polirom), Dan Sociu (Polirom).
Chiar dacă nu la fel de spectaculos ca în anul anterior, 2015 a continuat să ţină sus ştacheta la nivelul nonficţiunii, în condiţiile în care ficţiunea prozastică a înregistrat un reviriment, nu doar cantitativ, ce rămîne încă de evaluat, iar poezia a stagnat într-o zona gri sau chiar a coborît nivelul. În mod voit, nu consemnez aici volumele „vedetă“ ale unor politicieni – ele ţin de o altă sferă, care merită un alt tip de comentariu. Am luat însă în calcul, dincolo de zona criticii, teoriei şi istoriei literare, a diaristicii şi memorialisticii, şi teritorii neliterare, cum ar fi istoria, antropologia şi sociologia. Ar fi, desigur, o întreagă discuţie de purtat cu privire la relativa abandonare de către beletristica noastră a acestor „resurse“ vitale – şi la pierderile aferente. În ce mă priveşte, nu mai cred de ceva vreme în cronica strict literară, ci în cronica de carte pur şi simplu – mai exact, despre acele cărţi care, literare sau nu, ficţionale sau nonficţionale, modelează într-un fel sau altul spiritul public, dincolo de orice specializare strictă. După cum mă declar mefient din principiu faţă de ideea potrivit căreia criticul literar n-ar trebui să comenteze decît beletristică, dezinteresat fiind – mărturisit sau nu – de filozofie, istorie, ştiinţe politice şi sociale etc. De cultura generală, în fond. Acestea fiind zise, îmi asum atît eventualele absenţe notabile ale acestui bilanţ subiectiv, cît şi limitele selecţiei. În unele cazuri, am preferat (cu o vorbă a lui Dan Petrescu) „necitirea avizată“. E suficient, spre exemplu, să foiletezi cartea lui Lucian Boia Eminescu. Facerea şi desfacerea unui mit cultural, de la Humanitas, ca să-ţi dai seama că, dincolo de sistematizări vulgarizatoare de bun-simţ pe calapodul noii corectitudini politice, nu prea e mare lucru acolo. Şi nu e deloc singurul caz… Nu fac parte din categoria celor care citesc din adeziune faţă de valorile şi opţiunile politico- ideologice ale autorului sau ale grupului (o categorie tristă, în fond, indiferent de opţiuni), şi prefer oricînd o carte bună a unui autor cu care sînt în dezacord drastic. Inclsuiv tendenţionismul şi chiar tezismul partizan sunt, în opinia mea, acceptabile cîtă vreme au în spate demersuri substanţiale, articulate, din lectura cărora poţi ieşi în profit intelectual. Pe de altă parte, mă atrag proiectele alternative care dislocă într-un mod credibil reprezentările dominante, anchilozate şi restrictive.
„Alt interbelic“
M-am bucurat, de aceea, să constat un reviriment al istoriei sociale aplicate idealizatei (sau, după caz, diabolizatei) epoci interbelice. Şcoala sociologică a profesorului Zoltán Rostás a fost, şi de această dată, productivă. O apariţie-eveniment, ce va da, probabil, naştere la dispute şi va contraria multe inerţii, e volumul Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc de Ionuţ Butoi (Eikon), elaborat dintr-o perspectivă „conservator socială“ atipică şi despre care voi scrie, curînd, mai pe larg. El face tandem cu un alt studiu important, al lui Dragoş Sdrobiş (Limitele meritocraţiei într-o societate agrară. Şomaj intelectual şi radicalizare politică a tineretului în România interbelică, Polirom). Colateral, e de salutat editarea unui manuscris inedit al sociologului şi geopoliticianului interbelic Anton Golopenţia Îndreptar pentru tineret (Enciclopedica), un text programatic rămas în eboşă, dar important pentru mai buna înţelegere a „generaţiei tinere“ din epocă – de pus alături de textele programatice ale lui Vulcănescu sau Eliade. Tot pe linia recuperării unui „alt interbelic“ şi în prelungirea unor abordări anterioare de acest tip se înscrie culegerea de documente Bucureştiul arhitecţilor, sociologilor şi medicilor alcătuită de Zoltán Rostás (recomand: vă asigur că aveţi ce citi!). O restituire majoră în planul istoriei intelectuale şi al gîndirii filozofice autohtone a fost volumul lui Zevedei Barbu Metafizică şi umanism, îngrijit de Michael Finkenthal la Tracus Arte. În ocurenţă cu Şcoala Sociologică de la Bucureşti a lui Gusti & Stahl, dar venit dinspre zona criticii „de stînga“ (made inCriticAtac, dar nu numai) vine o serioasă cercetare doctorală a lui Ştefan Guga despre Sociologia istorică a lui H.H. Stahl, direct legată de importantul volum colectiv Plante exotice. Teoria şi practica marxiştilor români (Editura Tact, coordonatori Alex. Cistelecan, Andrei State) – una dintre cele mai coerente reevaluări postdecembriste ale istoriei intelectualităţii noastre marxist-critice (de fapt: ale vîrfurilor sale ideologice), de la Constantin Dobrogeranu-Gherea la Pavel Câmpeanu, via Şerban Voinea, Lotar Rădăceanu, H.H. Stahl, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Miron Constantinescu. Pentru istoria intelectuală recentă, o apariţie relevantă – dar pe un cu totul alt versant de abordare – este şi Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală de Anca Manolescu (Humanitas).
Istoria şi istoriile postbelice
Făcînd un pas mai departe în anii postbelici, ţin să semnalez un studiu pe cît de provocator, pe atît de bine gîndit: Naţiunea socialistă. Politica identităţii în Epoca de Aur (Polirom) al lui Emanuel Copilaş, un tînăr şi valoros istoric al ideilor. Într-un anume sens, 2015 a fost şi anul său, căci, pe lîngă studiul deja menţionat, Copilaş a mai publicat, singur sau în calitate de coordonator, Exerciţii critice. Polemici, publicistică şi note de lectură (Adenium), De la comunism la capitalism: politica românească în ipostaze generale şi particulare (Adenium), Liberali, liberalism, libertate: sfîrşitul sau începutul unei ideologii? (împreună cu Sorin Adam Matei şi Caius Dobrescu, Adenium), Marele jaf (post)comunist. Spectacolul mărfii şi revanşa capitalismului (Adenium). Va stîrni, probabil, discuţii noua carte a lui Gabriel Andreescu, Existenţa prin cultură. Represiune, colaboraţionism şi rezistenţă intelectuală sub regimul comunist(Polirom). Fără a părăsi cu totul istoria socială, dar schimbînd epoca şi unghiul de abordare, trebuie să spun că m-am delectat cu şi am învăţat destule din studiul lui Florin Dumitrescu despre imaginarul publicitar al anilor 2000, Tradiţii la superofertă (Cartier): o mică sinteză socio-antropologică scrisă cu talent, cu umor, dar şi cu idei. O categorie specială, îndeajuns de bine reprezentată în anul proaspăt încheiat, a fost cea a istoriei sociale bucureştene mai vechi, unde aş menţiona primul volum dintr-un proiect mai amplu al tînărului şi înzestratului istoric Tudor Dinu, Bucureştiul fanariot. Biserici, ceremonii, războaie (Humanitas), şi o nouă carte a Constanţei Vintilă-Ghiţulescu, Patimă şi desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieţii cotidiene în societatea românească 1750-1860(Humanitas), de asemenea de neratat. Rămînînd în vecinătatea aceleiaşi perioade, mi s-a părut amuzant (în sens pozitiv!) faptul că ediţia completă a Amintirilor colonelului Lăcusteanu a apărut, la mică distanţă în timp, la cele două mari edituri: Polirom şi Humanitas, ceea ce spune, fără îndoială, ceva despre potenţialul unui asemenea text (foarte drag autenticistului Camil Petrescu…).
Critica şi istoria literară
Trecînd la critica şi istoria literară, un must al anului 2015 rămîne, fără doar şi poate, cel al profesorului Mircea Anghelescu, Lîna de aur. Călătorii şi călătoriile în literatura română (Cartea Românească). Am avut ocazia să mă pronunţ, în paginile Observatorului cultural, despre revenirea editorială a profesorului Mircea Martin – după 26 de ani! – cu Radicalitate şi nuanţă (Tracus Arte), un evantai de opţiuni ca un autoportret intelectual în mişcare. Iar profesorul Ion Pop a alcătuit şi publicat (la Editura FNSA, sub egida Academiei Române) cea mai cuprinzătoare antologie a avangardei literare româneşti pe care o avem; pentru prima dată, avangarda noastră intră, iată, la Academie! Există însă şi apariţii ceva mai speciale. Apărută la o editură de nişă (Nord Sud) şi ca atare mai puţin vizibilă, monografia lui Dan Grădinaru, Alexandru Văcărescu: Insula Sf. Elefterie.
Un geniu din secolul 18, este o propunere laborioasă şi captivantă de revalorizare a unui autor din „copilăria“ poeziei româneşti cotat, pînă acum, mai degrabă ca personaj. Există şi alte apariţii editoriale incitante – bunăoară, eseurile „detectivistice“ ale lui Mihai Iovănel din Roman poliţist (Tact), din care am reţinut un excelent eseu despre caragialianul Două loturi, în cea mai bună descendenţă a teoriilor regretatului Florin Manolescu din Caragiale şi Caragiale… Într-un an la finalul căruia am înregistrat cu satisfacţie editarea completă a poeziei lui Cristian Popescu (la Tracus Arte), s-a potrivit bine apariţia eseului Gabrielei Gheorghişor – Cristian Popescu. Arlechinada tragică (Aius). Şi pentru că am trecut deja în zona „noii critici şi istorii literare“, merită consemnat debutul în critică şi istorie literară al poetului Daniel Puia Dumitrescu, cu O istorie a Cenaclului de Luni (Cartea Românească), o bază de date sistematică, peste care cercetătorii fenomenului nu vor putea trece de-acum înainte. Un alt debut de bună ţinută universitară este cel al clujeanului Ionuţ Miloi, cu Cealaltă poveste. O poetică a rescrierii în literatura contemporană (Casa Cărţii de Ştiinţă). Ar fi de consemnat şi recidiva „revizionistă“ a tînărului George Neagoe din Mizantropul optimist. G. Călinescu şi (de)stalinizarea României (Cartea Românească), alături de un studiu al lui Adrian G. Romila despre Piraţi şi corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării (Cartea Românească). Un promiţător exerciţiu pentru un dicţionar al personajelor lui Sadoveanu propune Constantin Cristian Bleotu în Personajul sadovenian. Tipologie şi evoluţie stilistică (TipoMoldova). Mi-a stîrnit curiozitatea (fără a fi apucat să citesc, încă, volumul) Eseistica lui Vintilă Horia – deschideri către transdisciplinaritate de Mihaela Albu şi Dan Anghelescu (Aius). Nici eseiştii optzecişti n-au stat degeaba. Abia aştept să citesc micul, dar densul şi (plăcut) suprinzătorul volum hermeneutic al lui Ştefan Borbély, Eseuri biblice (Europress). Nu poate fi ignorat, într-un bilanţ cît de cît exigent, nici eseul provocator al lui Bogdan Ghiu din Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest), apărut la Cartea Românească.
Memorialistică şi dosarele Securităţii
Memorialistica şi diaristica n-au mai fost, în schimb, la fel de proeminente (sau cel puţin aşa le-am văzut eu, pe baza a ceea ce cunosc în acest moment). O excepţie totuşi: jurnalul adnotat şi comentat al lui Eugen Negrici (Sesiunea de toamnă, Cartea Românească) de – spre care ar fi destule de spus. Ar fi multe de discutat (disputat) şi despre volumele-dosar, devenite aproape inevitabile (şi nu mai puţin bine-venite). Chiar dacă notele explicative lasă uneori de dorit, iar materialul de arhivă (dosarul de Securitate propriu-zis) se opreşte în 1975, adică exact acolo unde lucrurile „ardeau“ politic mai tare, cartea-document alcătuită de Ioana Diaconescu (Marin Preda Un portret în arhivele Securităţii, Editura MNLR) oferă material suficient pentru reevaluări de pondere ale vieţii literare din epocă. Mai vechea modă a „amintirilor din comunism“ continuă la Humanitas în regia Ioanei Pârvulescu (culegerea de interviuri Şi eu am trăit în comunism). Tot la categoria dialoguri, cartea de convorbiri cu reprezentanţi ai cioranologiei internaţionale realizată de timişoreanul Ciprian Vîlcan, Cioran, un aventurier nemişcat (All) e un reper stimulativ pentru cei interesaţi. Pe un alt palier de interes, nu poate fi omis volumul Feţe jupuite. 12 interviuri cu Ioan Es. Pop, apărut la Casa de pariuri literare.
Una dintre febleţile mele nonficţionale din anul proaspăt încheiat a fost o carte care poate fi oricînd citită şi ca un roman: Sectanţii de Vasile Ernu (Polirom). Am lăsat-o la urmă şi pentru că ea arată, mai elocvent decît alte exemple, forţa critică a literaturii (fie ea şi memorialistică) atunci cînd se aliază cu istoria, socialul, politicul, antropologicul şi, de ce nu, religiosul. Îndrăznesc să afirm chiar că despre un reviriment autentic al ficţiunii, în sensul unui impact sporit al ei asupra spiritului public, vom putea vorbi cu adevărat abia atunci cînd scriitorii noştri vor avea curajul intelectual şi inteligenţa de a depăşi zona confortabilului inofensiv, integrînd experienţa acestor domenii cărora marea literatură le-a făcut, întotdeauna, o concurenţă loială. Dar despre asta şi despre multe altele vom mai avea prilejul să discutăm anul acesta.
Sectanții, cartea lui Vasile Ernu.
1. Scrierea este într-o limbă fără emoții. Preocuparea ei este să explice drama. Este istoria povestită de cel vînat:
“Dacă vreţi totuşi să înţelegeţi cu adevărat sensul evenimentelor dintr-o perioadă istorică, cercetaţi grupurile marginale, cei care au, poate, cel mai acut simţ al istoriei şi al realităţii. Istoria povestită de cel vînat este mult mai adevărată decît cea povestită de vînător.”
2. Cum devine forma de gîndire a unei comunități Sectantă? În primul rînd, vorbim de gestul firesc al interpretării. Biblia, experiența vieții și istoriei sînt de-codificate după puterea unei anume comunității. Momentul al doilea, aceasta refuză acomodarea cu forța la modernitate.
Reacția la primul recensământ: “familia şi a săpat un mormînt, s-au îmbrăcat toţi în hainele de sărbătoare, au făcut slujba de înmormîntare şi sau îngropat de vii în mormîntul săpat chiar de ei.”
Apoi, războaiele, schimbarea regimurilor politice extermină o comunitate încremenită în propria filosofie de viață. Încremenită? Mai degrabă conservare în fața nebuniei lumii, formelor sociale de parvenitism.
A fi consecvent=dușmanul cel mai temut al oricărei dominații politice. Sectanții sînt exterminați. Dar, ca-n orice astfel de act brutal, de la legionari, la Stalin și tot înainte în comunism, omori trupul, se salvează spiritul.
3. Avem, la Ernu, o reconstituire a propriei vieți. Cartea și începe cu vestea cea rea, mama își anunță fiul de moartea tatălui, iar fiul rătăcitor își pregătește discursul de omagiu. Cartea însăși devine astfel acest discurs.
4. Mama însă revine în carte cu o întrebare tulburătoare: Ai de mîncare? Este teama cea mare de foame, amintirea grozavei foamete de după război, în care mîncatul însuși al propriului copil este opțiune. Este forma sinceră de grijă față de cel rătăcit în lumea nouă.
5. În lumea noastră falsă, creată de studii plagiate și cercetări improvizate, de hit-uri, Ernu și cartea lui înseamnă cercetare autentică. A revizitat locurile, a stat de vorbă cu oamenii, a adunat mărturii.
6. Este prima carte, după știința mea, care vorbește despre marginali, din zona credinței religioase, și o face cu echilibru.
În acest fel, spun eu, avem o serie.
Soldații lui Adi Schiop, “Ultimii oameni” Dinu Guzzu , mahalaua, ultrașii și sectanții lui Ernu.
Eu le-am citit/re-citit pe toate trei în vacanța asta. Am învățat lucruri, mi-am domesticit prejudecăți.
