Go To Berlin
… cum cinta niste baieti simpatici…
În perioada 28 aprilie – 8 mai sint invitat la Berlin, în cadrul proiectului International Knot.
• Pe 30 aprilie, la ora 19.00, la Kulturforum, Berlin, voi avea o prezentare pe tema Actualitatea undergroundului sovietic.
• Pe 5 mai, la ora 17.00, la Mariannenplatz, Berlin, voi avea o seară de lectură şi discuţii în jurul cărţilor mele: Născut în URSS şi Ultimii eretici ai Imperiului.
La eveniment vor fi invitaţi artişti vizuali, teoreticieni şi scriitori din mai multe ţări din Europa.
Knot este o platformă mobilă pentru producţie şi prezentare artistică ce ocupă diferite zone publice în oraşele Berlin, Varşovia şi Bucureşti, de la sfîrşitul lunii aprilie pînă la sfîrşitul lunii octombrie 2010. Conceput ca un loc nomad şi temporar, Knot creează un cadru inovator pentru interpretarea ritualurilor, atît a celor cotidiene, cît şi a celor mai puţin obişnuite. Knot este un spaţiu nou pentru experimentarea unor moduri diferite de interacţiune şi cooperare, pentru schimbul cunoaşterilor teoretice şi practice şi pentru testarea unor modalităţi variate de implicare în sfera publică.
Spaţiul central pentru toate activităţile proiectului constă într-o unitate special concepută, adaptabilă diverselor situaţii urbane întîlnite şi care poate inspira o discuţie mai amplă despre forma agorelor de mîine. Cu o structură uşor de transportat şi extins, această unitate mobilă este potrivită unei multitudini de funcţiuni eterogene şi creează un adăpost temporar şi ospitalier pentru activităţi variate, multe dintre ele simultane. http://www.knotland.net/
The Pixels & The MOOoD
Daca n-as sti ca-s romani as zice ca-s din UK. Cele doua trupe merita tot respectul si admiratia: THE PIXELS (Dancing on me) si The MOOoD (Back in the Shop).
Cine asculta acest cintec, nu-si mai gaseste linistea
… zice ultimul cintec de mai jos. Despre fata asta, Alina Orlova, am mai spus cite ceva aici si aici. Mie mi-a placut si o urmaresc. Cinta ca deobicei in lituaniana, rusa si engleza. Citeva noi piese descoperite recent. Are si piese pe tema emigratiei care sint foarte tari: “nimeni nu se roaga unui Dumnezeu care a emigrat” (din ce mi-au tradus amicicii lituanieni).
Nu va temeti, tovarasi, Lenin s-a privatizat!
Ultimii Eretici ai Imperiului. capitolul XLI
În care Vasiliy Andreevici observă că secta „intelectuală” produce doar viruşi care aduc moartea şi cum pentru a înţelege ce se întîmplă cu cei „vii”, ar trebui să intrăm pe tărîmul „cadavrelor” şi în care aflăm istoria politică a „cadavrului nr. 1”, Vladimir Ilici Lenin, şi cum a devenit „Mausoleul lui Lenin” centru politic, muzeu, loc de pelerinaj şi operă de artă, şi, mai ales, una din cele mai profitabile afaceri: deci nu vă temeţi tovarăşi, Lenin s-a privatizat!
Dragă A.I.,
Îţi mulţumesc pentru mesaj şi pentru gînduri. Există un teritoriu, o zonă, un spaţiu pe care nu aş permite nimănui să-l colonizeze. Nu vreau să las nimănui să-mi „politizeze”, să ia în „stăpînire”, propria mea intimitate şi lucrurile la care ţin cel mai mult. „Gulag-ul” meu intim nu vreau să-l împart cu nimeni, nici măcar cu oamenii dragi, nici măcar cu Dumnezeu. Cu aceştia din urmă aş accepta să negociez şi poate chiar să mă lupt pentru fiecare milimetru, pentru fiecare emoţie şi sentiment de ură sau de iubire, de nostalgie sau de disperare, pentru fiecare convingere sau îndoială. Cu ei accept să am un front deschis, însă cu nimeni altcineva, mai ales cu „hienele” puterii acestei lumi.
Atîta timp cît încă nu mi-au crescut aripi, vreau să fiu tratat ca o fiinţă umană, o fiinţă care are nevoie de linişte şi deplin control asupra ultimului bastion necucerite de „celălalt”, care este propria mea intimitate. Este ultima „cetate a soarelui” care mai poate fi apărată şi care în ultimele veacuri stă sub asediu. Sîntem pe cale să pierdem şi această ultimă bătălie. Senzaţia tot mai puternică pe care o am în ultima perioadă e că duşmanul a trecut demult linia frontului şi că noi de fapt am rămas uitaţi undeva în spatele lui. Că bătălia a avut loc de ceva timp, iar noua putere s-a instalat şi că pur şi simplu am uitat că ei, cei ce ne conduc azi, sînt de fapt cei care ne-au cucerit, vechii duşmani. Am uitat că noi sîntem robii lor şi acum mimăm fericirea. Am uitat că singurul nostru mod de a reacţiona, de a ne revolta în spatele frontului, e să devenim partizani. Dar cum bătălia se duce pe teritoriul intimităţii tale, e greu să fii partizanul propriei tale fiinţe: să nu ai încredere în nimic, să pui totul la îndoială, să lupţi în definitiv cu tine însuţi fiindcă nu mai ştii ce e adevărat şi fals în propria ta memorie, în propriile tale sentimente, în propria ta fiinţă.
Dar să trec peste această introducere melodramatică. Atîta timp cît nu mi-au crescut aripi, înseamnă că încă nimic nu e pierdut. Aripile te fac să fii altceva, iar acel altceva nu-ţi mai permite să fii uman. Am observat că aripile te încurcă să faci politică, ceea ce înseamnă că înaripatele chiar şi cînd sînt în stoluri sînt foarte însingurate. Deci nu e pe gustul meu: să fii în stol dar singur mi se pare îngrozitor.
Ceea ce e foarte interesant e faptul că noi sîntem o specie aparte. În această specie s-a dezvoltat o sectă, numită intelighenţia care nu ştie să creeze şi să producă decît două lucruri importante. Primul lucru sînt viruşii. Tot ce a produs ea de-a lungul istoriei nu e decît o lungă listă de viruşi. Istoria culturii nu este decît o istorie a virusului, o istorie a bolilor declanşate de aceştia. Orice am atinge, molipsim, orice gînd rostit de noi infectează, orice cuvînt scris devine o boală. Însă virusul în sine are nu doar o calitate negativă, aceea de a îmbolnăvi şi de a omorî ceva viu, ci şi una pozitivă. Virusul atacă nu numai partea bună, ci şi partea urîtă din oameni. Virusul omoară laolaltă totul.
Noi însă, această sectă de „şamani” ai omenirii, ştim să producem nu numai viruşi ci şi anticorpii pentru a lupta contra acestor viruşi cărora le dăm naştere. Aici lucrurile stau la fel: vindecăm şi lucrurile bune şi lucrurile rele, de-a valma. Noi ştim să producem aceste lucruri, dar cîteodată ne cam pierdem şi nu prea mai ştim să facem deosebirea între ele. Am început tot mai mult să confundăm virusul cu anticorpul şi niciodată nu ştim exact dacă ceea ce facem este o îmbolnăvire sau o vindecare. Menirea noastră este aceasta: ne naştem pentru a-i infecta, pentru a-i îmbolnăvi şi lecui pe ceilalţi, aducem şi moarte şi viaţă. Cînd renunţăm la această menire, ne transformăm în nişte banali „vraci” şi vindem nişte false servicii pe bani. Devenim nişte „ljeprooroki”, prooroci falşi care vindem iluzii de care nimeni nu are nevoie. Să nu uităm că proorocii falşi au fost puzderie, mult mai mulţi decît adevăraţii prooroci. Dar asta e o altă poveste.
Dar să trec pe tărîmul în care virusul şi anticorpul nu mai funcţionează: pe tărîmul celor morţi. Cu totul altfel stau lucrurile cînd avem de-a face cu un cadavru, acel corp uman mort. Rămînînd la tema aceasta, de care tot vorbim şi despre care mi-ai relatat în ultima scrisoare, o să-ţi zic o poveste foarte stranie pe care mi-a spus-o un amic specializat pe analiza socială, politică, şi antropologică a „Mausoleului lui Lenin” şi a „cadavrului nr.1”.
El este un soi de „mausoleolog”, ”cel care studiază cadavrele”. Studiind acest subiect, el a observat că raţiunea de a construi „Mausoleul tovarăşului nr.1”, precum şi rostul mumificării „cadavrului nr.1”, ţin de o anumită modernitate politică care paradoxal, se înscrie într-o lungă istorie, de la Egiptul antic şi pînă în zilele noastre. E o istorie a reflecţiei noastre asupra morţii şi vieţii, asupra „altor locuri şi spaţii”, asupra unor „heterotopii” cu care ne tot batem capul. În logica discuţiei noastre e important faptul că mumificarea „cadavrului nr.1” se înscrie într-o lungă tradiţie a reflecţiei umane asupra naturii şi sensului puterii. Modul în care a fost îmbălsămat şi expus, locul pe care l-a ocupat „Mausoleul lui Lenin” în piaţa centrală a capitalei modul în care a fost utilizat politic şi, mai ales, felul în care a fost el perceput de marea parte a populaţiei ne spun enorm de multe despre natura puterii şi mecanismele ei de funcţionare. Nu există un „cadavru” care să fi avut, cel puţin în modernitate, o funcţie atît de importantă. Sloganul comunist „Lenin este mai viu decît cei vii” conţine un adevăr greu de contestat.
În general, faţă de acest cadavru, mai ales după căderea comunismului, dar situaţia era valabilă şi înainte, lumea s-a împărţit în două tabere, „necrofilii” şi „necrofobii”, iar faţă de ideea de Mausoleu, în „mausoleofili” şi „mausoleofobi”. Toate polemicile şi obsesiile se învîrt în jurul acestui, în definitv, banal „cadavru”. Este poate singurul care a devenit obiect de dispută şi de studiu pentru domenii atît de variate, de la politică la sociologie, de la antropologie la artă, de la medicină la religie. Este un „obiect” care are simultan semnificaţii politice, religioase, ştiinţifice şi artistice. „Cadavrul lui Lenin” singur, fragil în faţa unei hoarde de specialişti din toate domeniile. Stau uneori şi mă întreb: cine sînt mai periculoşi, cei morţi sau cei vii?
Amicul meu a intrat în arhive şi a căutat „originile mumificării” „primului revoluţionar” şi a descoperit o mulţime de scrieri „apocrife” ce aparţin „vechii gărzi”, vechilor tovarăşi de idei. Se pare că tovarăşii de luptă ai lui Ilici erau foarte preocupaţi de moartea lui, încă cu mult timp înainte ca el să dea semne de slăbiciune. Problema cea mai mare pe care o ridică moartea lui Lenin era „corpul”: ce facem cu el după moarte? Au existat două direcţii foarte clare de rezolvare a problemei. Stalin, ca vechi seminarist şi bun cunoscător al tradiţiei Ortodoxe ruse era împotriva îmbălsămării lui Lenin. Troţki, un internaţionalist şi un bun cunoscător al poporului rus şi mai ales al apucăturilor acestuia era sceptic şi se temea de efectele pe care le va avea mumificarea cadavrului. Ambii erau conştienţi de riscurile şi efectele care puteau apărea în interpretarea acestui gest din partea unui popor foarte religios şi plin de superstiţii. Despre incinerare, nici nu putea fi vorba. Aparţinînd poporului rus, Lenin ar fi trebuit să fie îngropat, însă, ca întemeietorul unei „noi religii”, căci aşa era perceput de popor, trebuia să ofere un „alt exemplu”.
În Rusia veche, după moartea ţarului, trupul lui era „îmbălsămat temporar” pentru a putea fi văzut de cît mai multă lume. Stalin şi Troţki ştiau acest lucru. În acelaşi timp, primiseră rapoarte din partea unor medici care garantau posibilitatea de a îmbălsăma corpul lui Ilici şi păstrarea lui într-o stare bună pe o perioadă cît mai lungă. Cei doi corifei ai noii ideologii, Stalin şi Troţki, dar mai ales Stalin, au fost de acord să utilizeze această metodă, pentru început, după care urma să se decidă o soluţie definitivă. Aşa s-a decis „îmbălsămarea cadavrului”. „Noul Ţar” a fost prezentat ca atare, în toată puterea lui simbolică.
Însă pentru a regla anumite probleme pe linie ideologică – „împărăţia comunistă a luminii” şi „omul nou” – nu puteau să arate încredere în „lumea de apoi”, ci în cea de aici. Decizia partidului a fost aceea de a „îmbălsăma definitiv corpul neînsufleţit a lui V.I.Lenin” şi de a-l depune într-un „templu” special construit, de unde Lenin să „îmbărbăteze clasa muncitoare”, să „vegheze” şi să „călăuzească” noua orînduire
Efectele pe care le-a avut „Mausoleul lui Lenin” şi „cadavrul nr.1” asupra populaţiei au fost extraordinare. Au devenit simultan loc de pelerinaj cu sens laic de amintire, rememorare, mărturie, dar undeva s-a păstrat ascuns şi un sens religios. „Piramida lui Lenin”, căci arhitectural are trimitere directă la acest piramide, păstrează în sine aura unui „templu de rit nou”. De asemenea, toată maşinăria de secretizare şi de control a informaţiei a dus la un întreg aparat propagandistic de produs „taine”. În Rusia există un fenomen foarte profund, care are rădăcini şi în misticismul ortodox, dar şi în modul de înţelegere a istoriei: orice secret devine taină, orice taină are o semnificaţie istorică în perspectiva unei „lumi de dincolo” de istorie.
Într-un timp foarte scurt, Mausoleul a devenit centrul şi simbolul puterii sovietice, reuşind în acelaşi timp să combine perfect imaginea piramidei cu cea a muzeului: puterea veşnică şi sacră este arhivată, raţionalizată ştiinţific, adusă în faţa poporului şi povestită atît ca operă de artă, cît şi ca istorie adevărată. Unii specialişti în artă contemporană, de exemplu, observă că „mumia Lenin” este îmbrăcată banal, ca orice muritor de rînd, nu are nimic spectaculos. În Mausoleu, Lenin arată „viu” ca şi noi, oamenii obişnuiţi. De aceea, zic ei, este un excelent exemplu de ready made, iar „Mausoleul Lenin” este una din cele mai importante instalaţii a artei moderne.
Prietenul meu care se ocupă de această temă de ceva ani, a observat un şir de reacţii în lanţ care explică foarte bine efectele pe care le-a avut acest ready made politic asupra populaţiei. De exemplu, în al doilea război mondial, cînd nemţii se apropiau de Moscova, Partidul a decis să-l „exileze” pe „tovarăsul nr.1”. Partidul considera că în caz că oraşul va fi cucerit, acest „cadavru sacru”, nu trebuia să cadă în mîna duşmanului fascist, şi totul s-a făcut în secret, fiindcă poporul trebuia să ştie că Lenin „e întotdeauna cu noi şi veghează”. După Marele război, la Moscova s-a constituit un obicei (despre care se spune că nu a fost impus): toate tinerele familii au început să depună flori la Mausoleu în ziua nunţii (în restul ţarii, se face la monumentul lui Lenin).
O mică paranteză: îţi mai aduci aminte ce au făcut francezii şi englezii cînd au dat buzna în Egipt? Au mers la piramide, au luat mumiile şi le-au dus la ei. Practic au transferat nişte „corpuri” care aveau o funcţie sacră, într-un spaţiu muzeal, căci toate au fost expuse în muzee, unde au îndeplinit deja o cu totul altă funcţie. Pe baza cărui fapt are loc acest transfer? Acest transfer a fost posibil numai fiindcă armata franceză şi engleză au fost mai puternice decît cea egipteană. Cine deţine puterea, are şi capacitatea de a transfera sensuri, interpretări, de a legitima noi funcţii ale unor oameni sau a unor corpuri.
Oare e întîmplător faptul că Lenin este păzit de ostaşi? l-am întrebat eu pe amicul specialist în „trupul nr.1”. În popor, zice el, sînt două interpretări. Lenin este păzit ori să nu fugă, ori să nu fie răpit sau „atacat”. Folclorul sovietic şi postsovietic ni-l prezintă pe Lenin în ipostază cristică, cînd el învie ba se apucă să facă dreptate, ba nu recunoaşte lumea în care nimereşte şi critică regimul, ba pleacă în exil ca să se apuce de o nouă Revoluţie. Deci Lenin e păzit ca nu cumva sa iasă şi să şi să facă o nouă Revoluţie. Celălalt pericol este să fie furat şi îngropat, „căci numai aşa vom scăpa de comunism”, „cadavrul” este unul blestemat şi atîta timp cît e la vedere, comunismul şi „demonii lui” sînt prezenţi printre noi. Alţii ar vrea doar să se răzbune pentru răul pe care l-a provocat. Au existat mai multe cazuri celebre cînt vizitatori au încercat să profaneze „cadavrul”.
Eu cred că toate aceste obsesii pe care le stîrneşte „politica” acestui „cadavru”, acest „nosferatu” modern ne spun foarte multe în primul rînd despre „cei vii”. M-am gîndit mult cu ce tabără să ţin: cu cei care vor să păstreze Mausoleul sau cu cei care vor să-l desfiinţeze. Sincer să fiu, tind pentru păstrarea acestuia, însă pe cu totul alte motive decît cele ale „mausoleofililor”. Eu cred că locul şi funcţia „cadavrului nr.1” este cu totul alta decît adularea sau ura lui. Pentru mine este poate locul celei mai autentice reflecţii asupra a ceea ce s-a întîmplat în secolul XX. Pentru creştini faptul că „mormîntul este gol” reprezintă unul din temeiurile credinţei lor, dovedeşte că întemeietorul „noului imperiu” religios „este viu”. În cazul despre care vorbim, vedem la lumina zilei că „Lenin este mort”. „Cadavrul nr.1” al Revoluţiei arată că ideologia lui s-a „mumificat”, iar comunismul este mort. Muzeul este locul în care vezi cum se „mumifică” ideologia, un loc al „necrofiliei politice”. Mausoleul lui Lenin este locul perfect pentru a medita şi a înţelege ce înseamnă esenţa puterii, simptomul puterii, oricare ar fi această putere. „Trupul lui Lenin” este personificarea perfectă a puterii politice.
E foarte interesant ce s-a întîmplat cu echipa de medici îmbălsămători după căderea Imperiului. Această echipă, unica în felul ei, specializată numai în îmbălsămarea, mumificarea şi întreţinerea „trupului nr.1” al ţării, a rămas deodată cu un buget foarte mic. În degringolada şi haosul anilor ’90 Lenin nu mai era o prioritate pentru conducerea ţării, ba era chiar o corvoadă. Nimeni nu voia să ia o decizie în legătură cu acest subiect. Aşa că a fost lăsat uitării, cu toate că poziţia centrală pe care o ocupă Mausoleul, în inima Moscovei, în mijlocul Pieţei Roşii, lîngă Kremlin, deranja în permanenţă. Specialiştii noştri în mumificare s-au trezit că aveau o calificare de care nu avea nevoie nici o instituţie din lume. Ar fi putut fi foarte bine plătiţi şi căutaţi în Egiptul antic, însă în Rusia postsovietică capitalistă nu îi erau nimănui de folosinţă, iar capitaliştii occidentali se îngrozeau cînd le citeau CV-ul: specialişti în îmbălsămări şi mumificări de cadavre; ultimul loc de muncă: 20 de ani la Mausoleul Lenin; funcţie avută: responsabil cu întreţinerea unghiilor şi părului tov. Lenin (fiecare cu specialitatea lui).
Aşa au dus-o cîţiva ani buni: la limita subzistenţei. Ei bine, în a doua parte a anilor ’90, cînd mafiile moscovite, bandiţii oraşului au început să adune deja averi considerabile, lucrurile s-au schimbat brusc. Nu banii mafioţilor le-au dat speranţa medicilor noştri, ci luptele mortale dintre ei. Săptămînal avea loc cîte o răfuială şi se auzea că iar una dintre „autorităţile” mafiei locale a fost ciuruită de gloanţe. Şi atunci „managerului” echipei de medici, i-a venit o idee salvatoare: de ce nu ar merge la unul din aceşti bandiţi şi să le propună serviciile. Cu puţină teamă, cu strîngere de inimă, a mers omul nostru la una din căpeteniile mafiei locale şi i-a propus serviciile sale. E păcat, le explica el bandiţilor, să moară unul din „autorităţi” şi să nu i se cinstească memoria. Bandiţii ruşi, cunoscuţi prin cruzimea şi metodele barbare cu care lucrează, au însă şi un suflet de o sensibilitate aparte. Pe cît de violenţi şi duri sînt, pe atît de sensibil reacţionează la cuvinte sfinte precum „mamă” sau „memoria tovarăşilor de bandă”. Aceste cuvinte i-au uns la inimă: cum să-i uiţi pe vajnicii fii ai Patriei. Cum au auzit propunerea, mai ales că venea din partea medicilor ce îngrijesc corpul „autorităţii nr.1” de la Kremlin, faţă de care aveau un respect aparte, căci este singurul care „a învîrtit” toată ţara, au şi comandat o îmbălsămare. Corpuri se găseau berechet. La fiecare cîteva zile apărea un cadavru nou. Medicii noştri au ajuns într-un foarte scurt timp plini de bani şi depăşiţi de comenzi. Aveau atîtea comenzi, încît nu mai puteau face faţă, căci vestea s-a dus repede şi toţi mafioţii comandau îmbălsămări. Ştirea s-a dus şi în ţară, aşa că medicii şi-au propus să extindă afacerea. Însă s-au lovit de o problemă dificilă, de nerezolvat: lipsa de cadre calificate. Şi atunci au înţeles vorba înţeleaptă a tovarăşului Stalin şi i-au dat dreptate: cadrele rezolvă totul.
Bandiţii însă veneau, iar comanda lor suna simplu: „fă-l pe şefu’ nostru să fie ca viu, să fie aşa cum e Ilici”. În cîţiva ani, ţara s-a umplut de „Ilici”, modelul Lenin s-a multiplicat la nesfîrşit. Aşa se vede perfect modul în care are loc transferul sensului de la o ideologie la alta. „Cadavrul”, încărcat cu o semnificaţie pur politică, cu o ideologie foarte clară, este transferat în zona comercialului. Practic, „icoana” ideologică a comunismului nu face acum decît să funcţioneze ca motor al capitalului, ideologia împotriva căreia luptase toată viaţa. „Cadavrul nr.1” vinde azi, nu mai dă decrete. Cum spune noul slogan al promotorilor noii ideologii: „nu vă temeţi tovarăşi, Lenin s-a privatizat!”
Mă opresc aici.
Al tău,
Vasiliy Andreevici
Nu va temeti, tovarasi, Lenin s-a privatizat!
Glamour Gulag (about a book by Vasile Ernu)
Ups.. in engleza despre Ereticii mei… The Short Story Made Long 21 aprilie, 2010.
“The Last Heretics of the Empire” is a good criticism of totalitarian systems, from our communism in Eastern Europe and the Soviet Union, to capitalism; drawing parallels between these two is still uncomfortable for an Eastern European audience, yet the rising popularity of the writer, Vasile Ernu (born in the Soviet Union but having studied and working in Romania), is a sign that perhaps we are ready to become more analytical.
“The Last Heretics of the Empire” is a book about pretty much everything, but a core theme is the struggle to remain critical towards all predominant political and economic systems. It’s written as an exchange of letters between two friends, one of them an anarchist who has once plotted to kill Stalin. Yet the two friends conclude that they are “Stalinist”, because they still (emotionally, instinctually) believe that language and a critical discourse can change the world by punishing the regime in power (this is a “Stalinist” attitude, according to the author, because it is valid in a system run by the political, as was communism, not one run by the economic, as is capitalism; if in the former language is crucial, in the latter, language is meaningless, the only language being money, and criticism through language and discourse cannot have an impact).
Now we live in Glamour Gulag, writes Ernu. What is this Glamour Gulag? Economic totalitarianism, a space of material well-being but deprived of freedom. A mode in which time and space have been compressed, leading to a loss of the sense of history. “The historical man, like the geographical man, comes from somewhere and is going somewhere else, and divides the space in which he moves into clear measurement units. But lately we are suffering from severe memory loss, from a historical Alzheimer, as we not only lose the memory of the past, but also that of the future. History finishes before it even begins.” It’s a world where no one can be a hero, no one can build a pyramid if they want to, because one no longer has the freedom to make up their own destiny, being restrained by the economic system, by the bureaucracy associated with it, by the technicalities that determine every aspect of life, by the impossibility of a sense of destiny, project, future.
Advanced capitalism is a time for cocaine, the two friends say, a fast drug, taken individually, that helps to escape. Communism, the building of it, and early, industrial capitalism (both belonging to modernity) were times for alcohol, which needs time to have an effect, requires socialization and has the effect of getting one in touch with one’s deeper self, as opposed to escaping from it. And the transition from communism to capitalism is parallel to a hangover (another good metaphor, to be put together with Klein’s shock therapy).
It’s a world run by and made up of managers. “The manager is not a specialist in anything. He is, rather, a specialist in nothing. He does not produce anything in classical terms and, in order to stimulate production nevertheless, he uses a simple trick, he alters the meaning of work. A fundamental mutation takes place, a big lie takes over: the manager does not produce things, but relations.” In this world, people are no longer creators, but intermediaries in a world devoid of classical products, a world in constant movement, a world of total communication, of everything with everyone.
It’s a world where the political at the grassroots level, politics in the city, has disappeared, and through this disappearance of the political, a totalitarian system is possible (this is what allows Ernu to call the contemporary world Glamour Gulag; he argues the same withdrawal of the political from the citizen sphere took place under communism, allowing the enforcing of the repressive, albeit Political, regime; now, the withdrawal of the political from everyday life allows the enforcing of economic totalitarianism). It’s a world, like before, that is completely artificial, again leading to the stifling of any resistance: if, during communism, the artificiality was one of hyper-political symbols, of propaganda, constructed by politruks and their slave intellectuals, now the artificiality is that of money, stock markets, economic symbols, maintained by managers and PR agents. In both, the people are powerless.
One means to still engage in a dialogue with the power today is through terrorist acts (and the degree of violence of the terrorist acts stems from the inequality between the senders of the message and their audience, the Western world—the bigger the inequality, the more radical means are needed to make sure one is heard). “Terrorism is a message and, at the same time, a criticism, a radical dialogue with our world today. Terrorists understand very well that everything today functions according to an economic logic, hence the only question they pose is the one which is fundamental to the capitalist system: “your money or your life?” Terrorists face a simple dilemma as regards their rapport with the Western world: they either have to accept its conditions and engage in market relations with the West, or they can choose force and violence and thus choose “life and death” over money. And the powerful are no less violent than the weak, they simply have stronger self-legitimating mechanisms.”
For the rest of us, with such a pervasive dominant system, the struggle has to take place inside the individual first of all. “The only way to react is to become partisans. But, as the battle is taking place in one’s own intimacy, it is very tough to become a partisan of your own being: not to trust anything, to doubt everything, to finally fight with yourself because you no longer know what is true and what is false in your own memory, in your own feelings, in your own being.” Intellectuals are no good, because they take the soft position of following the power and strengthening it, plus their product, language, is neutralized, it’s just a merchandize like all others (Ernu takes a direct stab at Romanian intellectuals, always softies, not real dissidents under communism, and insisting on anti-communism after the regime change, merely because that position would pay off, and would involve no risks whatsoever—to assume anti-communism when there is no threat derived from such a position is worthless, has no critical value). Ernu gives a pretty bleak account of how freedom can still be achieved, but there is a sense in all the book, that this is still possible, through the kind of partisanship described above and through this consistently heretic attitude, that of criticizing everything. Resonant of this description of Chomsky: http://www.commondreams.org/view/2010/04/19-3
Perhaps Ernu doesn’t say new things. Not about capitalism for sure. But even the criticism of capitalism is refreshing in Eastern Europe. And, surely, some of the parallels he draws between communism and capitalism are important. His previous book, “Born in the USSR” is already being translated in some foreign languages, so perhaps the same will happen with this one. Nevertheless, it’s a book more important to exist in Eastern Europe, where these questions are new, where his bringing together of capitalism and communism are still shocking.
Logorama
Un desen animat bun (mersi Vladimir)… ne da de gindit…
E regizat de colectivul francez H5, François Alaux, Hervé de Crécy + Ludovic Houplain. A fost prezentat la Festivalul de Film de la Cannes, 2009.
Logorama from Marc Altshuler – Human Music on Vimeo.
Kapitalism – rețeta noastră secretă
Gagarin, cit te-am iubit!
Am uitat…. 12 aprilie e ziua lui Gagarin, eroul copilarieie mele. Atunci a zburat primul om in cosmos… Gagarin e eroul meu .. sorry…
Si o melodie pe tema Gagarin cintata de Undervud (era eroul fetelor sovietice… zice: Gagarin, cit de mult te-am iubit… ascultati, nu o sa va para rau).
Revolta sectorului cultural independent împotriva Statului
(text aparut pe VoxPublica.. multumiri pentru sustinere)
Trăim într-o ţară în care cultura, educaţia, sănătatea şi protecţia socială sînt privite şi tratate ca nişte sectoare parazite. Nu-i aşa că ele nu produc nimic, consumă bani fără să ofere nimic folositor în schimb şi sînt sectoare pe care nici măcar să le privatizezi nu merită? Atunci, mai bine să le distrugem. La ce bun o librărie, cînd poţi să ai un sediu de bancă?
La ce bun un teatru, cinematograf sau bibliotecă, cînd poţi să faci în locul lor un casino sau un hipermarket? La ce bun un spital sau stadion, cînd poţi face o clădire de birouri de lux? De ce să investeşti în toate aceste lucruri? De ce să faci o şcoală, cînd poţi să-ţi trimiţi copilul la studii la Londra? De ce să investeşti în transport în comun şi căi ferate, cînd poţi merge cu Maybachul? De ce să faci autostrăzi dacă te poţi mişca cu elicopterul?
Cam aceasta este noua logică a elitei noastre politice din anii postrevoluţionari, acest nou „homo maybachus” susţinut tacit de o bună parte a elitei intelectuale. Se pare că s-a uitat că Statul mai are şi obligaţia de a crea reguli şi legi valabile pentru toţi, indiferent de poziţia socială, că este structura care trebuie să creeze şi condiţii pentru ca toţi să avem aceleaşi şanse, cel puţin, în ceea ce priveste accesul la cultură, educaţie şi sănătate.
Ar trebui oare reamintit că Statul este responsabil de asigurarea regulilor transparente şi clare de accedere la diversele fonduri financiare publice? Probabil că ar trebui să reamintim toate acestea, căci Statul român a devenit din păcate o structură care-i protejează pe cei „puţini” de cei „mulţi”, care le oferă privilegii celor „puţini” şi este o sursă de venit pentru această mică elită. De aceea, orice nemulţumire sau revoltă a celor „mulţi” este privită de Statul de tip SRL sau moşie ca o agresiune. Statul şi-a schimbat cu de la sine putere funcţiile, iar societatea (civilă, diversele forme de organizare de tip sindical, intelectualitatea etc.) a uitat care sînt mecanismele prin care trebuie să se apere şi să lupte împotriva acestui tip de Stat. Neîndeplinirea funcţiilor elementare ale Statului şi distrugerea continuă a infrastructurii culturale şi educaţionale fără a pune nimic în loc duc la fragmentare, radicalizare şi inegalitate socială tot mai mare precum şi la distrugerea unor întregi comunităţi culturale şi sociale.
Atît cu introducerea. De fapt, vreau să atrag aici atenţia asupra unui eveniment important care are loc în domeniul cultural exact în legatura cu acest raport dintre Stat (instituţiile statului) şi un sector social în particular. Mai concret, este vorba despre relatia dintre Ministerul Culturii şi sectorul cultural independent care şi-a creat o platformă numită Coaliţia Sectorului Cultural Independent (CSCI – pentru date „tehnice” şi istoricul poveştii vedeţi aici ). După mai multe încercări de a intra în parteneriat cu instituţiile statului din acest domeniu, diversele componente ale sectorului cultural independent s-au unit şi au creat această coaliţie. Pană în prezent, au existat mai multe tentaive de a purta discuţii punctuale cu aceste instituţii, dar nici una nu a reuşit. Aşa că sectorul independent a decis organizarea unor dezbateri pe această temă şi a înaintat o serie de cerinţe, propuneri etc.
Ca urmare a lipsei totale de interes din partea instituţiile în cauză, CSCI a decis să organizeze luni 12 aprilie o conferinţă de presă (la ora 12.00, la clubul Green Hours 22 Jazz Cafe, str. Calea Victoriei 120). Scopul acesteia este de a „lansa public cîteva întrebări la care sunt invitate să răspundă autorităţile publice în a căror sferă de competenţă se înscrie conturarea şi lansarea concursului de proiecte culturale şi editoriale finanţate din Fondul Cultural Naţional: Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Administraţia Fondului Cultural Naţional”.
Nu vreau să intru în detalii şi în istoricul acestui protest. El poate fi citit în materialele afişate pe sit. Întrebările ridicate însă sînt semnificative nu numai pentru sectorul cultural, ci in general, pentru intreaga societate:
- ce trebuie să se întîmple şi cît trebuie să mai aşteptăm pentru ca activitatea decizională a autorităţilor publice să se desfăşoare legal şi transparent?
- ce înseamnă un dialog real între sectorul cultural independent şi autorităţile publice şi cum poate fi iniţiat?
- de ce se ignoră contribuţia substanţială a sectorului cultural independent la dezvoltarea culturală a României?
Pornind de la exemplul acţiunii CSCI, aş sintetiza în cîteva teme esenţiale ale acestei probleme.
Birocraţia şi cetăţeanul
Tradiţional, în România, birocraţia este o structură, o pătură profesională care este pusă în slujba Puterii şi nicidecum a cetăţeanului. Birocraţia românească, de cînd e Statul român modern, dar cu rădăcini şi mai vechi, are funcţia de a-şi sluji înalţii demnitari şi de a se trasforma într-o armată eficientă a Puterii. Ea are chiar şi o funcţie electorală puternică, de aceea, nu întîmplător după ce se schimbă echipa de la putere este schimbat pînă şi portarul unei instituţii; ca să nu mai zic de funcţionarii cu poziţii mai înalte. De aceea este foarte greu să explici unui funcţionar român, de la ministru la birocratul de la ghişeu că el este un angajat al Statului, pe banii contribuabilului, care trebuie să lucreze în slujba cetăţeanului.
Într-un stat modern avem mare nevoie de birocraţi, însă de unii care slujesc cetăţenii, nu „moşierul” de la o instituţie oarecare care o percepe ca pe o „feudă” personală sau de clan. Pentru a schimba această situaţie (mentalitate) e nevoie de presiuni atît din partea elitei politice, cît şi din partea societăţii. De aceea, orice gest de tipul celui la care fac referinţă în acest text este salutar.
Problema parteneriatului
Prima reacţie a CSCI vine împotriva acestui stil feudal de abordare. Protestatarii fac parte dintr-o nouă generaţie care nu mai acceptă să fie tratată la „ghişeul” Statului de o asemenea manieră. Ei vin şi spun o chestiune de bun simţ: dacă tot sînteţi în slujba noastră, pe banii noştri şi faceţi legi şi reguli de gestionat bani pentru domeniul nostru de activitate oare nu ar fi bine să o faceţi transparent, să ne întrebaţi şi pe noi, să ne consultaţi şi pe noi? Voi nu sînteţi „stăpînii” noştri, noi nu sîntem „vasalii” voştri, iar în acest proces nu sîntem duşmani, ci parteneri. Ce este atît de complicat de înţeles? CSCI a cerut să fie consultat, în conformitate cu legile statului, după regulile de joc prestabilite şi si-a oferit competenţele pentru o mai bună funcţionare a instituţiilor statului în raport cu sectorul pentru care lucrează. La „ghişeul” instituţiei cu pricina, din pacate, nu a răspuns nimeni. Dar nu e totul pierdut: CSCI e deschis la colaborare, mai rămîne ca şi instituţiile vizate să răspundă pozitiv.
Statul „reformator” şi elita sa
Este inadmisibil ca domeniile culturale (mai sînt şi altele – si educaţionale şi medicale –, dar ne vom opri doar la tema în discuţie) să fie tratate în acest hal. Instituţiile statului au început să trateze elita culturală în maniera în care o tratau bisniţarii. Un Stat, o clasă politică ce conduce structurile statului şi care mai nou se vrea reformatoare, care demolează consecvent infrastructura culturală şi educaţională şi-şi distruge sistematic pătura socială din sfera culturii şi aşa destul de fragilă, are o mare, mare problemă.
Această comunitate cere ceea ce-i aparţine, nu „cerşeşte”, iar ea trebuie respectată şi remunerată pentru ceea ce face, nimic mai mult. La rîndul ei, această pătura socială ar trebui să-şi reamintească faptul că menirea ei nu este aceea de a acumula valori monetare şi funcţii publice, ci de a lupta pentru binele comun, de a forţa Puterea şi Statul să-şi îndeplinească funcţiile şi raţiunea pentru care există. Nu trebuie să uite că ea reprezintă încă o forţă, forţă pe care însă e pe cale să o piardă tocmai datorită compromisurilor pe care le face continuu. CSCI face exact ce trebuie să facă fiecare breaslă în domeniul său.
Din păcate, marea parte a presei culturale de la noi nu s-a sinchisit să prezinte această problemă. Cu excepţia Observatorului cultural şi a Suplimentului de Cultură, restul mass-mediei tac. Au ei alte probleme, mult mai complicate ca de exemplu, cum se face că Volvo, perla capitalismului occidental, devenit simbolul elitei culturale româneşti, a fost achiziţionat de comuniştii chinezi? Grea lovitură. Sper că şi presa culturală să reuşească să treacă dincolo de analiza stilistică a acestor teme şi să încerce măcar să prezinte aceste probleme dacă nu reuşeşte să le dezbată.
keep looking »