Ep. 39. Vasile Ernu. Izgoniții – Ovidiu Ivancu

Colind și urături de la bandiți – Kapushon & Valera Leovskii feat Anatol Mirzenco-Afganistan

Maestrul decepțiilor revelatoare

de Florin Dumitrescu în Suplimentul de cultură 

Cartea a treia din Mica trilogie a margi­nalilor – Izgoniții – s-a lansat acum un an, timp în care am putut s-o citesc și s-o ru­meg pe îndelete, știind că sigur-sigur voi scrie despre ea: este deja cutumă să întâmpin în cronici, după puterile mele, cărțile-vedetă ale lui Vasile Ernu.

Am făcut-o încă de la Născut în URSS (2006) și Ultimii eretici ai Imperiului (2009), când părea un extraterestru în peisajul cultural românesc, cel autosuficient, nombrilist și provincial, lovit tocmai în aceste metehne de către tânărul și ireverențiosul eseist. I-am comentat apoi primele două cărți ale Trilogiei (Sectanții, 2015, și Bandiții, 2016). Nu am scris despre lucrările lui mai nișate, dar am citat din ele în contexte mai mult sau mai puțin academice.

A glosa pe marginea scrierilor lui Ernu este pentru mine un prilej de a participa la reflecțiile cele mai curajoase din spațiul public. De fiecare dată când am făcut-o, m-am simțit în avanpostul ideilor care înrâuresc și influențează realități, al teoriei care caută calea spre politici sociale. M-am agățat ca biciclistul de un camion, care (dacă e să duc mai departe metafora) a căpătat în timp portanță și gabarit cultural-societal.

Astăzi, la vârsta maturității, Vasile Ernu se așază tot mai bine în rolul intelectualului public care diseminează concepte, explică sensuri, adesea sub formă digest; și, în general, contribuie la democratizarea participării deliberative în republica ideilor.

În ani de trânte ideologice, în care i s-au agățat etichete precum acelea de spion rus, stângist papă-caviar, restaurator comunist etc., Vasile Ernu a încasat zâmbind și argumentând cu răbdare. Și a scris. A tot scris cărți (inclusiv pentru copii), articole, postări pe blog, pilule pe Facebook… Toate prejudecățile neoconilor dâmbo­vițeni i-au servit drept combustibil polemic în elaborarea volumelor în lucru. Dacă l-am bănui că a știut să profite de scandal, poate că nu am greși; dar trebuie adăugat că ripostele lui au fost întotdeauna benigne, sapiențiale, în spiritul unor valori umaniste indeniabile, uitate poate prea ușor în actuala Românie a darwinismului social.

Cartea are o structură narativă neașteptată

Vocația sa de narator esopic este poate cel mai bine exprimată în Izgoniții, o scriere cu diverse fire epice și numeroase personaje care își împletesc destinele. În câteva cuvinte, cartea urmărește mo­dul în care s-au născut și au luat amploare mișcarea comunistă est-europeană și sionismul (personificate narativ de doi frați care se despart, alegând să meargă pe căi diferite). Poate că unei bune părți din publicul românesc de azi îi vine greu să-și închipuie că pionierii comunis­mului – resimțit, printre alții, și de noi – erau niște tineri inocenți și idealiști, victime ale unor perse­cuții istorice. Pasămite, numai no­uă ne-a fost greu, numai noi am îndurat ce e mai rău… și ce e mai rău e comunismul, nu-i așa?

Ei bine, nu-i chiar așa, ne spu­ne Vasile Ernu, maestrul decep­țiilor revelatoare, reușind să ne explice istoria mare prin istoriile mici ale unor personaje emblematice. Pogromuri, revolte, vio­lențe și mișcări radicale se combină cu modă vestimentară, rețete de prăjituri, trucuri de supraviețuire, snoave evreiești, poezie revoluțio­nară și multe-mul­te cântece: fiecare se reflectă în toate celelalte; toate participă la Zeitgeist, la mersul vremurilor.

În dialogurile dintre personaje, între un flirt, un cântec de petrecere sau o vorbă de năduf în idiș, se strecoară ideologia, sub formă de dezbateri, frământări sau lamentații. Ernu continuă în stilul cu care și-a obișnuit cititorii, cel al povestirii morale (sau filosofice), cu focus pe conținut, pe valori și pe transmiterea ideilor; gen care distonează atât de puternic cu tradiția prozei ro­mâ­nești din ultimele decenii, interesată (dacă nu obsedată) de tex­tu­alitate și tropi de construcție narativă. La acest capitol, Ernu a știut în timp să se poziționeze alternativ, etichetându-se ca eseist sau autor de non-ficțiune, categorii la care a obținut prestigioase premii, fără a constitui o concurență pentru prozatorii experimentaliști, textualiști și „mașscriiști”.

Volumul Izgoniții vine însă cu îndrăzneala de a tulbura acest armistițiu. Cartea are o structură narativă neașteptată: pornește un număr de istorisiri cvasi-independente, legate pe alocuri prin traiectoria personajelor, pe care le cre­ionează atent, le aruncă în vâltoarea (uneori plină de suspans) a acțiunii, acumulează tensiune diegetică, ne face să participăm afectiv la dezvoltarea eposului… pentru a întrerupe apoi traseul și a trece la următorul caz: de la Aaron la Vladimir, de la un personaj real (Urusov) la altul legendar (Fima), de la Sașa la Sara; și de la Sara la Ezra etc. Va reveni oare în punctul unde ne-a lăsat?, te întrebi. Cum se va lega de noua dezvoltare? Citești pe nerăsuflate, vezi că paginile ți se împuținează… Ce se va întâmpla? Cum și unde se vor întâlni toate aceste fire întrerupte?

Cel mai didactic și mai extrovert scriitor român contemporan

Încă o dată – și de data asta cu brio – Vasile Ernu se dovedește un maestru al decepțiilor revelatoare. [SPOILER ALERT] Toate istoriile rămân suspendate. Acțiunea pornită la sfârșitul secolului XIX în Certa osedlosti (teritoriul de rezidență îngăduit evreilor) se curmă în preajma lui 1917… pentru ca apoi, brusc, să ne trezim în Istanbulul contemporan. Cu aceea ocazie aflăm, redate într-un alineat, dramele nemaispuse ale personajelor principale, de-a lungul cumplitului secol XX: teroare, suferin­ță, deportări, extincție. Toate spuse cu simplitatea relației dintre o bunică și un nepot: „Ea povestea, iar eu aveam în față un secol de istorie. Simțeam în poveștile ei cum istoria o ia îndărăt. Și, în același timp, știam amândoi că nimic nu mai poate fi la fel“ (p. 297).

Poate cel mai didactic și mai extrovert scriitor român contemporan, poate cel mai manifest în in­tențiile demersurilor sale auctoriale, ne lasă, de data aceasta, în fața unei enigme: de ce această prăpastie istorică în corpul povestirii? O figură analogică pentru hăul căscat între idealurile tinereții veacului și realizarea lor? Între umanitate și pierderea ei? Un metaforic crater de explozie semnificând spulberarea iluziilor? Sau poate o întrerupere neașteptată și absurdă, ca în filmele lui Hanecke, menită să ne bruscheze în atașamentul pe care ni l-am format față de eroi; pentru a ne scutura, astfel, opiniile prea ferme, prejudecățile prea rigidizate? O sugestie a faptului că istoria și-a pierdut sensul, acela pe care idealiștii și l-au imaginat și l-au ur­mat? „Noi (…) luptam pentru emancipare și drepturi, iar nepoatele mele și toată generația lor (…) vor să revină la ce a fost cândva, să re­nunțe la toate drepturile câști­gate (…) Inimaginabil! Cum e posibil ca bunica să fie anarhistă emancipată, iar nepoata islamistă fundamentalistă? Undeva am greșit profund…“ (idem).

Fiecare carte din tripticul Mar­ginalilor descoperă, grosso modo, câte un corp nevăzut de aisberg, din zonele inaccesibile ale societății. Dar ne și furnizează (pe lângă nenumărate alte idei, considerații și teze) câte un mare principiu simplu de enunțat, important în referențialul concep­ției lui Ernu. Astfel, cartea despre Sectanți ne spune că puterea hegemonică poate fi înfrântă, nu atât opunându-i-te public, cât ignorând-o și aneantizând-o în conștiință. Cartea despre Bandiți (featuring pușcăriași, cerșetori și teribilii hoți-în-lege) ne demonstrează că sărăcia și violența sunt generate de o violență mai mare, cea a nedreptății sociale. Dar cartea despre Izgoniți? Ce mare adevăr, exprimabil în câteva cuvinte, ne lasă? Probabil că răspunsul îl găsim contemplându-i acea misterioasă elipsă naratologică. Prigoana, persecuțiile, nedreptatea ca sistem funciar – statal chiar – versus combustia idealurilor politice care li se opun pare să fie o combinație explozivă, nimicitoa­re, fără soluții.

 

Vasile Ernu, Izgoniții, colecția „Ego-grafii“, Polirom, 2019

”Izgoniții” de Vasile Ernu – Premiul AgențiadeCarte.ro 2019 – secțiunea Eseu/ Publicistică/ Memorialistică;

”Izgoniții” de Vasile Ernu, carte apărută la Editura Polirom –  câștigă Premiul AgențiadeCarte.ro 2019 / secțiunea Eseu/ Publicistică/ Memorialistică (mai mult aici)

„Născut în URSS” la a cincea ediție

Text din FuturEast.blog / 6 octormbrie 2020

Vasile Ernu este unul dintre prietenii proiectului FuturEast.blog (îi puteți citi textele aici). Dar înainte de a deveni un apropiat al blogului, Vasile era pentru noi un nume de referință. Imposibil, deci, să ne înhămăm la exercițiul recenziei echidistante, obiective, impersonale etc. etc. atunci cînd vine vorba de vreuna dintre scrierile sale. (Oricum, nici nu știu ce sens ar mai fi avut un astfel de exercițiu în cazul unei cărți care are deja o vîrstă, niște tiraje epuizate, în fine, o carieră de invidiat.)

Asta nu-nseamnă, evident, că sîntem mereu de-acord cu luările lui de poziție; cred că Vasile ar fi primul care să se înfioare la gîndul unui așa „consens moale”, care deja face ravagii prin lumile noastre. Dar asta înseamnă, pour faire vite, că FuturEast.blog n-ar fi putut să apară în absența unei lucrări precum, să zicem, Născut în URSS, care să mai desfunde ulițele pline de prejudecăți și locuri comune ale sătucului nostru global (sau glocal). Furtună într-un pahar cu apă, o să ziceți, dar eu îmi amintesc bine cum, anul trecut, îmi cumpăram dintr-o librărie clujeană o cărticică cu pagini îngălbenite (trebuie că era ediția a patra), apoi o citeam într-o scurtă vacanță la Eforie Sud, printre hoteluri părăginite din comunism, bucuros că am găsit pe cineva care să vorbească, dacă nu pe limba mea, atunci pe o limbă pe care, nici eu nu mai știu cum, am învățat să o vorbesc. Pe copertă, țin minte, cîțiva copii se zbenguiau fericiți. Poza era alb-negru, numai bine-cunoscutele eșarfe de la gîtul lor își păstrau culoarea roșie („acel roșu”), ca steagul care se înalță pe cuirasatul Potemkin, în filmul lui Eisenstein, atunci cînd revolta reușește. Peste ani, Spielberg avea să facă un giumbușluc similar în Lista lui Schindler. Dar parcă tuturor le devenise mult mai greu să creadă în lacrimi.

Era cumva normal ca, după vreo două luni de vacanță editorială, de deplasări și schimbări, de puneri în chestiune, de gînduri care au avut și n-au avut legătură cu Estul, să reluăm treaba cu Vasile Ernu, ca un soi de revenire „acasă”.

Ioan, ai legătura.

Puține sînt cărțile care, cel puțin în spațiul românesc, se bucură de o atenție constantă care să se păstreze în timp. În acest sens, Vasile Ernu este unul dintre scriitorii ce și-au dezvoltat o audiență constantă și care, în ciuda lansărilor din ultimii ani (Trilogia marginalilor, spre exemplu), reușește să ducă o carte apărută în urmă cu 14 ani la a cincea ediție. Noutatea în Născut în URSS, varianta 2020, este includerea unui dosar de presă, disponibil totodată și online. Ceea ce mi se pare interesant, pe lîngă performanța reeditării de anul acesta, este modul în care dosarul de presă conturează, la rîndul său, o imagine a trecutului recent: 14 ani nu or fi atît de mulți, însă ideile, situațiile, persoanele și obiceiurile pe care Ernu le prezintă par, poate, și mai îndepărtate celui ce se confruntă cu Născut în URSS pentru prima dată.

În epoca gentrificării în masă, a Netflixului acaparant, a clivajului și mai puternic dintre clasele sociale, dar și a (falsei?) impresii de omniprezență și conectare la un zoom distanță, lumea pe care Vasile Ernu încearcă să o recupereze, deopotrivă memorialistic-nostalgic și antropologic, nu mai este accesibilă altfel decît prin artefacte: o regiune ceva mai izolată dintr-un colț al vechiului imperiu, un cartier de la marginea Kievului care încă n-a fost reamenajat, un tren ce încă circulă pe distanțe care, pentru europeanul contemporan, nu ar putea fi acoperite decît de un avion ș.a.m.d. Paradoxul pe care îl resimt: interesul față de vechea lume nu mai vine decît din exterior; cei care sînt acolo își doresc să plece și tocmai din acest motiv inițiativa dezvoltată de Ernu mi se pare, încă – sau mai bine spus, cu atît mai mult acum – valoroasă.

Pornind de la amintiri personale, povești din familie, tabieturi și obiceiuri, ideea că Născut în URSS își propune să facă o arheologie a vechiului regim este doar o parte a poveștii. Cealaltă parte, după cum remarca Mihai Iovănel în cronica sa din Gîndul, 8 mai 2007, era că volumul a făcut publicul „să ciulească urechile” atunci cînd discursul despre comunism părea să fi pus deja toate etichetele și să fi elaborat toate ghidurile turistice despre secolul trecut. Atunci cînd părea că nu mai e nimic de zis, iată că Vasile Ernu reușea să scrie altfel, supărînd așteptările (neo)liberale și asumîndu-și o identitate refractară într-o perioadă în care cel mai comod era (și, în mare parte, încă este) să îmbrățișezi ideea progresului culminant spre o lume nouă, dacă nu acum, poate la următoarele alegeri sau peste vreo 20 de ani.

În ceea ce privește structura pe care o propune Născut în URSS, cred că post-scriptumul foarte personal pe care Ernu îl include reușește să clarifice în bună parte de ce a optat pentru acest demers, care a fost raportul pe care l-a avut cu amintirile și în ce fel experiența personală face din carte nu doar un o colecție de memorii, ci o interogare profundă a prezentului, prin sondarea trecutului ca termen pentru comparație:

„Întotdeauna m-am întrebat: ce aș fi fost, cum m-aș fi comportat eu, cum m-aș fi transformat dacă sistemul politic comunist ar mai fi continuat? N-am un răspuns. (…) Ce am vrut cu aceste înșiruiri de amintiri? Am vrut să-mi exprim câteva gînduri esențiale. Mai întîi, lumea în care am trăit nu a fost nici atît de rea și nici atît de bună pe cît cred unii sau alții. La această lume din care am ieșit nu ar trebui să ne raportăm cu ură, dispreț, dragoste sau ignoranță, ci trebuie doar să încercăm să o înțelegem și să ne-o asumăm.”

Cît de mult această lume a fost asumată și înțeleasă la 30 de ani de la sfîrșitului omului roșu, vorba Svetlanei Aleksievici, este mai puțin clar. Cert e că, punînd deoparte toată această discuție despre lucrurile din jurul textului, cititorul care se va întîlni cu Născut în URSS pentru prima dată va avea parte de o călătorie adesea pitorescă, alteori tragică sau comică, ce îl va conduce prin celebra komunalka sovietică unde „se întîlneau îndrăgostiții la un pahar de vin roșu și ce certau la o vodcă prietenii [și unde] viața noastră, sufletul nostru devenise parte a bucătăriei”, dar și prin lumea culturală și socială a unei țări care „a dispărut pe neașteptate, așa cum a și apărut”.

În fine, aș mai spune doar că am recitit Născut în URSS cu interesul celui ce descoperă pe zi ce trece părți ale culturii ruse (sau sovietice – greu de spus unde începe una și se sfîrșește cealaltă) ce se intersectează adesea cu referințele pe care Vasile Ernu le prezintă – „ascultam Akvarium, Kino și Nautilus Pompilius, citeam Maestrul și Margareta și Arhipelagul Gulag”, dar care dobîndesc o nouă înțelegere atunci cînd sînt contextualizate de cineva care le-a trăit la mîna-ntîi.

În final, nu pot decît să sper că ediția a cincea a Născut în URSS aduce după sine un nou prilej de conversație și de analiză a trecutului recent și, odată cu acesta, că seria 2006, 2007, 2010, 2013, 2020 va continua și mai departe cu tot ce aduce cartea după sine: regret, nostalgie, contestare, acuze ideologice și controverse.

Născut în URSS, Editura Polirom, 2020 [2006], p.288.

Născut în URSS – ediţia a V-a şi “raderea” lui Iovănel

Născut în URSS – ediţia a V-a

 

 

 

 

 

 

 

A apărut ediţia a V-a a cărţii mele de denut – Născut în URSS. Am adăugat la ea un mic dosar de presă.

Dosar de presă

Vasile Ernu e tare prin relaxarea şi forţa cu care uneşte şi simetrizează Literatura şi Mesajul.
Iată mesajul, aşa cum am putut eu să îl înţeleg. Încercaţi să vă despărţiţi de unul dintre
picioarele care vă compun dispozitivul corporal; veţi descoperi că singura metodă plauzibilă e
aceea cu toporul. Şi că nu e recomandabilă.

La fel şi cu memoria, cu amputarea ei şi a substanţei care o umple. Despărţirea de comunism:
care despărţire? A fost nasol? OK, şi ce dacă? Viaţa e viaţă, oricum şi unde ai trăi‑o,
indiferent de ideologia la modă, spune printre rînduri Vasile Ernu. E inutil să te desparţi în
vreun fel de ea; măcar pentru măruntul motiv că alta nu vei primi.

Am fost comunişti; unii mai mari, alţii mai mici, unii mai mult, alţii mai puţin – dar am
fost cu toţii subiecţii acelui sistem. Asta e. Acum sîntem capitalişti. Asta e. Tot ce am făcut a fost
să schimbăm trenul pe un altul; dar ce rost are să fluturăm batistele? Vehiculul (care nu e lumea
în care trăim, ci viaţa pe care o trăim) a rămas acelaşi, chiar dacă băncile care înainte erau de
lemn sînt acum capitonate, iar aerul pare oarecum mai parfumat.

Mihai Iovănel, Cultura, nr. 22, 22 iunie 2006

 

URSS, care‑şi permite să observe similitudini bulversante între, de exemplu, reclama comunistă
şi reclama capitalistă, ambele autoreflexive, ambele propunătoare de life style înainte
de produs, înainte de calitatea produsului… Cînd îţi asumi statutul de „om sub vremi” şi îţi şi
fabrici o voce autentică pentru asta, astfel de ipoteze capătă farmec şi pun pe gînduri „luptă­
torii” anticomunişti de profesie. Pentru că nu e vorba despre o simplă indiferenţă, ci despre indiferenţă inteligentă şi asumare curajoasă a unei poziţii complet „non‑intelectuale” în România,
cea de stînga. […]

Este iresponsabil să nu observi că postcomunismul a fost dominat de forme primitive de
autoconservare a nucleelor dure din comunism. Foştii securişti au devenit mari afacerişti, s‑au
protejat între ei economic, aşa cum foştii demnitari politici s‑au protejat prin discurs public
şi manipulare media. Să compari comunismul cu un capitalism autohton e chiar o necesitate,
nu are nimic de frondă. În acelaşi timp, Ernu furnizează o utilă voce ingenuă care‑i propune
individului modern să taxeze impostura în toate formele ei şi să conserve autenticitatea măcar
în discurs.

Ernu face (de fapt, reia critici uzuale în discursurile anticorporatiste) o paralelă savuroasă
între politruc şi PR: „Ceea ce mă intrigă foarte mult la homo sovieticus, şi nu numai, e faptul că,
atunci cînd eram noi mici şi mai ales în adolescenţă, nu numai că nu voiam să fim ca ei, ci îi
dispreţuiam trufaş, pe cînd astăzi «stilul PR», «stilul advertising», politrucii prin excelenţă au
devenit visul şi modelul oricărui tînăr. Nu am  crezut niciodată că modelul politrucului va deveni
un model de viaţă în societate. Am văzut‑o şi pe asta”. Dincolo de amuzament, avem de‑a face cu
un sofism care omite, conform definiţiei, o dată esenţială din ipoteză: în vreme ce acum PR‑ii
lucrează pentru un număr indefinit de clienţi, în alte vremi, politrucii lucrau la aceeaşi „firmă”…
Rămîne însă valabilă mirarea ingenuă în faţa uneia dintre cele mai „umflate” profesii din spa­
ţiul capitalist: o formă ipocrită de control al mijloacelor de comunicare în masă care trebuie
denunţat măcar la un pahar de bere plin cu votcă (a se vedea reţeta „scoate ursul din bîrlog”).

Costi Rogozanu, Suplimentul de cultură, nr. 82, 24‑30 iunie 2006

 

Dacă ar fi să căutăm precursori pe sol româ­ nesc, primul nume care îmi vine în minte este
cel al lui Radu Cosaşu din Supravieţuiri. Acelaşi talent lucid şi ludic de a face din „rahatul” propagandistic bici estetic, acelaşi comic versatil, acid şi tandru care excită pe întreg parcursul cărţii apetitul de lectură. Dar atenţie: nu avem de‑a face, în cazul lui Ernu, cu o carte „beletristică”,
avînd în centru un personaj. Este un eseu memorialistic, o metaistorie personală, un
ghid prin muzeul figurilor de ceară al idealurilor care formatau imaginarul şi conştiinţa unui copil
al URSS. O pedagogie critică menită să toarne puţină apă rece peste „visul occidental/american”
al românilor ieşiţi de sub călcîiul fostului Imperiu. Aici este, cred, adevărata miză a demersului:
trezirea din beţia comunistă se cerea a fi dublată de un antidot corespunzător la adresa
narcozelor capitalismului. Paradisului consumist din Apus îi e contrapus mitul sovietic, cu
toate argumentele, atuurile şi slăbiciunile lui. Cu oferta lui de ideal. Inclusiv cu posibilităţile
de a‑ţi forma o gîndire critică independentă. De unde? Din romanele lui Ilf şi Petrov, ale lui
Bulgakov şi Platonov, din textele formaţiilor rock etc. Oricum: perspectiva nu este aceea a unui
copil/tînăr cu conştiinţă de victimă sau de om sub vremi, ci a unui copil/tînăr cu sentimentul
apartenenţei afective la codurile acelei lumi astăzi dispărute. […]

Născut în URSS este cartea‑manifest a unei identităţi în răspăr. Chiar dacă autorul ei nu va
mai publica nimic (ceea ce nu cred!), el poate sta liniştit. Punctul ochit – memoria colectivă –
a fost bine lovit, iar mesajul deja asimilat. Deşi (îmi şopteşte un drăcuşor) e mai reconfortant să
scrii în numele URSS‑ului pierdut decît să scrii – ca (încă) tînăr român din România – în numele
comunismului autohton…

Paul Cernat, Dilemateca, noiembrie 2006

 

Există în cartea lui Ernu ceva care să‑l separe atît de radical de arheologiile subiective din O
lume dispărută, Cartea roz… sau Cartea cu euri şi să‑l ataşeze mai degrabă „ostalgicilor” redegişti,
nostalgicilor polonezi sau maghiari? În mod sigur. Asta e şi diferenţa care sare în ochi la
această carte scrisă (totuşi) în româneşte şi avînd multe acorduri de fond şi de substanţă cu memoria
exorcizatoare pusă la lucru în cărţile autorilor români. Vasile Ernu însă, scriind o carte de
autor şi nu una în care perspectivele subiective, fatal disparate, se adună într‑un caleidoscop
semnificativ, îşi asumă o retorică a nostalgiei.

Perspectiva, tonul şi memoria critică sînt dictate de această retorică a nostalgiei ironice care‑şi
conţine propria contradicţie. Vasile Ernu ştie că nostalgia nu e cel mai important sentiment pentru
homo sovieticus (care a rămas) căci „nostalgia este o utopie îndreptată spre trecut, pe cînd el lucrează cu utopii îndreptate spre viitor”.

Vasile Ernu mai ştie, la fel de bine ca teoreticienii nostalgiei, că aceasta e imposibilă întrucît „pentru
noi, homucuşii, nu mai există acasă”. Şi crede că, teoretic, „nostalgia nu este departe de
ironie, căci ambele lucrează cu dubla contemplare a obiectului şi subiectului”, credinţă care‑i
justifică perspectiva nostalgic‑ironică. Doar că nostalgia nu înseamnă o formă (chiar fictivă sau
reconstructivă prin limbaj) de întoarcere într‑o patrie pierdută, ci chiar durerea de‑a nu mai
putea s‑o faci (în nici un fel) vreodată. Iar ironia faţă de propria durere (retorică) relativizează pînă
la disoluţie şi obiectul, şi subiectul durerii, pe care o contempli, astfel, cumva detaşat.

Simona Sora, Dilema Veche, nr. 127, 29 iunie 2006

 

În pofida formei ambigue, între literatură şi eseu, cartea lui Vasile Ernu nu e un gest pur
estetic, gratuit. Cartea e plină de momente savuroase, à la Ilf şi Petrov, însă nu sînt clovnerii:
umorul lui Vasile Ernu e autoreflexiv, prilejuind un examen critic al propriei conştiinţe. Nu e
un umor defensiv, de genul arătării cu degetul, ca cel în care se complace marea majoritate a
industriei culturale româneşti. De asemenea, cartea lui Vasile Ernu nu e doar o încercare de
a reda o „faţă umană comunismului” şi nici o simplă recuperare comercială a nostalgiei. Avem
de a face cu un act real de anamneză, mulţumită căruia autorul refuză să reducă la un principiu‑monolit ceea ce a fost o experienţă multiplă, complexă.

Textul îşi datorează prospeţimea evidentă pe piaţa românească unor adevăruri crunt de banale,
care au fost însă reprimate de industria culturală postcomunistă. Ţineţi‑vă bine: şi în comunism
a existat viaţă, şi în comunism au trăit oameni care‑au rîs şi au dansat! Iar a asuma
acest lucru nu e deloc totuna cu a uita ororile totalitarismului! Dimpotrivă: textul aduce o contribuţie
semnificativă la potenţarea rezistenţelor critice împotriva dominaţiei altei ideologii hegemonice:
proiecţia comunismului (şi a Estului) ca un fel de nou „Ev Mediu”, o lume a întunericului,
a Răului şi barbariei, un fel de primitivism al umanităţii. Dincolo de asemenea prejudecăţi, la
adăpostul cărora se clădesc în continuare cariere, textul lui Vasile Ernu e o contribuţie la
dezvoltarea unei gîndiri diferenţiale, în stare să conceapă lucruri mai complexe decît Alb şi Negru,
un exerciţiu de conservare şi fructificare a propriei istorii fără a trece cu vederea ororile sale.
Simpatia lui Vasile Ernu pentru „comunism”, în fond un simplu dialog cu cotidianul propriului
trecut, o invitaţie la comparaţii dezinhibate, e periculoasă doar pentru anticomunismul dogmatic,
cît se poate de provincial şi previzibil, specific unei culturi aflate la periferia capitalismului,
preocupată de internalizarea ideologiilor dominante, eurocentriste şi capitalocentriste.

Ovidiu Ţichindeleanu, Observator Cultural, nr. 328, 6 iulie 2006

 

Ştiind că este vorba de un basarabean, am fost curios să‑i cunosc reacţiile la prăbuşirea comunismului
şi la dispariţia URSS. Odată începută lectura, am fost captivat de acuitatea observaţiilor
lui Vasile Ernu şi de umorul său de bună calitate. Am citit volumul său cu ochiul istoricului,
în căutare de răspunsuri la întrebările privind trecutul apropiat. Din acest punct de vedere,
cartea lui Vasile Ernu, miezoasă şi hazoasă expunere a experienţei sale „socialiste”, mi s‑a părut
foarte instructivă şi, tocmai de aceea, o recomand călduros tuturor. […] Astăzi, în România,
se desfăşoară o adevărată campanie – uneori, în tonalităţi isterice – împotriva vîrstnicilor, acuzaţi
că sînt nostalgici ai comunismului. Volumul lui Vasile Ernu a tulburat cărţile acestui joc.

Florin Constantiniu, Dosarele Istoriei, anul XI, nr. 7 (119), iulie 2006

 

Situaţia lui Vasile Ernu e paradoxală: el s‑a născut într‑o ţară care nu mai există, în Atlantida.
Împarte această situaţie cu Stefan Zweig, care îşi începe volumul de memorii, Die Welt von Gestern,
cu cuvintele: „M‑am născut într‑o ţară care nu mai există, Imperiul Austro‑Ungar”. (Şi Stefan
Zweig, şi Vasile Ernu îşi aduc aminte mai ales despre stabilitatea lumii lor: „Pe lingurile din
1960 era ştanţat în metal preţul ţena 50 kopeek, iar acest lucru era valabil şi în 1985”, spune
V.E. „Pe vremea mea, funcţionarii de stat erau plătiţi în monede de aur”, îi ţine hangul S.Z.; şi
unul, şi celălalt scriu în vremi de mare inflaţie.) Cartea lui Vasile Ernu are cîte ceva în comun
cu literatura memorialistică apărută la noi după 1990. Primele au apărut cărţile de amintiri ale
foştilor puşcăriaşi ai închisorilor comuniste, din anii ’50, înverşunate şi întunecate, note joase de
fagot, despre lucruri care nu fuseseră niciodată cunoscute. Au urmat, în cheie de piculină, amintirile
generaţiei care are, în 2006, puţin peste treizeci de ani, oameni ce au cunoscut orînduirea
comunistă prin ochii copilului: după 1966, comunismul devine, din represiv, un regim al
supravegherii nevăzute, brutalitatea e înlocuită de viclenie.

Emil Cioran spune despre Uniunea Sovietică: naşterea acestei ţări nu ţine de istorie, ţine de
cosmogonie. Vasile Ernu a trăit într‑o ţară în care mulţi oameni credeau, într‑adevăr, că zidesc
o lume nouă; în România, unde comunismul venise din afară, n‑au existat decît sceptici. În
România n‑a crezut nici un om de pe stradă, sincer şi sănătos la minte, în comunism. În
URSS au crezut. Aici e marea deosebire dintre lumea descrisă de Vasile Ernu şi cea a foarte
tinerilor memorialişti români. Românii jucau, cetăţenii sovietici trăiau.

Dan Ungureanu, Suplimentul de cultură, nr. 99, 21‑27 octombrie 2006

 

Vasile Ernu a trăit sub comunismul sovietic. La Vasile Ernu există o nostalgie care, la un
moment dat, devine foarte haioasă: articolul despre băuturile din URSS este genial, este antologabil
în orice manual de istorie, trebuie cunoscut. Vasile Ernu ştie foarte bine un lucru: exilul nu
este în spatiu, ci în timp. Vasile este exilat faţă de timpul în care era tînăr şi în care se întoarce
încercînd să se recunoască şi nu reuşeşte. Nerecunoscîndu‑se în trecut, vede o ruptură în
viaţa lui, din care cauză cartea este scrisă fragmentar. Asta mi se pare calitatea principală a
cărţii: este o carte explodată, are o intensitate explodată. O lume dispărută este cartea unei
experienţe, o experienţă meditată mai tîrziu.

Călin‑Andrei Mihăilescu, Observator Cultural, nr. 344, octombrie 2006

 

Atunci cînd am citit de curînd Născut în URSS m‑am pomenit în faţa unei revelaţîi. Această
fenomenologie aparent naivă şi ambiguu ironică a sovietismului propune, cu şarm literar şi umor
amar, un model opus teoriei parentezei (aceasta, în fond, o aplicaţie a teoriei Supravieţuirii prin
Cultură). Mai lesne de evidenţiat poate în cazul ditai imperiului sovietic – întins în spaţiu pe
aproape două continente; şi întins în timp pe aproape un secol (cronotop dilatat care explodează
parantezele, intervalele) –, teza propusă de Vasile Ernu este cea a regimului atotcuprinzător.
Individul nu e asuprit de sistem, ci parte din el. Nu e zdrobit de roţi, întrucît el însuşi e
o rotiţă a mecanismului. Omul nu e sub vremi, ci înăuntrul lor. E chiar şi cazul disidenţilor,
care trăiesc într‑un fel de simbioză antagonică cu sistemul; e cazul marginalilor, care participă,
prin alteritatea lor, la definirea normalităţii; e cazul tinerilor inevitabil atraşi de modele şi modelele
occidentale, pe care astfel le integrează ei înşişi în sistem. Dar e cazul mai ales al „homunculului
inconştient”, pe care îl dispreţuiesc intelectualii noştri; personaj generic căruia Ernu îi spune, coincidenţă sau nu, homucus, ca o prescurtare
de la homo sovieticus. […]

Ca printr‑o tehnică a contrapunctului, fenomene intrinsec sovietice, obiecte încărcate cu
ideologie (cum e komunalka, locuinţa comună, reprezentare intimistă şi concentrată a patriei
sovietice), alternează cu fantasme ale lumii de afară, din lagărul opus. Filmele, rockul, dansurile,
pornografia, prezervativele, malagambismul (stiliaga, termen extins la curentele juvenile în
general) sînt made în USSR. Chiar dacă‑s adaptări, capătă specificul lor; sau sînt incluse în sistem
ca poli de atracţie ai interesului public. În mod complementar, activităţile şcolare şi extraşcolare,
taberele şi alte divertismente tutelate de partid şi de stat se contaminează cu un anumit
aer de libertate, „deviaţionist” şi „gregar”. Cultura sovietică e definită, în mai multe rînduri, ca un
amestec între cultura oficială şi cea populară. De pildă, cele mai tari bancuri sovietice sînt
cele cu Buratino, în care didacticistului personaj cu nasul lung al lui Tolstoi Jr. i se dezvăluie
hiper‑valenţe sexuale…

Florin Dumitrescu, TIUK!, nr. 13, toamna 2006

 

Recunosc, aşteptam de ceva vreme o carte ca aceasta a lui Vasile Ernu. O carte prin care
bruma de comunism pe care am apucat‑o să‑mi fie elucidată pedagogic şi – pe cît se poate –
afectiv. […]

Privite de la o distanţă corectă, fragmentele care compun volumul şi care sînt mici naraţiuni
tematizate, scurte revelaţii ingenuu‑antropologice, pun în lumină o marcă stilistică şi mentalitară a lui Ernu.

Cel puţin în ceea ce‑l priveşte pe lectorul român. O voi numi, aproximativ, tehnica zoom. Nu neapărat pentru că există capitole din categoria „Prima mea pereche de djinsî”, „Cum vă daţi seama dacă cineva este născut în anii ’70 în URSS”, „Ce bea cetăţeanul sovietic”, „Stirlitz, un James Bond sovietic”, „Dansul în URSS” ş.a.m.d. În ce constă, atunci, această metodă de amplificare sub lupă? Sau – mai precis exprimat
– printr‑un poliedru de cristal cu mii de faţete. Iată‑le, într‑un crescendo care ar trebui luat cum grano salis…

În renunţarea la un anume relativism făţiş şi facil de dragul abandonului în atmosferă. Minima
ipocrizie a maturităţii nu alterează, în paginile cărţii, naivităţile copilăriei deja trăite. A te naşte
în Uniunea Sovietică înseamnă, într‑un fel, a rămîne acolo. De la începutul vieţii şi pînă pe
coperta volumului ori pe pagina de internet. Cetăţenia nu se poate pierde nici măcar prin
infidelitate. De aceea e mai puţin important dacă vocea lipsită de fluctuaţii a lui Ernu e asumată
sau numai exersată, dacă faptul că se fereşte de îndemînoasa diatribă e voit sau întîmplător.
Discursul său nu se dedublează în nici un moment, ceea ce e îndeajuns pentru a fi remarcabil,
fiindcă pericolul e suficient de mare. […]

În sens larg, Născut în URSS are trăsăturile unui eseu, pe care memorialistica şi detectivismul
nu‑l răstoarnă de pe poziţii. Citim în el o intenţie categorică şi bine gîndită a reconstituirii,
o raportare precisă dar nu mai puţin elegantă la o porţiune de istorie inaccesibilă, un
simţ al observaţiei care se întretaie cu acela al umorului. Şi cu toate acestea, Ernu pare a
nu dori să convingă sau să convertească pe cineva. Rămînem la fel de anti‑/filo‑comunişti,
dar terminăm cartea ceva mai împăcaţi. Ceea ce primim e învăţătura simplă a zoom‑ului, care ne
scoate din orice provincie. Chiar şi din provincia călduţă a literei.

Cosmin Ciotloş, România literară, nr. 48, 2006

 

Cartea a apărut atunci cînd trebuia să apară. Dar nu în sensul că a tras lozul cîştigător la
plesneală. Nu a fost o chestiune de noroc. Născut în URSS a forţat pur şi simplu lumea să ciulească
urechile. Pentru că avea un mesaj – care trebuia ascultat.
La prima vedere, faza cu Ernu părea o vrăjeală: Ernu scria despre comunism. Despre ce?!
Comunismul nu mai era de mult un subiect interesant: şaisprezece ani de frecat cuvinte îl
transformaseră cu succes într‑un clişeu apatic şi ireal, care‑şi desfăcea picioarele pentru toată
lumea.

În aceste condiţii, ceea ce a făcut Ernu a fost un lucru radical şi în acelaşi timp simplu sau
banal. A spus cîteva poveşti despre viaţa reală din timpul comunismului. Nu a ocolit clişeele ei
maligne, nu a ocolit ideologia, nici ironia şi vorbitul în doi peri, dar nici nu a redus totul la
acestea. Pentru că, în pofida ideologiei, există de partea vieţii un rest nedezirabil, care ne dă
concluzia şi miza cărţii: această viaţă nu putea fi decât fericită, pentru că a fost viaţa noastră.
Singura. […]

Dacă ar fi să rezum cartea în cîteva vorbe, aş folosi o propoziţie a lui Alexandru George:
„Infernul nu este posibil”. Deşi partida e trucată, deşi cărţile au fost împărţite prost, deşi Sistemul
(comunist, capitalist sau cum o mai fi el) ţine toţi aşii în mînecă, viaţa indivizilor concreţi cîştigă.
Întotdeauna. Prin simplul fapt că partida a avut, totuşi, loc.

Mihai Iovănel, Gîndul, 8 mai 2007

 

Problema esenţială pe care o pune cartea lui Ernu aceasta este: ne‑am trăit viaţa în comunism
ca nişte jalnice larve, ca nişte prizonieri cu toate atributele şi reflexele captivităţii? Sau
am putut fi totuşi senini – nu numai laşi, ci şi curajoşi, nu doar deprimaţi, ci şi fericiţi în cadrul
vechiului sistem? Iar dacă rememorăm episoade frumoase, fragmente existenţiale pline de lumină,
al cui e meritul? Al regimului sau al individului care i‑a rezistat, smulgîndu‑i frînturi de bucurie
personală? […]

Nu vă grăbiţi totuşi să‑l puneţi la zid pe Vasile Ernu! Demersul lui e mai complex şi totodată
mai subtil decît o asemenea stupidă apologie a comunismului, pe care comentatori neatenţi ai
cărţii i‑au reproşat‑o pe un ton dur. Autorul preia de fapt un prefabricat uman, o psihologie şi o
morală de homo sovieticus, descriind şi interpret­ înd prin această grilă viaţa în URSS. Aşa‑numitul
homucus, cetăţeanul care stă la cozi şi bea litri de votcă, suferă cumplit cînd Gorbaciov introduce
prohibiţia băuturilor alcoolice, merge la „tualetul public” şi se descarcă alături de alţi
tovarăşi, stă în apartamente comune şi îşi cunoaşte la perfecţie vecinii, e mîndru de progresele ştiinţei
sovietice şi de superioritatea şcolii sportive, jură pe Lenin, se teme încă de Stalin şi spune
bancuri cu Hruşciov, aşteptînd ziua în care măreaţa lui Uniune va zdrobi şi ultima redută,
impunîndu‑şi modelul dincolo de Atlantic.

Pe trunchiul tare, băţos al mentalităţii sovietice sînt „altoite” experienţe personale, transcrise
pe un ton ambiguu, ironic şi melancolic. E un rîsu’‑plînsu’ pe care îl cunoaştem destul de bine,
o jale schimbătoare, ce defineşte exact amalgamul de sentimente cu care ne retrăim trecutul.

Daniel Cristea‑Enache, Ziarul de Duminică, 1 iunie 2007

 

Site‑ul profesionist, foarte bine gestionat al lui Vasile Ernu (www.nascutinurss.ro – de vizitat!)
ne pune la dispoziţie dosarul complet al receptării acestui bestseller despre o lume moartă (da,
moartă, nu doar dispărută…) şi – deja de ceva timp – îngropată. Un dosar de presă de care „se
sparie gândul”… În treacăt fie zis, acest simpatic nostalgic al imperiului sovietic se descurcă
perfect în postura de manager al propriei cărţi şi al propriei imagini, dovedind că, iată, chiar şi
un vajnic ex‑cetăţean al URSS se poate adapta de minune (şi de ce nu ar face‑o, din moment
ce e în interesul său?) regulilor lumii „capitaliste”, „consumiste”. Teribilul (că să nu zic teribilistul)
Vasile Ernu, care plînge convingător pe ruinele imperiului marelui Lenin – creînd o foarte
bună impresie artistică ‑, îşi va fi dat seama pînă la urmă că dracul capitalist nu‑i chiar aşa
de negru şi că, învoindu‑te cu el, poţi vinde cu profit un discurs ostalgic inspirat ambalat şi
inspirat promovat. Scriind acestea, nu am – vă asigur! – nici o intenţie maliţioasă. Dimpotrivă!
Succesul lui Ernu e pe deplin meritat, iar abilitatea managerizării inteligente a succesului
merită, de asemenea, aplauzele noastre. Şi interesantul autor (moldovean? român? sovietic?) nu
se poate plînge că aplauzele au întîrziat. Cele două premii pentru debut venite, unul după
altul, de la România literară şi de la Uniunea Scriitorilor din România au picat exact la tanc,
pentru că, altfel, simpaticul Vasile Ernu s‑ar fi făcut foc şi pară şi, după cum mărturiseşte într‑un
interviu, ar fi renunţat să mai scrie în limba română… Glumesc, evident, aşa cum şi Ernu
glumeşte în interviul cu pricina.

Bianca Burţa‑Cernat, Bucureştiul Cultural,nr. 30, 17 august 2007

Cum am aflat că există Vasile Ernu şi de Sectanţii, Bandiţii, Izgoniţii

Un text de Natalia Onofrei / DE BOOKHUB.RO ÎN 16 MARTIE 2020

Trebuie să fiți de acord cu mine că reclamele de pe net și de oriunde aiurea sunt extrem de enervante – nu te lasă să trăiești și să bântui liniștit prin spațiul virtual, îți sar în față când vrei și când nu vrei, dar niciodată n-ai să vezi ce trebuie și n-ai să afli ceva util. Televiziunile și emisiunile lor pseudoculturale, cu mici și rare excepții, nu te informează ci numai creează curente de (ne)gâdire.  Cărți? Sigur că da! Despre nenumărate cărți inutile aflu în fiecare zi – cum să mă spăl pe dinți, cum să cuceresc un bărbat, cum să părăsesc un bărbat, cum să fiu fericită, cum să slăbesc, să mă îngraș, cum să-mi dau demisia și alte prostii despre care cineva chiar s-a obosit să scrie cărți întregi. Dar n-am auzit de Sectanții și nici de trilogia marginalilor până de curând. Mi-a trimis cineva întâmplător un linc cu o postare de-a lui Vasile Ernu care pomenea despre trenul cu care a venit în România pe 29 septembrie 1990, adică același cu care am venit și eu, în aceeași noapte. Până atunci, vreo două luni în urmă, nu auzisem de el. I-am cotrobăit contul din rețea, am dat de cărțile lui…

Le-am citit și m-a înghesuit nevoia să vorbesc despre ele (pentru că este conțăranul meu, recunosc) din punctul meu de vedere, absolut neprofesionist, personal și subiectiv. Băiatul acesta, Vasile Ernu, astăzi ajuns cineva pe la București, a scris niște cărți șocante aproape, despre care mă întreb de ce nu au fost subiect de dezbateri publice pentru că am putea schimba datele din calendar cu unele actuale și am putea  identifica ușor alți „sectanți”, alți „izgoniți” și alți „bandiți” pe loc.  Mă întreb cum e posibil ca eu să nu fi auzit de el, dat fiind că se găsește acolo unde se găsește acum și, mai ales, cu rețelele de azi?

Voi începe cu Sectanții și voi lăsa ce e mai bun și mai frumos la sfârșit.

Sectanții (de la doi pași de casa mea)

Voi spune din start că această carte vrea să ne aducă la cunoștință lucruri prea puțin știute sau nu așa cum s-au întâmplat ele în realitate. Nu știu cum au perceput cititorii din România informațiile detaliate despre sectă și despre viața basarabenilor în Imperiul rus însă cred că ar fi trebuit să zdruncine multe credințe, convingeri și legende false despre Basarabia.

Două aspecte esențiale are Sectanții: în primul rând informații istorice despre Basarabia, detalii din viața cotidiană a tuturor basarabenilor sub toate regimurile și al doilea aspect –  secta cu filosofia și modul ei de viață intern și în raport cu lumea exterioară și Puterea.

La capitolul informații aflu din carte că Vasile s-a născut în sânul unei secte în Bugeacul Basarabiei (zona cea mai de sud), sectă care își are rădăcinile în rascolnicii provenți din pravoslavnici și evreii mesianici (un soi de protestanți iudaici), influențați puternic de protestanții germani și abia după aceea de către cei americani și englezi. Strămoșul familiei din partea tatălui, însă, era român curat, venit din Ardeal.

Dacă vreți să citiți despre dizidența adevărată – această carte trebuie s-o citiți.  Este povestea familiei sale care se împletește cu documentarea serioasă a istoriei sectei și a luptei absolut eroice și utopice purtate insistent de aceasta, luptă unică în felul ei în încercarea de a salva lumea, obsesie care nu-i părăsea pe membrii sectei nici la înmormântări. Fără să provoace o discuție teologică sau ideologică de orice fel, Vasile ne dă amănunte care nu se găsesc nici într-o carte de istorie. Vă plângeți de falsele istorii scrise de învingători? Ei bine, sunt de acord. Aveți ocazia să acoperiți niște găuri și să corectați multe detalii dacă citiți Sectanții.

Veți afla că în Basarabia existau zeci de naționalități pe kilometrul pătrat de foarte multă vreme în urmă și multe religii, iar limba a fost una hibridă dintotdeauna, mai ales în zona noastră, în Bugeac, până la Ismail, la gurile Dunării.

În legătură cu secta și raportul ei cu lumea exterioară veți afla că cel mai mare rău pe care l-au trăit acești oameni a fost sub stăpânirea românească, când i-au pus să-și îngroape morții în cimitirul animalelor ca să nu „spurce pământul”, li s-au interzis adunările și îi obligau să se boteze. Veți afla că Stalin, băgându-i în pușcării doar i-a întărit, în opinia lor, i-a înmulțit și i-a răspândit, căci ei nu pierdeau oportunitatea de a înființa o nouă comunitate în lagărele de muncă silnică, în orice cătun din fundul Siberiei sau munții Caucazului; veți afla că au știut să treacă marea foame de după răzoi uniți, mai uniți decât toți ceilalți!

Sectanții conține informații șocante despre evenimente care nu apar în cărțile de istorie detaliat, iar în manualele școlare sunt absente. Spre exemplu, o familie extinsă de sectanți din zona Tiraspolului, Kovaliov pe numele lor, s-au îngropat de vii cu tot cu copii – 25 de persoane în total, în semn de protest față de puterea imperială rusă care anunța un recensământ amănunțit al persoanelor și bunurilor. Ernu nu aduce în discuție vreo explicație rațională sau o justificare în spijinul  acestui gest radical, însă ne sugerează subtil și ne face să înțelegem că erau niște oameni extrem de determinați și cu voință de fier.

Ce nu știam nici eu, crescută cu vreo două sate mai la deal, era faptul că încă de o sută de ani în urmă membrii acestei secte își învățau copiii să citească, să cânte măcar la un instrument muzical și că studiau Biblia în comunitate de cinci ori pe săptămână, în timp ce țăranul moldovean, bulgar, găgăuz și alții au atins culmile academice cu „patru clase la români”, pomenite cu mândrie dar și cu multă durere, amintindu-și bătăile crunte practicate atunci în școli. Sectanții nu puneau gura pe acool, nu dansau și nu-și lăsau niciun bătrân de izbeliște niciodată. Copiii lor nu făceau mare distincțe între Avraam, Iacov, Isac și propriii părinți – atâta respect le purtau, nici mai mult, nici mai puțin.

O lume care, după ce afli despre ea, te face să te întrebi tu cu ai tăi unde erați și ce făceați între timp. Eu am crescut la o azvârlitură de băț de ei și acum aud pentru prima dată de existența lor. De ce a fost atât de secret? Iată o întrebare pe care aș ști cui să i-o pun abia astăzi.

Cartea conține nenumărate detalii din viața acestei comunități, despre cele mai importante practici, despre educația strictă în comun a copiilor, despre căsătorie, despre înmormântări și despre felul în care tranșau orice problemă nouă apărută din partea statului sau a celorlalți cu ajutorul textelor biblice – acolo și numai acolo se găseau toate răspunsurile și doar așa se luau în unanimitate decizii de  la care nu se abăteau iar dacă cineva îndrăznea, era  excomunicat.

Un detaliu dureros al amintirilor, de care n-aș putea spune că sunt chiar străină, în sensul că am asistat la ceva similar, este perdaful, prelucrarea pe linie de partid de care aveau parte copiii de mici la școală din partea dirigintelui sau a învățătorului. O umilință cumplită căreia copiii de sectanți au învățat să-i facă față devreme. În pasaje asemănătoare legate de biserica pravoslavnică, de obiceiurile celorlalți, de băutură sau petreceri, străbate un ușor subiectivism al autorului pe care îl echilibrează în final.

Astăzi membrii sectei sunt aproape pierduți nu din cauza persecuțiilor – acelea i-au întărit și conservat, așa cum se întâmplă cu orice grup căruia îi este amenințată integritatea, ci din cauză că au primit libertatea de a alege spiritualitatea și pe cea de a poseda bunuri. Bătrânul lor patriarh le spunea că acesta e cel mai mare pericol: când ți se dă ceva! Când ești persecutat, arestat și deposedat de ce crezi că ai, poți fi liniștit, e o stare de normalitate. Să-ți faci griji când ți se dă!

Veți afla că au copiat tone de biblii manual în secoul XX și au făcut contrabandă cu Scripturi pentru că nu se găseau, au acceptat să depună doar două jurăminte în viața lor – al lui Hipocrat și cel militar, nu au intrat în Partid și nu au fost dărâmați pentru că nu se temeau de nimic – ce poți să le faci unor oameni care nu țin la lucruri materiale și nu se tem de moarte??? Cum să-i constrângi?… O lume paralelă la doi pași de mine despre care nu știam nimic.

Descriind evoluția și slăbirea sectei, Vasile ne strecoară în text, pe lângă informații, multe reflecții filosofice ale patriarhilor și membrilor simpli ai comunității, dar și unele proprii. De fapt, cartea e plină de ele. De asemenea, pe niște pagini bune ne vorbește despre pastori și abilitățile lor oratorice excepționale, despre forța lor persuasivă.

Sectanții este despre o filosofie de viață a unei comunități restrânse și oprimate de Puterea oficială dar și de către cea bisericească pravoslavnică, o filosofie de viață extrem de strict reglementată, bazată pe austeritate și modestie și care se ghidează exclusiv după cărțile sfinte, una care ignoră perseverent autoritățile și urmărește doar mântuirea și salvarea proprie dar și a celorlalți aflați pe căile unei credințe greșite.

Vasile Ernu, pe lângă documentarea serioasă, reflecțiile filosofice și amănuntele vieții cotidiene, referirile la amestecul fermecător de limbi – bulgară, idiș, rusă și grai moldovenesc – din Bugeac (pe acestea le ador), are și pasaje absolut artistice și își dezvăluie propriul spirit caracterizat de imensitate și întindere – spiritul slav. Printre fragmentele mele preferate de natură literară este cel în care descrie culorile, vremea, soarele și mirosurile toamnei. Culorile acelea fierbinți, cleiul roșu de must de pe degete, soarele pieziș, dar încă puternic al toamnei și mirosul… Ah! Mirosul acela ușor înțepător de must abia dat în fiert și tescovină fermentată amestecat cu fumul curățeniei de toamnă din grădini care cuprinde satele Moldovei prin septembrie! Uruitul butoaielor pe drugi opărite cu frunze de nuc, viespile lacome care fură și cară dulceața mustului… V-am avertizat, sunt subiectivă… Citiți și vă desfătați și voi!

Cartea e plină de informații de nișă, de amintiri subiective, de înțelepciunea bătrânilor sectanți, de frământările și de întrebările vlăstarului plecat în lume, întrebări fără răspuns… Dar cel mai important și mai valoros lucru al acestei scrieri, în opinia mea, este surprinderea spiritului locurilor și-al comunităților, al Bugeacului de pe vremea Imperiului rus, dar și din vremea statului sovietic, a atmosferei rurale moldovenești unice, coservate și mult dezvoltate, spre surprinderea tuturor.

Eu n-am putut s-o las din mână – 365 de pagini în trei zile.

Izgoniții (unde am simțit că a muncit mult)

N-am citit cărțile în ordinea apariției lor, așa am ales și am simțit eu s-o fac. Așadar, să vă zic ce înțelege țăranca din a doua carte despre marginali.

Care este primul gând, acum că am citit-o? Nimic nou sub soare! Iată la ce m-am gândit – că timpul e o roată care se învârte iar noi suntem niște hamsteri prinși înăuntru. Lectura acestei cărți îi poate lumina pe mulți în ceea ce privește  vremurile actuale, dar și în legătură cu cele de dinaintea Pogromului – conține fragmente de istorie ale bunturilor (revoltelor) populare de la Roma antică, evul mediu și momentul acțiunii din carte.

Vasile Ernu s-a documentat mult și cu atenție despre evenimentele și mișcările sociale de la sfârșitul secolului XIX, începutul lui XX. Povestește despre Pogromul de la Chișinău asupra evreilor, urmărește traiectoria a doi tineri salvați din mijlocul nenorocirii, doi frați – unul aderă la sionism iar sora o ia pe calea revoluționarilor eseri, socialiști, în fine, ne povestește despre toate mișcările revoluționare ale vremii.

Dar cum este cartea? Evenimentele le afli din arhive, le povestești, pot fi reale sau nu, conform documentelor la care ai avut acces dar cum faci cartea? Cei care n-au încercat să scrie niciodată poate își închipuie că ai în față un vraf de materiale și începi să înșiri ce ai găsit acolo. Însă nu e lucru ușor să concepi un roman despre vremuri apuse în care n-ai trăit, n-ai trecut pe străzi, n-ai văzut mersul și portul oamenilor, nu le-ai auzit vorba, accentul, amestecul unic de idiș, rusă, grai moldovenesc, bulgară, găgăuză și tot ce se mai vorbește prin Basarabia de sute de ani, dacă nu le-ai auzit muzica și stilurile de interpretare… Cred că a fost o mare provocare și o mare bătaie de cap să învie atmosfera și spiritul acelor vremi doar din hârțoage îngălbenite, fără martori în viață ai evenimentelor.

Cartea are o descriere fabuloasă, fermecătoare, literară a orașului Kișnev, actualul Chișinău, un oraș de la marginea imperiului rus, aflat la „dracu-n praznic”, cu cele două cartiere ale sale – săraci și bogați, evident. Nu am cum să vă dau fragmente pentru că m-aș lungi prea mult însă vă pot spune că simți mirosul orașului și-i tragi colbul drumului în plămâni, simți că te bate soarele în cap și-ți vine să cauți o umbră când citești descrierea lui Ernu. Și auzi muzica din cârciumi…

Vasile ne descrie hainele epocii, muzica (o să mă opresc îndată la asta), organizarea socială, statală, dar și cea underground, unde mita și corupția erau o instituție paralelă cu Fiscul; ne povestește despre relațiile interetnice, dă și multe date statistice din care puteți afla că orașul era populat în cea mai mare parte de ruși, o altă mare parte de evrei și foarte puțini moldoveni și alte minorități.

Găsiți în carte amănunte despre felul în care opinia publică era manipulată exact ca în sfânta zi de azi și se isterizau masele cu ajutorul presei – un zvon adus pe paginile unui ziar devine o știre – iată ceva cunoscut nouă foarte bine.

În fiecare capitol aflăm despre particularitățile vremurilor – descrierea vestimentației și a semnificației ei sociale, despre snobism, despre meserii, despre relațiile și deosebirile interetnice dintre săraci în paralel cu cele dintre bogați și despre puterea banului care le șterge pe toate – nimic nou sub soare, v-am zis. Multe amănunte despre venituri, case, mobile, ritm de viață și școală…

Capitolele despre tineri sunt impresionante – Ernu face o comparație care mi-a mers direct la inimă despre marea prăpastie dintre mentalitățile și aspirațiile generațiilor – este, zice Vasile, ca diferența dintre icoana lui Rubliov (sfânta treime) și pătratul lui Malevici – adică un pătrat negru pe o pânză.

Dacă tot am ajuns la metafore și descrieri, trebuie să vă spun că îi plac și construiește unele inedite și vii, fără clișeele și automatismele cunoscute pe care le-am întâlnit în multe cărți. Știu că mă lungesc dar vreau să vă dau două sau trei fragmente.

Despre țărani: „Țăranii basarabeni erau precum covorul modovenesc negru cu verde, stropit de roșul sângelui, pe care toți își țineau cizmele, bocancii, pantofii…iar el avea bunul simț să-i țină pe toți fără să se rupă.”

Despre natură și muzică: „Toamna, viața și veselia, acest verde intens intrau într-un proces de descompunere, însă o descompunere de o frumusețe aparte. Era asemenea muzicii care se auzea în unele crâșme: muzică moldovenească locală, îmbrăcată într-o tandrețe rusească și o jale orientală evreiască.”

Despre limbile vorbite: „Evreii din regiune vorbeau limbile locale și în special rusa într-un mod care păstra idiomul idiș. Fraza rostită de evreu în rusă nu era neapărat o traducere mot à mot, ci o calchiere. Însă o calchiere jucăușă care cunoștea și nuanțele limbii ruse. Acest tip de joc lingvistic a dus nu doar la schimbarea stilisticii și gramaticii, ci și a sintaxei limbii ruse vorbite de comunități întregi. În foarte scurt timp, o mulțime de astfel de fraze au început să facă înconjurul imperiului, devenind un fel de citate.”

Teotea Pasa, mătușa de o sută de ani, stabilită la Istanbul:

„- …acum se întâmplă ceva cumplit. Noi ne îndrăgosteam de anarhiști și luptam pentru emancipare și drepturi, iar nepoatele mele și toată generația lor se îndrăgostesc de fundamentaliști islamici gen ISIS. (…) Cum e posibil ca bunica să fie anarhistă emancipată iar nepoata islamistă fundamentalistă? Undeva am greșit profund…”

Despre expresiile pomenite mai sus. Nu mă pot abține și trebuie să vă spun despre una pitorească – moldovenii le folosesc pe toate și în ziua de azi, sunt extrem de colorate și eu sunt moartă după ele!

Una măcar: ștob tî zdoh! Чтоб ты здох! Adică „să zdohnești!” Un blestem. Sau, cum zice Vasile, în varianta mai amplă: să dea Dumnezeu să zdohnești! Voi știți cum sună când spui „Ștob tî zdoh”??? Habar n-aveți! Sună fantastic și spune încă o mie de lucruri pe lângă aceste două cuvinte! Dar știți ce înseamnă să zdohnești? Să crăpi înseamnă. Nu să mori, ci să crăpi dracului, să dispari de printre vii! Acest cuvânt are o nuanță unică și intraductibilă. Când te întreabă cineva de ce bat clopotele, nu spui că a zdohnit cutare, Doamne ferește, spui că a murit. Știți când spui „să zdohnești!”? Când vine săptămânal polițaiul sectorist să-și ia mita de la tine, ca un rachet ce este el, apoi se face că a uitat și mai vine încă o dată – atunci spui „ștob tî zdoh!” – e un blestem de o culoare aparte. Sau când îți mor găinile – atunci spui cu năduf, cu regret, dar și cu revoltă amestecată cu ură: zdohnesc găinile, a dat boala în ele! Oamenii normali nu zdohnesc – ei mor.

Țin neapărat să pomenesc un fragment  care mă unge pe suflet pe mine, despre bunică-sa, si pot spune cu mâna pe inimă: je suis bunica lui Vasile Ernu, Baba Bătrâna mea este una și aceeași cu bunica lui Ernu. Iată: «Bunica mea s-a născut înaintea „materialismului dialectic”. (…) Primul lucru pe care l-am învățat de la ea este următorul: nu există gunoi. (…) Era o adevărată „alchimistă” a obiectelor și hainelor. (…) Pentru ea, haina avea zece vieți, iar „zgârciul” (elasticul) trebuia neapărat scos. Era ceva foarte prețios pentru ea. De nasturi nu mai zic. Așa ceva nu se dădea. Cât despre fermoar, pentru ea era ceva hi-tech. Ceva de viitor. (…) Orice lucru nou apărea în casă era pedepsit. (…) Cârpea toate hainele, dar le cârpea atât de bine, că păreau noi. Mai organiza cu prietenele ei din „epoca preindustrială” tot soiul de clăci în care povesteau, citeau, cântau și întruna reparau ceva. Fascinant era țesutul covoarelor. (…) Bunica era din lumea puristă-austeră-protestantă… (…) Ah, amintirile din vremurile în care nu exista gunoi…»

Cartea cuprinde și reflecții filozofice personale sau puse în gura personajelor care poartă dialoguri argumentate, unele rostesc adevărate discursuri, perle oratorice persuasive.

În esență, pe lâgă detaliile istorice de ordin administrativ, social și politic, cartea este una despre izgoniți la propriu și la figurat – evreii pe de o parte, fiindcă nu aveau acces la pământ, la afacerile din agricultură, la centrul Imperiului și în cercurile elitelor decât de la o anumită avere în sus iar pe de altă parte tinerii – izgoniții din viața adulților aristocrați sau tradiționaliști di toate păturile sociale. Izgoniții lui Ernu este de fapt povestea răzvrătiților.

O categorie aparte a răzvrătiților din acestă carte o reprezintă femeile, cele care nu apar decât scurt și impersonal în Sectanții.  Sara, o tânără evreică din pătura de jos care se ridică, este un personaj central aici. În ea aș identifica tripla izgonire sau marginalizare: prima este cea din partea comunității proprii, a familiei tradiționale evreiești unde avea un rol limitat ca femeie, stabilit de către bărbați; a doua perspectivă este cea a femeii în general în acele vremuri și cea de-a treia – a evreului în cardrul unui imperiu majoritar pravoslavnic.

Sentimentul pe care l-am avut pe parcursul întregii lecturi a fost iminența unei catastrofe care în mintea mea se traducea prin revoluție zadarnică, lucru pe care mi-l confirmă într-un fel la sfârșit mătușa de la Istanbul, cea cu nepoatele îndrăgostite de fundamentaliști islamici, strănepoatele anarhistei Sara…  cerc închis cu o ironie și-un cinism de care e în stare doar viața, noi fiind incapabili să inventăm așa ceva.

 Concluzie: Vreți să cunoașteți Basarabia? Ați găsit o carte potrivită! Noi nu suntem decât ceea ce suntem și am devenit în timp, nici mai mult, nici mai puțin. Ca să-l parafrazez tot pe autor care a spus că educația sectantă te urmărește toată viața, indiferent cât nu te-ai chinui să scapi de ea, spun că poți pleca din Basarabia dar nu pleacă Basarabia din tine, oricât de mult n-ai încerca să te integrezi în altă parte. Personal, nici nu cred că ar trebui să ne integrăm neapărat undeva, ci găsesc mai prețios lucru să-ți accepți smerit soarta și să te porți așa cum ți-a fost dat. Asta simt la el când îl citesc și asta simt și eu – acolo sunt rădăcinile noastre din care ne tragem puterea și n-avem voie să refuzăm acest dar… Vreți să aflați despre Pogromul de la Chișinău și niscaiva istorie? Ați găsit o carte potrivită! Vreți literatură, vreți metaforă inedită, reflecții filozofice, personaje istorice sau pitorești, descrise cu talent? Ați nimerit!

Bandiții (preferata mea)                                                                                                                

Știu că experții și specialiștii au spus că Izgoniții este cea mai bună carte a trilogiei, că este cea mai nu știu cum, dar eu nu sunt expertă, nu sunt critic literar, nici istoric ori filosof, nici scriitor sau cine știe ce cunoscătoare și nu simt nevoia să fiu de acord cu ei. Am mai spus și repet – vă vorbesc despre cărțile lui Ernu din perspectiva unei țărănci din colbul Moldovei. O carte, în opinia mea, trebuie să aducă desfătare cititorului, indiferent de natura sa – literară sau științifică. Dacă lectura este un chin și o corvoadă, o arunc încolo de carte, oricât de mult n-ar lăuda-o criticii!

Bandiții este cartea de dincolo de bine și rău. Nu are eroi de niciun fel pentru că nu vorbește despre fapte bune, glorioase sau rele și odioase ci numai despre oameni așa cum sunt ei, pe drumurile și în locurile în care i-a pus viața, acelea care le fuseseră pregătite.

Cine se așteaptă să găsească între aceste coperți povești despre spargeri de bănci, jafuri spectaculoase, lovituri celebre, prostituție la nivel înalt sau omoruri la comandă să se potolească! Va găsi cel mult trei degete retezate curat, cu barda, fără sânge pe pereți și fără lacrimi.  Să nu vă așteptați nici la bandiți „buni”, eroi ai filmelor americane de la Hollywood, nu vă așteptați să aflați că sunt haiducii care fură de la bogați și dau la săraci! E despre hoți în lege – воры в законе, oamenii care nu fac altceva în viață, nu muncesc și nu se supun nimănui, cei care-ți pun cuțitul la gât și-ți cer banii sau viața, despre hoți de buzunare, cartofori, matroane, despre asasini profesioniști, pușcăriași cu vechime, bătăuși, cuțitari cu meserie și toată flora și fauna lumii interlope dar nu a celei pe care o cunoaște cititorul român. Nici pe departe!

Atunci despre ce fel de hoți este Bandiții?

Vă voi spune că numai aparent e o carte despre interlopi însă, în realitate, e filosofie de la cap la coadă! Nu vă speriați! Vasile Ernu nu vă scoate părul prin căciulă cu vorbe neînțelese și exprimări academice, alambicate, așa cum ar face alți intelectuali ai neamului ca să scoată în evidență studiile lor de sociologie, filosofie sau altele. Stați liniștiți din acest punct de vedere căci stăpânește arta de a fi profund, complicat și filosof prin cuvinte simple, omenești. Se știe că nimic nu e mai greu și mai complicat pe lume decât să rămâi simplu.

Ce conține cartea?

În primul rând ne plasează în sudul Basarabiei, în colbul adânc, fin și fierbinte al Moldovei, colbul nostru moale și vindecător de suflet, în locurile și clima în care doar „oleandrii, oamenii și măgarii rezistă”, spațiul sovietic imens și Odessa despre care la noi se spunea „Oдесса мать, Ростов отец” – adică Odessa ne e mamă, iar Rostovul tată. Vasile se pricepe la descrieri colorate prin comparații neașteptate, detaliate și asociate cu mirosuri și sunete, indiferent dacă poartă cititorul pe bulevarde, pe la petreceri simandicoase, prin cartierul șmecherilor din Odessa, Moldovanca, prin case conspirative, saloane obscure de tatuaj ale blatarilor, bombe de cartier, bordeluri cu femei versate ce se mulează deopotrivă pe milițieni, funcționari, politicieni, amărâți de la ei de-acasă și hoți în lege sau dacă te plimbă printre barăcile cerșetorilor unde te poate aduce în stare să vomiți…

După aceea, cartea conține oameni. Dincolo de bine și rău, dincolo de orice judecată lumească – mulți oameni, multe feluri de oameni, toți vii și toți cu o filosofie de viață clar conturată. Toți bandiții lui Ernu trăiesc după un cod de legi nescris dar cunoscut și respectat la sânge iar esențială în această scriere este filosofia de viață a fiecărei categorii de hoți și a fiecăruia luat în parte.

Dacă Sectanții a fost cartea despre oamenii care ignoră cu desăvârșire statul, se răzvrătesc ocolindu-l și încercând să-i salveze pe toți întru mântuire iar Izgoniții a fost despre tinerii răzvrătiți împotriva generațiilor anterioare și a ordinii sociale, dornici să aducă mai binele (!!!) pentru toți, cu Bandiții răzvrătirea este totală. Ei nu doresc mai binele nimănui în mod special dar consideră că îl aduc, amintindu-le fraierilor (celor de rând, ca noi) că s-au autodresat și nu mai sunt decât niște animăluțe în lesă dar și niște prefăcuți. Căci tot ce are, tot ce spune și tot ce face omul este pentru a-și nega, a-și ascunde și a-și înfrâna adevărata natură, pretinzând că este altceva, ceea ce printre bandiți este un păcat de moarte. Veți avea parte de discursuri spectaculoase în acest sens.

Profesorul – unchiul autorului, un mare hoț, blatar, al vremurilor sale, ar putea fi categorisit drept un mare intelectual, cunoscător al Scripturilor și al celor mai importante tratate de educație, istorie și filosofie. În gura lui Vasile pune discursuri excepționale și fraze memorabile, aforisme iar cel mai des citate din Biblie. Despre puterea faptelor în dobândirea autorității: „Ascultă ce zice Iacov: „ …Arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta credința mea din faptele mele. Tu crezi că Dumnezeu este unul și bine faci; dar și dracii cred… și se înfioară! Vrei, dar, să înțelegi, om nesocotit, că credința fără fapte este zadarnică?”

Despre educație: „Părinții și copiii vorbesc puțin între ei. Tot mai puțin. Până și câinele aude mai multe cuvinte decât aud copiii de la părinții lor. (…) și, când le aud, sunt reguli, ordine, negații. NU – asta aude cel mai des un copil de la părinții lui. (…) Copiii sunt crescuți prin negație și ordine.”

În realitate, toată cartea lui Ernu este despre regulile parcului uman, ruperea de naturalețe, încorsetarea, limitarea și interzicerea tuturor pornirilor naturale omenești. Despre disimulare avem un discurs excelent – cel despre haine, goliciune, tatuaje și aparențe, despre uniformele care împart lumea, unde rochia de lux este o uniformă ca și zeghea unu zec (pușcăriaș). Ceea ce ai ascunde ceea ce ești.

În aceeași cheie cartea are un capitol despre limbă și limbaj, in special cel al hoților – fenea. Cred că este unul dintre capitolele mele preferate. O temă bună pentru meditație și aceasta.

De o profunzime deosebită se dovedește și matroana bordelului care spune: „Bordelurile au fost și vor fi întotdeauna. Ele au fost pe vremea Faraonului și pe vremea lui Constantin cel Mare, au rezistat și sub Napoleon, și sub toți țarii ruși, și din vremurile păgâne știm de „Curva Babilonului”. Bordelul a rezistat și în epoca creștină și chiar în vremurile inchiziției (…) În general, bordelurile dispar nu când societatea este mai morală sau mai restrictivă, ci în momentul când totul se transformă într-un bordel mult mai mare…”

Țin să vă citez neapărat și din înțelepciunea asasinului prins între cuțit și icoană: „Noi venim și vă punem singura și ultima întrebare metafizică și religioasă: banii sau viața? Noi, asemenea lui Hristos, întrebăm unde îți este comoara. Comoara ta e acolo unde îți este inima. Noi însă punem întrebarea asta pe bune și în mod radical.(…) Noi nu te lăsăm să alegi cândva, cumva, când o să vină un timp al bătrâneții și înțelepciunii, ci acum, cu cuțitul la gât, te întrebăm: banii sau viața? (…) …după ce răspunzi corect la întrebare, începi să apreciezi viața…”

De fapt, cartea ne spune un lucru deosebit de înțelept: banditismul, prostituția și cerșetoria dau măsura umanității noastre… Gândiți-vă la asta.

Chiar și asasinii, țiganii hoți de cai și comercianți, hoții de buzunare, pictorii de tatuaje, cerșetorii, cuțitarii și cartoforii – toți cunosc și trăiesc strict după decalogul hoților sau al pușcăriașilor, după caz, și au o filosofie de viață precisă pe care și-o asumă deschis și de la care nu se abat sau îi paște decăderea din care nici teoretic nu se mai poate ridica nimeni. Vasile Ernu le atribuie cuvântări fascinante… Un lucru interesant de remarcat ar fi în legile hoților faptul că mamele sunt sfinte, iar bătrânii și copiii sunt de neatins – de la ei nu furi! Ierarhiile dintre caste sunt respectate mai ceva decât gradele în armată iar bandiții își asumă „răutatea”, așa cum o înțelegem noi; a te da ceva ce nu ești te costă viața de obicei. Un bandit adevărat nu e fals.

Aș putea să vă țin mult și bine dar o să vă mai spun numai despre partea literară, artistică. Această carte, spre deosebire de celelalte două, curge. Pur și simplu izvorăște fără niciun efort vizibil, nu simt travaliul creației, textul este echilibrat și ca sunet, nu există repetiții de cuvinte prea apropiate, nu se bat consoanele cap în cap, nu se încâlcesc frazele în subordonatele circumstanțiale sau necircumstanțiale, dar nu sunt nici simple… Forma nu mă împiedică și nu-mi îngreunează accesul la fond ci sunt în armonie. Literar, e cel mai bun text dintre cele trei.

Trebuie să fiu onestă până la capăt. Dacă în Sectanții și Izgoniții am observat unele stângăcii în text, atitudini mai mult sau mai puțin subiective pe care încearcă să le echilibreze, dar mie nu mi se mai șterg din minte, în Bandiți,i Ernu atinge detașarea perfectă, nu judecă și nu condamnă, nu încearcă să nuanțeze deloc binele și răul. Cred că Bandiții e cartea în care s-a apropiat cel mai mult de perfecțiune ca atitudine scriitoricească pentru că, așa cum îmi spune un foarte drag prieten, poziția corectă a scriitorului în fața personajelor sale și a faptelor lor este smerit-culcat pe burtă. În toată ingineria aceasta a scriiturii, alcătuită din idee, personaje, fapte și scriitor, acesta din urmă trebuie să fie cel mai mic și mai umil. Bandiții e o desfătare, ceea ce înseamnă că și-a atins țelul, din punctul meu de vedere.

Caracterul radical al luptei

13-03-2020 / Nr. 1010 / Arthur SUCIU / Observator Cultural

Dacă primele două volume ale Micii trilogii a marginalilor stau sub semnul tatălui și al angoasei morții tatălui, în al treilea volum, Izgoniții (Polirom, 2019), mama este aceea care stimulează memoria naratorului. Într-o vizită la cimitirul satului, ea oferă prima semnificație concretă unor morminte funerare vechi și ciudate, spunînd că acolo sînt înmormîntate „niște rude îndepărtate“. Acestei referințe vagi, misterioase i se adaugă apoi un indiciu: „[…] caut-o pe Teotea Pașa“ (pp. 32 – 33). Aflăm despre Teotea Pașa în ultimul capitol al cărții, care încadrează, împreună cu primul, întreaga poveste despre Basarabia de dinaintea căderii Imperiului Țarist și, în mod special, despre evreii acelei perioade. Tot sub semnul mamei stă și această poveste, căci Sara, personajul principal, este mama Teotei Pașa. Femeile ocupă deci prim-planul noului volum, ele îi construiesc trama.

Știm din cărțile anterioare ale lui Vasile Ernu că Basarabia este pentru el un teritoriu dis­locat. Același loc va fi reîntemeiat periodic de puterea care-l stăpînește. Perspectiva aceasta este mai puțin pregnantă în Izgoniții, a cărei poveste a fost construită prin raportare la puterea țaristă ca putere definitivă (deși, peste cîțiva ani, Basarabia avea să devină, temporar, românească). Apare însă o nouă reprezentare asupra spațiului basarabean, care este aceea a evreilor: Basarabia ca loc de trecere, de fugă din calea puterii și ca stație către Țara Făgă­duinței. În același timp, ca origine a unei dislocări fundamentale, emancipatoare, care abolește istoria, transformînd locul într-un nonloc, adică într-o utopie. Toată acea luptă revoluționară de la începutul secolului al XX-lea este reconstruită de un narator delocalizat din secolul al XXI-lea și folosită ca poveste morală în vremurile de astăzi. Ea nu are o semnificație locală. Deși căutările lui Vasile Ernu urmăresc obiective idiosincratice (ceea ce face ca poveștile lui să pară foarte personale și stranii), ele se adresează unui public globalizat, unei internaționale a minților lucide dintr-un exil perpetuu și abstract, care este exilul revoluționarilor fără revoluție. Acesta este punctul său de vedere, iar el corespunde unei gîndiri care pare să nu-și fi pierdut tonusul și nici reperele ideologice.

Structura însăși a cărții respectă un scenariu revoluționar: prima parte prezintă o evaluare a situației, este descrierea unui iad și a instrumentelor sale de tortură. Ne aflăm în ultimii ani ai țarismului. Nedreptatea socială ajunge la cote extreme, iar puterea – în ciuda instrumentelor ei complexe de control și de opresiune – se vede depășită de forțele sociale ale modernității. Ca și în celelalte cărți, Ernu este scrupulos în dezvăluirea structurii și mecanismelor puterii, ca și a diverselor forme de rezistență și luptă socială, analiza sa situîndu-se în concurență cu narațiunea propriu-zisă. În această carte însă, el este parcă mai narativ ca niciodată, părțile analitice sau filozofice avînd o pondere mai mică în ansamblul cărții sau integrîndu-se în dialoguri. Celor care s-au săturat de small talk-ul generalizat, Izgoniții le va oferi satisfacția reîntîlnirii cu discuțiile înfierbîntate, dostoievskiene despre sensul vieții și dorința de a schimba lumea. Unul dintre imperativele lui Ernu este revenirea la dezbaterile reale, directe, contondente despre problemele care ne frămîntă și abandonarea tematicii fade și manipulatoare a mass‑mediei. Cartea însăși este un impuls către schimbarea agendei de discuții, readucînd în actualitate problemele fundamentale ale relațiilor dintre individ și putere.

A doua parte, intitulată Spre Noul Ierusalim, valorifică întregul arsenal luptei radicale, dar nu pentru a susține o anumită formulă ideologică, așa cum s-ar putea aștepta unii, ci pentru a analiza tendințele principale ale forțelor schimbării și mijloacele pe care acestea le folosesc. Acestea sînt aparent nenumărate, la începutul secolului al XX-lea manifestîndu-se diverse curente radicale: nihiliste, socialiste, naționaliste etc. Ele se confruntă cu Statul rus, dar și unele cu altele. După cum spune unul dintre personaje: „noi sîntem într-un mare război civil care a început în interiorul nostru“ (p. 285). În mijlocul acestor curente, minoritatea evreiască are ea însăși de dus un război între socialiști, eseri și sioniști, dar în primul rînd între vechea generație, obișnuită să coabiteze cu autoritatea și, adesea, să-i cadă victimă, și noua generație, radicalizată împotriva autorității. Luptele au loc pe fronturi mai mici sau mai mari, și adesea iau forme violente, dar nu s-a ajuns încă la unificarea lor într-o forță compactă, capabilă să genereze o transformare socială totală. De fapt, miza celei de-a doua părți este tocmai aceea de a prezenta, într-o formă narativă, opțiunile dialectice ale schimbării, căile acestei schimbări. Narațiunea capătă un nou ritm, iar poveștile se succed ca niște flashuri, uneori fără o legătură directă între ele. Fiecare personaj are însă o anumită orientare ideologică. El devine slujitorul unei cauze, la fel ca-n romanele socialiste din trecut. Acest schematism nu le face însă mai puțin autentice, căci toate își asumă pînă la sacrificiu direcția pe care au luat-o. Intensificarea luptei revoluționare transformă oamenii în instrumente ale cauzei, într-un context în care „miroase a praf de cocaină și dinamită“ (p. 250). Ei nu mai au o viață personală decît în interludiul dintre două atentate și, în orice caz, viața lor nu mai seamănă cu viața tihnită a unui om obișnuit. Trăiesc mult mai intens și, în același timp, au murit deja pentru că ei nu mai sînt ei, ci cauza pentru care luptă.

Povestea lui Vasile Ernu ar putea fi ecranizată cu succes și ar avea o semnificație ideologică în sine, dar partea cea mai interesantă este proiectarea ei în prezent prin metaîncadrarea operată, așa cum am spus, în primul și ultimul capitol. Vocea Teotei Pașa dezvăluie alunecările de sens ale luptelor revoluționare: „Noi ne îndrăgosteam de anarhiști și luptam pentru emancipare și drepturi, iar nepoatele mele și toată generația lor se îndrăgostesc de fundamentaliști islamici gen ISIS și vor să revină la ce a fost cîndva, să renunțe la drepturile cîștigate“ (p. 297). Această închidere, această revenire spune, poate, ceva despre irealitatea proiectului de emancipare, despre nevoia unei continue resurecții sau, dimpotrivă, poate că nu spune decît că istoria este oarbă și toate generațiile se ridică la luptă sub steagul nonsensului. Nu ne-ar rămîne atunci altceva de făcut decît să ne îngrijim de pietrele funerare, precum mama lui Vasile Ernu. Aceasta ar fi singura dovadă că am înțeles cum stau lucrurile.

Totuși, Ernu nu pare atît de sceptic. Spunînd povestea izgoniților, el încearcă să reactualizeze și relegitimeze caracterul radical al luptei. El arată ce înseamnă să lupți cu adevărat și cît de tristă, cît de lipsită de speranță este această luptă. Izgoniții este o carte tristă pentru că vorbește despre oameni care și-au abandonat liniștea vieții ca să lupte. Cînd au făcut ei acest pas? Atunci cînd li s-a luat ceva esențial din viață. Cînd, descîntați de putere, nu mai aveau nici unde să plece. Cînd s-au trezit captivi. Cînd și-au dat seama că viața lor nu mai e viață, ci moarte. Astfel, lupta devine singura cale de a da viață morții.

Izgoniţii – Nominalizat la Premiile Observator cultural 2020

Premiile Observator cultural sunt în acest moment cele mai importante şi respectate premii din domeniu. E un lucru mare să rezişti atîta timp căci la noi totul se compromite repede. Aceste premii au rămas un soi de bornă, punct de referinţă.

Am mai spus: cred că nomilalizarea la aceste premii este deja suficientă pentru o carte şi un autor. În rest: orice alegere e respectabilă cînd selecţia e bună şi corectă.

Anul acesta la secţiunea la care particip “Eseu/Publicistică/Memorialistică” e mare aglomeraţie de cărţi super bune: Mirel Bănică, Bafta, Devla şi Haramul. Studii despre cultura şi religia romilor, Polirom / Vasile Ernu, Izgoniții, Polirom /
Andrei Gorzo, Viața, moartea și iar viața criticii de film, Polirom / Anca Haţiegan, Dimineața actrițelor, Polirom / Vintilă Mihăilescu, În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului, Polirom /
Cătălin Pavel, Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas.

Am citit 3 dintre ele, cunosc bine autorii. Mirel Bănică scrie o carte academică solidă care va rămîne de referinţă la nivel internaţional. Ştiu despre ce vorbesc. Andrei Gorzo este cel mai important şi consistent critic de film de la noi. De bătaie lungă. Eseurile lui pot apărea în orice revistă de specialitate din lume. E foarte bun în ceea ce face. Vintilă Mihăilescu e deja un veteran iar această carte e mai specială căci e despre o experienţă la limita dintre viaţă şi moarte. Celelalte două din păcate nu le-am citit încă. Dar am încredere în juriu.

Eu? Eu scriu total altceva: un soi de docu-ficţiune. Izgoniţii, spun gurile bune, ar fi cea mai reuşită din Trilogie. Dar acesta e jocul. Cu atît mai interesantă e competiţia. Orice carte ar lua e de bine.

Este nu doar onorant ci şi motivant să mă aflu în această companie şi competiţie. Interesant că toţi (cu excepţia lui Vintilă Mihăilescu, adică 5 din 6) suntem născuţi în anii 70.

Acum doi ani cînd am luat acest premiu pentru Bandiţii (eu am fost convins că o să iau pentru Sectanţii dar nu a fost să fie) am avut ceva emoţii.

“Am destul de multe emoții, chiar îmi vine să plîng, pentru că îmi aduc aminte de debut, am debutat acum 11 ani, exact cînd au debutat și premiile Observator cultural. Cînd am debutat, nu-mi propusesem să fiu scriitor, Doamne ferește, a apărut prima carte din întîmplare, după care a început să-mi placă și am început să scriu și totdeauna am avut această problemă: în ce zonă mă încadrez. Mi-aduc aminte cînd au apărut primele topuri, nu prea știam ce era cu topurile și nu m-am regăsit la un singur top, de poezie, deci nu sînt poet, totul e-n regulă cu mine… E foarte interesant cu această trilogie că primul volum, Sectanții, a fost nominalizat la secțiunea Memorialistică, al doilea a fost nominalizat la Eseistică, al treilea habar nu am…, nu-l mai văd nominalizat. Cred că sînt abonat la nominalizările Observatorului, sînt la a patra sau a cincea nominalizare, dar întotdeauna am spus că un premiu bun se ia foarte greu și faptul că ești nominalizat e deja un lucru foarte important. Apreciez foarte mult acest premiu și seriozitatea juriului, căruia îi mulțumesc”

Iată că a fost nominalizat şi Izgoniţii. Mă “clasicizez” pe zi ce trece. Aşa e cînd nu asculţi de bunici…

Bunicu’ Cosaşu mi-a zis că dacă sunt suficient de inteligent trebuie să fiu musai autoironic 

Lista integrală a nominalizărilor

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Când Claude înlocuiește Profesorul – Prezentarea – Generația canibală pentru studenți
• Polemici care pot fi depășite – dacă citești
• Vasile Ernu: „Să ascultăm, să învățăm, să ne îndoim; și să rămânem mereu curioși”
• O fereastră spre anii 1990 – Lucian Sârbu
• Cartea celei mai libere epoci din istorie
• Interviu cu scriitorul Vasile Ernu, realizat de Dumitru Crudu
• Autorul lunii mai la Libris
• Lecțiile trecutului: de la generația de sacrificiu la generația canibală
• VASILE ERNU: „Teza mea e simplă: noi nu ne mai cunoaștem țara în care trăim“
• Cronica româno-română a insuportabililor ani ’90

Cautare