la liceul Mihail Kogălniceanul
Cum eram să pic examenul la Liceul Mihai Eminescu din Bârlad
Eram să pun botul, au mult umor de școală veche. Dar am ieșit aproape la timp. Bine că nu am picat că Industrial scria pe mine. Era ziua lor, indiscutabil – impresionanți.
Un basarabean vrea să reabiliteze imaginea județului Vaslui și a Moldovei
Întâlnire interesantă, ieri, în Sala de marmură a Liceului Teoretic „Mihai Eminescu” din Bârlad. Scriitorul Vasile Ernu, din Republica Moldova, a participat la o discuție colocvială cu elevii liceului. Talentatul scriitor, autor a zece volume de proză, le-a vorbit elevilor despre pasiunea sa pentru literatură, despre adolescență și despre cercetarea sa pe care o face în această perioadă în zona Moldovei, pentru a cunoaște mai bine locurile și oamenii de aici.
A răspuns tuturor întrebărilor elevilor, fiind impresionat de curiozitatea acestora și de nivelul ridicat al întrebărilor. La final, a oferit autografe celor care au dorit sa achiziționeze volumul „Sălbaticii copii Dingo”, apărut în urmă cu un an.
Vasile Ernu, absolvent al Facultății de Filozofie, din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași, s-a născut în URSS în 1971. Împreună cu tatăl său, care era economist, a călătorit mult în Uniunea Sovietică și astfel a putut vedea de mic partea europeană a URSS, țări și oameni care l-au încântat enorm.
Pasiunea de a călători și a cunoaște oamenii, l-a determinat ca în urmă cu șapte ani să viziteze România, în special orașele mici, din provincie. Așa a ajuns scriitorul în județul Vaslui și la Bârlad.
„Sunt în județul Vaslui pentru a cunoaște mai bine zona și oamenii. Mă gândesc că vine acuși bătrânețea și nu vreau sa mor neștiutor. Mă tem să nu rămânem cu stereotipii despre acest județ. Analizând situația din teren, am constatat că nu e aceeași cu imaginea ei descrisă de mass-media, sau mai bine spus, o mare parte a ei. Adun povești, trăiesc experiențe din care învăț și îmi hrănesc sufletul și care mă inspiră. Am locuit și în orașe mari ale României dar nu mai sunt interesante pentru mine, așa cum sunt orașele mici, obișnuite, situate în regiuni defavorizate. Am locuit în Reșița, zona Craiovei, Olteniei și Dobrogei, și acum locuiesc temporar în județul Vaslui. Mi se pare nedrept ce scrie presa despre oamenii de aici. Vasluiul e zugrăvit ca un județ al faptelor urâte, al oamenilor plini de vicii, și nu e chiar așa. Aici locuiesc oameni minunați, ca de altfel în toată aceasta regiune a Moldovei. După mine, Moldova a produs și produce cea mai calitativă resursa umană din România, ori resursa umană, oamenii sunt cea mai importanta avuție. Din păcate, ne batem joc de ea și dacă, Doamne ferește, o vom pierde, vom pierde tot. Clădirile nu sunt nimic fără oameni de calitate. Poate nu vă dați seama ce oameni aveți în județ. Eu, ca simplu călător, am rămas impresionat de disponibilitatea oamenilor de aici de a sta la povești, de a comunica, dar și de bucuria de a dărui celor pe care nu îi cunosc, de ospitalitatea și bunătatea sufletească. Nu găsești nicăieri oameni mai deschiși ca în zona Moldovei, nicăieri în țară. Orașele și satele din Vaslui au viață, străzile sunt animate de dimineață până seară de oameni. Comunitățile au o dinamică binefăcătoare, spre deosebire de Ardeal sau chiar alte părți ale României, unde de la ora 8 seara e pustiu pe stradă. Forfota aceasta, dărnicia dezinteresată a oamenilor fac din zona Moldovei preferata mea. Vreau să spun lumii că aici sunt oameni minunați, care merită mai mult. Sărăcia zonei a fost speculata de mass-media și, pe nedrept, județul Vaslui a devenit un fel de paria, ca și cum doar aici ar fi violuri, crime sau alcoolici. E o imagine falsă despre oamenii locului, ce trebuie reabilitată. Aveți oameni minunați și un potențial uman cum nu e în multe zone ale României.”, a mărturisit Vasile Ernu.
Aceste confesiuni despre oamenii și locurile județului au impresionat elevii și profesorii care au participat la întâlnirea cu scriitorul basarabean. Despre adolescenții de astăzi, Vasile Ernu spune că sunt inteligenți, mai pragmatici ca generațiile de acum 20-30 de ani și că, deși par a viețui în ape liniștite, sunt de fapt vulcanici și mai profunzi.
Recunoaște însă că programa școlară ar trebui îmbunătățită, în sensul că ar trebui ca elevii să fie antrenați în mai multe activități practice, de socializare, pentru că, din păcate, există o tendință a acestei generații către introversie, depresie, anxietate și comunicare mai mult cu dispozitivele inteligente decât cu semenii.
Vasile Ernu nu este la prima vizită la Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”. Încântat de chimia care s-a legat între el, elevi și conducerea școlii, scriitorul a promis că se va întoarce oricând cu plăcere la Bârlad, pentru o nouă întâlnire amicală.
La finalul întrevederii, Vasile Ernu a dorit să facă o fotografie de grup cu profesorii, directorii și elevii liceului preferat din județul Vaslui.
La BacFest Bacău
Dan Pachițu / Sălbaticii Copii Dingo
24 septembrie 2022
Vasile Ernu tradus în japoneză – ぼくはソ連生まれ by ヴァシレ・エルヌ
În această săptămână cartea Născut în URSS apare tradusă în limba japoneză la editura Gunzosha Publishing Co.
Traducere – Seiko Takesono.
Urmează Sălbaticii copii dingo și altele sper.
Vasile Ernu este invitatul lunii în vitrina Cărturești Carusel
Scriitor de vitrină este un proiect Cărturești care îi aduce în centrul atenției (a se citi: în vitrină) pe scriitorii voștri preferați. Ideea întâlnirilor din vitrină a venit chiar de la un scriitor – autorul timișorean Robert Șerban ne-a propus proiectul, inspirat de vitrina unei librării Cărturești.
Gazda discuției este Adela Greceanu, poetă și jurnalistă, gazda emisiunii Timpul prezent la Radio România Cultural.
La plăcinte cu Marin Kapuşon & Anatol Mîrzenco & Valera Leovskii & Roma Beats.
Moldova are cea mai bună muzică şi cele mai tari plăcinte.
Eu fiind din vecini de la Cahul.Mulţumeasc şi spor la treabă: la Bucureşti dau eu plăcintele ….
Vasile Ernu: Accent Moldovenesc, Iad Urbanistic în Chișinău și Brazii din Siberia
O, acest loc straniu – Kamceatka / O, acest dulce cuvânt – Kamceatka
Gabriela Vieru / Timpul, iulie 2022
Continuând proiectul memorialistic care l-a însoțit cu prisosință în decursul acestor ani, Vasile Ernu, în Sălbaticii copii dingo (Polirom, 2021, cu ilustrații de Roman Tolici), uzându-se de vis drept foc declanșator al poveștilor ce compun cele patru părți ale cărții, se oprește asupra câtorva teme-cheie pe care le voi avea în vedere, precum adolescența, corpul, libertatea, salvarea, societatea (cu toate straturile ei și schimbările prin care a trecut în decursul a câțiva ani), mentalitățile și comportamentele specifice anilor ‘80-‘90, teme importante nu atât prin rezonanța și recurența lor, cât prin lentila autentică în care ele sunt proiectate. Șiretlicul de la baza tehnicii lui Ernu poate fi interpretat și ca un refuz al „regulilor” clasice ale unei narațiuni, iar o astfel de asumpție ar prelungi în sens metatextual pofigul ce însoțește atitudinea personajelor din gașca adolescentului Vasile Ernu: „Pofig înseamnă abandonul existențial total. Era felul nostru de a spune că refuzăm să ni se impună sau să ni se interzică ceva.” Dacă autorul a vrut sau nu să deconstruiască rigiditatea sistematică ce stă în spatele unui produs precum este romanul, n-am putea decât specula. Cert este că formula docuficțiunii (semnalată de Victor Cobuz în cronica din numărul 1064 al „Observatorului cultural”) i-a asigurat, așa cum e și în cazul autoficțiunii sau a genurilor slab teoretizate, de pildă, o permisivitate compozițională generoasă, atât prin lipsa unor borne formale fixe, deci, reducționiste, proprii traiectului ce asigură un construct naratologic așa cum îl cunoaștem noi, cât și prin deschiderea de tip rizomatic în care aceste formule se încadrează grație absențelor normative mai sus amintite.
Structural vorbind, volumul se împarte în patru cărți, ele desemnând cele patru anotimpuri. În interiorul lor, „totul este adevărat”. Gopnici, copii de aur, burghezi și bandiți, cu toții au rolul lor în comunitate. Doar comunitatea asigură unitate, grație jocului diferențelor și al repetițiilor. Unitate prin multiplicitate. Evoluția se realizează doar la comun. La fel și arta.
Maturizarea, refuzul, salvarea
Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt definitoriu pentru acest volum, cu siguranță aș inventa unul care să cuprindă și maturizarea, și refuzul și salvarea. Ba chiar aș putea discuta de o dinamică a complementarității ce le asigură omniprezența: maturizarea prin refuz generând salvarea sălbaticilor copii
dingo, a căror aventuri ne sunt relatate pe parcursul a celor patru părți. Dar cum anume se realizează ea? Contrar așteptărilor, nu prin reconstrucția fantezistă a unei lumi-enclave în interiorul lumii reale, care deja exista în rândul burgheziei centrale, ci printr-o atitudine revoltată vis‑a‑vis de toate formele culturale și societale, atât mainstream, cât și underground. O dezicere totală față de istoria în curs de formare: „Noi nu
ne doream doar o libertate politică, așa ca în ‘68 […] Noi nu doream doar o libertate socială și economică, uram profund noua și vechea burghezie îmbuibată […] Noi doream libertate totală, eliberare de orice formă de constrângeri, de normele și regulile societății formale și reglementate.” În sens agambenian, am putea specula că forma de viață pe care tânărul Ernu căuta să și-o aproprieze este chiar viața nudă descrisă de Agamben în Homo sacer: o viață readusă la stratul ei pur bazal, apolitic de zoe. Altfel, aici evadarea se realizează întotdeauna împreună, prin tot soiul de escapade și isprăvi, precum e excursia celor patru prieteni în Crimeea (in extenso și noaptea petrecută în palat), întâlnirile și clipele cu Sonia la videosalon sau chiar întrevederile de la cafenelele rezistenței, după cum sunt ele cunoscute. Aici Puterea nu apucă să își manifeste forța, tocmai de aceea ne-ar tenta să credem că ele sunt marcate de atemporalitate și aspațialitate, căci doar așa sustragerea ar fi posibilă.
Dincolo de monografia unor timpuri atât de străine pentru cineva care nu s-a născut și nu a crescut în RSSM-ul acelor ani, lucru care îi asigură din capul locului necesitatea, volumul lui Ernu face obiectul unei interesante panorame a corpului (atât a adolescentului, cât și a persoanei mature). Sunt surprinse diverse mecanisme și experiențe prin care tinerii ajung să își cunoască trupul: „Dacă pentru bătrâni marea e un soi de memorie nostalgică a corpului, pentru copii este exact opusul. Bătrînii trăiesc din memorie, copiii încă nu au amintiri, ci doar curiozități […] Marea te învață cel mai bine să-ți cunoști corpul”, să se raporteze la el și să îl înțeleagă: „Corpul bătrânei părea a fi o poveste opusă poveștii noastre, a corpurilor noastre nepermis de tinere: era povestea fatalității, povestea finalului vieții”. Aș merge până la a spune că acest făgaș interpretativ al corpului prezentat aici merită o analiză exhaustivă într-un eseu aparte, un eseu dedicat exclusiv lui, asta deoarece nu puține sunt trimiterile la trup, la memoria trupului și la maturizarea lui.
Prin stilul discursiv spontan, plin de mărci ale oralității și ale subiectivității cu care ne-a obișnuit, Vasile Ernu încheagă încă un volum necesar literaturii noastre, atât prin atitudinea „fals naivă” cu care se raportează la acea perioadă, ea lipsind din arealul scriitorilor români, după cum bine punctează Mihai
Iovănel în Istoria sa, cât și prin abundența tematică pe care o incorporează cu brio. Conștientă fiind că n-am atins nici jumătate din polii de discuție pe care această carte îi propune, voi încheia afirmând că de departe Sălbaticii copii dingo, fără măcar a încerca acest lucru, reușește performanța sensibilizării oricărui
cititor.