De ce „istoria lui Manolescu“ se măsoară înainte de a fi citită?
Incepind cu acest numar al Observatorului Culutral (463) repornesc rubrica Ceea ce ne desparte, pe care o voi tine impreuna cu amicul meu Bogdan-Alexandru Stănescu. E un sir de epistole legate de literatura.
Dragă Bogdan,
După o lungă pauză, iată că revin. Unde rămăseserăm? De fapt, nu mai contează atît de mult, căci ne aflăm în proximitatea aceloraşi obsesii.
Discutam cu un bun amic o poveste cu tîlc. Una cunoscută, dar rareori amintită. Povestea porneşte de la o observaţie simplă: literatura este singura artă cu o istorie atît de veche care nu a trecut prin schimbări radicale. Adică nu numai că un cititor de secolul XXI poate citi şi pricepe fără dificultate sensul unui Homer sau Dante, T.S. Eliot sau Brodsky, al Bibliei sau al lui Nabokov, dar şi aceşti autori s-ar putea citi între ei fără probleme. Sînt convins că şi Nabokov îl poate citi şi înţelege pe Dante, şi invers, fără impedimente majore. Homer ar putea „citi“ fără dificultate şi fără intermediari romane ca Doamna Bovary, Muntele vrăjit sau chiar Ulise. Trecînd peste elementele pur tehnice (limbă, alfabet, text scris etc.), literatura în înţelesul cel mai larg nu a suferit nici o schimbare esenţială şi radicală. Excepţie fac avangarda şi anumite curente experimentale, însă ele au fost şi vor rămîne marginale în literatură.
Ca să ne dăm seama de unele schimbări fundamentale în alte arte, putem lua două exemple la îndemînă: artele vizuale şi muzica. Ţi-l imaginezi pe Bach ascultînd muzică dodecafonică sau pe Händel ascultînd punk industrial? Nu e imposibil, dar cu siguranţă ar fi nevoie de intermediari şi explicaţii. Între Michelangelo şi Malevici, ca să continui cu exemple ceva mai uşor de imaginat, e o prăpastie de netrecut, ca să nu mai zic că o conexiune între Da Vinci şi Duchamp necesită o armată de specialişti şi cîteva instituţii. Malevici îl poate privi şi înţelege pe Michelangelo, însă invers, procesul e de neimaginat. Mă îndoiesc că Da Vinci, cu toate aptitudinile lui tehnice, ar putea percepe pisoarul lui Duchamp ca pe o operă de artă. Această „lectură inversă“ e imposibilă din cauza unor rupturi radicale, a unor „revoluţii conceptuale“. În anumite momente, în aceste domenii s-au schimbat date fundamentale, astfel încît, pentru ca un lucru să fie „citit“ şi perceput ca „operă de artă“, a trebuit să apară „specialiştii“ şi „instituţiile“ care să ne lămurească şi pe noi, profanii.
Odată cu avangarda, în mod special, opera de artă încetează să se deosebească substanţial de orice alt lucru banal. De la Benjamin la Greenberg şi Adorno, de la Derrida la Groys ştim că, după avangardă, vechile criterii nu mai rămîn în picioare, iar teoria instituţională face din galerii şi muzee formele de legitimare a obiectului cotidian devenit artă.
Cu literatura însă lucrurile nu stau la fel. Să luăm cazul apariţiei „istoriei lui Manolescu“. Nu mă refer la volumul în sine, ci la tipul de receptare. Nu este deloc întîmplătoare prima reacţie, aproape instinctuală, a scriitorilor români la apariţia „istoriei lui M.“. Pe lîngă abordarea noastră provincială, jocurile stilistice anecdotice – care au şi ele deliciul lor –, există o reacţie semnificativă. Prima reacţie a fost una „geometrică“, nu conceptuală. Adică, pe nimeni nu interesa în prima fază „ce se scrie“, ci „cît se scrie“ (şi „cine e prezent“): despre X s-au scris şase pagini, iar despre Y, opt pagini, cu două mai multe decît despre Z. Cu alte cuvinte, „scriitorul român“ vede în „istoria lui M.“ (folosesc aceste sintagme ca pe nişte etichete) nu o naraţiune care plasează un anumit scriitor într-un cîmp literar, într-o „istorie a literaturii“, ci un spaţiu de expoziţie. „Istoria lui M.“ este privită nu ca instrument de interpretare, ci ca spaţiu de legitimare. „Vitrina“ de expunere în „istoria lui M.“ îţi dă statutul de scriitor. O astfel de „istorie“, privită precum ceva ce spune nu „cum este literatura“, ci „aceasta este literatura“, e, de fapt, un „muzeu“. În artă, muzeul spune „ce este artă“ şi „ce nu este artă“. O istorie a literaturii are însă altă funcţie. E foarte simptomatică această dorinţă a scriitorilor noştri de a se vedea „exponate de muzeu“ în loc de a accepta rolul criticului care încearcă să „povestească“, să „explice“, nu să „legitimeze“.
Scriitorii ar trebui să înţeleagă că, înainte de a „ocupa spaţii“ într-o „istorie“ măsurabilă „la metru“, ar trebui mai întîi să propună şi să „ocupe“ teme şi spaţii literare. Literatura nu are nevoie de „istorie“, arhivă sau muzeu pentru a fi legitimată, fiindcă ea este propria sa istorie şi propriul său muzeu. Important: literatura a rămas singura artă care-i face contemporani pe toţi scriitorii, cititorii şi eroii săi fără a avea nevoie de intermediari. „Istoriile literare“ şi „muzeele literare“ nu spun „ce este“ şi ce „nu este“ literatură, ci „cum este ea“; ele compară, explică perioade, curente, autori. De aceea, mi se pare importantă discuţia actuală din jurul literaturii, care, din păcate, pleacă de la întrebări de tipul „unde ne este literatura mare/majoră?“ şi „unde ne sînt marile teme?“.
Cred că e un pas bun, însă făcut într-o direcţie greşită. Avem nevoie acută de întrebări – cu cît mai incomode, cu atît mai bine –, dar întrebări care să deschidă teme, nu să le închidă. Literatura este, poate, singurul domeniu artistic autosuficient, avînd totuşi nevoie acută de critici, cei care-i fac „întreţinerea corporală“. Criticul e ca peştele sanitar din acvariu: dacă nu curăţă „mizeria“, apa se „împute“ şi vizibilitatea se reduce. El trebuie să facă această muncă „ingrată“, însă absolut necesară. Criticii care mimează critica ar trebui „desfiinţaţi“ sau chemaţi la „duel“, căci nimic nu poate dăuna mai mult unei literaturi decît lipsa spiritului critic.
De fapt, eu voiam să vorbesc despre Andrei Platonov. E un „caz special“ al istoriei universale. E cineva care trebuie să devină obiect de studiu nu numai ca scriitor de geniu, ci şi ca un „caz literar“. Platonov este „cazul“ care explică perfect relaţia scriitorului cu istoria literaturii. Căci se pare că ceea ce Stalin a încercat să distrugă a dus la consolidarea unui mare autor, iar ceea ce nu a reuşit să facă Gulagul reuşeşte de minune „piaţa liberă“. Istoria produce uneori paradoxuri stranii care ar trebui să ne pună pe gînduri, însă establishment-ul nostru cultural, îndrăgostit de capitalism, acest nou viţel de aur, e frămîntat în esenţă de o singură întrebare fundamentală: de ce nu avem încă bancomate la Cucuieţii din Vale? Asta era şi întrebarea lui Stalin, la care Platonov a răspuns.
Cu prietenie,
Vasile
Comments
One Response to “De ce „istoria lui Manolescu“ se măsoară înainte de a fi citită?”
Leave a Reply
May 8th, 2009 @ 10:59 pm
Mda, dle Ernu, dumneata înoți în muzeul lui Manolescu după care plonjezi în Cucuieții din Vale fără nici un avertisment. Păi, se poate? Între totalitarismul „de piață” a lui Manolescu (gen Kunstkammer) și cel absolutist al lui Stalin (gen Istoria PCUS) există o diferență esențială. Kunstkamera lui Manolescu nu pretinde cuprinderea universului, ci doar a unui eșantion reprezentativ al acestuia, pe când Istoria PCUS se substituie realității. Dar există șansele ca ambele să-l excludă pe unul ca Platonov ca element eterogen ce este (un virus, posibil). 😉