Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog

„INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO

 

La „Intrare liberă”, scriitorii Paula Erizanu, Radu Vancu, Ernest Wichner și Vasile Ernu au discutat cu Mirela Nagât despre literatură în contextul războiului, pe fondul Festivalului Internațional de Literatură de la Odesa, care anul acesta a avut loc la București.

INTRARE LIBERĂ

„Intrare liberă” este un magazin cultural zilnic, în care sunt aduse în prim-planul dezbaterii publice teme culturale definitorii pentru …

  • Importanți scriitori europeni, considerați voci civice marcante, au participat, la București, la Festivalul Internațional de Literatură de la Odesa, organizat, pentru al doilea an, în afara Ucrainei, din cauza invaziei Rusiei în țara vecină. Aici, programul complet al festivalului, desfășurat între 22 și 25 februarie, iar aici, înregistrarea discuțiilor de la festival.
În 22 februarie, la „Intrare liberă”, moderatoarea Mirela Nagâț i-a avut ca invitați pe Paula Erizanu, Radu Vancu, Ernest Wichner, scriitor de limbă germană originar din România, membru fondator al Grupului de Acţiune Banat, şi Vasile Ernu, scriitor născut la Odesa. Temele de discuție: literatură în contextul războiului și al regimurilor autocratice, modul în care literatura prezintă realitatea istorică și solidaritatea scriitorilor cu victimele războaielor şi dictaturilor.

Urmăriți mai jos dialogul:

-
29 February, 2024
Niciun comentariu

VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”

ELENA-CRISTIANA ION— 4 FEBRUARIE 2024 / Cuzanet

Niciodată nu mi-am pus problema că aș putea avea prea multe întrebări, încît să nu știu pe care să le aleg în detrimentul celorlalte. Scriitorul Vasile Ernu mi-a demonstrat contrariul și m-a purtat întîi pe meleagurile copilăriei în URSS, apoi printre realitățile greu de acceptat ale marilor orașe, prin neputința postcomunistă și prin nostalgiile unor vremuri mai voioase, în care îți permiteai să speri la mai bine.

Ați numit copilăria raiul vîrstei. Puteți descrie copilăria în URSS ca pe o perioadă fericită de sine stătătoare sau, mai degrabă, ghidată de naivitatea specifică vîrstei?

Copilăria este percepută, mai ales odată cu vîrsta, ca o perioadă, să zicem, a unui „rai”, pentru că ține de felul în care este organizată societatea. În copilărie, toată lumea te protejează, nu ai responsabilități, ți se iartă totul, ți se oferă totul. La maturitate începi să pierzi din toate aceste avantaje. Vin responsabilități, nimeni nu te mai protejează, trebuie să îi protejezi tu pe alții, nicio greșeală nu ți se mai iartă, iar lucrurile devin din ce în ce mai complicate. Spre exemplu, se zice că de un copil are grijă tot satul, dar nu toate copilăriile sînt fericite. Sînt perioade complicate, în care pot apărea crize economice sau sociale, dar, dincolo de orice, chiar și cînd avem de-a face cu o criză, tot copiii sînt cei mai protejați. În memoria noastră se păstrează amintirea foarte plăcută a acestor chestiuni ce țin de protecție și de apropierea celor mai în vîrstă, care sînt constant alături de tine. În mintea mea asta va rămîne ca „epoca de aur” a vieții.

Dacă ne uităm la toată literatura, chiar dacă au trăit în crize sau războaie, majoritatea scriitorilor au amintiri foarte plăcute. Cînd zici că ai trăit o copilărie frumoasă, nu te referi neapărat nici la regimul în care ai trăit, nici la crizele pe care le-a traversat societatea, ci strict la perioada respectivă. Memoria este selectivă. Cu cît ne distanțăm de copilărie, ea devine tot mai romantică și mai plăcută. 

Știm că perioadele tranzitorii sînt, de multe ori, dificile. Cum vă raportați față de hăul dintre maturitate și adolescență?

Generația mea a prins copilăria anilor ’70. Anii ’70 au fost niște ani stabili. Evident, nu aveam atît de multe mărfuri, dar copilul nu are nevoie de prea multe. Noi credem că avem nevoie, dar omului, în general, îi trebuie foarte puține. De fapt, ceea ce creează o anumită consistență socială este stabilitatea. Copilului nu îi place schimbarea. Părinții să îi fie mereu alături, să știe că dimineața se duce la grădiniță sau la școală și apoi lucrurile să se întîmple pe același calapod. Mai ales că educația este o chestiune destul de conservatoare. Trebuie să aibă locuri de joacă, să aibă prietenii alături de el, să nu se mute în fiecare an îl alt oraș, părinții să nu plece, deoarece se pot crea traume care durează ani de zile. Copilul are nevoie să fie iubit, să fie părinții lîngă el, să aibă timp de el și să fie în atenția lor. Atît vrea un copil – atenție și iubire. Restul, obiecte, jucării, mărfuri sînt total nesemnificative.

Evident, cînd apar crize de tipul „nu avem ce mînca” este o problemă. Copilul nu trebuie să simtă lipsurile astea fundamentale. În sensul ăsta, noi în anii ’70, dincolo de regim (regimul comunist, n.r.), am trăit o perioadă destul de stabilă. Părinții veneau la 16:00 acasă, ceea ce e greu de înțeles astăzi, iar joburile erau și ele foarte stabile.

Crizele noastre au apărut în adolescență. A fost o perioadă în care am simțit această trecere din felul în care am inceput să ne maturizăm, să relaționam cu părinții și cu regimul. Au fost niște vremuri interesante pentru noi, fiindcă am prins și descompunerea regimului comunist, și dizolvarea Uniunii Sovietice. Ceea ce s-a întîmplat după anii ‘80 a fost complicat, noi o luam razna, statul a luat-o razna și eram într-o explozie de liberate, de emoții, de anarhism. După care a venit maturitatea și lucrurile au devenit iar complicate, însă în anii ’90 deja eram mutat în România.

Care este portretul adolescentului Vasile Ernu?

Am fost un copil, să zicem, destul de cuminte. Eram pasionat de lectură. Am fost dintotdeauna un tip foarte curios, îmi plăcea să studiez și să problematizez. Îmi plăcea foarte mult să călătoresc și călătoresc enorm în continuare.

Am schimbat în perioada respectivă multe școli, deși nu eram un copil prea conflictual, și vreo trei orașe. În ultimii ani de liceu am schimbat vreo patru-cinci școli, dar acum, privind în spate, a fost o experiență foarte importantă. Am observat comunități diferite. Copiii muncitorilor trăiau foarte diferit față de cei ai clasei de mijloc, formată din profesori, medici, intelectuali și așa mai departe, care aveau vieți foarte opuse ca stilistică și ca mod de abordare. În schimb, eram foarte activ la capitolul lecturi și asta m-a ajutat mult, mai ales că sfîrșitul anilor ’80 a fost o perioadă dezorganizată, au apărut protestele și mișcările de stradă. După ’90 s-a declanșat haosul total, ceea ce a însemnat ca și următoarea epocă să se afle tot sub această marcă a haosului irațional și a unor explozii de emoții, cînd societatea s-a dizolvat.

Am venit în România și, între ’90 și ’96 am stat la Iași, apoi am stat 10 ani la Cluj, iar pe urmă m-am mutat la București. Am stat în cam toate regiunile și sînt familiar cu Moldova, Ardealul și partea de sud a țării. 

Erați foarte activ la capitolul lecturi. Ce autor v-a rămas în memorie de atunci?

Am avut cîțiva autori pe care i-am citit destul de mult, dar cred că printre cei mai importanți dintre cei pe care i-am descoperit în adolescență se numără Bulgakov. Atunci am citit foarte mult Bulgakov, care venise după o perioadă de cenzură. A fost interzis în anii ’60, ’70 și ‘’80, iar la finalul anilor ’80 a fost repus în circuit. Noi l-am redescoperit și proza lui scurtă a fost cumva o revelație, mai ales romanul Maestrul și Margareta, pe care l-am citit de nenumărate ori și îl știam aproape pe de rost. 

„Imaginea mea despre România era o imagine luată din cărți”

Nu v-ați putea imagina un Chișinău în care să se vorbească doar limba română, după cum ați declarat într-un interviu. Cum vă definiți identitatea basarabeană în raport cu România?

În ’90 lucrurile erau mai radicale și veneau după o lungă perioadă de necunoaștere. Hotarele au fost închise și, de exemplu, în imaginea mea, a fost dificil. Veneam după o perioadă care se numea renaștere națională, în sensul în care ne defineam ca oameni care vorbesc limba română, sîntem români și sîntem frați. Una era discursul și alta era realitatea. Eram destul de romantici.

Eu aveam 19 ani cînd am intrat prima dată în România și am făcut parte din prima generație de studenți. Cît despre români, în sensul practic al cuvîntului, eu nu mai văzusem astfel de oameni. Să nu uităm că am fost rupți de această regiune de la 1812, iar toată modernitatea am trăit-o în Imperiul Țarist. În perioada interbelică am stat împreună foarte puțin, adică doar vreo 22 de ani. Restul am fost doar sub Imperiul Țarist sau doar sub Uniunea Sovietică. Eram formați altfel, aveam altă experiență, alt tip de practici sociale, economice, culinare. Am fost influențați enorm de mult. Mulți dintre noi vorbeam simultan două limbi, eram formatați și pe rusă, și pe română. Lucrurile astea lasă urme, nu ai cum să nu ai un anumit tip de influență, mai ales că vorbim de cîteva generații bune. Bunicii noștri aveau acte țariste, nu aveau acte românești.

Imaginea mea despre România era o imagine luată din cărți. Eu citeam foarte mult și începusem să citesc și literatură română, iar în capul meu era o anumită imagine. Cînd am venit aici, am descoperit o cu totul altă imagine. România era o țară care ieșea dintr-o perioadă autoritară, dură și violentă; ni se părea că este o țară mai săracă decît noi. Sună ca un paradox astăzi, dar ni se părea că venim dintr-o regiune mai prosperă. Din punct de vedere material, noi stăteam ceva mai bine. Nu foarte bine, dar aveam un anumit tip de stabilitate și nu trecusem prin demența ceaușistă.

Mi-a fost foarte greu să mă adaptez. Ceva în capul meu nu se lega cu ce știam eu despre români și cum sînt ei. Realitatea era mult mai dură. Oamenii aveau alte ocupații, alte preocupări, alte obsesii, trebuiau să își rezolve relele postcomuniste și asta a făcut-o o perioadă complicată din punct de vedere relațional. Foarte mulți ne percepeau diferit. Multe discuții se încheiau cu „voi, românii, nu ne înțelegeți” sau „voi sînteți ruși”. Chestii dintr-astea banale, care acum par comice. Deseori ni se reproșa că sîntem altfel și cumva tot vrem să ne identificăm ca români. Vedeam că aceste experiențe ne diferențiază. Acum, cu timpul, am lăsat lucrurile mai moale. Istoric vorbind, sîntem același popor, avem aceeași identitate etnică, lingvistică, dar experiența istorică atît de diferită ne-a diversificat. Asta nu înseamnă că nu sîntem români sau că nu vorbim limba română, dar avem și aceasta experiență de imperiu, de Rusia, care a lăsat niște urme care nu trebuie să ne sperie.

Transilvania are experiența Imperiului Habsburgic, care a lăsat alte urme, așa cum și partea de sud are niște tradiții balcanice, cu influențe ale Imperiului Otoman. Astea sînt realități istorice și trebuie să ne bucurăm de această diversitate.

Noi (moldovenii, n.r.) avem o sensibilitate un pic diferită și un tip de deschidere specific estului. Sîntem sufletiști, ne place să chefuim, avem un alt mod de a percepe timpul, nu sîntem atît de pragmatici. Face parte din experiența socială. Cînd ne ducem în Ardeal, acolo ne speriem: „Ce-i, frate, cum trăiesc oamenii ăștia? Imposibil așa ceva!”. Cu mesele alea ale lor de etichetă, noi murim acolo. Eu nu pot să trăiesc în Ardeal, mă deprimă. Asta nu înseamnă că nu apreciez stilul pe care îl au, chestiile astea țin de culturi comunitare și culturi istorice pe care trebuie să ni le asumăm.

Acum mi se pare că a devenit totul mai echilibrat. S-a schimbat și percepția față de noi. La început ba se speriau, ba nu ne înțelegeau, ba exista o relație puțin tensionată. Lucrurile s-au mai calmat, ba chiar există și un anumit romantism. De exemplu, muzica basarabeană a cucerit aici. Există o întreagă generație de copii care sînt apreciați în România, la fel și scriitorii, cei care fac muzică, medicii. Căsătoriile mixte sînt o treabă foarte importantă. Am observat că a crescut cota. Dacă în anii ’90 eram considerați bandiți, alcoolici și violenți, iar fetele noastre aveau o imagine destul de discutabilă, acum, din contră, mi se pare că imaginea s-a îmbunătățit: „Bă, da’ ăștia sînt foarte faini, e ușor de lucrat cu ei, fetele lor sînt gospodine.” Cu noi e foarte ușor de trăit. Acum nu mai faci chef fără basarabeni, tre’ să-i chemi, că sînt plăcuți la chef, na!

„Educatorul generației voastre nu sînt nici părinții, nici bunicii, ci telefonul”

Ați menționat, la un moment dat, că alienarea s-a stabilit în rîndul tinerilor încă din generația dumneavoastră. Astăzi pare că ne lovim de un abandon existențial fără precedent din ce în ce mai devreme. Care sînt similitudinile? 

M-a pasionat și mă pasionează foarte mult chestia asta, de aceea am și încercat să scriu o carte despre adolescență. Am ajuns la vîrsta la care avem copii din generația voastră. Chiar dacă eu am fost mai leneș și l-am făcut tîrziu, majoritatea prietenilor mei au copii adolescenți sau chiar înspre facultate.

Eu țin foarte mult legătura cu cei tineri. De multe ori se miră: „Aoleu, dar sînteți de-o vîrstă cu părinții mei!”. Dacă ai o atitudine prin care reușești să te apropii de ei, te percep ca fiind mult mai tînăr, chiar dacă te trădează vîrsta. Tinerețea ține mai mult de o stare de spirit, nu de vîrsta biologică efectivă.

Am observat că ceva se întîmplă în toată povestea asta și că nu prea mai înțelegem ce se întîmplă cu cei tineri. Am crezut că dacă ne povestim adolescența noastră îi va ajuta să ne înțeleagă pe noi și pe noi să îi înțelegem pe ei.

S-au schimbat foarte multe pentru că s-a schimbat societatea. S-a schimbat stilul de muncă, s-a schimbat felul de consum, s-a schimbat felul în care ne petrecem timpul. Cel mai tare cred că s-a schimbat tehnologia ca stilistică și ca mod de consum. Înainte tehnologia era foarte „fiziologică”, foarte analogică, iar acum este foarte digitală și totul se petrece în această fugă într-un soi de virtual. Generația voastră este diferită printr-un anumit tip de sensibilitate. Există un nou tip de emoție care s-a construit în jurul vostru. Sînteți mult mai interiorizați, mult mai greu de citit. Noi eram mai „tribali”, în sensul de grupuri mari, acum pare că totul s-a spart în grupuri foarte mici. Pare un fel de depresie, tristețe, abandon, iar asta ține mai ales de relația cu părinții. Generația părinților voștri a fost o generație care a vrut foarte mult să recupereze.

După căderea comunismului, ce am spus? „Ce facem acuma? Tre’ să facem bani, să ne facem casă, să ne întemeiem o viață mai prosperă.” Noi ne temem enorm de sărăcie. Pe voi nu vă mai pasionează chestia asta, dar pe părinții voștri îi pasionează foarte tare. Spunem: „Noi pentru voi facem.”, „Toată ziua stau la lucru pentru tine!”, dar greșim la capitolul ăsta. „N-am avut timp să stau cu tine anul ăsta, dar ți-am cumpărat un telefon nou.”. Oferim aceste recompense materiale și credem că așa am rezolvat. N-aveți nevoie de chestia asta și poate că vă inducem că aveți nevoie, dar ele lasă niște goluri imense. Ca o constatare, mi se pare că generația voastră are un foarte puternic sentiment de abandon de către cei mari. Plus că vine și vîrsta la care, prin natura lucrurilor, te desparți de părinți. Începi să le închizi ușa și nu mai ai nevoie de ei, ba chiar te enervează, pentru că se bagă în viața ta. „Ai lipsit 15 ani și fix acum, la adolescență, te-a apucat grija pentru viața mea?”, iar asta creează un anumit tip de reacție.

Educatorul generației voastre nu sînt nici părinții, nici bunicii, ci telefonul. Asta schimbă foarte mult din datele problemei. E legat și de consum, pentru că voi aveți acces la un consum destul de mare față de generația noastră și chestia asta este ca un drog. De aici apar o mulțime de probleme, este un anumit nonsens care vă agasează, pentru că nici noi nu am reușit să construim ceva care să vă dea o direcție.

Pe mine mă uimește cumva, pentru că îmi amintesc de generația mea ca fiind foarte optimistă și foarte vioaie. Voi nu vă mai bucurați de viață. Asta nu înseamnă că o urîți, dar sînteți mai indiferenți, mai detașați. Poate e mai bine, habar n-am. Sînteți mai pragmatici, dar pragmatismul, de la o vîrstă, pe mine mă sperie. Adolescența nu ar trebui să fie pragmatică. Din punctul meu de vedere, pragmatismul e o chestiune destul de seacă și neinteresantă. Trebuie să existe o perioadă în care visezi și în care faci lucrurile chiar și împotriva intereselor tale. Sînt importante aceste ruperi și acest romantism, pentru că ele sînt cele care îți dau speranță. Speranțele și visele sînt utile pentru construcția umană, dar, cînd tu devii pragmatic de la 13 ani, e scam cumva.

Vasile Ernu, în august 2023, la Zilele Nordului, în Darabani, județul Botoșani, vorbind despre orașele mici

Ne aflăm într-un context în care este firesc să adoptăm un răspuns de tipul „luptă sau fugi”. Care sînt temerile, fricile generației actuale?

Cred că ne confruntăm cu o anumită precaritate, în sensul în care dispar anumite tipuri de munci și apar altele, foarte fragmentare și foarte instabile. Mă sperie ideea că tinerii ajung să schimbe joburi atît de des. Poate părea o viață destul de veselă la început, dar, cu timpul, asta creează o mulțime de probleme. Creează instabilitate și deprofesionalizează foarte mult, pentru că faci multe joburi bucățele pe bucățele. Afectează stilul de viață, iar asta înseamnă că pentru tine devine din ce în ce mai greu să îți construiești o relație, un loc stabil. Intri foarte rapid într-o anumită dependență și într-un șir de depresii, pentru că tipul ăsta de muncă este foarte complicat și foarte epuizant. Nu te gîndești la familie. „Care familie? Eu nu am aia, nu am aia, nu pot să mă concentrez la asta, la o relație stabilă, vedem peste vreo 10 ani.” Dar tu, în 10 ani, ești terminat. Ca stil de viață, lucrurile astea sînt foarte riscante. Au ajuns aici prin mitul flexibilității muncii, care suna foarte bine acum vreo 10 ani. Acum, odată cu vîrsta, îți dai seama ca asta este ceea ce se cheamă în terminologia noastră un „bullshit job”.

Ideea de opt ore de muncă a dispărut aproape complet, toată lumea muncește cîte 13-14 ore. Pandemia a împins lumea spre munca de la domiciliu, ceea ce e un mare risc, din cauza faptului că ne schimbă spațiul privat în spațiu de producție. Înainte, veneai acasă, te deconectai de job, pentru că plecai de la birou, iar acasă era spațiul tău intim. Aveai familie, n-aveai familie, prieteni sau copii, era locul unde găteai, unde discutai, unde te uitai la un film, unde citeai o carte. Acum nu, biroul tău e acasă și tot timpul ești conectat la ideea de muncă. Dacă ne uităm la cei care lucrează de acasă – că avem toți genul ăsta de prieteni – la un moment dat umblă cu laptopul la baie, la bucătărie, cu copilul. Copilul zice: „Mami, hai să ne jucăm!” și ea îi răspunde: „Stai, că am de trimis mail, am deadline, nu pot.” Din punctul meu de vedere, trebuie să facem o distincție foarte clară între timpul de lucru și timpul de odihnă, între spațiul privat și spațiul de producție. Dacă nu distingem lucrurile astea, pur și simplu ne facem viața un iad. Mai grav, afectăm enorm viața celor din jurul nostru, a partenerilor de viață, iar dacă avem și copii, îi distrugem.

„România a devenit tot mai monoetnică”

Am remarcat că textul dumnevoastră despre mitul multiculturalității din Timișoara, deși nu a îndemnat la conflict, a stîrnit un val de reacții pe rețelele de socializare. Cum vă raportați față de acestea?

Am stat vara asta în Timișoara, pentru că am avut mai multe burse și proiecte, dintre care o bursă de scriitor, adică de creație, și o bursă de cercetare a infrastructurii și a felului în care această infrastructură devine o parte a culturii și influențează cultura orașului. Am lucrat pe piețele de vechituri din acele bazaruri de haine, care la ei sînt foarte dezvoltate.

Îmi este destul de cunoscut orașul, iar ceea ce încercam să arăt este că e destul de riscant ca Timișoara să trăiască într-o imagine falsă despre sine. Are destul de multe constructe dintr-astea, care au fost valabile cîndva, cu o istorie destul de interesantă și complicată, dar orașul s-a schimbat enorm în ultimii 50-60 de ani. Faptul că noi nu ținem cont de aceste schimbări mi se pare o problemă. Cînd vorbim despre orașul actual, trebuie să ținem cont de ce tip de societate avem, ce tip de organizare socială, ce tip de stratificări sociale, ce fel de comunități există, pentru a putea crea politici și mecanisme reale pentru o populație reală. Nu poți să spui că la noi în oraș este multiculturalism, că există comunități germane, maghiare, evreiești. Oameni buni, așa ceva nu mai există de mult, de vreo 60 de ani! S-a distrus chestia asta, pentru că s-a schimbat populația. E plăcut să trăiești într-un mit cum că este o societate multiculturală și în realitate să avem dovada că este un oraș care se manifestă cu destul de multă violență. Comunitățile reale, etnice, precum comunitatea romă, sînt violent atacate și scoase din circuit.

Am un foarte mare respect față de oraș și față de cetățenii acestuia, dar datoria mea este să arăt acolo unde sînt probleme, mai ales că am ochiul format. Corpul social trebuie îngrijit și el. Nu e plăcut să realizezi că ai trăit într-o poveste falsă.

Iașul are și el multe probleme, de București nici nu mai zic. În zona de Banat ei au și un orgoliu exacerbat, nu le-ar strica puțină modestie moldovenească. De-aia zic că ar trebui să mai facem schimburi de populație, bănățenii să stea puțin prin Vaslui și vasluienii prin Banat, să se mai schimbe relațiile. Aștia sînt prea modești, ăilalți prea orgolioși și au ce învață unii de la alții.

 Considerați că  ar mai putea exista o „capitală a diversității” în țara noastră?

Cînd a avut loc Unirea, România era mult mai diversă din punct de vedere etnic. În perioada interbelică și mai ales în perioada comunistă, tendința a fost aceea de unificare națională. Comunitatea evreiască a plecat, iar comunitatea germană s-a retras și ea aproape total. Înseamnă că Sibiul nu mai are nicio legătură cu sașii dinainte, în afara moștenirii culturale și a clădirilor care au rămas. În rest, acolo nu mai există așa ceva, așa cum și Timișoara și-a pierdut toată comunitatea evreiască și aproape toată comunitatea germană. Mai există o mică comunitate maghiară și o comunitate sîrbă, mică și ea. În schimb, apar alte comunități, cea romă este foarte puternică, italienii, care au început să își facă business-uri și așa mai departe.

România a devenit mult mai monoetnică. Comunitatea maghiară din Transilvania a scăzut foarte mult. Clujul, care le-a aparținut cumva prin identitate și construct, acum are o minoritate sub 20% de maghiari. Nu mai zic de sudul României, cum este Dobrogea, foarte pestriț etnic și foarte interesant, care a devenit și el tot mai monoetnic. Românii au început să domine peste tot, turci, lipoveni și tătari tot mai puțini. Mulți dintre ei au început să nu mai vorbească limba lor, ci să vorbească doar în română. Trebuie să ținem cont de chestiunea asta și să îi protejăm pe cei mai mici, să îi ajutăm să își păstreze identitatea. Există această identitate românească care a cucerit tot și asta este. Țara ne aparține, ce facem cu ea este altă poveste. Cum o gospodărim vedem deja din realitățile curente. 

Acolo unde există comunitate, găsești și cultură bună”

Una dintre plăcerile dumnevoastră este să călătoriți. Ați cutreierat orașe precum Clujul și, cel mai recent, Timișoara, o adevărată capitală culturală. Cu toate acestea, anii studenției i-ați petrecut la Iași. Ce lipsește din peisajul orașului?

Din punctul meu de vedere, Iașul este, indiscutabil, orașul numărul 2 al României, chiar dacă este în concurență directă cu Clujul. Hai să zicem că sînt aceste trei orașe reprezentative ale țării, printre care și Bucureștiul, care este capitala și, ca mărime, iese puțin din circuit, fiind cel mai mare și mai puternic.

Iașul nu are nevoie să fie capitală europeană, asta e o chestiune de joc și de proiect. Evident, e important să cîștige un asemenea proiect, pentru că e vorba de banii care vin și așa mai apare un cinema, o școală, o sală de spectacole, dar sînt chestiuni mai degrabă financiare. Eu nu cred că Timișoara se va schimba foarte mult după acest titlu. Timișoara va reveni la ce a fost și ce este în continuare. Dacă ea are putere, poate să devină un centru important, dar, în orice caz, din mai multe cauze, nu va bate niciodată Iașul la capitolul cultural.

În acest moment, din punctul de vedere al resursei umane, Iașul este pe primul loc după București. De ce se întîmplă asta e o chestiune istorică, care ține de infrastructură, de tradiție, de liceele pe care le are, de universitate. De asemenea, este regiunea care are cea mai multă populație și, evident, contează și asta. Organizarea socială este un pic mai diferită, nu este atît de individualistă, ci puțin mai comunitară. Cultura este o chestiune comunitară, iar acolo unde există comunitate, găsești și cultură bună. Unde se merge pe „fiecare-i pentru el”, acolo e moarte curată; se poate găsi carne mai bună, dar niciodată cultură mai bună.

Dacă economia funcționează după criterii de cumulare, cultura funcționează după fix opusul, adică după criterii de dăruire, de a da în afara ta lucruri pe care nu poți pune preț.

Universitatea din Iași are cîteva mici probleme. Ar trebui să își regîndească strategiile și să înțeleagă că Iașul este plasat pe flancul estic și că poate atrage toată populația din zona Ucrainei și Republicii Moldova, pentru că este parte a comunității europene. Poate deveni unul dintre cele mai importante campusuri, mai ales că războiul a schimbat multe. Oamenii din zona de est încearcă acum să se cupleze la spațiul ăsta european, care e mult mai ofertant și economic, și ca stabilitate a vieții.

Mai mult, Iașul ar putea deveni un soi de locomotivă pentru Chișinău și ar putea fi astfel cea mai importantă zonă urbană din regiune. Zona de Iași și zona Moldovei ar putea deveni, în următoarea perioadă, cea mai importantă zonă din România ca formă de dezvoltare după București, dar clar mai important decît flancul vestic, cum este Timișoara, ba chiar mai important decît zona Clujului. Astea trebuie gîndite, fiindcă e nevoie și de o infrastructură destul de mare. Aeroportul trebuie să își facă două piste, trebuie să își facă un aeroport comercial mai puternic și trebuie o autostradă care să unească centrele Iași-București-Chișinău.

Observ cît de tare se dezvoltă și urbanistic, dar aici am multe rețineri. Chiar am fost în toamnă și am cîteva critici. Mie nu îmi place mall-ul, atît de lăudat în Iași, acel Palas Mall de lîngă Palatul Culturii. Mi se pare că a devenit foarte riscant, deoarece cucerește centrul. Centrul Iașului, care tradițional era pe axa Copou, unea mitropolia, teatrul și apoi ducea la Palat, acum este acaparat de acest mall. Lumea deja identifică Iașul cu mall-ul, lucru care este de neacceptat, fiindcă este un element pur comercial, n-are nicio treabă cu orașul în sine. Trebuie analizată foarte bine situația, pentru că schimbă croiul și dinamica orașului, care afectează viața socială. Poate să-l aglomereze enorm de mult, poate să-l facă un iad urban sau poate să-l dinamizeze.

Sper că sînt suficienți oameni inteligenți și pricepuți, pentru că trebuie să existe și un anumit tip de presiune. Mi se pare că Iașul este un pic prea cuminte la capitolul rezistență a populației. Adică este o populație prea blîndă cu administrația și cu aceste proiecte. Populația trebuie să reacționeze.

În același timp, mi se pare că, în acest moment, în Iași, totuși, se trăiește mult mai confortabil decît în Cluj. Cluj a devenit foarte agresiv, foarte scump și foarte violent, în sensul ăsta urban. Timișoara este foarte confortabilă la acest capitol.

În acest moment, dacă aș avea de ales între două orașe ale confortului, cred că Iași e printre primele. Există încă o mișcare destul de lejeră. Oamenii încă nu sînt atît de stresați. Observ și școlile, sînt încă bunicele. Se mănîncă bine. Sînt cafenele. Este viață de noapte. Timișoara nu are viață de noapte, asta m-a mirat. Nu-mi plac orașele fără viață de noapte, dar asta e o tradiție de dincolo de munți. Dincolo de munți, oamenii se culcă de la ora 9:00. În partea asta de munți, este oleacă altfel. Moldovenii sînt mai agitați, nu le place să stea, uită să iasă din beci. Asta face parte din viața noastră. Nu trebuie să ne temem de lucrul ăsta.

„S-ar putea să plătiți nu atît problemele voastre, cît problemele părinților voștri”

Mediul politic pare să nu fie de interes pentru tineri, deși, inevitabil, acesta îi va afecta mai devreme sau mai tîrziu. Putem spera la un soi de „conștiință socio-politică” în rîndul acestora?

Mi se pare că generația asta este destul de depolitizată, în sensul în care politicul e văzut destul de tehnic – piste de biciclete, eco foarte abstract, un anumit tip de confort de viață, care este bine să fie dorit, evident. E puțin straniu, e o generație mult mai pragmatică. Sînt mult mai sensibili decît noi la, de exemplu, partea asta de anumite de toxicități, la un tip de violență, la anumite agresivități verbale, relaționale, care pentru noi nu sînt atît de dificile. Mă gîndesc că noi am fost crescuți într-o cultură mult mai violentă.  

În același timp, mi se pare că sînt destul de detașați, dar nu e vina lor atît de mult, cît e vina noastră, a felului în care noi i-am protejat. Am făcut un exces de protecție în ceea ce îi privește. Departe de aceste elemente, felul în care noi am construit această societate, felul în care arată țara noastră, felul în care arată nu doar țara noastră, ci și întreaga regiune și întregul angrenaj european, face ca ei să fie puțin mai detașați și cumva este vina noastră dacă ei nu o să fie implicați în aceste procese. Probabil vor veni și peste ei destul de multe probleme, pentru că fiecare generație va plăti cumva, cu toate că de multe ori s-ar putea să plătiți nu atît problemele voastre, cît problemele părinților voștri, adică greșelile noastre. Noi sperăm că voi o să fiți ceva mai inteligenți și o să faceți lucrurile mai bine, cu o societate ceva mai echilibrată, cu toate că, la cum arată lucrurile, nu vreau să bag mîna în foc. Veniți într-o lume deloc stabilă, destul de cinică și destul de perversă. Asta este, o să vă descurcați voi, că sînteți deștepți!

Traversăm o perioadă dificilă, cu multe suișuri și coborîșuri. Ne deconectăm de prezent și romantizăm din plin trecutul. Cum ajungem, ca popor, să ne îmbrățișăm trecutul, să-l vedem și să-l acceptăm cu toate relele sale?

Nu va fi simplu, tocmai pentru că tindem să romantizăm trecutul. Dacă vorbim de bunicii noștri, ei au prins interbelicul, au fost anii ’60-’70, care arată acum destul de interesant,  mai ales cînd ne uităm la imagini și vedem cum se distrau sau cum trăiau părinții noștri sau bunicii voștri.  În același timp, fiind într-un regim destul de complicat și mai autoritar, a existat o dezvoltare socială economică destul de complexă. Urcînd spre anii ’60-’70, iar asta o putem vedea din arhive, educația, școala, sportul, filmul, cultura, arată destul de atractiv. Anii ’80 arată catastrofal,  pentru că a fost perioada ceaușistă, iar pe urmă vine perioada anilor ’90, care este un haos total și nimeni nu mai înțelege ce se întîmplă.

Toate aceste trecuturi vin peste noi cu toate problemele sociale pe care nu le-am rezolvat la timp. Multe ni se trag din acele epoci, sînt ca niște boli cronice. Cred că trebuie să existe un fel de împăcare; să acceptăm lucrurile. Atît au făcut părinții noștri, trebuie să-i înțelegem și pe ei. Evident, trebuie să condamnăm unele lucruri: „De ce ați acceptat atît de mult? De ce n-ați luat măsuri?”. Nu sîntem nici în cea mai proastă situație, dar nici în cea mai bună. Nu trebuie să privim cu ură la noi, dar nici să credem că sîntem buricul pămîntului. Avem și părți bune, și părți slabe, trebuie să ne înțelegem și să ne evaluăm corect. Sper să cădem la un fel de împăcare socială, dar fără a accepta mari compromisuri.

„Sălbaticii copii dingo” au crescut/crezut în imperiul sovietic, l-au privit prăbușindu-se, după care nu au mai crezut în nimic. Cum tratăm rana cîinelui dingo, fără ca acesta, resălbăticit, să ne atace?

Noi am fost o generație care s-a resălbăticit în anii ‘90. Am devenit destul de cinici, fiindcă am crezut că vom acumula foarte mult și vom schimba lumea. Realitatea arată că am pierdut pe foarte multe planuri. Am cîștigat pe chestii personale, private, dar ca societate am pierdut, pentru că am destructurat o comunitate destul de complexă și n-am pus de multe ori nimic în loc. În același timp, vin copiii noștri, care au alte cerințe de la viață, vor să aibă mai mult timp pentru ei, vor să aibă un anumit de confort cu un preț nu atît de mare.

Noi am plătit un preț prea mare pentru confortul care îl avem, de multe ori am ne-am epuizat viața fără să ne dăm seama că, de fapt, pierdem în loc să cîștigăm. Astfel, cred în acest tip de a ajunge la o înțelepciune și să înțelegem unde greșim față de cei tineri. Noi încercăm acum să vă impunem o mulțime de lucruri și deseori vă facem reproșuri că nu sînteți așa, nu sînteți așa, nu sînteți așa. Nu înțelegem că aceste reproșuri sînt, de fapt, problemele noastre nerezolvate, că noi v-am creat o mulțime de probleme și, în loc să ne asumăm problemele noastre, dăm vina pe voi. E foarte greu să accepți că ești înfrînt.

Ne place să ne jucăm, să ne credem victorioși, să zicem că noi am cîștigat, dar trebuie să fim demni și să spunem că sînt lucruri pe care le-am făcut prost, că e bine să nu călcați pe aceste urme, să nu faceți acele greșeli pe care le-am făcut noi, adică să încercați să aveți mai mult timp cu voi înșivă, cu prietenii voștri, cu copiii voștri. E important să ai o viață materială stabilă, trebuie să țineți la ea, dar nu trebuie să vă înlocuiască viața propriu-zisă.

Scurtă biografie

Vasile Ernu (n. 1971, la Odesa, azi Ucraina, în fosta URSS) este scriitor român și eseist. Este absolvent al Facultății de Filosofie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 1996) și al masterului de filosofie (Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj, 1997). A fost redactor-fondator al revistei „Philosophy&Stuff” și redactor asociat al revistei „Ideea. artă+societate”. A activat în cadrul Fundației „Idea” și Fundației „Tranzit”, Editura „Idea” și Editura „Polirom”. În ultimii ani, a ținut rubrici de opinie în „România Liberă”, „Adevărul”, „Timpul”, „HotNews”, „Libertatea”, precum și rubrici permanente în revistele culturale „Noua Literatură”, „Suplimentul de Cultură„ și „Observator Cultural”. Vasile Ernu este unul dintre fondatorii și coordonatorii platformei „Critic Atac”.

***

Surse fotografii: www.ernu.rowww.facebook.com

-
29 February, 2024
Niciun comentariu

Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI

Scena 9 – 29 decembrie 2023

Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte, e o carte recentă, dar mi s-a părut parcă scrisă în altă vreme, cu o dragoste pentru literatură care are în ea deopotrivă ceva fanatic și ușor aristocratic. Această pasiune se vede mai bine în scrisorile din 2010, care – deși mai puțin solemne și mai ludice decât cele noi – își pun marile probleme literare dintr-o postură conștientă de sine, dar nu artificială, care se vede poate inclusiv în alegerea unui gen revolut ca cel epistolar. Trebuie literatura să vizeze viața? E mai important stilul? E literatura un act de comunicare sau unul autotelic? E important să ai exercițiul marilor clasici? Până și întrebarea asta ciudată, care tot revine, după mine aiurea: care este cel mai mare scriitor modern?

Acolo, Stănescu are ochiul mai rece și Ernu face apologia unei arte ce sapă după „sensuri care să ne lămurească în micile noastre frământări”. Spun mai rece pentru că, nu știu dacă pentru că brava sau nu, Stănescu merge suficient de departe cât să declare că nu crede „în literatură ca formă de comunicare cu aproapele”. E o poziție extremă, care-i lasă literaturii deschisă numai poarta autoexpresiei și m-am găsit, în această mahie douămiistă, mai degrabă de partea lui Ernu, deși ideea lui că literatura ar trebui, de fapt, „să salveze” e aproape romantică în idealismul ei.

Își știu foarte bine literatura amândoi, dar pe liniile trasate de această diferență, modernitățile lor predilecte diferă. Ernu vine din Mantaua lui Gogol, Stănescu din modernismul anglo-saxon (tu soseai din vieți, eu veneam din morți, ca Tori Amos și Kafka). E, firește, de așteptat ca cineva care cere literaturii să vindece lumea să-și găsească rădăcini în literatura existențială rusă și să vadă ceva gratuit și, în termeni creștini, zadarnic în inteligența stilistică și efortul artistic al lui Joyce, de pildă, așa cum un sceptic nu poate să declare cu mâna pe inimă și fără să se simtă ridicol că vrea să ajungă prin ce scrie la „sufletul lumii”.

Dar dincolo de distanțele astea de educație și predilecție, diferențele între ei sunt mici – cum observă și Vancu în prefață, și mi s-a întâmplat să citesc scrisorile fără să știu întotdeauna cine le scrie și fără ca asta să conteze. Mi-au lăsat impresia unei autentice libertăți artistice, una care-și pune problemele artei dinăuntru, cu puține fasoane și ținute în frâu câte sunt, o libertate făcută posibilă de o prietenie care, ca să citez din clasici, e egalitate.

Scrisorile noi, de anul ăsta, publicate mai întâi pe Scena9, păstrează diferențele, care parcă între timp s-au mărit. În ele, Ernu e și mai concentrat asupra mizei sociale a literaturii, dar parcă fără același entuziasm, Stănescu și mai convins că e fantasmatică pretenția ca arta să ofere „chei morale” ale existenței, de unde și aerul lor ușor melancolic. „E o perioadă a marilor abandonuri, a lepădării orgoliului și a căutării de drumuri cât mai ascunse”, în niciun caz a proiectelor.

Dincolo de notele astea pesimiste, promisiunea din prima parte de a discuta romanul sud-american nu e îndeplinită nici un deceniu mai târziu, și se învârt în jurul acelorași nume și acelorași probleme și în cele noi; mai nou e Franzen, dar rușii rămân centrul acestui canon, în unele cazuri până la saturație. Ernu trage tot timpul discuția pe teritoriile pe care se simte cel mai sigur, deși uneori ar fi fost profitabilă discutarea scopului literaturii în lumina modernismului francez, de pildă, care e lipsit de accentele paroxiste ale prozei ruse și ne oferă romane ceva mai limpezi, în care nu te întâlnești cu Dumnezeu la fiecare colț de stradă și nu orice respirație e o rugăciune interioară. În orice caz, scrisorile sunt un tur de forță: Radu Vancu vorbește în prefață despre fanatism și cred că într-adevăr asta este. Îl recunosc în mine însumi, dar într-o formă decăzută. Cred că de fapt mi-au adus aminte de vremurile în care chiar credeam că literatura poate să vindece lumea – poate de-asta mi-a plăcut atât și i-am citit cu admirație.

-
11 January, 2024
Niciun comentariu

2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural

Observator cultural 09.01.2024

”Bogdan-Alexandru Stănescu și Vasile Ernu și-au reeditat schimbul epistolar publicat în 2010, la care au adăugat și o serie nouă de scrisori din ultimul an. Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte (Editura Trei) este o carte despre importanța literaturii în viețile noastre, despre rolul acesteia în societate și despre posibilitățile sale în vremuri de criză ca ale noastre.

Vasile Ernu și-a publicat și partea a doua a Jurnalului la sfîrșitul lumii (Editura Cartier), care strînge postările consistente de pe Facebook ale autorului, prin care cred că Ernu s-a impus, cel puțin la fel de mult ca prin cărțile sale, ca una dintre cele mai importante voci ale vieții noastre sociale. ”

link comentarii

-
11 January, 2024
Niciun comentariu

INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural

ClipTVR is a Romanian public broadcast service.Wikipedia507 views 14 Dec 2023O p​ledoarie pentru literatură, azi, la #IntrareLiberă, de la ora 19.00, susţinută de scriitorii Vasile Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu pornind de la recentul lor volum epistolar „Centrul nu se mai susţine. Ceea ce ne desparte”. Cei doi scriitori sunt invitaţii Mirelei Nagâţ, alături de criticul literar Adina Diniţoiu şi de jurnalistul cultural Matei Martin de la Radio România Cultural. Nu rataţi o discuţie pasionantă despre rolul literaturii şi responsabilitatea scriitorului, despre marea literatură rusă şi cum ne raportăm la ea în vremea războiului, despre relaţia scriitorilor cu puterea sau despre cum s-a transformat literatura în era digitală şi a corectitudinii politice. O bună ocazie de a afla şi câteva din preferinţele literare ale invitaţilor.

Producător Anca Lazarescu

-
11 January, 2024
Niciun comentariu

Lansare – Centrul nu se mai susține

-
10 January, 2024
Niciun comentariu

Bursieri Taifas

14 noiembrie, la ora 18.30, la Librăria La Două Bufnițe, ne revedem cu rezidenții Taifas:
🔸 Moni Stanila
🔸 Alexandru Vakulovski
🔸 Adrian Schiop
🔸 Vasile Ernu
pentru a vedea rezultatele șederii lor în Timișoara și ce se va întâmpla de-aici încolo.

-
14 November, 2023
Niciun comentariu

Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte


Când a început războiul am lăsat baltă toate proiectele mele legate de scris. Nu mai vedeam niciun rost – depresia şi disperarea mă bântuiau.

La târgul Bookfest Bogdan a venit şi m-a întrebat dacă nu vreau să reluam o veche corespondență. Nu ştiu de unde-i venise această nevoie. La mine părea un capitol închis definitiv. Ne părăsise şi “naşul” care ne susținea şi citea – dragul de Cosaşu.Am zis că meditez. Ne leagă o veche prietenie – genul de prietenie tăcută: multe nopți am tăcut împreună. Dar am mai şi scris.
În materie de literatură Bogdan este un profesionist ceea ce nu se poate spune despre mine – dar avem ce ne spune. Ambii suntem suficienți de inteligenți şi educați, cu experiența aripilor frânte nu odată. Dar de la o vârstă ne cam știm locul – fără a epatat dar şi fără falsă modestie. Adică indiferent de micile sau marile războaie din jur știm că trebuie să ne vedem de drum şi de cărțile noastre.
Am decis greu să reintru în joc: mai mult din nevoia de a-mi păstra mintea mai limpede. Eram undeva prin Transnistria cu copilul – eu voiam să plec spre Odessa iar Saşa mi-a pus interdicție. Am ascultat şi eu odată corect. A doua zi Odessa avea să fie bombardată.
Şi eu am început să scriu prima scrisoare, Bogdan a răspuns – şi iată cartea. Textele au fost găzduite de scena9.ro.

Apare la Editura Trei cu ilustrații superbe făcute de Andrei Gamarţ. Cu doua texte despre ce facem semnate de Radu Cosașu și Radu Vancu.

Mulțumesc tuturor pentru implicare și susținere și lui Bogdan spor pe unde e că eu tot pe drumuri.
Salutări din Timișoara.
În câteva săptămâni va apărea.

-
11 October, 2023
Niciun comentariu

Cum să fugi de Untold şi Gheboasa? Doar Darabani ne mai poate salva…

—–

Nu prea ai cum să fugi – sunt cumva fenomene esențiale care sintetizează spiritul vremurilor. Gheboasa e deja ceva vechi descoperit acum de clasa de mijloc untoldisterică – copiii noștri ascultă demult asta. Nimic nou sub soare – povestim separat.

Untold – un soi de mașină de făcut bani pe model a la Cluj – corupție cât cuprinde dar din aia a gulerelor albe, organizare haotică, exploatare cinică dar împachetat cu un PR şi marketing agresiv. Vedeți pe pagina prietenului Pavel Lucescu (şi Sorin Simon) discuții serioase despre asta – Colectiv e acolo. Tot spun: Cluj model de dezvoltare a la Boc e o catastrofă pe termen mediu şi lung – păcat de acel oraș pe care-l iubesc căci am fost şi clujean. Utold e fanionul genului.

Eu zic pas acestui model.

De ani de zile caut variante alternative – mici festivaluri, organizări alternative de odihnă care să fie şi utile. Şi am o mulțime de modele şi recomandări.

Anul acesta am mers la Zilele Nordului, ediţia X, la Darabani – la Polul Nord al țării.

O să povestesc pe îndelete când ajung acasă la un birou nu de pe telefon – dar aici e locul de refugiu de alde Untold & alte isterii de masă. Nu zic că nu e nevoie de festivaluri mari – e nevoie dar ceva mai responsabile nu mașinărie cinică de făcut bani cu riscuri imense pe seama unei nevoi disperate de marcă de clasă – sunt la Untold deci sunt superior, Nu – eşti doar fraierit puţin cam mult.

Ștefan Teișanu – directorul festivalului ZN este şi directorul Centrului Cultural Cluj dar e din Darabani. Râdeam – ah, ţi-ai făcut loc de refugiu de Untold care e în același timp. Şi bine a făcut – un model demn de urmat şi reprodus la nivel local în multe regiuni.

Ce e fain la Zilele Nordului?

E un festival mic dar nu foarte mic – oferta de evenimente e copleșitoare.

În primul rând e comunitar – asta este cel mai important: se face pentru oameni, pentru comunitate, în comunitate şi cam pentru toate vârstele. La costuri minime – accesibile oricui.

Vrei muzică – ai cam toată gama: seri lungi de muzică destul de diversă şi bună. ŞI în Darabani şi în Poiana de lângă Darabani.

Vrei sport: ai maraton, ai ciclism şi alte ocupații.

Ai adolescenți şi studenți: ai zeci de ateliere pe diverse domenii cu invitați unul şi unul.

Ai copii: ai diverse ateliere şi evenimente pentru ei.

Vrei aventuri culinare: ai două trasee culinare şi un Campionat al borșurilor moldovenești.

Vrei geografie: ai trasee pe Prut şi prin satele dimprejur.

Vrei film – ai film, vrei literatură – ai literatură.

Şi lungi dezbateri pe teme sociale durute: discuțiile de aici au fost o revelație pentru mine – de un nivel uh. Ca să nu mai vorbesc despre discuțiile aplicate pe diverse categorii sociale şi profesionale legate de problemele şi dezvoltarea comunitară locală. Vrei voluntariat – ai toate ofertele.

Unii stau cazați la puținele hoteluri din zonă, alții stau cazați la familiile locale, alții cu cortul într-un camping amenajat.

Poţi veni cu familia, cu gașca, cu tot ce vrei. Ai timp de discuții şi să cunoşti oameni noi – lucru tot mai rar întâlnit pe la noi.

Eu de pe acum anunț că la anul voi fi prezent şi la ZN 11. Chiar dacă nu mă mai invită vin – am zis, am zis. Am stat la Koket 😉 – dimineața-mi beam cafeaua pe la 6-7 cu muncitorii la povesti – ei sutica, eu cafeaua. Adorabili.

Mulțumesc Darabani – mulțumesc Zilele Nordului. Un oraş, un festival şi o zonă de care m-am îndrăgostit. Tihnă plăcută cu mult folos. Că aşai la Darabani şi la Zilele Nordului.

Nu-l ratați la anul!

Zilele NorduluiPrimaria DarabaniȘtefan TeișanuVasile ErnuVasile Ernu – autor

Foto: Zilele Nordului

-
11 September, 2023
Niciun comentariu

”Profesorul tău e mult mai interesant decât cel din La Casa de Papel.”

Eu lucrez programatic – dacă nu am termeni, date exacte eu nu pot lucra. Chiar și în perioadele mele cele mai depresive și explodate pot lucra ca un ceas elvețian. Asta e partea protestantă din mine.

Dar am și cea estică mai mistică și pravoslavnică – când totul e gata pot arunca la gunoi totul: ca o stare de fatalitate. Această ultimă parte e ceva inserat cumva de un soi de fatalism istoric existențial care nu ține de mine.

Dar lucrez cu program și istoria-mi distruge programul. Nemilos.

Trebuia deja să termin două cărți: dar nu aveam de unde să știu că va fi război. Mama se pregătește să moară și Generația canibală se amână, dar nu mult.

Ca să ies din criza războiului a trebuit să scriu sute de texte despre est și efectele războiului. Acum mai puțin.

Războiul m-a scos total din rit mai bine de un an jumate. A lovit mai crunt decât moarte mamei. Nu credeam.

Mama a murit senină – războiul aduce o moarte violentă fără sens ceea ce face violența și cursul istoric insuportabile

Dar am publicat un Jurnal la sfîrșitul lumii II (editura Cartier) și am terminat cu Bogdan-Alexandru Stănescu – Ceea ce ne desparte II. Asta așa de criză.

Dar sper să termin anul acesta una din cele două – e timpul să râdem fie și amar în fața morții.

Iar uneori complimentele ”motivaționale” vin de unde te aștepți cel mai puțin.

Când am citit în Libertatea interviul cu Darko Perić – Helsinki din La Casa de Papel am rămas surprins de referința la mine – zice: “Dar am găsit o librărie foarte faină pe Lipscani, Cărturești. Acolo am descoperit un scriitor moldovean, Vasile Ernu. Sunt fan, am citit „Bandiții” și acum citesc „Sectanții”.”

I-am scris, firește. Oricum Sașa nu mă credea 😉. Mi-a răspuns.

”Salut Vasile,

mulțumesc pentru mail. Uite ce coincidență, chiar anul trecut am luat Bandiții când am fost în București și anul ăsta am cumpărat Sectanții la Cluj, și după aia mi-au făcut fetele interviu.

Îmi place mult stilul tău de a scrie și vreau să zic că profesorul tău e mult mai interesant decât cel din La Casa de Papel.

Sper că într-o bună zi ne vom întâlni sau la București sau la Barcelona.

Și chiar m-aș bucură să îmi trimiți cărți.

Saluta-l pe Sașa din partea mea. 😉

Numai bine și ținem legătura.

Cu drag,

Darko”

E măgulitor. Așa că trebuie să termin: omul așteaptă.

-
28 August, 2023
Niciun comentariu
keep looking »