Jaf mai mare decît în România
(un excelent text despre criza scris de Ilie Serbanescu.. sursa Jurnalul)
Mai întîi au dat faliment nişte oameni! – aşa a început, cam în urmă cu un an, criza de-i zice “imobiliară” în SUA. Constatînd că, practic fără să realizeze, li s-au cam dublat facturile pentru plata caselor contractate de la un an la altul, milioane de americani şi-au trimis cheile la băncile care deţineau ipotecile. Curînd, criza a atins structurile de unde pornise de fapt putregaiul: tot felul de intermediari care speculau contractele şi ipotecile, de nu se mai ştia exact cine răspunde şi de ce anume care este nivelul îndatorării şi cînd este posibil ca supraîntinderea corzii să ducă la o ruptură. Cînd coarda s-a rupt, s-a constatat că nu nişte credite ipotecare constituiau sîmburele problemei, ci un întreg angrenaj financiar scăpat de sub control, din cauza speculaţiilor care pierduseră de mult legătura cu tranzacţiile din realitatea concretă. Criza din segmentul “subprime” este o criză strict financiară, legată, ca şi în alte domenii, de forţarea speculaţiilor, de lichidarea separaţiilor dintre activităţile diferitelor instituţii financiare şi de dereglementarea pieţelor, iar, în particular, de sofisticarea financiară a produsului şi implicarea mai multor intermediari în relaţia clasică dintre împrumutător, dezvoltator şi împrumutat, care au “depersonalizat” responsabilităţile şi au amplificat distorsiunile prin camuflaje şi întîrzieri ale clarificărilor.
Astfel, criza a ajuns la fondurile de investiţii care preluau contribuţiile viitorilor posesori de locuinţe şi le speculau pe unde aveau ocazia. Şi le speculau “ŕ la hausse”, adică în ideea că preţurile tot vor creşte, pînă cînd adevăraţii plătitori n-au mai putut să facă faţă şi preţurile s-au oprit, iar roata a început să se învîrtească înapoi. Giganticele fonduri de investiţii, să le zicem imobiliare, au ajuns la ananghie, acţiunile lor prăbuşindu-se cu peste 70%. A urmat însă marea lovitură! Statul american – apărătorul economiei de piaţă şi gigantul “corectitudinii politice” – a intervenit! Congresul SUA a adoptat legi care, cu banii contribuabilului american, să salveze “piaţa”. Dar, vai!, Freddy Mac şi Fanny Mae urmează să fie salvate, şi nu bieţii ipotecaţi păcăliţi.
Probabil, în România, părinţii FNI sînt pur şi simplu negri la faţă că n-au făcut escrocheria cu pricina în America, şi nu în România. Vasăzică, se joacă la loterie banii colectaţi de la nişte fraieri (sute de mii sau milioane, nu contează!), aceştia sînt pierduţi şi intervine statul – evident, cu banii contribuabililor – să salveze structura care a jucat pierzător, şi nu pe păcăliţi! Hai că-i tare! Căci ce fac FM & FM?! Cumpără ipotecile de la băncile creditoare şi le joacă pe bursă, oferindu-le spre vînzare unor investitori care n-au nici o legătură cu piaţa imobiliară, dar care îşi aşteaptă cîştigul la scadenţă din tranzacţiile imobiliare. Dacă preţul urcă şi tot urcă, morişca merge. La prima fisură, însă, totul se prăbuşeşte. Evident, doar cu FM & FM, fără a-i lua în considerare şi pe alţi intermediari, mai apar, deci, încă trei verigi peste cele necesare. Verigi care reprezintă însă cam jumătate din piaţa imobiliară estimată în SUA la 12.000 de miliarde de dolari. Toate aceste verigi-parazit aşteaptă profituri de la bietul contractant de credite imobiliare. Jaf, domnule, în toată regula! Mai tare decît în România! În România, cei cu montajul escrocheriei FNI n-au păţit nimic, dar statul a dat bani, cel puţin în parte, păcăliţilor! În America, se poate spune că, într-adevăr, capitalismul este mai avansat!
Vreti crestere? La stanga v-aliniati! (de Joseph Stiglitz)
(sursa Romania Libera … Stiglitz este un tip tare si carti foarte misto… are un Nobel pentru economie la activ. Ceea ce e deranjant insa la mai toti din categoria lui e faptul ca mai intii au functii beton in sistemul financiar, iau banul la greu, gireaza masinaria neoliberala, dupa care se retrag si critica…. ceva e putred. Insa ideile lui sint demne de luat in seama)
Atat stanga, cat si dreapta sustin ca promoveaza cresterea economica. Ar trebui deci ca alegatorii, in incercarea de a se decide pentru una dintre parti, sa priveasca lucrurile doar din perspectiva alternativei echipelor de management?
Macar de-ar fi asa usor! O componenta majora a problemei in cauza tine de noroc. In anii ‘90, economia americana traia binecuvantarea preturilor mici la energie, a aportului ridicat de inovatii si a unei Chine care oferea tot mai multe bunuri de calitate la preturi din ce in ce mai mici.
Toate aceste elemente s-au combinat pentru a determina inflatia redusa si cresterea economica accelerata din acea perioada.
Meritele presedintelui Clinton si ale lui Alan Greenspan, guvernatorul de atunci al bancii centrale a SUA, sunt reduse – desi, in mod evident, deciziile politice proaste ar fi putut dauna foarte mult. Spre deosebire, problemele cu care ne confruntam azi – scumpirea energiei si a alimentelor si un sistem financiar in degringolada – au fost create, intr-o proportie covarsitoare, de politici gaunoase.
Intr-adevar, exista diferente majore in strategiile de crestere economica – de aici si probabilitatea unor rezultate diferite. In primul rand, diferenta se vede in modul in care este conceputa cresterea. Nu vorbim in acest sens doar de simpla crestere a PIB-ului, ci de o creste durabila a acestui indicator. O crestere bazata pe degradarea mediului, o frenezie a consumului finantata prin datorii, exploatarea resurselor naturale limitate fara reinvestirea profiturilor obtinute – asa ceva nu merita calificativul dezvoltarii durabile.
Apoi, cresterea economica trebuie sa fie participativa, adica cel putin majoritatea cetatenilor sa beneficieze de pe urma ei. Teoria redistribuirii cu taraita nu functioneaza: intr-o perioada de crestere a PIB-ului e chiar posibil ca majoritatea cetatenilor sa o duca mai prost. Recenta crestere economica din SUA nu a avut nici un caracter durabil, nici unul participativ. Cei mai multi dintre americani se confrunta astazi cu o situatie mai precara decat acum sapte ani.
Dar nu este obligatoriu ca inegalitatea si cresterea economica sa mearga mana in mana. Guvernele pot imbunatati calitatea cresterii economice printr-un spor de participare. Cea mai valoroasa resursa a unei tari este formata din cetatenii sai. Este deci esential sa te asiguri ca toti oamenii se pot realiza in deplinatatea propriului potential, ceea ce necesita un sistem de educatie capabil sa ofere oportunitati pentru toti.
O economie moderna inseamna si asumarea de riscuri. Indivizii vor fi cu atat mai dispusi sa riste, cu cat exista o plasa de siguranta care functioneaza. In caz contrar, cetatenii ar putea cere protectie fata de concurenta externa. Protectia sociala este deci mai eficienta decat protectionismul. A nu incuraja solidaritatea sociala poate genera si alte costuri, printre care – si nu in ultimul rand – cheltuielile publice si private necesare pentru a proteja proprietatile si a tine sub cheie infractorii.
Estimarile arata ca, in cativa ani, in SUA vor exista mai multi oameni care lucreaza in industria de securitate decat in educatie, iar un an de inchisoare poate costa mai mult decat un an de studiu la Harvard. Costurile pentru incarcerarea a doua milioane de americani – in SUA numarul detinutilor raportat la totalul populatiei este unul din cele mai mari din lume – ar trebui scazute din PIB. Dar ele se aduna la el.
O a doua diferenta majora dintre stanga si dreapta este modul in care acestea privesc rolul statului in promovarea dezvoltarii. Stanga intelege ca rolul statului in punerea la punct a infrastructurii si educatiei, in dezvoltarea tehnologiei si chiar si in asumarea rolului de agent economic este unul vital.
Guvernele au pus bazele internetului si revolutiilor moderne in biotehnologie. In secolul al XIX-lea, activitatea de cercetare din universitatile finantate de stat a avut ca rezultat revolutia tehnologica din agricultura. si tot guvernele au pus aceste progrese la dispozitia milioanelor de fermieri americani. Micile imprumuturi au fost factorul decisiv in crearea nu doar de noi firme, ci de intregi industrii.
Ultima diferenta poate parea ciudata: stanga intelege acum pietele si rolul pe care acestea pot si trebuie sa-l joace in economie. Dreapta, in special in America, nu le intelege. Noua dreapta, simbolizata de administratia Bush-Cheney, nu e decat aceeasi Marie corporatista, dar cu alta palarie.
Nu, exponentii ei nu sunt libertarieni. Ei cred intr-un stat puternic, cu puteri executive solide, dar utilizat pentru a apara interesele inradacinate, fara a acorda prea mare atentie principiilor pietei. Lista exemplelor e lunga si nu poate fi limitata la subventiile pentru fermele mari corporatiste, la tarifele de protectie pentru industria otelului si, mai recent, la megasumele platite pentru salvarea falimentarelor Bear Stearns, Fannie Mae si Freddie Mac. Dar lipsa de coerenta dintre retorica discursului si realitate dateaza de mai mult timp: protectionismul s-a extins sub administratia Reagan, inclusiv prin impunerea unor asa-numite restrictii voluntare de export pentru masinile din Japonia.
In schimb, noua stanga incearca sa faca pietele sa functioneze. Pietele neingradite nu lucreaza prea bine de la sine – o concluzie reconfirmata de dezastrul financiar actual. Aparatorii pietei admit uneori ca ele esueaza, uneori dezastruos, dar afirma ca pietele “se autocorecteaza”. Argumente similare s-au auzit si in timpul Marii Depresii: guvernul nu trebuie sa faca nimic, pentru ca pietele vor repune economia complet pe picioare pe termen lung. Dar, dupa cum spunea si John Maynard Keynes in faimosul sau citat, pe termen lung o sa fim cu totii morti.
Pietele nu se autocorecteaza intr-un orizont relevant de timp. Nici un guvern nu poate sta cu bratele incrucisate in timp ce tara sa intra in recesiune sau depresie, chiar daca acestea sunt cauzate de lacomia unor bancheri sau de evaluarea gresita a riscurilor de catre pietele de actiuni si agentiile de rating. Dar daca guvernele platesc factura pentru spitalizarea economiei, tot ele trebuie sa se asigure sa fie mai putin probabil nevoie de o spitalizare. Mantra dereglementarii predicata de fortele dreptei a fost pur si simplu eronata si acum platim factura. Una enorma, se pare – raportat la pierderea de productie vorbim probabil de 1,5 trilioane de dolari numai in SUA.
De multe ori dreapta se revendica intelectual de la Adam Smith. Insa acesta a recunoscut nu doar puterile pietei, ci si limitele ei. Chiar si pe vremea sa, firmele si-au dat seama ca isi pot majora mai usor profiturile printr-o conspiratie a preturilor ridicate decat prin inovatii si o productie mai eficienta. De aceea este nevoie de legi puternice antitrust.
E usor sa chemi oamenii la o petrecere. Pe termen scurt, toata lumea stie sa se simta bine. Dar e mult mai greu sa promovezi cresterea durabila. Astazi, altfel decat dreapta, stanga are o agenda coerenta, una care ofera nu doar o crestere mai mare, ci si o dreptate sociala mai pronuntata. Pentru electorat, alegerea ar trebui sa fie lesne de facut.
McDonald’s, petrolul si razboiul din Caucaz
text aparut in HotNews.ro + o piesa a lui Bulat Okudjava Iubire, Razboi si minciuna, interpretata de Elena Orlowa + Guitar – Charly Daicz (Argentina),
Violin 1 – Nicolas Kovacs Ravasz (Hungary),
Violin 2 – Pablo Rodríguez González (Spain),
Percussion – José Pedro Pérez (Spain),
Claps – Martín García Leiton (Spain),
Lyrics & Music – Bulat Okudzhava.
iata si textul
Love, War and Lie
The first love burns inside the heart.
The second love approaches the first.
And the third love…
the key trembles in the latch;
in the hand… the suitcase.
The first war is nobody’s fault.
The second war is anybody’s fault.
And the third war is only my fault
and my fault is recognizable to everybody.
The first lie is fog at dawn.
The second lie staggers in the drunkenness
And the third lie is darker than the night,
darker than the night
and more terrible than the war.
Daca razboiul din Caucaz ar fi fost o Olimpiada a brutalitatii, atunci cele trei locuri ar fi distribuite in felul urmator: premierul Rusiei, Vladimir Putin, ar fi luat aur, nesabuitul de Saakashvili ar fi luat argint, iar responsabilii cu politica externa a administratiilor Clinton&Bush ar fi luat doar bronzul. Aceasta este opinia lui Thomas L. Friedman (editorialist al cotidianului New York Times), unul dintre cei mai influenti lideri de opinie din occident, un adevarat guru al lumii intelectuale anglo-saxone.
De la el stim ca “Pamintul este plat” si ca intre “Lexus si maslin” omenirea a ales Lexus. Opiniile lui sint semnificative mai ales ca reprezinta mai degraba „aripa moderata” a ginditorilor occidentali. El nu face parte nici din „gruparea stingista” care da batai de cap dreptei pur-singe, dar nici din „gruparea neo-conservatoare” americana care pare a fi mai degraba o combinatie intre „muschii lui Putin” si „isteria lui Saakashvili”. Friedman, chiar daca nu vom fi neaparat de acord cu el, are idei simple, clare, echilibrate.
In 2007, dupa intoarcerea sa de la Moscova, Friedman face o afirmatie care surprinde pe multa lume. El sustine cu multa convingere ca una dintre cauzele principale care l-au propulsat pe Vladimir Putin, un fost sef KGB, in fruntea statului rus, este efectul negativ al politicii NATO.
El crede ca NATO s-a extins de o maniera agresiva spre hotarele Rusiei si a instaurat un principiu care irita Moscova: vremea voastra a trecut, acum sferele de influenta ne apartin doar noua; doar noi sintem cei care spunem ce e bine si ce e rau, instituim legi noi sau incalcam conventii vechi. „Razboiul rece s-a terminat pentru voi (rusii), nu si pentru noi (americanii)”. E vechiul principiu sovietic, folosit de data aceasta de SUA: „Cu cine se margineste SUA? Cu cine vrea ea.”
Aceasta politica a suparat Moscova, crede Friedman, si a facut ca fortele politice din Rusia sa se regrupeze si sa produca „antivirusul” Putin, care readuce Rusia in jocul politicii globale. Friedman, la rindul sau, porneste de la observatiile lui Michael Mandelbaum, faimos expert in politica internationala, care sustine ca politica de extindere a NATO se bazeaza pe doua supozitii gresite ale administratiilor Clinton&Bush legate de Rusia.
Prima tine de prejudecata conform careia, Rusia este o tara agresiva „prin natura sa” si ca sfirsitul „razboiului rece” nu inseamna nimic in acest sens. Pentru orice eventualitate e mai bine ca ea sa fie „ingradita”, sa fie inconjurata cu rachete pentru a „proteja democratia” de eventualele ei agresiuni.
A doua supozitie falsa este ca Rusia nu-si va mai reveni niciodata. Cel putin, nu intr-atit incit sa existe o confruntare armata. Astfel, SUA a mizat ca poate sa se extinda nelimitat, sa-si „protejeze” aliatii cu costuri minime fara a-si pune in pericol propria armata.
In acest sens, crede Friedman, intrebarea frontala pusa de Putin la Munchen este corecta: „Avem dreptul moral sa intrebam: impotriva cui se extinde NATO?”. Toti stim raspunsul: impotriva Rusiei. De exemplu, in aceasta grila de interpretare, „scutul antirachete” este o „arma ideologica” cu o functie pur simbolica si nicidecum una tehnica reala. Iar intentia NATO de a se extinde spre tari precum Ucraina si Georgia a iritat la culme Kremlinul.
Pentru Rusia, e prea in „curtea din fata casei”, asa cum pe vremuri prezenta URSS-ului in America Latina sau in Cuba era inacceptabil pentru SUA, fiind considerata o zona care apartine traditional sferei de influenta a Statelor Unite.
Reactia dura a Rusiei, conform opiniei lui Freidman, confirma inca o data faimosul principiu pe care l-a inventat acum citiva ani: „prima lege a petro-politicii”: „Pretul petrolului si democratia sint invers proportionale in statele care au economii dependente de exportul de petrol“. Cu alte cuvinte, cum incepe sa creasca pretul la petrol, cum incepe sa se erodeze democratia in astfel de tari, si invers. Explicatia este simpla: cu cit pretul petrolului este mai mare si lumea mai dependenta de resurse, cu atit petro-autoritatile sint mai putin interesate de opinia internationala, iar statele dependente inchid ochii la excesele petro-statelor.
Rusia, crede Friedman, se inscrie perfect in acest mecanism: cind URSS a intrat in colaps, barilul petrolului costa 16 USD, iar acum, cind Putin isi permite sa subordoneze presa Kremlinului, sa sfideze „aliatii” NATO si sa demonstreze ca poate riposta oricind cu putere, petrolul si gazele naturale au un pret foarte ridicat. Pretul ridicat al petrolului si gazului, cistigurile imense pe care le aduc, ii permit lui Putin sa actioneze cum a actionat, iar dependenta unor tari occidentale de resursele Rusiei impun o politica prudenta a acestora fata de Rusia.
Actiunea Georgiei a oferit Rusiei o ocazie imensa. Exista in sah un procedeu tehnic simplu, aplicat la inceputul jocului, gambit-ul: la inceputul unei partide de sah sacrifici un pion sau o alta piesa pentru a obtine un avantaj in atac. Pe „tabla de sah georgiana” joaca Rusia cu SUA (NATO).
Nu se stie insa cine, cui „face gambit”: Rusia, Statelor Unite sau Statele Unite, Rusiei? Din pacate, sufera imens „pionul” Georgia. In acest moment pare a fi pat, adica o situatie in care un jucator, fara a fi in pozitie de sah, nu mai poate face nici o miscare si este obligat sa inceteze jocul, partida declarandu-se remiza.
Si acest lucru pare a confirma o alta teorie a lui Friedman, „Teoria arcurilor aurite in privinta conflictelor”. Teoria zice: „Nici o tara in care exista restaurante McDonald`s nu a intrat vreodata in razboi cu o alta tara in care exista asemenea restaurante”. Totusi, SUA (NATO) „au stins luminile la Belgrad”, iar rusii la Tbilisi. Toate tarile implicate in aceste conflicte au reteaua McDonald`s.
Friedman sustine insa ca aceste razboaie sint exceptiile care confirma regula. Aceste conflicte temporare pun tarile respective in situatia de a alege. Sirbii trebuie sa aleaga intre Kosovo si McDonald`s, “Lexus sau maslin”. Ei au ales McDonald`s si Lexus. Rusii si georgienii sint pusi in aceeasi situatie.
Se pare ca „situatia de pat” ii impinge la negocieri. Rusia nu lucreaza in acest moment cu o alta ideologie decit cea dominanta. Ea este parte integranta a capitalului global, iar rusul de rind se confrunta cu aceleasi probleme ca si cele ale americanului de rind: job, impozite, credite, consum. Cum imi place mie sa spun: Nu va temeti tovarasi, Stalin s-a privatizat!
Romanii au produs o singura intrebare politica si o repeta de 100 de ani: „Noi cu cine votam?”. Rusii au doua intrebari politice: „Ce-i de facut?” si „Cine-i vinovat?”. Daca-l inteleg bine pe Friedman, odata ce am cazut de acord sa renuntam la „conflict” si sa acceptam „politica McDonald`s”, atunci cred ca mai ramine posibila o singura intrebare: „Cu ketchup sau cu mustar?”.