La pachet
Cosmin Ciotloş / România Literară Nr:46 (20/11/2009 – 26/11/2009)
Eseist, prozator, umorist, epistolier, memorialist, gazetar, ideolog. În Ultimii eretici ai Imperiului, Vasile Ernu e din toate acestea câte puţin. Dar din nici una atât de mult încât să justifice o interpretare “pe culoar”, împinsă până la detalii de poetică a genului sau de istorie a metodei. Noutatea, la Ernu, o dă nu tehnica, ci plasamentul. Stilistica lui, aşadar, nu e una om la om, ci una mai curând zonală. O găsim şi ici, şi colo, şi la Bucureşti, şi la Moscova, şi în dreapta, şi în stânga axului politic, fără a avea răgaz să o diagnosticăm cum se cuvine. Pusă sub lupă, ea dispare. Nu e accesibilă decât ocheanului (eventual întors).
Aşa se face că, în urmă cu trei ani, când apărea Născut în URSS, critica a fost integral favorabilă ca verdict, dar în bună măsură confuză ca încadrare. Unii au vorbit despre nostalgia vechiului regim, alţii despre ironie liberală, alţii despre imbricarea discretă a acestora două. Au fost comentatori care şi-au pus problema formală a raportului cu literatura, după cum au existat analişti mai aplicaţi, în stare să-i găsească autorului, aflat atunci la debut, precursori locali. (O idee despre această dispersie dă şi ultima copertă a cărţii de acum.) Categoric, Ernu devenise un caz. Încă nerezolvabil sau, oricum, încă mai presus de rezolvări.
Mă tem că nici recenta Ultimii eretici ai Imperiului nu oferă, pentru elucidare, indicii mai utile. Căci Vasile Ernu disimulează încă o dată inteligent, de data asta călcând pe propriile urme din 2006. Nu mă refer doar la fidelitatea faţă de editură şi faţă de colecţie, deşi şi aceasta spune ceva despre o anume consecvenţă a formatului, ci la construcţia minuţioasă a unei tradiţii personale. Cei doi eretici de aici sunt, ambii, născuţi în URSS. Ca identitate, desigur, dar mai ales ca mentalitate.
Ce vreau să spun nu e că Ernu se repetă (e prea mobil ca să poată face una ca asta), ci că se legitimează la fel. Cum anume? Întâi şi-ntâi, printr-o echitabilă distribuţie a măştilor, care creează iluzia de grup. Sunt, în principiu, două personaje în toată cartea (doi eroi, cum îi place autorului să-i numească): Vasilyi Andreevici şi un anume, până la capăt necunoscut, A.I. Primul, ajuns din Uniunea Sovietică în plină Balcanie bucureşteană, al doilea, ieşit din Gulag în Rusia modernă a tranziţiei. Vârste diferite, experienţe diferite, ba chiar şi opinii diferite, expuse pe larg într-o corespondenţă savuroasă şi adeseori paradoxală. N-aş vorbi, totuşi, despre roman epistolar (naraţiunea e ca şi inexistentă, iar aspectul de lettres russes rămâne o convenţie ieşită din pălăria unui singur autor), cât despre, schimbând tot ce-i de schimbat, dialoguri platonice. Ceea ce îndreptăţeşte impresia, remarcată de mai toţi cronicarii, că Ernu ia lucrurile de la zero, fără a se sinchisi de reziduurile analitice sedimentate în timp.
Un bun exemplu îl reprezintă rezerva faţă de prea uşoara corelare dintre totalitarismul fascist şi cel comunist, destul de la modă astăzi: “Încercarea de a pune într-o paradigmă comunismul şi fascismul mi se pare o mare eroare. Fireşte, sunt două regimuri totalitare violente şi absurde, însă fascismul, îmi pare rău că trebuie să spun acest lucru, este mult mai aproape de capitalism decât comunismul. Fascismul este înrudit cu sistemul capitalist tocmai datorită acestei logici metrice, matematice, prin care se produce. Dacă regimul capitalist se produce prin bani care, cum am mai zis, pot fi calculaţi, fascismul se susţine pe Ťgeneticăť, prin Ťbiologiať ideologizată care se bazează pe măsurare. În ideologie şi ştiinţele fasciste, Ťevreulť este o entitate Ťbiologicăť ce poate fi măsurată exact şi care diferă de Ťarianť. Astfel, entitatea Ťevreuť este pentru Ťarianul purť un produs biologic, nu unul cultural. ŤEvreuť te naşti, nu devii, Ťarianť, la fel, iar două popoare Ťaleseť nu prea pot exista.” (pag. 78)
Evident că, situându-se de-a curmezişul tendinţelor dominante (chiar dacă prin vocea lui A.I., nu în nume propriu), Vasile Ernu ar putea fi contrazis în empirismul său de destui politologi de meserie. Nu sunt eu însă cel care trebuie să stabilească dreptatea acestui punct de vedere (şi nici nu cred că autorul Ultimilor eretici ai Imperiului vrea cu tot dinadinsul să aibă dreptate), dar mărturisesc că gust acurateţea raţionamentului. Cu atât mai mult cu cât nu-l simt încorsetat. Distincţia aceasta antropologică între datul natural şi acumularea culturală va opera şi mai târziu, într-o scrisoare a lui Vasilyi Andreevici, dar în registru uşor derizoriu şi cumva pe dos decât ne-am fi aşteptat: refugiul în alcool al generaţiilor mai vechi ar fi aşadar unul genuin, pe când paradisul artificial al drogurilor postcomuniste ar avea o dimensiune culturală adăugită.
Deja din aceste rânduri jocul lui Ernu iese la iveală. Din loc în loc, el pare să fie, spontan, în dezacord cu sine, să uite crezul de adineauri pentru o convingere abia cristalizată. (Şi nu întotdeauna astfel de retractări beneficiază de alibiul de-a fi enunţate de instanţe diferite. Şi Vasilyi Andreevici, şi A. I. îşi dau singuri peste mână cu fervoare.) Pentru un ideolog, lucrul ar fi amendabil. Dar cel care-a scris Ultimii eretici ai Imperiului nu e un ideolog! O dovedeşte până şi titlul, deviaţionist cât cuprinde. Căci pledoaria de aici nu se duce în favoarea unei direcţii sau a alteia. Dimpotrivă, ea urmăreşte coexistenţa contrariilor, toleranţa faţă de cealaltă tabără, înţelegerea reciprocă, normalitatea în cele din urmă.
E drept că Ernu are aici câţiva cai de bătaie predilecţi (dezavuarea anticomunismului radical se numără printre ei). Dar, îmi permit o formulare neconvenţională, pe nici unul nu-l rupe de şale şi nu-l încarcă cu desagi prea grei. Preferă spectacolul echitaţiei. Am urmărit cu atenţie de câte ori dezacordul se exprimă pamfletar sau măcar virulent polemic. Cum fiecare scrisoare conţine, ca romanele de demult, un rezumat promiţător, căutarea mi-a fost dintru-nceput înlesnită. N-o să credeţi, dar, de pildă, ceea ce porneşte ca o revanşă faţă de intelighenţia autohtonă ajunge să sune mai degrabă ca un exerciţiu de admiraţie:
“Într-una din seri am avut ocazia să stau la masă cu Ťdelegaţiať română. Nu a fost nimic intenţionat. Doar că aşa s-a întâmplat. Oameni foarte simpatici şi vioi. Am observat un soi de umor vivace, chiar dacă de suprafaţă, însă foarte ingenios şi ascuţit. Făceau asta cu o uşurinţă pe care nu o găseşti la intelectualul rus, ce fuge mereu înspre Ťproblemele fundamentaleť, Ťîntrebările grele ale umanităţiiť, ca şi cum, în orice moment, ar trebui să dea un răspuns definitiv. Încă o chestiune interesantă pe care-am observat-o: sunt extraordinar de buni la replici, la jocuri de cuvinte şi la retorică, pe care o fac cu o naturaleţe incredibilă. Cu toate că au tendinţa de a se plânge în permanenţă, reuşesc să creeze o atmosferă plăcută şi au o atitudine lejeră, ceea ce nu întâlneşti în mediul intelectual rusesc.” (pag. 105)
Elogiul acesta prudent nu-i deloc lipsit de subînţelesuri. Căci, dacă-l considerăm pe Vasile Ernu în calitatea sa (parţială, repet) de eseist, tocmai aici e deficitar, în materie de intuiţie a găselniţei de limbaj. Să remarcăm că la el practic nu există butade sau etichete memorabile, ci numai sofisme. Cuvintele în sine nu au încărcătură ludică. Numai logica se pretează la jocuri (şi încă ce jocuri!). La un moment dat, unul din eretici aminteşte de anecdota celebră conform căreia potcoavele aninate deasupra uşii aduc noroc şi celor care nu sunt superstiţioşi. Ernu îi dă însă o încărcătură emblematică de metaforă conceptuală a disidenţei. N-o ia uşor, ci o dă serios. Pus astfel între ghilimele, râsul devine grimasă a sobrietăţii. Fiindcă de cele mai multe ori, acesta e aici citat, nu produs. Umorul e doar un stadiu intermediar către o finalitate de cu totul altă factură.
La fel stau lucrurile şi cu imaginea de pe copertă (ce reproduce o sculptură în bronz din 2006 a lui Alexander Kosolapov). Mickey Mouse e purtat, de-o parte şi de alta, de V.I. Lenin şi de Isus Hristos. Un eretic contemporan deci, în raport cu dogmele amândurora. Despre asta (dar exact despre asta) relatează într-un rând şi Vasilyi Andreevici: “Aşa că, în viaţa mea de zi cu zi, eroi precum patriarhii Abraham, Isaac şi Iacov făceau casă bună cu Lenin şi Troţki sau Karamazov şi Karenina. Poveştile despre Lenin sau cele din Evanghelii, scrisorile lui Engels căte Marx sau cele ale apostolului Pavel către Timotei erau pentru mine la fel de interesante. Mai târziu, Maiakovski şi Esenin, Ahmatova şi }vetaeva, Psalmii şi Iov, formau în mintea mea cupluri de nedespărţit care, treptat, se combinau în mintea mea, într-o promiscuitate incredibilă. Ereziile se construiau una peste alta, iar viaţa mea îşi urma un curs destul de nefiresc pentru lumea în care trăiam. Când eram mic, mă visam mereu cum merg spre şcoală cu Isus ţinându-mă de mâna dreaptă şi cu Lenin de cea stângă. Eu să ţopăi alături de ei şi toţi să zică: uite ce prieteni tari are Vasika.” (pag. 213)
Adevărat, în paragraful acesta, aşezarea celor trei nu corespunde celei din grupul statuar al lui Kosolapov. Dar ce contează o erezie în plus? Şi, dacă tot am devenit, la final de cronică, permisiv, recomand sincer lectura acestei cărţi împreună cu Apocalipsa timpului nostru, a unui alt relativist cu principii, Vasili Rozanov (1856-1919), tradusă mai demult la Editura Institutului European. Întâmplarea a făcut să le descopăr în aceeaşi săptămână.
The Original Of Laura
Dupa cum stiti, “The Original of Laura” a apărut deja la prestigioasa editură britanică Penguin, după 32 de ani în care Dimitri Nabokov a refuzat constant publicarea manuscrisului de 138 de pagini, neterminat de scriitor. În cele din urmă, Alexis Kirschbaum, editor la Penguin, a reuşit să obţină acordul de publicare, la capătul a trei zile de negocieri…. Se zice ca Vladimir Nabokov a lasat cu limba de moarte mesajul: “A nu se publica”… Au existat numeroase dezbateri pe aceasta tema… si Dimitri a decis publicarea lui….
In curind il vom avea si in limba romana la ed.Polirom (sa ne traiasca Bogdan Stanescu pentru excelanta colecte de autor Nabokov.. si nu numai.. & graficianul Laurentiu Midvichi)..
a. Cele 2 coperti de sus sint facute in 1975-1978 de artistul V. Bahcianean. Este un proiect de coperta pentru Lolita. Asa ceva fireste ca nu avea cum sa apara in URSS asa ca au ramas ca opere de referinta in zona SotzArt.
b. Coperta 1… neagra… ofof dar treaca
c. Coperta 4.. poza Nabokov.. ok
d. Coperta interior.. cu insemnele scrisului lui Nabokov… arata foarte bine
e. Interior arata excelent. Fragmente din manuscris scanate si inserate in pagina
Mantrele libertăţii. Ereticii imperiilor şi o carte care ar trebui să fie la modă
de Costi Rogozanu 10 Dec / 2009 / Voxpublica
Pun aici un articol care a apărut deja în “Suplimentul de cultură” despre cartea lui Vasile Ernu, “Ultimii eretici ai imperiului”. Nu e o recenzie propriu-zisă, e mai mult un început de discuţie pe teme comune care ne obsedează de ceva timp. Aşa că îmi cer scuze pentru pasaje care v-ar putea părea ilizibile. Dar eu zic că asta e cartea toamnei în România şi că ar trebui să fie la modă. Obsesia libertăţii în capitalism!
E foarte greu să scrii despre cartea unui prieten, dar uneori e necesar. Pentru că „Ultimii eretici ai imperiului” a lui Vasile Ernu e din acele puţine cărţi cu care stai de vorbă, dialoghezi. Asta o să încerc şi acum. O să redau cîteva dintre penseurile mele din timpul lecturii acestei cărţi. Ernu fotografiază un spirit al vremurilor prezent în capetele unei generaţii, unui anumit tip de nou intelectual, cu noi tipuri de idealisme şi noi tipuri de pariuri pierzătoare care ar putea fermeca şi cîştiga ceva atenţie. Ar putea cîştiga un pariu important cu un posibil public român amator de idei NE-servite de-a gata, neamator de status cultural, nici măcar amator de cultură, ci de meditaţie şi vorbă directă despre propria viaţă, despre noile realităţi.
O primă mare temă este cea a libertăţii în zilele noastre pe care Vasile o ilustrează cu un banc. (E musai precizarea că Ernu a ales să lanseze ideile printr-un dialog – deloc pe placul academicilor sau estetizanţilor sau corect ideologizanţilor – prin intermediul unor personaje, în bun stil „clasic”, iluminist). Un copil îşi eliberează roboţeii. Unul dintre ei iese în stradă fericit şi un camion trece în trombă peste el. Personajul care relatează asta un cinic intelectual intrat în cîmpul producţiei de imagine mai spune aşa despre pragmatismul intelectual modern: „Minimizarea pînă la dispariţie a riscului din interiorul discursului este deja o inovaţie a intelighenţiei de ultimă oră şi nicidecum a puterii. Mimarea riscului şi nicidecum producerea lui”. Mai mult, radicalismul intelectual devine la un moment dat monedă de schimb pentru funcţii şi bani, mai spune acelaşi personaj.
Aici, eu aş spune că avem un întreg ritual al riscului inexistent. Cu cît poziţia intelectualului este mai securizată cu atît lui i se ascute, de fapt, violenţa publică. După o anumită vîrstă sau după depăşirea unui statut, practic intră într-un carambol al procedurilor. Nu mai poţi vorbi nimic cu el pentru că el se va preocupa să cureţe termenii interlocutorului de impurităţi.
Dandysmul intelectual al mimării riscului nu e de azi, de ieri, nu e neapărat o constantă a noului tip de intelectual înfipt în sistem. Şi în legendele despre poeţi, artişti, aşa cum se ştie, avem 90% construcţie, ficţiune, minciună, în ultimă instanţă. Artistul sau gînditorii care iau atitudine public au avut tot timpul o mare problemă: cea a imaginii. Procedurile de reglementare a compoziţiilor iconice cunosc diverse etape, unele de-a dreptul mistice. Dar cunosc şi etape noi în marketingul contemporan. Ernu aduce tot timpul în subtext radicalismul, dar nu-l materializează niciun pic, nu duce vorba pînă la capăt. El lasă ideile de toate gradele de duritate să-şi rupă dinţii cu un pas înainte de a deveni realitate. Nu-i pune însă unui tînăr chinez o servietă cu o bombă în mîini, cum făcea cîndva tînărul romancier Malraux.
Ideile vehiculate de Ernu sînt de tipul acelora după care urmează o întrebare care materializează vorbele: „Bun, şi? Acum ce facem?”. Aici se opreşte întotdeauna autorul şi acesta e farmecul cărţii. Să fim radicali, dar după ce sîntem radicali, poate e cazul să bem şi o bere. Singurul radicalism afişat de Vasily Andreevici şi de misteriosul A.I., tipul blînd, un soi de Candide ajuns la bătrîneţe, trecut prin toate ororile, este radicalismul absitenenţei şi al independenţei. Ce vorbesc oamenii ăştia? Rezumă gînduri profunde de la Benjamin, Foucault, Marx şi cîţi alţii. Dar maxima satisfacţie este vorba. Sînt oamenii care au obosit să vadă fapta materializată. Principala lor satisfacţie e să deconstruiască propagande şi să se ţină de-o parte.
Iar maximum de eroism este să stea pe margine, să reuşească să nu intre nici în ruleta creditelor, a funcţiilor, a flatărilor intelectuale. Un matrix bine decodat, un perete de cifre pus la pămînt, aici stă maxima satisfacţie. Cei doi fac ceea ce se cheamă mantre. Şi marele cîştig al cărţii şi punctul de unde începe discuţia este tocmai felul în care vigilenţa duce la misticismul profund al libertăţii care îşi găseşte surse la fel de lejer în Marx sau în Biblie. Marele adevăr este descoperirea ritualică a minciunii din jur.
Acesta este şi motivul pentru care A.I. nu poartă numele dostoievskian de Mare Inchizitor, ci pe acela de Mare Instigator. Diferenţele sînt imense. Inchizitorul este omul faptei. Instigatorul este omul care a suferit de pe urma faptelor şi care ştie că vorbele, oricît de dure, sînt vorbe. Instigatorul nu trece niciodată la fapte, iar instigatorul lui Ernu nu profeţeşte trecerea la fapte nicio clipă – el consideră o reuşită momentul în care poate rupe gîndirea clişeizată. În acelaşi timp, ambele personaje au o credinţă puternică, definitivă, în propagandă (dacă e să privim dinspre est) sau în marketing (dacă e să privim dinspre vest). E frumoasă deconstruirea unor astfel de discursuri, Ernu scrie interesant despre forţa managerului în noua ordine şi statutul lui ciudat de intermediar absolut, de trader, de fapt, dar nu-şi duce demonstraţia pînă la capăt în acest punct.
Managerul este tipul care-ţi poate spune tot timpul „ştiu că nu faci nimic”. Unui miner să-i fi spus asta… ţi-ar fi spart capul. În noua ordine a performării muncii, există foarte mulţi care, de fapt, doar stau: stau pe lîngă maşini care produc maşini, stau pe lîngă şefi, stau pînă tîrziu în noapte ca să descrie proceduri sau ca să pregătească altele. Dar nu fac nimic concret. Foarte puţini produc ceva anume, iar asta e o frustrare imensă a muncitorului contemporan. Managerul este tipul care poate oricînd să devoaleze acest secret.
Apoi, şi mai interesant, discursul antimarketing, anti-PR, nu mai este unul subversiv, este unul extrem clişeizat acum, un discurs care de fapt consolidează cel mai puternic paradox al corporaţiei: toţi sînt manageri într-o clădire de sticlă, oricît de neînsemnată le-ar fi funcţia. Toţi vor un tip de costum, un tip de maşină şi mai ales practică discursul sigur şi demistificator: ştiu că nu faci nimic, ştiu că asta nu înseamnă nimic. Cel mai puternic discurs antimarketing vine din străfundurile zonei corporatiste. Vorbind astfel, cunoscînd cum se fabrică imaginea unui produs, ei cred astfel că realizează descătuşarea. Farmecul decodării surclasează astfel farmecul relaţiei dintre oameni şi centrează totul, evident, pe bani şi pe statut. Pînă şi Neo din Matrix, cînd se „eliberează”, primeşte de fapt în loc de un amărît de statut de hacker de apartament, măreţul job de Mesia. I se permite să decodeze, să fie sceptic, critic. În altă parte a cărţii, stiuaţia este rezumată destul de bine: „Toţi marxiştii de azi sînt ocupaţi căci sînt pe Wall Street. Tot marxismul de azi, zice el, şi toată gîndirea critică faţă de sistem sînt doar de faţadă şi sînt controlate tot de aceşti băieţi care lucrează în slujba sistemului”. Ei bine, tocmai de aceea aş adăuga că rolul Instigatorului de tip nou ar fi şi să stîrnească entuziasm. Şi consum naiv. De multe ori, plonjonul în minunata lume a minciunilor poate fi o binecuvîntare, autopăcăleala un mod cinstit de a-ţi vedea de viaţă. Personajel lui Ernu ajung toate la un ascetism dur, greu de propus şi de înghiţit. Dar, aşa cum a spus-o şi autorul în cîteva interviuri, el nu caută să ofere soluţii. Eu am soluţii: Clint Eastwood şi rock’n’roll.
Ernu nu se lasă obsedat de vreuna din aceste teme pentru că, aşa cum spuneam, ideile profunde, dialogul extrem de uman pe alocuri şi cu reuşite memorabile, fac parte dintr-o mantră a libertăţii. Eliberarea în noua societate este obsesia, singura. Şi este mesajul pentru noul public lucid (care şi-a obţinut deja luciditatea pe diverse căi, nu se mai acceptă neofiţi ca în cazul „Născut în URSS”) pe care îl vizează „Ereticii”. Un atu important al cărţii este şi că are rol de compendiu literaturizat şi uşor de manevrat al marilor idei incomode din ultimul secol. Chiar o văd în rolul de cărticică de buzunar pentru toţi doritorii de alternativă din uniformizata lume nouă. E un soi de bursă a mărfurilor retorice – cine ştie să speculeze cîştigă. Ernu e un broker de idei, se orientează rapid într-o lume încurcată, pansează crizele cu mistici ale demistificării. Ca să-l parafrazez, dacă pe Wall Street s-ar trafica idei, Ernu ar fi fost acolo. Şi n-ar lucra cu mănuşi.
Frumoasă este şi folosirea romanului lui Bram Stoker, Dracula, în interpretarea statutului de un-dead al esticului. Firele se leagă şi cu subversiunea micului bişniţar, „rezistentul” adevărat în sistemul comunist. Prin opoziţie şi exagerînd, instigatorul şi propagandistul de idei şi nu de mărfuri devine bişniţarul simpatic al capitalismului. Autorul lasă loc de reverie ideatică şi de speculaţie. Uneori nu-i înţeleg referinţele. Corpul fără organe al lui Deleuze sau cartea despre Rabelais a lui Bahtin i-ar fi fost de mult mai mare folos decît Benjamin. Dar fiecare cu fetişul lui.
Evident, n-am apucat să prezint mai nimic. Un lucru sper că rămîne de înţeles: aceasta este una dintre cărţile care fac parte dintr-un dialog mai mare şi mai important decît „starea culturii de la noi” şi alte clişee teribile în care ne-am tot consumat. Ernu scoate cu tupeu capul dintre obsesii culturale penibile şi încearcă să vorbească liber cu oameni deştepţi literaţi, neliteraţi corporatişti, capitalişti, anticapitalişti. Şi aceasta va fi miza şi în următorii ani. Altfel, eseul, textul de idei de pe aici va continua să băltească în teme fără risc, în sulemeneli instituţionale.
P.S. Un singur reproş major am să-i fac. Tratamentul antimahmureală n-avea ce să caute aici, în „Eretici”. Mai ales că numai amatorii se tem de mahmureală.
Pentru iubitorii de cultura alternativa si vintage: How The Beatles Rocked The Kremlin
Deci: 20 de ani dupa… un mic cadou pentru iubitorii de cultura alternativa si vintage
Cum am promis iata si filmul (Regizat de Leslie Woodhead): The Beatles – How The Beatles Rocked The Kremlin. (in primele minute se vede prost, dar se aude ok, dupa care merge bine). E o abordarea pe modelul “mantrei liberale” (mai putin pe gustul meu) insa sint multe informatii utile si ne sint aratati citiva grei ai zonei alternative sovietice. E o abordare destul de simplista a culturii alternative din URSS, mai ales ca ea are radacini adinci in anii 40-50. Aceasta cultura nu apare spontan in anii 60 asa cum se crede acum. Ma rog povestea e lunga si poate o sa pun citeva filme pe cultura alternativa din anii 50 sau o sa fac un interviu cu unul din cei mai buni cunoscatori ai fenomenului: Artyam Troytsky. E un domeniu care chiar ma intereseaza si e de invatat din el in contextul actualei ideologii si culturi dominate care devin tot mai agresive.
Filmul merita insa vazut. Indiscutabil: The Beatles chiar a fost un fenomen important in URSS. Ce e foarte interesant (si e o teorie la care tin si am discutat-o si cu citiva cunoscatori in domeniu): cei care vor impune (liderii) in anii 60-70 diverse curente alternative (muzica, literatura, arte vizuale) sint copiii elitei comuniste. Practic cei mai buni rockeri sovietici sint nepotii lui Lenin si Stalin. Ironia sortii….
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
„ Numai rebuturile umane nu au nostalgii”
http://sprevest.ro / 9 decembrie 2009 / Oxana GREADCENCO
Faceţi parte din prima generaţie a basarabenilor veniţi la studii în România. Ce v-a determinat să optaţi pentru o facultate în România şi de ce anume Iaşiul ?
Da, am ajuns în România în primul val de studenţi, în anul 1990. Iniţial, vroiam să merg la Timişoara, însă acolo nu aveau facultatea de filosofie şi cu amicul meu, Lilian Negură, am ales Iaşiul. El a mers la psihologie, eu, la filosofie. Am ales la întimplare cred. Oricum, ştiam că am 3 oraşe universitare importante pe ştiinţele umane: Iaşi, Cluj, Bucureşti. Îmi place Iaşiul. Şi astăzi îl consider unul dintre cele mai importante oraşe din România. Pentru studii e excelent. Iaşul are un spirit aparte. Am stat, după Iaşi, şi la Cluj, şi Bucureşti. Clujul este prea conservator pentru gustul meu, Bucureştiul prea alert şi-ţi fură energia dacă nu eşti atent. Iaşiul însă este perfect: o combinaţie stranie dintre melancolie, atmosferă molcomă, stil de viaţă mai puţin mercantil, o anumită poetică în aer, o anumită mistică valaho-slavă… e un loc perfect pentru reflecţie. Dar să nu mitizăm… oamenii cu care eşti în relaţie de fapt fac totul fie că eşti la Chişinău, Iaşi, Cluj sau Bucureşti…
Câţi basarabeni erau pe atunci la Iaşi şi ce dificultăţi întâmpinaţi ?
Nu ştiu numărul. Ar trebui să vedem nişte statistici cu „descălecarea” basarabenilor în România. E foarte important să ştim cum şi cîţi au venit anual, cîţi au rămas, cîţi s-au întors, cîţi s-au pierdut pe drum. Eram destul de mulţi şi vizibili. Au fost multe probleme, însă cele mai mari cred eu au fost prebleme legate de integrare. „Noi” ne-am integrat mai greu, iar „ei” ne-au acceptat mai greu, însă treptat, treptat ne-am obişnuit unii cu alţii şi am învaţat unii de la alţii cîte ceva.
În timpul facultăţii, dar şi acum fiind la Bucureşti, aţi simţit că sunteţi discriminat în vreun fel pentru că sunteţi basarabean ?
Da, fireşte că am fost discriminaţi aşa cum şi noi am produs o „formă de discriminare” făţă de „băştinaşi”. Trebuie să privim acest raport de discriminare reciproc şi într-un context mai larg. Această discriminare se întîmplă peste tot în lume, însă asta nu înseamnă că trebuie să o tolerăm. Mai întîi, trebuie să avem capacitatea de a o analiza, trebuie să o înţelegem, să vedem care sînt cauzele. După care să acţionam, să o combatem. Problema mare legată de acest raport de discriminare vine din ceea ce noi numim „diferenţă”. Ne place sau nu ne place, noi chiar dacă vorbim aceaşi limbă şi revendicăm aceaşi cultură sîntem totuşi diferiţi. Diferenţa se poate vedea şi de la o regiune istorică la alta (Muntenia versus Transilvania, de exemplu). Iar noi nu trebuie să uităm că avem o istorie modernă în care am aparţinut mai mult de Imperiul rus decît de spaţiul românesc. Nu e cazul să ne prefacem că această experienţă nu a existat. Sorry, dar în anul 1990 secolului trecut mie îmi era mai uşor să înţeleg un rus din URSS decît un român (cetaţean român adică). De ce? E simplu: cu cetăţeanul rus aveam o istorie comună, o experienţă comună, o amintire recentă comună, o viaţă cotidiană comună. Cu cetăţeanul român aveam doar o „cultură teoretică” comună şi o limbă comună. Însă uneori doar limba este insuficient pentru a te înţelege. De aceea, în cea de-a doua mea carte, „Ultimii eretici ai Imperiului” vorbesc despre reînvăţarea „noii mele Patrii”. În anii 90 a început un proces de cunoaştere reciprocă, de învaţare reciprocă. Aceste discriminări se vor diminua (de dispărut nu vor dispărea niciodată, trebuie să fim conştienţi de aceasta) în momentul în care ne vom cunoaşte mai bine.
În studenţie, cea mai vizibilă formă de discriminare negativă sau pozitivă era cea legată de notele la examene. Ştiai materia, nu primeai 10, fireşte nu ai cum să ştii de 10, fiindcă „eşti din Basarabia”, iar dacă nu ştiai materia primeai pe nemerit un 5 fiindcă „eşti din Basarabia”. Atunci, bătălia şi strategia mea au fost concentrate pe două paliere. Mai întîi, m-am luptat să fiu tratat ca persoană concretă, Vasile Ernu, şi nu ca un personaj care aparţine unui grup şi care este tratat „la colectiv”. Eu răspund pentru faptele mele şi nu un anume grup sau comunitate. Al doilea lucru pe care am încercat să-l promovez, şi care cred cu convingere că este unul din atuurile noastre, e legat de promovarea acestei diferenţe specifice pe care o avem şi nu ascunderea ei. Eu cred că ceea ce la prima vedere pare un dezavantaj, poate fi un mare avantaj şi că pînă şi acumulările negative pot fi transformate într-un atu dacă ai puţină inteligenţă. Noi venim „de dincolo” cu o experienţă total diferită, sintem copii unui mare Imperiu, majoritatea dintre noi ştim să gîndim în categoriile a două culturi (română şi rusă). Aceste lucruri pot deveni nişte atuuri importante, deci să le folosim. Numai folosind diferenţa putem ajuta mai mult cultura şi spaţiul românesc. Eu le spun mereu amicilor mei din domeniul artei şi literaturii: nu încercaţi să mimaţi şi să fiţi ca un oarecare „escu” de aici, căci veţi fi un „escu” de mîna a doua. Aşa că încercaţi să valorificaţi diferenţa pe care o aveţi. Din păcate, puţini încearcă acest lucru.
Aţi avut recent lansarea volumului „Ultimii eretici ai Imperiului” la Chişinău. Cum a fost reîntâlnirea cu publicul basarabean ?
Nu cunosc foarte bine publicul nou basarabean. Am mulţi amici acolo, însă nu-i cunosc prea bine pe cei din generaţia actuală. Am impresia că e un public aparte şi puţin diferit decît cel din România. E un amestec straniu dintre „superficialitatea” românescă de tip latin (care nu e nepărăt rea) şi o sensibilitate „excesivă” slavă. Acest amestec crează un tip de emoţie aparte care se întîlneşte atît în Basarabia, cît şi în Bucovina de Nord. Tot de aici vine un anumit tip de sinceritate, aproape copilarească, uneori naivă şi dezarmantă care în România aproape că nu mai poate fi găsită. Basarabia este pentru mine interesantă tocmai datorită păstrării acestor „sentimente”pe cale de dispariţie şi mai ales a mutaţiilor specifice periferiei de Imperiu care au apărut în ultimii 15 ani. Există tipologii şi fenomene care nu mai pot fi întîlnite în spaţiul ocidental (sau tot mai greu pot fi găsite), iar aici sînt din plin. Pe mine mă interesează să înţeleg şi să descriu aceste fenomene.
Cartea „Născut în URSS” e totuşi plină de nostalgie. De ce vă e dor cel mai mult din acea perioadă ?
Repet ce am spus de nenumărate ori. Ideologia dominantă actuală interzice anumite sentimente. Se urlă că nostalgia e un lucru „rău şi periculos”. Asta mă cam scoate din sărite. Comuniştii au interzis tot soiul de sentimente umane, capitaliştii, altora. Nostalgia, dragostea şi ura, prietenia şi disperarea sunt sentimente umane, nu putem trăi fără ele. Am mai spus-o şi o repet: dacă excludem din literatură nostalgia, atunci rămînem numai cu „fabrici şi uzine”, cu suportul lor material.
Nostalgia este un sentiment ce ţine de timp, de sens şi nu de loc sau ideologii. Avem nostalgii „după acele vremuri”, nu după acele ideologii capitaliste sau comuniste. Numai fanaticii şi imbecilii pot avea nostalgii după ideologii. Numai rebuturile umane nu au nostalgii. Da, am avut o copilărie şi o adolescenţă fantastică, care, întîmplător, „au avut loc” în URSS. De ce îmi este dor de acel timp? E greu de spus. Îmi este dor „de acel timp” fiindcă el este „raiul meu” pe pamînt.
Daţi câteva nume de tineri scriitori basarabeni în care credeţi
Uh… ce mai înseamnă tineri…. Fireşte că îi voi aminti pe cei pe care-i cunosc mai bine… pe unii încerc să-i şi promovez… Mie îmi plac de la Dumitru Crudu la Iulian Ciocan şi de la Fraţii Vakulovki la Mitoş Micleuşenu şi Baştovoi. Apar poeţi noi precum Gamarţ, Hose Pablo, Alex Cosmescu…
Aş mai amiti şi de tineri din alte zone decît cea literara în care cred: Lilian&Petru Negură, Igor Caşu, Vitalie Sprinceană, Dorin Năstas, Andrei Gusco… de fapt sînt tare mulţi pe care ar trebui sa-i cunoaştem mai bune. Şi să nu uităm şi de scriitorii de limbă rusă din R.Moldova. Sînt cîţiva foarte buni precum Oleg Panfil şi Vladimir Lorcenkov.
La Moscova a apărut varianta în limba rusă a cărţii „Născut în URSS”, aţi mers în ultima vreme nu o dată acolo. Cum e actualul cetăţean rus faţă de cetăţeanul sovietic ?
Da, cartea mea a apărut la una din cele mai prestigioase edituri ruseşti, AdMarginem din Moscova. Era editura mea preferată şi când l-am cunoscut pe editor care a decis să mă publice în rusă a fost o adevărată bucurie pentru mine. În anii 90 nici nu visam aşa ceva, iar acum sînt bun amic cu Saşa Ivanov (cel care a creat editura) şi cu o parte din scriitorii lui de elită. E o onoare petru mine. (Fireşte că sînt onorat să fiu editat şi de cea mai importantă editură din România, ed.Polirom). Urmează ca în 2010 cartea să apară în alte 5 limbi.
Am mers în ultimii ani cu regularitate la Moscova pentru că am intrat în circuitul lor cultural. Adică sînt invitat la diverse tîrguri de carte, festivaluri, dezbateri. Cum e actualul cetăţean rus? E foarte greu de spus. E şi el în tranziţie ca tot Estul însă ruptura pe care ei au trait-o este infinit mai mare, iar problemele lor sînt mai copleşitoare şi mai dramatice. Totuşi ei au pierdut un Imperiu, iar aceasta este o catastofă pentru ei. Ar trebui să înţelegem aceasta. Ruşii trăiesc una din cele mai mari catastrofe cultural-politice din ultimii 100 de ani, echivalentul Războiului civil şi al celui de al 2-lea Război pentru Apărare Patriei. Dar ei sînt obişnuţi cu asta. Să sperăm că „prăbuşirea Imperiului” crează posibilitatea facerii unei lumi ruseşti mai bune. Prăbuşirea Imperiilor uneori pot duce la renaşteri spectaculoase sau la dispariţii totale. Vom vedea ce va urma….
Cât de mult v-a schimbat Bucureştiul ?
Nu-mi dau seama cît m-a schimbat Bucureştiul. E totuşi al 7-lea oraş în care locuiesc. Pot spune că am experianţa schimbării locurilor de trai. Fiecare loc nou te influenţează cumva. Cel mai mult însă te influenţează oamenii care locuiesc în acel spaţiu şi cu care intri în interacţiune. Ei crează noi posibilităţi de dezvoltare, de reflecţie etc. Bucureştiul este un oraş fecund pentru mine. Mie îmi plac în acest oraş tocmai lucrurile care acum nu prea plac aici. Mie îmi place aerul oriental al Bucureştiului. Bucureştiul este poate unul dintre cele mai orientale oraşe din Europa. Un orient occidentalizat, însă totuşi orient, iar aceasta este marea lui calitate. Cum spune faimoasa replică rusească: orientul este o chestiune subtilă.
Ce părere aveţi despre tânara generaţie de politicieni de la Chişinău. Merită să avem încredere în ei ?
Acestia sînt, cu ei defilăm. Am făcut lobby pentru noua alianţă ajunsă la putere cu toate că sînt cîteva partide acolo în care nu am mare încredere. Însă sînt şi partide care au adus oameni noi, tineri, cu un alt tip de discurs. Nu avem de ales, trebuie să încercăm şi altceva. Sper din tot sufletul să nu ne dezamăgească prea tare, căci atunci va fi dramatic.
În ce împrejurări v-aţi întoarce la Chişinău ?
Mă întorc oricînd în Chişinău. În următoarea perioadă sper să am tot mai multe proiecte legat de acest spaţiu. Dacă te referi la o întoarcere în sensul de a locui permanent acolo, atunci nu cred că e posibil din cauză că sînt prins în proiecte pe care le fac aici. Însă astăzi nu mai este o problemă „locul geografic” în care te afli, fiidncă poţi activa foarte uşor şi de la distanţă. De fapt, „geografia” a cam dispărut, iar „distanţele” s-au micşorat al naibii de mult. Oricum, voi vizita Chişinaul ceva mai des, sau cel puţin aşa sper.
USSR propaganda against the Beatles
Un fragment scurt al unui film de propaganda sovietic depre The Beatles… e o raritate din 1966…
In curind postez si filmul documentar (integral daca o sa mearga): How the Beatles Rocked the Kremlin.
USSR propaganda against the Beatles from With Lasers on Vimeo.
“Back to USSR” – bolşevismul ca bazin de inspiraţie literară
Europa libera / Vasile Botnaru / 29.11.2009
Scriitorii Vasile Ernu şi Iulian Ciocan discută cu Vasile Botnaru despre înţelegerea şi asumarea trecutului
Doamnelor si Domnilor, bine v-am găsit. La microfon e Vasile Botnaru, moderatorul si prezentatorul emisiunii duminicale PUNCT si de la CAPAT.
Astazi vom sta de vorba cu doi scriitori pe care Vladimir Besleaga i-a “pus pe acelasi raft”, clasificindu-i drept autori care isi alimenteaza proza din bazinul “trecutului sovietic”. “Inainte sa moara Brejnev”, astfel si-a intitulat Iulian Ciocan romanul aparut la Editura Polirom in anul 2007. Iar Vasile Ernu, cel care a debutat cu volumul “Nascut in URSS”, in urma cu citeva saptamini a scos la aceeasi editura Polirom volumul “Ultimii eretici ai Imperiului”.
Deci invitatii mei de astazi sint doi cunoscuti exploratori ai trecutului sovietic pe care este logic sa ii intrebam ce anume cauta ei in “debaraua burdusita cu vechituri”, daca imi este ingaduita o metafora in spirtul lui Vasile Ernu.
Vasile Ernu la lansarea la Chişinău a cărţii “Ultimii eretici ai Imperiului”
Vasile Ernu: Primul punct de la care pornesc este incercarea de a vedea, de a intelege ce naiba s-a intimplat cu noi acolo? Cum au functionat lucrurile? E mai degraba o platforma de intelegere si de cunoastere. Fiindca eu cred ca nu putem iesi de acolo daca nu intelegem si nu cunoastem ce s-a intimplat. Unu la mina. Doi la mina: incerc sa arat marile probleme cu care ne-am confruntat. Fiindca e un trecut al nostru. El trebuie asumat. Pentru mine problema asumarii este enorm de importanta. Fiindca eu cred ca nu putem produce un prezent daca trecutul nu este asumat. Adica nu mai trebuie sa dam vina pe “kamunisti”, pe nu stiu ce Stalin, pe nu mai stiu cine. Stalin, comunistii sintem noi toti. Unii mai mult, altii mai putin, evident. Dar la acest trecut am participat. Si eu mai degraba incerc sa imping lucrurile spre un soi de intelegere. Fiindca, din punctul meu de vedere, sau ceea ce inteleg eu, este ca trecutul se repeta permanent numai ca in forme diferite. Si atunci in momentul in care renunti la el, la acest trecut, nu faci decit sa repeti aceleasi mecanisme la nesfirsit.
Vasile Botnaru: Dar poti sa intelegi in mod diferit. De exemplu in maniera lui Tismaneanu, in maniera condamnarii de la Consiliul Europei.
Vasile Ernu: Evident, poti sa intelegi in foarte multe feluri. Cu asta sint de acord. Dar datoria noastra este sa venim cu aceste forme diferite. Sa le punem impreuna, sa le dezbatem. Adica adevarul nu este nici al meu, nici al lui Tismaneanu, nici al Comunitatii Europene. Mai ales al Comunitatii Europene, in nici un caz. Sa nu-i lasam pe politicieni sa ne faca trecutul, ca atunci e jale. Din punctul meu de vedere cu trecutul trebuie sa se ocupe oamenii fie ai stiintei, fie ai artelor, fie ai literaturii. Fiindca oamenii din literatura lucreaza cu sensuri. Iar politicienii lucreaza cu politica. Ei ne vor ideologiza trecutul. Nu am nevoie de solutiile Comunitatii Europene. Stiu eu ce vor ei. Nu ma intereseaza solutiile politicienilor. Dar oamenii de cultura, oamenii de stiinta trebuie sa se framinte. Si atunci evident uneori ne intelegem, uneori ne confruntam. Dar tocmai trecutul e ca un puzzle care se compune din diverse parti.
Vasile Botnaru: Iulian, dumneata in cartea “Inainte sa moara Brejnev” ai iesti din acest trecut cumva cu o frustrare, o suparare pentru rateurile pe care le-am mostenit, pentru ceea ce nu ni s-a intimplat din cauza eventual a lui Brejnev. Este adevarat? Senzatia mea este corecta?
Iulian Ciocan: Partial da. Eu o sa incerc sa raspund la intrebarea ta, Vasile, venind cumva dinspre zona literaturii. Eu sint un autor caruia ii place sa analizeze realitatea. As spune ca pe undeva sint un prozator al cotidianului. In momentul in care incerci sa analizezi cu atentie lumea din jurul tau, iti dai seama ca universul in care traim, din punctul meu de vedere cel putin, este o prelungire fireasca a perioadei sovietice. Eu nu trag aceasta linie de demarcatie pe care o fac unii – adica lumea de pina la ’91 si lumea de dupa acest an in care s-a proclamat independenta Republicii Moldova. Si atunci in mod firesc nu poti vorbi despre lumea de azi – si aici ii dau dreptate lui Vasile Ernu – atita timp cit nu incerci sa te lamuresti ce a fost inainte de aparitia acestei lumi zise democrate, libere. Pentru ca ea este o prelungire fireasca. Bineinteles ca eu, cum ai zis, am niste frustrari legate de aceasta perioada. Aceasta copilarie pe care o consider un rateu intr-adevar. Pentru ca am impresia ca traind intr-o alta lume totusi as fi avut alte posibilitati si alte drepturi care mi-au lipsit in acea perioada.
Vasile Botnaru: Vasile Ernu, dumneata risti sa apari cumva drept avocat al acelor vremuri, incepind cu prima carte dar si la a doua. Si unul din personajele dumitale spune ca exista riscul constituirii unei antiideologii. Oare chiar nu iti pasa ca ai iesit din rind si nu “condamni cu vehementa” comunismul ci il pui la indoiala pur si simplu?
Vasile Ernu: Eroii mei spun niste lucruri care, daca le-ai scoate din context, s-ar putea sa te duci la Balaceanca. Adica spun lucruri foarte deranjante mai ales pentru spatiul romanesc unde oamenii sint foarte sensibili – si la inima si la ureche. Viata trebuie inteleasa intr-un context mult mai larg, spun eroii mei. Eu incerc sa imping si sa rastorn tot felul de situatii si posibilitati. Uneori pina la extreme, rupind limitele. Tocmai pentru a atrage atentia asupra cu totul altei zone. Eu cind zic, de exemplu, ca condamnarea este riscanta, nu inseamna ca sustin comunismul. Ci vreau sa inteleg cu totul alte zone care trebuiesc intelese. Pentru mine este foarte importanta in primul rind aceasta intelegere a trecutului. Eroii mei de exemplu cind spun ca dictatorul nu a existat – si ei vorbec despre Ceausescu, dar e valabil si pentru Stalin – evident ca pe oameni ii enerveaza. “Cum adica nu a existat daca el ne-a facut atita rau?” Eu vreau sa imping lucrurile tocmai spunind ca el de fapt, producerea lui sociala, politica ne apartine in mare parte tuturor si a fost nevoie de un gest ca el sa dispara. Problema mea cind spun ca nu a existat, este ca a fost o proiectie a noastra. Vreau sa arat mecanismele prin care se produc aceste focare de dictatura, aceste forme de putere. Modul in care aceasta forma trebuie asumata. Pentru ca trebuie sa intelegem si momentul disparitiei acestei forme. In momentul in care lumea a avut curajul sa strige, ea a disparut intr-o zi. E foarte greu sa intelegi cum o putere cu o forta atit de mare a disparut atit de repede. Asta inseamna ca ea a fost foarte puternica in primul rind in mintile noastre. Folosesc aceste paradoxuri intentionat fireste. Folosesc lucruri rasturnate, pozitii foarte transante si destul de radicale deseori tocmai pentru a ii determina pe oameni sa isi puna niste semne de intrebare si mai ales pentru a-i face sa reflecteze altfel. Mie mi se pare ca modul de standardizare si de ideologizare astazi este la fel de puternic, adica avem impresia ca vorbim cu aceleasi mecanisme, doar ca am schimbat numai limbajul de lemn. Adica in loc de cuvintele clasice de tip sovietic am introdus un alt limbaj. Asta blocheaza enorm de mult modul de reflectie, modul de a intelege lumea in care traim. Daca ma uit atent in jur observ ca a disparut Ceausescu, dar au aparut multi mici “ceausesti” in diverse chipuri si forme care reproduc in maniera micro aceleasi reflexe, acelasi mod de raportare. Si in definitiv si acesti baieti vor sa imi fure viata asa cum mi-au furat-o si ceilalti.
Vasile Botnaru: Dar “ceausestii” mici o fac “intru binele nostru” ca sa ne scoata din trecut. Asa zic ei.
Vasile Ernu: Da, numai ca idea este ca nu trebuie sa ne lasam pe mina lor. Ceea ce spun este: mare atentie! Riscurile pot veni de peste tot. Noi trebuie sa fim cu mintea limpede. Trebuie sa veghem permanent. Nu trebuie sa adormim, trebuie sa fim cu ochii pe ei, trebuie sa fim permanent in raport de critica fata de ei. Nu trebuie sa umblam cu sustinerea sau cu ploconirea la acesti baieti. Ca daca o sa mergem cu acest stil, cum se intimpla mai ales in Romania de multi ani de zile, o sa ajungem iar sa nu se intimple nimic si iar o sa pierdem multe batalii. Si din aceasta cauza datoria noastra este sa tragem semnale de alarma. Si noi trebuie sa latram permanent, asta este meseria noastra. Din punctul meu de vedere, intelectualul poate fi de doua feluri, nu poate fi de trei, de cinci. Adica ori de exil, ori de curte. Daca alegem sa fim de curte, atunci asta este, lingem blidele mai marilor zilei. Fiind in exil e mai incomod, intr-adevar. Deci trebuie sa ne asumam niste riscuri.
Vasile Botnaru: Deci asta ar fi deosebirea prncipala, asa inteleg eu, in versiunea lui Vasile Ernu. Iulian Ciocan, asta ne-ar deosebi de vremea pe care o condamnam si din care vrem sa iesim? Sa gindim critic la adresa oricui? Daca ar fi sa dai propria definitie, ce trebuie sa facem ca intr-adevar sa parasim timpul pe care voi incercati sa il intelegeti? Nu zic sa il condamnati…
Iulian Ciocan: Eu cred ca Vasile Ernu are dreptate, trebuie sa fim foarte vigilenti. Trebuie sa avem mult discernamint, trebuie sa fim reflexivi. Pentru ca perioada pe care o traversam acum, a “tranzitiei interminabile”, este una in care multe din apucaturile perioadei sovietice s-au pastrat si prolifereaza in continuare. Ginditi-va numai la citeva personaje emblematice ale acestei perioade cum ar fi omul de curind imbogatit. Eu vad la aceasta categorie de imbogatiti peste noapte apucaturi pe care le-am sesizat si in perioada sovietica la unii indivizi. Sau guvernantii nostri. Unii dintre ei chiar sint aceeasi dupa 1991, sint aceiasi care ne-au guvernat pina la caderea Uniunii Sovietice.
Vasile Botnaru: Iulian, da-mi voie sa te contrazic, in perioada sovietica era “rusine” sa fii bogat. Un om care avea bani isi punea o haina mai ponosita ca sa se ascunda. Acum dimpotriva, opulenta, masinile 4×4, astea fac vitrina.
(Scriitorii Dumitru Crudu, Vladimir Besleaga, Iulian CIocan, la lansarea cărţii lui Vasile Ernu)
Iulian Ciocan: Eu am zis nu omul imbogatit, ci omul recent imbogatit, de curind imbogatit, cel imbogatit peste noapte. Acestui om in perioada sovietica ii era refuzat dreptul de a fi bogat. Imbogatindu-se peste noapte prin mijloace frauduloase el are un soi de mentalitate cu totul si cu totul aparte, aceasta cel putin este convingerea mea. Asta este pe de o parte. Eu am convingerea ca scriitorul trebuie sa vorbeasca despre lumea in care traieste. Pe de alta parte, literatura trebuie sa fie preocupata de eul profund al omului. Prin urmare, eu ca scriitor basarabean, trebuie sa vorbesc despre eul profund al basarabeanului, al omului din acest spatiu. Si atunci in mod inevitabil ajung iarasi la aceasta perioada sovietica. Cum poti sa vorbesti altfel despre omul tranzitiei daca el a avut o copilarie sovietica si probabil acolo in acea copilarie a avut niste experiente care l-au marcat pentru toata viata. De aceea eu nu pot sa ii inteleg pe unii colegi de breasla care imi adreseaza reprosul: “Ce tot scormonesti in perioada sovietica, las-o balta, vorbeste despre perioada noastra!” Dar nu pot. Si aici iar ii dau dreptate lui Vasile Ernu, nu pot sa nu vorbesc despre perioada asta. Eu nu vad o ruptura, o prapastie intre Uniunea Sovietica si tranzitia moldoveneasca.
Vasile Botnaru: Vreau sa va dau si eu dreptate facind trimitere la un alt scriitor care s-a ocupat de comunism, aplicind mijloace specifice. Ma refer la celebra piesa a lui Matei Visniec. Cel care nu a gasit o forma mai adecvata decit sa le povesteasca unor pacienti de la un ospiciu despre comunism. El a apelat la un fel de “Kratkii kurs istorii KPSS” pentru acesti cetateni. Care este la parerea dumneavoastra forma cea mai adecvata? De ce va intreb asta si iarasi insist asupra zisului aspect de “avocatura” pe care unii il banuiesc si la Iulian Ciocan si la Vasile Ernu? Pentru ca in spatiul moldovenesc in special, unde a pierdut meciul Partidul comunistilor, ei spera sa isi ia revansa. Prin urmare orice incercari de a intelege de o maniera mai toleranta trecutul communist toarna cumva apa la moara acestor, sa le zic “ostalgici” care spera sa revina.
Vasile Ernu: In primul rind voi ar trebui sa spuneti in Republica Moldova o chestiune ca sa dispara orice dubii: nu exista un Partid cumunist in Republica Moldova. Acela este un partid oligarho-nationalisto-moldovenesco-ortodoxo-nu-stiu-ce … Dar comunist nu este. Dar ma rog. Cit priveste modul in care chestionam trecutul in primul rind cred ca este o optiune a fiecarui scriitor in parte. Nu cred ca putem sa venim cu o formula. In primul rind pentru ca sint foarte multe paliere. Noi nu intelegem o chestie: trecutul nostru este o enorma valoare, indiferent daca a fost una tragica, fericita, etc. Din punctual meu de vedere, experienta Uniunii Sovietice este una imensa. Acolo ai atit de mult material. Acolo este viata noastra, nu putem sa fugim de ea. Despre ce sa scriem? Despre cum am fumat o iarba la New-York? Nu ma intereseaza pentru ca eu nu am acea experienta de alta lume. Este viata mea si trebuie sa ne-o povestim, trebuie sa ne-o asumam. Si incercarea de a fugi de aceasta lume mi se pare de o aberatie incredibila, este ca si cum ai renunta la toata valoarea care s-a adunat in tine. Sa nu uitam ca marile tragedii, marile rupturi pot crea enorm de multa literature. O buna parte a intregii literaturi sovietice, a intregii literaturi ruse a secolului XX, vine de acolo. Si noi acum vrem sa ne ocupam de ce? Uitati-va la Germania. La modul in care si-a revalorificat trecutul. Eu cred ca din elementul negativ, daca stim sa il utilizam, daca avem intelepciune si talent sa scriem, putem sa scoatem capodopere.
Vasile Botnaru: Dar si curaj.
Vasile Ernu: Evident, enorm de mult curaj. Marile opere se fac cu foarte mult curaj. Curajul de a merge impotriva tuturor, curajul de a spune lucruri chiar uneori poate incomode noua insine. Trebuie sa mergem pe chetiunea aceasta. De exemplu carti despre mari compromisuri. Carti despre noi, despre parintii nostri care au facut poate mari compromisuri. Care au facut poate acte de eroism. Fiecare cu experienta lui, vine si trebuie sa povestesca. Eu am ales sa povestesc despre viata cotidiana. Intr-o anumita forma ironic-nostalgica. Fiindca asta am simtit eu, asta a fost formula mea pe care am ales-o. Altii vorbesc intr-o maniera tragica. Cu toata ca a doua carte a mea nu mai este nici ironica, nici umoristica. Este mai degraba ceva mai tragica. Dar nu este treaba mea sa imi analizez cartea.
Vasile Botnaru: Cartea a doua categoric nu este ironica.
Vasile Ernu: Se ride mai rar in cartea a doua, cel putin mult mai rar decit in prima. Fiindca dorinta mea a fost sa povestesc cu totul altceva, sa punctez cu totul altceva. Si eu spun ca a renunta la chestiunea aceasta mie mi se pare pur si simplu inseamna sa renunti la tot. Nu pot sa renunt la viata mea de atunci. Indiferent ca ea a fost tragica. Plus ca mie mi se pare ca a-ti asuma trecutul, asa cum a fost el, cu rele cu tot, este trecutul tau, este viata ta. Cum poti sa renunti la ea. A renunta la ea este aproape a te sinucide.
Vasile Botnaru: Eu as face trimitere la inca o maniera de a asuma trecutul. Profesorul lui Iulian Ciocan, Gheorghe Craciun, cu “Pupa russa” care descrie, am impresia, tragismul excluderii si mutilarii omului, intr-o maniera foarte afectiva. Eu as pune pe acelasi cintar observatia dumitale cind ai spus ca timp de 20 de ani puteai sa lipsesti, sa te fi luat extraterestii, si dupa o lipsa de 20 de ani sa revii in Uniunea Sovietica si sa observi ca lingura costa tot 20 de kopeici, stantate pe miner.
Iulian Ciocan: Da este o observatie foarte interesanta.
Vasile Ernu: Eu am scris despre chestia asta legat de nostalgie. Eu cred ca sint trei-patru elemente. De exemplu eu cred ca sistemul concentrational creaza un sentiment al nostalgiei mult mai puternic decit un sistem neo-liberal. Din cauza ca unu: comunismul a reusit intotdeauna sa produca un sens unificator. Fie in perioada de inceput cind era romantic. In sensul ca ne unea pe toti un ideal, chiar daca nebun. Iar in a doua perioada era idealul urii. Toti uram comunismul. Dar era idea ca ceva ne unea pe toti. Doi: exista elementul enorm de puternic al acestei stabilitati. O stabilitate mai mare decit in comunism nu a existat nicaieri in perioada moderna. In sensul neschimbarii lucrurilor. Din aceasta cauza noi avem un atasament apropape mistic fata de obiecte. De exemplu eu cind scot cite un obiect cateodata cu prietenii mei peste 20 de ani, un Buratino sau nu mai stiu ce, toti avem un soi de trepitatii aproape biologice. Fiindca acest gen de societate a creat un soi de dependenta enorm de mare. Si eu cred ca lucrurile acestea sint extrem de importante, fiindca e un gen de experienta foarte puternica. De asta spun, cum pe lingura aia, pe care oricine o are acasa, e stantat pe metal pretul de 25 de kopieci, la fel avem stantate in cap tot soiul de eroi, si melodii, si obiecte. Obiectele aproape erau fetisizate. Si asta este o experienta, la parerea mea, extraordinar de mare. Fiindca este total diferita de ceea ce am trait in spatiul liberal. Nu trebuie sa ne fie rusine de trecutul nostru. Dumnezeule, de ce trebuie sa ne fie rusine? Nu trebuie sa credem ca acei care au trait intr-o lume libera nu au avut si ei problemele lor. In a doua carte incerc cumva sa valorific pina si ultimul rahat din communism tocmai pentru a intelege ca trebuie sa avem o demnitate a asumarii.
Vasile Botnaru: Dar exista riscuri, e doar un pas pina la idolatrizare si pina la nostalgie. De exemplu canalul rusesc de televiziune “Nostalgia”, a inceput cu valorificarea unor pagini de glorie din patrimoniul sovietic, intrind la un moment dat pe un fagas periculos…
Vasile Ernu: Nu, eu cred ca aratind aceste chestiuni ele se devalorizeaza. Si nu mai sint atit de periculoase. Pentu ca noi facem un soi de catharsis. Dupa ce incepi sa bei Buratino in fiecare zi, acest Buratino devine ca si Cola, nu mai are nicio semnificatie. Fiindca noi traim deja intr-o alta lume, noi traim deja intr-un alt context. Trebuie sa avem aceste arhivari, aceste carti. Aceste carti in care scriem despre trecut sint ca un fel de eliberare. In momentul in care nu vrem sa le povestim, noi de fapt le cream o putere si mai mare in interiorul nostru intim. Noi nu vrem sa ni le asumam, noi nu vrem sa le spunem, dar in interiorul nostru ele lucreaza. In momentul in care le facem, le vedem, noi ne eliberam de ele. O data spuse, o data rostite, o data vazute, ne eliberam de ele. Asta este o chestiune enorm de importanta. Si nu trebuie sa ne fie frica de ele. Doi: intotdeauna ma raportez cu multa critica la trecut. Sint foarte clare la mine tezele raportului critic fata de trecut. Eu cind incerc sa apar, de fapt nu sa apar ci sa pun intr-un anumit unghi de vedere, actionez astfel doar pentru ca vreau sa arat ca si in lumea in care traim sint la fel de multe riscuri. La fel de multe forme de restrictii. Doar ca sint altfel. Idea mea este ca noi trebuie sa stim mereu sa ne eliberam de trecut, sa stim sa il folosim. Si sa fim foarte liberi fata de lumea in care traim. Si sa avem curajul acesta de alt tip. Fiindca in momentul in care noi vom intelege mai bine ce s-a intimplat cu noi, cred ca vom avea mai mult curaj sa ne raportam la ceea ce ni se intimpla astazi. Adica totusi astazi nu ne ia nimeni din strada cu masina neagra, dar in schimb sa nu uitam ca astazi ne pot taxa foarte bine sistemele bancare care ne creaza cu totul altfel de dependenta. Deci, trebuie sa fim cu mintea mai destupata.
Vasile Botnaru: Ce anume te ajuta pe dumneata, Vasile Ernu, si pe dumneata Iulian Ciocan, sa nu fiti dependenti, sa fiti critici, sa aveti aceasta minte lucida? Inteleg ca pe dumneata, Vasile Ernu, intrucitva te-a ajutat si facultatea de filosofie absolvita, sau nu este adevarat?
Vasile Ernu: Sint multe lucruri care te ajuta. Cred ca cele mai importante pentru mine sint cartile care m-au ajutat sa gindesc, sa regindesc lucrurile. Si oamenii cu care sint intr-un permanent dialog.
Iulian Ciocan: Eu nu am absolvit o facultate de filosofie, fireste. Dar vreau sa va spun ca citind studii de naratologie, invatind tehnici narative, intre care si cea care se numeste “punctul de vedere” – este o tehnica care trebuie invatata de orice prozator, felul in care iti construiesti personajele, felul in care naratorul se raporteaza la ele, cum le prezinta, deci deja te invata sa fii mult mai atent, mult mai reflexiv.
Vasile Botnaru: Dar eu ma refeream nu neaparat la practici scriitoricesti. Ma refer la situatia unui om care poate sa devina dependent sau, fereasca Dumnezeu, sa si idolatrizeze trecutul. Asa cum sint unii tineri care preiau niste slogane si sustin ca comunismul este un fel de crestinism universal iar Iisus Christos a fost comunistul numarul unu. La acestia ma refer. Cum sa se fereasca ei de aceasta influenta nociva?
Iulian Ciocan: Cred ca de vreme ce nu au trait in aceasta perioada sovietica desigur ca riscul de a ajunge sa il idolatrizeze exista. Dar aici iarasi conteaza si mediul in care traiesc, lecturile pe care le au. Iarasi ajungem aici la lecturi. Si banuiesc ca fata de acesti tineri cumva ar trebui sa existe si un fel de responsabilitate a celor care au trait, au fost in pielea omului sovietic. Deci ei nu ar trebui scapati din vizor pentru ca fiind sedusi de foarte multe achizitii ale post-modernitatii ar putea chiar sa nu mai inteleaga ce a fost in acea perioada.
Vasile Botnaru: Un sfat de la Vasile Ernu?
Vasile Ernu: E una dintre functiile cele mai importante a inteleghentiei in societate. Ei sint ca medicii, pun diagnostic si dau tratament. E ceea ce spunea si Oleg Pamfil la lansarea de carte – cartile uneori trebuie sa fie ca o periuta de dinti cu care sa dai pe creier, ca sa nu ajungi pina la urma la doctorul care sa iti scoata dintii. Intelectualitatea asta trebuie sa faca, intotdeauna sa puna in discutie, sa se framinte, sa ofere solutii, sa gindeasca proiecte, sa traga semnale de alarma. Ei sint acei care miros vemurile, miros pericolele. Sint ca niste ciini de prada, de vinatoare s.a.m.d. In momentul in care ei nu isi fac functia atunci cine vrei sa si-o faca? Matusa Ileana de la gradina? Ea are alta functie. Trebuie intelectualitata sa isi faca treaba foarte bine si atunci lucrurile vor fi ceva mai bune.
Vasile Botnaru: Apropo de aceasta misiune, sa va intreb, chiar daca nu va place practica aplicata, politicienii, sint obligat sa va intreb. Mai nou a aparut o propunere sa se interzica simbolistica comunista ca o solutie pentru lupta cu comunismul, cu trecutul. Dumneavoastra cum ati vota daca ati fi in parlament sau chiar din pozitia in care sinteti? Domnule Iulian Ciocan, incep de la dumneata pentru ca esti cu rubrica la zi. Un Umberto Eco al nostru care scrii in fiecare zi pe etichete de chibrituri.
Iulian Ciocan: Eu nu sint un fan al simbolisticii comuniste si probabil niciodata nu voi deveni parlamentar ca sa votez.
Vasile Botnaru: Dar trebuie interzisa sau nu?
Iulian Ciocan: Nu stiu. Eu cred ca mult mai important este sa avem discernamint si sa avem un punct de vedere pe care sa ni-l asumam si un set de valori pe care le promovam. Asta mi se pare mult mai important.
Vasile Ernu: Cred ca asta este ultima problema a Republicii Moldova si in general a lumii noastre. E frectie la picior de lemn. Acum sa ne apucam sa scoatem toate insemnele de la Prut la Nistru? Nu cred ca e o problema atit de mare. Cred ca li se da o atentie exagerata acestor insemne. In primul rind ca demult nu mai sint atit de fascinante. Sa fim seriosi. N-am vazut prea multe. Acei care le folosesc le trateaza ca pe ceva “cool” si au deja o cu totul alta semnificatie. In sensul de marfa, care deja s-a devalorizat demult. In sensul politic. Nu asta e problema noastra. Adica noi nu dezbatem probleme mult mai grave, mult mai majore. Probleme de educatie, probleme legate de invatamint. Scoala noastra se duce de ripa. De bine-de rau scoala sovietica ne-a lasat o infrastructura si un nivel destul de ridicat de invatamint, sa fim seriosi. Am distrus tot si acum discutam despre “hai sa scoatem steaua!”. Chiar nu vad o porblema in asta. Nu am nimic impotriva sa se discute despre asta. Dar avem probleme mult, mult mai grave.
Iulian Ciocan: In fiecare zi trec pe linga monumentul lui Kotovski, incit am incetat sa il mai observ. Deci pe mine ma framinta alte probleme, nu Kotovski, sincer va spun. Si eu cred ca in momentul in care tara noastra va iesi din saracie, din mizerie, si lucrurile se vor urni in sfirsit din loc, eu cred ca si Kotovski va disparea.
Vasile Botnaru: Adica, alternativa reala.
Iulian Ciocan: Da, exact, altrnativa reala.
„Ceauşescu nu a existat, noi l-am produs“
Lavinia Bălulescu / Adevarul / Duminică 29 nov 2009
Autorul susţine că românii nu şi-au asumat încă trecutul şi că nu reflectează îndeajuns asupra perioadei comuniste.
Adevărul: Te-ai născut în URSS, dar ai venit în România imediat după Revoluţie. Cum ţi s-a părut ţara, la prima vedere?
Vasiel Ernu: Am venit cu o bursă în Timişoara. Primul contact cu lumea liberă a fost straniu. Ştiam România doar din cărţi, era un loc idilic, dar când am ajuns aici am găsit o ţară isterică, erau anii nebuni. Nu se putea vorbi, toată lumea urla, toată lumea vorbea simultan.
Spuneai într-un interviu că Stalin e o figură nedreptăţită, că tot ce e rău i se atribuie lui. Ai putea spune acelaşi lucru despre Ceauşescu?
Am un capitol în carte în care spun că Ceauşescu nu a existat. Ceauşescu e în primul rând în minţile noastre şi abia în al doilea rând în istorie. Este cel mai important produs cultural şi politic al României din ultimii 70 de ani. El nu s-a produs pe sine, ci e un produs al tuturor. Responsabilitatea ne aparţine, noi l-am produs pe Ceauşescu, el nu a căzut din copac. Este timpul să ne asumăm nişte lucruri. Dacă într-o zi, în `89, oamenii au decis şi au urlat că nu îl mai vor, această proiecţie a dispărut. Facem o mare greşeală că nu ne asumăm acest trecut. Trebuie să reflectăm asupra acestor lucruri. Nu există ei şi noi. Noi toţi am făcut asta, fiecare a pus o cărămidă la piedestalul lui.
Şi îl producem în continuare?
Evident, Ceauşescu este multiplicat în continuare, doar că acum există Ceauşeşti mai mulţi şi mai mici.
Imediat după publicarea cărţii „Născut în URSS“, presa a spus că eşti un nostalgic al comunismului. Aşa este?
Sunt foarte nostalgic. Dar nu după regim. Lumea face o confuzie. Nostalgia nu ţine de spaţiu, ci de timp. Ne amintim de copilărie cu drag. Nostalgia e ca o ţară din memorie. Fugi undeva, în memoria ta, şi îţi reconstruieşti acolo ceva ce ai trăit.
Ce ai fi acum dacă ai fi rămas în URSS?
Ce alegi astăzi, ai fi ales şi în trecut. Dacă consideri că merită să faci compromisuri azi, asta ai fi făcut şi atunci. Astăzi sau ieri, ne comportăm la fel, suntem aceleaşi mici lichele sau mici eroi.
Despre socialism si capitalism
Stefan Agopian / 24 FUN /29 NOV 09
Vasile Ernu, Ultimii eretici ai imperiului, Editura Polirom. A doua carte a lui Ernu e diferita de cea de debut in primul rand prin forma si nu prin continut. Ultimii eretici sunt un anume M. I., fost disident al regimului sovietic si Vasiliy Andreevici, un tip ceva mai tanar, nascut in URSS si stabilit in Romania postceausista. Cei doi au avut timp de mai multi ani un schimb de scrisori pe care Vasiliy le recupereaza si ni le pune noua sub nas. Despre ce-si scriu cei doi? Despre deosebirile si, mai ales, despre asemanarile dintre comunism si capitalism.
Amandoua sistemele le put celor doi cam la fel de tare si pana la urma devine clar pentru cititori (daca nu cumva se plictisesc pe parcurs) ca cea mai buna dintre lumi nu exista inca. Chestia asta poate parea banala unora, dar pentru autor e o treaba de viata si de moarte. Cand nu e prea incalcit sofistic sau de-a dreptul banal, Ernu poate fi si interesant. Pe coperta cartii sunt pozate statuile lui Lenin si Iisus si intre ei, tinut de labute de cei doi, e Mickey Mouse. Simpaticul soricel ar putea fi chiar autorul, care a vazut pisica in doua sisteme sociale, dar care spre norocul lui si al nostru, pana in momentul de fata a scapat teafar si nevatamat din ele. A, sa nu uit, din cand in cand e criticata si Romania, patria adoptiva a lui Vasiliy Andreevici si, nu de putine ori, critica e indreptatita.
Prima mea betie, volum coordonat de Gabriel H. Decuble, Editura Art. O buna initiativa a avut Editura Art de a publica o serie de carti intitulate generic „Prima data“, serie condusa de Laura Albulescu. In Prima betie, 19 persoane de diverse profesii isi povestesc, cateodata cu haz, prima betie si, de cele mai multe ori, sunt povestite si betiile ulterioare. Din pacate, oricat ne-am lauda noi cu betivii nostri, cei din Republica Moldova (v. textul lui Mihail Vakulovcki) ne sunt net superiori si nu cred ca-i vom ajunge vreodata din urma.
Fuori dal coro
Pubblicato 29 Novembre, 2009 / http://catrafuse.wordpress.com
Dieci anni fa tenni dei corsi all’Università di Bucarest. Tre persone resero davvero splendido questo periodo: Mihai Onea con cui consumavo nottate infinite tra ristoranti, bar, lucky strike senza filtro e gitanes papier mais a parlare di tutto il cinema visto, di tutte le gallerie della città, di tutte le carte e cartacce lette e rilette. Guida diurna invece era la mia instancabile Lucetta degli occhi Panait – la greca – che mi scarrozzava per le vie, le viuzze, le case e le chiese più incredibili di questa città. In mezzo ci stava Irina. Irina la incontravo a un corso facoltativo piazzato tragicomicamente alle otto del mattino: io uscivo dalle mie due ore di sonno, mentre lei arrivava direttamente dal turno di notte trascorso al telefono dell’ambasciata russa, gli altri, saggiamente, dormivano. Irina era una romena di Jakutsk – Siberia (non vi sto a spiegare come e perché suo padre fosse arrivato là). Frequentava parallelamente l’Università di Bucarest e quella di Mosca. In Romania – grazie alle strade imperscrutabili che portano dalla Terza Roma a Roma – aveva scelto come seconda disciplina l’italiano. Quasi sempre le lezioni con Irina naufragavano dolcemente verso Est. Come un pirata alla deriva passavo il tempo con lei a parlare di Bulgakov, Rozanov, Brodskj, Ahmatova, Cvetaeva (cioè цветаева), Osip Mandelstam e dell’antimodernismo della prosa di Valentin Rasputin. Capitava di scivolare sulla politica e allora si poteva trascendere fino a Dughin e Limonov … se sapessi dove si trova oggi discuterei volentieri con Irina del nuovo libro di Vasile Ernu (il secondo per la precisione). Partiamo dalla copertina: Alexander Kosolapov, ovvero la tragicità della storia (Lenin) e l’impenetrabilità divina (Cristo) che scortano la leggerezza del nostro presente: Mickey Mouse. Dietro questa paradossale immagine ci sta Ultimii eretici ai Imperiului – Gli ultimi eretici dell’impero, seconda opera di Vasile Ernu. Ernu fa parte di un nutrito gruppo di artisti e scrittori provenienti dall’isola che non c’è: la Repubblica Moldavia. Figure esuberanti, un po’ selvatiche capaci di scombussolare la quiete del giardinetto culturale romeno Qui basterebbe citare le sferzate del monaco – scrittore Savatie Bastavoi o l’oltranzismo letterario di Alexandru Vakulovski ( lo scorso aprile espulso per due anni dalla Romania perché privo di documenti!) con il suo Cronifigario (Letopizdetz !)…oppure il groviglio punk folk degli Zdob si zdub. La Moldavia attualmente è la parte maledetta della storia romena. È il luogo in cui le ombre del lembo estremo della latinità e dello slavismo si sovrappongono e sciolgono molte delle frigide certezze della Romania contemporanea. Una faglia che continua a produrre profondi interrogativi e pessime risposte. Anche il libro di Ernu si alimenta in modo schietto di paradossi e provocazioni, per sovvertire – non un regime politico – ma le placide sicurezze dell’intellighenzia post-ceausista. “Gli ultimi eretici dell’Impero” si articola attorno a una narrazione epistolare tra Vasiliy Andreevici e A.I., il Grande Istigatore. In realtà lo scambio di missive risulta essere un pretesto per discettare sulla natura della Santa Madre Russia (soprattutto, ma non esclusivamente, nella sua ipostasi comunista), dei suoi rapporti con la “patria muma” romena, delle radici alcolizzate del capitalismo americano, dell’infinita transizione dell’impero sovietico, della ostalgia, del terrorismo e di mille altre cose senza rendere conto a nessuno e, in particolare, allo sviluppo di un possibile racconto. La farcitura dell’opera è tutt’altro che dietetica. Ernu mescola nel suo libro banalità sconcertanti (tipo: “il più importante fenomeno del periodo interbellico è senza se e senza ma l’avanguardia romena” ora, senza se e senza ma, questa affermazione è una puttanata) a sassate impertinenti lanciate nei confronti della mediocrità bancaria contemporanea. Del libro ho amato il tono irriverente e anticonformista, le ripetute citazioni di Varlam Salomov che davvero è uno dei più grandi scrittori di sempre, ma non le castronerie sparate su Solzhenitsyn. Intrigante è la presenza più o meno occulta di Dan Ungureanu che offre delle audaci prospettive geopolitiche attraverso il duo Ilf e Petroff (a proposito il 6 maggio 1976 ore 21 alla TV si trasmetteva proprio le Dodici Sedie di Ilf e Petrov, in Friuli venne giù di tutto e d’allora non siamo più gli stessi). Sempre da questa fonte arrivano pagine acidissime sulla mentalità romena, veri distillati di odio di sé (ura de sine) che caratterizzano da tempi immemori questa nazione. Tra i passaggi destinati a creare sconcerto segnalo quelli dedicati alla presenza delle truppe sovietiche in Romania, il cui ritiro precoce, secondo Ernu, non fu per nulla provvidenziale anzi segnò in peggio il destino del paese. Oppure le osservazioni statistiche sulla rapidissima moltiplicazione di membri di partito nella Romania comunista e la loro miracolosa scomparsa nel giro di una nottata nel dicembre 1989. Insomma questo volume ci serve una densa seljanka (soleanca) ma lascia i commensali più schizzinosi liberi di scartare i pezzi più indigesti. Mi piacerebbe passare una serata davanti a questo piatto fumante con Vasile Ernu, anche per verificare quanto scrive sullo stile della sbronza russa e su come alleviarne i postumi, sicuramente avremmo molte cose da dirci e poche su cui trovarci d’accordo, ma questo è tipico per gli chi ama gli eretici.
P.S.
queste quattro righe le dedico fraternamente a Raffaele – mai sfuggito alla scomoda posizione dell’eretico – di cui qualche settimana è caduto il terzo anniversario della scomparsa…vesnica pomenire.