Cum se comporta autoritatile cind un copac ti-a strivit masina
(un text aparut pe hotnews. pe bune asa s-a intimplat … si ar fi mai multe de spus. vad ca la comentarii pe hotnews unii ma freaca cu Asigurarea. Uf, ce sa zic: asigurarea e asigurare iar institutiile statului ramin cum le stim. Dar sa nu disperam… mai bine un Horoniko Orkestra…)
In Est, cel mai mare dusman al institutiilor statului este natura. Dusmanul declarat al acestora. Am uneori impresia ca scopul ei principal, cel putin in Est, si in mod special in Romania, e sa „faca de tot rahatul” (scuzati-mi expresia) institutiile statului.
De data aceasta natura s-a folosit de o furtuna, luindu-ma de martor si incercind sa-mi arate (a cita oara!) ca institutiile pentru care platim impozite la greu, sint total ineficiente. Iata o aventura nemiloasa din scumpul nostru Bucuresti.
Ora 0.12 minute (29 mai). Cel putin in sectorul 1, unde locuiesc, pe Bd. Mihalache, pe linistita alee, de vis-a-vis de „Ciuperca”, in acel moment era furtuna. Aud un zgomot ciudat, ies pe balcon si, semi-adormit, vad cum se prabuseste un copac imens peste propria mea masina. Recunosc ca e o priveliste spectaculoasa, mai ales ca era „live, de la fata locului”. Dar stiti cum e: cind e masina ta „realitatea” nu mai e ca la stirile de la ora 5.
Exista in Bucuresti un spirit aparte cind e vorba de solidaritate ad hoc. In citeva minute s-a strins lume, majoritatea vecini. Mai intai, fireste ca si-au mutat masinile cit mai departe de locul dezastrului, ceea ce era si normal, dupa care s-a trecut la fapte. Eu ca un om educat pe la rusi, am pus o intrebare grea: „Ce-i de facut?”. Impreuna cu „comitetul de stare de urgenta” incropit pe loc am conchis: cind natura vitrega te pune la grea incercare, tu, cetatean cinstit, care ai o singura slabiciune, aceea de a respecta codul penal si de a plati taxele fiscale la timp, trebuie sa pui si tu, la rindul tau, la grea incercare vigilentele institutii ale statului.
Zis si facut. Am sunat la 112. Mi s-a raspuns dupa un sir interminabil de apeluri. Dar important e ca mi s-a raspuns. Am raportat laconic, mai degraba amuzat de situatie decit impacientat: masina strivita de un copac… fara victime. Mi s-a raspuns la fel de scurt: „vom trimite un echipaj de politie si pompieri”. Dupa o lunga asteptare in care vecinii analizau de zor situatia si riscurile aferente, am primit un telefon in care eram intrebat ceva de genul „cum ajungem la adresa cu pricina ca nu gasim locul?”.
Era politia de sector (sectia 4), deci din zona, cu un echipaj de la descarcerare. Odata ajunsi, au constatat faptul s-au invirtit si cam atit. I-am intrebat daca nu fac un proces verbal, o constatare, ca daca tot traim intr-un stat modern si ne bazam pe hirtii, „vreau si eu una”, ca nu se stie cind am nevoie. Pina la urma si-au notat numele „propritarului” si, foarte important, data de nastere dupa care mi s-a explicat ca procesul verbal e doar pentru uz intern. „Daca ar fi fost o frauda, un caz penal, era altceva”, dar in cazul asta nu au ce face. „Si cum imi recuperez pagubele?” am intrebat eu in naivitatea mea.
„Pai pentru asta trebuie sa vina cei de la accidente sa va dea un act”. I-am rugat frumos sa-i anunte si sa vina sa constate „accidentul”. Dupa un timp raspunsul vine sec: „In cazul dumneavoastra, nefiind victime, ei nu se deplaseaza la fata locului, va trebui sa duceti masina pina acolo”. M-am uitat spre masina lipita de pamint, indoita rau, cu parprizul sarit, si am ris amar. Nu cred ca aceasta masina se va mai misca singura din loc. Am mai aflat, tot de la politie, ca pozele facute de mine nu pot fi luate ca proba. Era sa uit: au mai venit si cei de la Criminalistica, au fotografiat, si-au notat si ei numele si data nasterii, dar m-au anuntat ca pozele facute de ei nu pot avea relevanta in cazul dat. Era un echipaj „aflat in treaba”.
Asta a fost doar inceputul. Trebuia sa apara si institutia care raspunde de administratia domeniului public, faimosul ADP si care tine de administratia locala. Din spusele politistilor am aflat ca „ADP va rezolva totul”. Vor constata si imi vor da un act iar apoi vor „debarasa” copacul. Apropos, pentru copacul cu pricina se depusese cerere de taiere cu vreo patru ani in urma. (Toti vecinii stiau asta, cu exceptia mea care imi parcam masina sub copac). Vara trecuta, cei de la ADP au taiat tot ce le-a stat in cale, cu exceptia crengilor uscate si a acestui copac
In sfirsit , dupa vreo trei ore, au aparut cei de la ADP, salvatorii in care imi pusesem speranta. Comicul ajunsese deja grotesc. In fata aveam un tractor, din „ala” de care vedeti pe strada tot mai rar iar echipajul era pe masura: patru persoane care cu greu te puteau convinge ca pot tine o „drujba” in mina, ca de pix si acte ce sa zic. „Noi nu dam domle nici un act, noi doar taiem copacul si oricum sintem singurul echipaj in tot sectorul.” Mi-am dat seama ca ideea cu „recuperarea pagubei” e o iluzie si ca e mai bine sa merg sa ma culc. Pe la ora 4 au inceput sa zbirniie „drujbele”. Dimineata am iesit sa constat rezultatul. Copacul este taiat doar pina in dreptul masinii care inca mai zace sub trunchiul cazut.
Ar mai trebui sa trag concluzii, dar oare mai e de spus ceva? Daca, in plina campanie electorala, cint toti candidatii isi umfla muschii, institutiile functioneaza in halul asta, ce se intimpla in restul anului? Duminica imi propusesem sa merg la alegeri dar cind ma gindesc ca mai intii trebuie sa trec pe linga masina facuta zob, sa vad trunchiul inca prabusit peste ea, eu neavind nici o „dovada oficiala” in buzunar, parca intrebarea „eu cu cine votez?” nu-si mai are nici un sens.
Moscova – ghid de utilizare pentru microbisti si nu numai
(text aparut pe HotNews.ro + Billy’s Band care se asculta prin cluburile din moscova… )
Mi-am propus sa nu scriu niciodata despre fotbal. In Romania, din pacate, stirile despre sport sint reduse la stiri despre fotbal si de la Catalin Tolontan la Radu Cosasu, toti comenteaza (cind e vorba de sport), cu mici scapari, doar fotbalul. Vi-i imaginati pe cei doi comentind altceva decit fotbal in materie de sport? Eu da. Pe Cosasu comentind box si afirmind la o lovitura de K.O. a unui boxer „Iata critica ratiunii pure!” (fapt autentic si confirmat de R.C.), iar pe Tolontan comentind „in direct” un meci de sah.
Dar astfel de minuni nu se intimpla, caci prea multe „nimicuri” fotbalistice sint de comentat. Si eu admir fotbalul, dar nu voi vorbi despre el, ci despre Moscova, oras in care se joaca marea finala UEFA Champions League. Amicii care si-au luat bilete ma tot intreaba „cum e la Moscova?” Si eu le spun de fiecare data ca „Moscova poate fi de foarte multe feluri”, asa ca sa fie pregatiti. Pentru ei am intocmit un ghid minimal de utilizare a orasului. El suna in felul urmator (varianta scurta).
Aeroportul. Paradoxal, in ciuda faptului ca la Moscova totul e foarte mare, ba chiar imens, aeroportul e mic. Abia acum se construieste ceva de proportii. Atentie la birocratie. A nu se vorbi in plus si fara noima. A nu se glumi. Birocratia rusa e „serioasa”, nu stie de gluma si ii place sa i se raspunda la intrebari exact si la subiect. Orice zimbet si cuvint in plus creeaza suspiciuni. E de preferat sa fiti un „om fara insusiri”. Asta e valabil doar pentru relatia cu birocratia statului. Politie, GULAG, Armata Rosie (pina si) Biserica sint intreprinderi de stat, deci serioase.
Drumul spre oras. Daca aveti bani, e preferabil taxiul. Pretul nu depaseste 50 euro. Negociati fara probleme, cu toate ca engleza nu e punctul tare a rusilor. Daca nu va grabiti, puteti lua autobuzul care va duce pina la prima statie de metrou (Recinoy Vogzal) si de acolo, cu metroul ajungeti in orice colt al Moscovei. Preturile la transportul in comun sint aproximativ ca ale noastre.
Metroul. E unul dintre cele mai bune si mai functionale metrouri din lume. Nu exagerez. Fiecare garnitura vine in maxim 2 minute si te duce oriunde in Moscova, fara a avea nevoie de mai mult de 2 schimbari. Circula cu o viteza destul de mare, insa cum capitala Rusiei are o raza de aproximativ 100 de km, poti avea nevoie de minim o ora pentru a o traversa. E bine sa aveti o harta a metroului cu voi si, va rog, exersati cititul literelor kirilice.
S-ar putea ca numele statiilor sa nu fie trecute si cu litere latine si pina veti buchisi statia „Ma-ya-ko-v-s-k-a-ya” sa o fi pierdut demult. Fiecare linie are o culoare. Schimbarea de pe o linie/culoare pe alta se face la orice intersectie de linie, ca mai in toate metrourile. Pentru a traversa mai usor orasul, folositi „kolitevaia”, linia maro care le uneste pe toate (http://engl.mosmetro.ru).
Taxi. Nu cautati firmele galbene sau alte soiuri de insemne ale taxiurilor. Ele sint aproape inexistente. Insa nu disperati, caci taxi in Moscova inseamna orice masina care se misca. Tehnica e simpla si sigura, indiferent daca e amiaza sau miez de noapte. Se iese in strada sau bulevard si se intinde mina. In maxim 2 minute se opreste o masina.
Spui adresa la care trebuie sa ajungi. El iti spune pretul. Tu reduci 30% din suma, el accepta si tu te urci, plecati si ajungeti la locul stabilit. Tarifele sint exacte (cu aproximatie, fireste), preturile nu foarte mari (aproximativ ca cele din Bucuresti), insa distantele la Moscova sint mari. Toti ma intreaba daca sint „sigure”. Si eu i-am intrebat pe amicii mei de la Moscova si ei au ris. Sint foarte sigure, caci „rusii rai nu merg cu taxiul”, dupa zice un nou proverb urban.
Stadionul. E la locul lui si ca in toate stadioanele de fotbal din lume, lucrurile se intimpla la fel. Totul e sa fii in galeria care trebuie.
Preturi si localuri. Cind moscovitii va spun ca ceva e scump, trebuie sa se traduca prin „enorm, enorm de scump”. Mare atentie la crismele si restaurantele pe care le vizitati! A se comanda numai dupa un studiu amanuntit al „meniului” si mai ales al preturilor. Nu comandati fara a sti cit costa, caci puteti avea mari surpize. Nu mergeti in localurile „elitnnie” (de elita), caci acest termen nu mai desemneaza ceva cultural, ci economic. Inseamna ceva enorm de scump.
Daca va „temeti” de rusi, mergeti in localurile pentru „expati” (strainii, occidentali de regula). Astfel de localuri sint multe si se vorbeste numai in engleza si germana. Dar si ele sint destul de scumpe. Recomand bucataria caucaziana (georgieni, azeri sau armeni) sau uzbeca. Din bucatarie rusa recomand „blini” (clatite care pot fi umplute cu orice, mai ales cu icre rosii pentru atmosfera) si „pilimeni” (un soi de coltunasi care pot fi umpluti cu orice).
Pe strada, a se minca obligatoriu „kartoska” (cartofi copti si umpluti cu tot soiul de ingrediente), care sint la tot pasul. Daca vreti sa vedeti lumea „glamour” a „noilor rusi”, vizitati localurile de pe „Rublyovka”. Insa va trebuie multi bani si chiar si asa, s-ar putea sa nu treceti „face control-ul”.
Nu va propuneti sa vizitati Kremlinul si Piata Rosie. Oricum veti trece pe acolo. In rest, puteti vizita orice va recomanda ghidurile turistice.
Brand-ul „roman” sau „Romania” s-ar putea sa nu va foloseasca la nimic. Spre deosebire de brand-uri precum „bulgar” „ungur” sau „ceh” care spun destul de mult pentru rusul de rind, brand-ul „roman” este, din pacate, nefunctional. Dar asta sa nu va descurajeze, caci e mai bine sa nu spuna nimic, decit sa spuna prea multe. In acest caz, folositi-l pe post de „brand exotic”.
Veti fi surprinsi de cit de curiosi pot fi rusii si ca nimic din ce erati convinsi ca „stiti” despre rusi nu e chiar asa. Prea des „brandul de tara” contine si o multime de prejudecati. Iar ultima gluma a lui Abramovici e tipic ruseasca (adresata echipei sale): „Oricum veti merge in Rusia, numai ca nu stiu inca daca la Moscova sau in Siberia”. Raspunsul il vom afla dupa meci.
Cind va veti intoarce acasa totul vi se va parea foarte mic, linistit si ieftin.
Cui ii este teama de Armata Rosie?
(text aparut pe HotNews.ro)
Zilele acestea are loc la Moscova marea schimbare: Putin da stafeta noului lider de la Kremlin, Medvedev, iar el trece in functia de prim-ministru. Ca evenimentul sa fie bine punctat, s-a apelat la o veche strategie a PR-ului sovetic, spectaculoasa si care merge la inimile rusilor. Acest eveniment nu este altul decit vechea parada militara de 9 mai, Ziua Victoriei (Armatei Rosii).
Dupa 18 ani de pauza, Rusia reia paradele militare in vechea traditie sovietica. Tehnica militara, de la tancuri, rachete, avioane si alte echipamente grele, care au lipsit de la editiile precedente de dupa caderea comunismului, isi vor face din nou aparitia in Piata Rosie. In ultimii ani, paradele aveau mai degraba un accent comemorativ, fapt pentru care isi cam pierdusera din spectaculozitate.
Pentru a nu ne aduce aminte de vremurile sovietice, Putin vine sa ne linisteasca: „Noi nu amenintam pe nimeni. Este o demonstratie a potentialului nostru in materie de aparare.“ Sincer, eu il cred pe cuvint. Aceste cuvinte spun de fapt ca demonstratia are un scop intern si nicidecum unul extern. Putin vrea sa produca un efect de imagine in primul rind pentru propriul sau popor, caci vechii dusmani, si in mod special, vechiul rival SUA cunosc foarte bine situatia armatei ruse.
Toate declaratiile alarmiste ale Pentagonului sint de fapt niste trucuri propagandistice vechi, ca si trucurile de imagine ale Kremlinului, de altfel.
Am citit zilele acestea citeva rapoarte ale Institutului rusesc pentru strategie nationala si datele pe care le furnizeaza in legatura cu armata rusa. Situatia este destul de sumbra. Oricit de optimisti ar fi analistii din domeniu concluziile referitoare la realitatea armatei ruse sint similare: situatia actuala a armatei ruse este dezastruoasa. Fireste ca aceasta analiza e facuta mereu prin comparatie fata de perioada de glorie a Armatei Rosii, cind bugetul pentru inarmare era aproape nelimitat.
Nu sint specialist si nu as putea sa explic toate datele tehnice din limbajul militar codificat, insa as incerca sa dau citeva detalii care spun enorm de mult despre situatia actuala a armatei ruse. Totul se reduce la doua probleme mari si late.
Prima este legata de resursele umane calificate, capitol la care rusii se pare ca au stat destul de bine intr-o anumita perioada. A doua problema e legata de situatia tehnicii de razboi. Daca e sa sintetizez, problema resurselor umane, a cadrelor militare calificate, ea se reduce, la doua fenomene: pe de o parte, armata a trecut printr-un proces major de “imbatrinire”, iar pe de alta parte, noile cadre au nevoie de un timp mult mai lung de calificare decit faimoasa generatie a “generalilor anilor ’70”.
De exemplu, 80% din aviatorii de clasa 1 au intre 40 si 45 de ani, ceea ce inseamna ca sint in pragul pensionarii. In anii ’80 ajungeai aviator clasa 1 la virsta de 28-29 de ani, pe cind astazi, abia la 35-37 de ani. Deasemenea, un alt fenomen important este plecarea in sectorul privat a unui numar destul de mare de specialisti de prim rang din armata.
La al doilea capitol, cel tehnologic, lucrurile nu stau mai incurajator. Aici se pare ca situatia, cel putin din punct de vedere statistic, pare si mai dezastruoasa (cel putin pina in anii 2004 cind s-a inceput reabilitarea armatei prin cresterea bugetului).
Sa dau doar citeva exemple: din dispozitivul de 1.800 de avioane de lupta, 1.200 au nevoie de reparatii capitale. Majoritatea avioanelor care ne sint prezentate azi ca “mari” inovatii sint de fapt niste prototipuri din anii ‘80 sau modele vechi imbunatatite. Din cele 20.000 de tancuri existente, 9.000 sint nefunctionale. Situatia flotei este si mai tragica: pina in 2010, din cele 35 de vapoare de lupta (din zona oceanica), nu vor ramine functionale decit 10; iar din cele 30 de submarine ale flotei Marii Negre, nu au ramas decit 2 (din care unul este in reparatii de 8 ani). Cea mai puternica flota maritima a Rusiei, cea din Marea Nordului, a pierdut in decurs de 13 ani 50% din submarine si 80% din “kreisere”, iar potentialul ei de lupta s-a diminuat de cel putin 3 ori.
Analistii mai pesimisti pun problema intr-o maniera radicala: ce s-ar intimpla astazi daca Rusia ar fi invadata? De cine sa fie invadata? Pai fireste, de cei cu cel mai mare potential militar, adica de SUA si NATO. Raspunsul lor e simplu si destul de sumbru. In 1987, Moscova se afla la o distanta de 1.700 de km de primul obiectiv militar al NATO, astazi se afla la o distanta de 600 km si la 20 de minute de zbor.
Atunci, URSS putea riposta prin 2.500 de avioane de lupta, plus cele 600 de aparate de zbor ale aliatilor din Pactul de la Varsovia. Astazi, celor 2500 de aparate de zbor ale armatei NATO, i s-ar putea opune o armata de 600 de avioane rusesti, din care insa nu se stie cite ar putea sa isi ia zborul. E o situatie grava, fireste, pentru o tara care vrea sa se prezinte ca o superputere. Ar ramine totusi sa se apere cu singura arma, dar si aceea de productie sovietica, arma nucleara.
Dar la parada, Putin si Medvedev vor sta probabil cocotati pe Mausoleul lui Lenin, la fel ca si vechii lideri sovietici, salutind ruinele Armatei Rosii, prezentate poporului ca noua Armata Rusa. Cei doi insa stiu foarte bine ca acestea pot fi ultimele aparate de razboi daca economia Rusiei nu este pusa pe picioare. Poate de aceea noul proiect ambitios al Kremlinului este modernizarea economica a Rusiei.
Moscova, ca anexă a literaturii ruse
(text aparut in Adevarul literar si artistic 2008-05-07 + Bulat Okudjava cu al sau Ah Arbatul meu!)
Moscova este un oraş rusesc, o ştim cu toţii. Spre deosebire de Petersburg, o altă capitală a Rusiei, Moscova este un oraş mult mai rusesc. Petersburgul, poate primul oraş modern al Europei, căci întîi a fost gîndit şi planificat, după aceea construit, a fost un oraş-exil pentru nobilimea rusă.
A trebuit să curgă mult sînge pe Neva pentru ca oraşul să capete un autentic iz rusesc. Moscova este însă şi Rusia vechilor ţari, şi cea a lui Stalin, şi cea lui Putin.
De aceea, poate o frază cehoviană precum „să mergem la Moscova, la Moscova!” are o încărcătură atît de mare pentru ei, frază care ne-a molipsit şi pe noi, cei care locuim departe de ei şi ne hrănim din alte obsesii. În acelaşi timp e bine să ţinem cont şi de sfatul moscoviţilor care ne avertizează că „Moscova, totuşi, nu e Rusia.”
„Aici s-a bătut Esenin cu Maiakovski”
Deci, „La Moscova!” Unul dintre lucrurile care mă fascinează ori de cîte ori merg la Moscova şi hoinăresc cu amicii mei prin oraş e modul în care-şi povestesc oraşul apelînd la un soi de „istorie literară” a oraşului. Mai fiecare colţ şi clădire din vechiul oraş este legat de un scriitor semnificativ, un eveniment literar sau unul „fictiv” din literatură. „Aici a stat Alexandr Sergheevici Puşkin”, „Aici s-a bătut Esenin cu Maiakovski”, „Aici a locuit Ţvetaeva”, „Aici s-a duelat poetul X”, „Aici a fost găsit beat Venicika Erofeev” şi continuă aşa un şir de identificări geografico-literare încît ai impresia că Moscova este un spaţiu-anexă a literaturii ruse.
Acest lucru, de exemplu, nu l-am întîlnit niciodată în România. Cu excepţia Iaşiului, nicăieri aici nu se face atîta caz de „istoria literară” a oraşului. În România urbană există o raportare la literatură de o manieră anecdotică, de crîşmă. În spaţiul urban românesc, „istoria literară” a oraşului este mai degrabă folclorizată, în timp ce ruşii au un exces de zel în mitizarea ei. Acolo expresia „un poet este mai mult decît un poet” are un sens aparte. Locurile sînt ritualizate, fiecărui loc i se găseşte o poveste exemplară, „fondatoare” de mituri literare. Nici măcar maşinăria actuală de produs VIP-uri nu reuşeşte să ia faţa „Poetului”. Există ceva religios în acest raport.
Strada Arbat este un fel de Mecca a istoriei literare moscoviteÎnsă Mecca „istoriei literare” a oraşului Moscova este strada Arbat (Starîi Arbat) pe care poetul şi bardul Arbatului, Bulat Okudjava, o cîntă: „Ah, Arbatul meu, tu eşti Patria mea!” Strada datează din secolul XIV şi apare în letopiseţele Moscovei în cumplitul an 1492, cînd oraşul a ars din temelii. Numele de Arbat vine, după cum tălmăcesc specialiştii, de la cuvîntul arab „rabat”, cel care definea „periferia oraşului.”
Strada începe din spatele Kremlinului, fiind cîndva periferia oraşului Alb (cel care era înconjurat de zidurile Kremlinului). Începînd cu sec. XVII, strada devine cel mai important centru comercial şi treptat ajunge unul dintre cele mai atractive locuri din Moscova. Începînd cu anul 1908, pe aici începe să circule un tramvai, iar odată cu anii 1970 ea devine, aşa cum o ştim şi astăzi, o stradă pietonală. Strada a devenit locul de întîlnire a boemei moscovite, locul de promenadă a turiştilor străini şi chiar dacă în ultimii ani a căpătat un aer mai comercial, întîlneşti „istoria literară” a străzii la tot pasul.
Oraşul caselor memoriale
Orice moscovit cult îţi va arăta casa nr. 53 în care Puşkin a stat cu tînăra lui soţie şi în ciuda faptului că „a fost fericit, nu a scris nici un rînd”. În aceeaşi casă va urma povestea Mariei Ţvetaeva, care a închiriat un apartament pe motivul „că aici a stat Puşkin”. Nr. 53 mai este legat şi de Piotr Ceaikovski, dar şi de Vladimir Maiakovski sau Vsevolod Meyerhold. După casa nr. 53 va urma imediat povestea casei nr. 55, situată alături şi în care a stat „însăşi” Andrei Belîi.
Dacă ai noroc să ai un ghid, el nu va uita să-ţi arate casa nr. 9 unde a fost faimoasa cafenea „Arbatsky podval” în care nedespărţiţii Esenin şi Mariengof îşi făceau veacul şi din cînd în cînd îşi făcea apariţia „bluza galbenă” a lui Maiakovski. Fireşte ţi se vor arăta monumentele lui Puşkin şi Okudjava, ţi se va spune că despre Arbat au scris de la Tolstoi la Rîbakov, şi cu siguranţă ţi se va arăta fresca dedicată celui mai iubit erou underground, poet şi cîntăreţ rock, Viktor Ţoi. Acestea şi multe alte „aventuri” literare se pot „întîmpla” pe o mică stradă din Moscova, numită Arbat.
Rumeenia bestseller ja kadunud inimesed – Keskus/ Tallin/ Estonia 5/2008
Boris Buracinschi
VÕTA TRÜKIS JA PEA ARU: Moldaavia literaat Boris Buracinschi räägib Vasile Ernu raamatust, millest on kujunenud Ida-Euroopa uus menuteos ning selgitab, miks on taolisesse kirjandusse vaja ettevaatusega suhtuda.
On mul selline tuttav, Vasile Ernu. Tutvusin temaga 1988. aasta maikuus. Olin juba ülikooli lõpetanud, sõjaväes teeninud, aga tema käis veel koolis. Nii et olin tema jaoks nagu vanem seltsimees.
VESTLUSED KÖÖGIS
Sel ajal huvitus Vasile usulisest kirjandusest ja käitus natuke mungalikult. See torkas silma eriti meie revolutsioonilise lõbutsemise taustal. Seejärel astus ta ülikooli, filosoofiat õppima.
Viimasest kohtumisest temaga juba kunagi kirjutasin “KesKus’is”. Mäletan, kuidas istusime kõrvetavalt külma veega mägioja kaldal, jõime õlut ja kõnelesime filosoofiast. Vasile ütles siis, et metafüüsikat pole olemas. Mina hakkasin vastu, siis pole ka füüsikat ju olemas. Tema vastas laisalt, et jah, polegi. Osutasin klaasikesele kange Transilvaania puskariga ja pärisin: seda pole kah olemas? Aga joo see ära, soovitas noor filosoof kavalalt, siis näed.
Pärast seda kohtumist andis Vasile Ernu Rumeenias välja raamatu pealkirjaga “Născut în URSS” (“Sündinud NSVL-s”), pika essee nõukogude igapäevaelust. Teate isegi, vestlused köögis, poliitilised anekdoodid, Marlboro suitsud, brändi “Belõi Aist” ja unistus seemisnahksest jopest.
KAHEKOPIKANE ELU
Mulle tundus, et raamatul on vene juured. Nii vormilt – palju sarnaneb kompilatsioonile kuulsatest Vene autoritest alates Ilfist ja Petrovist ning lõpetades Venedikt Jerofejeviga. Samuti sisult – tundub, et autor on alateadlikult valinud reaalsuse seletamiseks enesealanduse. Aga enesealandus on vägagi venelik joon.
Raamatust sai Ida-Euroopa mastaabis tõeline bestseller. Sai mitu auhinda, sealhulgas Rumeenia kirjanike liidu auhinna debüüdi eest. Ent möödunud aastal tõlgiti see vene keelde ja anti välja tõsises Moskva kirjastuses “Ad Marginem”, mis omakorda tähendab palju.
Kirjutasin tookord seltsimehele, et jah, Nõukogude Liidus oli eraelu võimalik, kuid see oli kahekopikane elu. Umbes nagu ütles Aleksandr Pjatigorski: Nõukogude Liit oli impeerium, kuid sitane impeerium.
NAABRINAISE LUGU
Ning peale selle, kui olin raamatu läbi lugenud, tuli mulle meelde, mis juhtus minu naabrinaise Zoega.
Vanaisa ja vanaema elasid tüüpilisel Chişinău õuel tillukeste jõukate majade ja lopsaka rohelusega, kus kasvasid ka virsiku-, aprikoosi- ja kirsipuud. Igal pool vohas peale selle viinamari, millest sai väga head mahla, aga vein tuli raske, labase maitsega.
Kõik elanikud olid kohalikud, erandiks vaid üks nõukogude pere, mille pereema ei sallitud ja kutsuti “madam Izvinjajus’”. See oli kirbe segu juudi, rumeenia ja vene elementidest, kuhu segunes kerget poola ja tatari hõngu.
Värava kõrval elaski seesama Zoe. Minu, kümneaastase lapse jaoks oli ta elatanud naisterahvas, ehkki nüüd saan aru, et ta pidi veidi üle neljakümne olema, nagu mina praegu. Ta värvis juukseid heledaks, teistesse hügieeninõuetesse suhtus sundimatult. Tema korteri lahtisest uksest kandus alati uriini ja kopituse haisu.
Zoel oli napp raamatukogu vanadest kergema suunitlusega raamatutest, kus kõige sagedasemad sõnad olid hacienda, gaucho ja señora. Ta andis neid minu vanaemale lugeda, ning neist levis samasugust provintsliku rääma lehka.
Peale selle oli Zoel koer, hirmuäratava välimusega bokser, kes oli heameelega endale võtnud kohustuse kutsumata külalised õuelt eemal hoida. Selle eest pälvis tema perenaine naabrite lugupidamise.
Zoe oli üksildane naisterahvas. Ainult vahetevahel käis tal külas vennapoeg, konservatooriumi õpilane. Siis kostis akendest viiuliharjutusi.
Ükskord kõnetas kojamees – muide samuti Vasile – vennapoega ja heitis talle ette: mis sa kogu aeg kääksutad, mis muusik sa selline oled. Selle peale mängis vennapoeg talle lõbusa rahvaliku loo. Kunsti säärase võidutsemise ees võttis purjus kojamees mütsi maha.
Tuleb öelda, et Zoe oli veidike “kiiksuga”. Mitte et ebanormaalne, aga lihtsalt naine, kellele teatavad fantaasiad võõrad pole. Mäletan tema juttu: kõnnin mööda tänavat, aga vastu tuleb kindral Bradulov (tol ajal oli ta Moldaavia NSV siseminister). Peale selle rääkis Zoe uhkusega oma tutvusest Leonid Breþneviga, kes viiekümnendate aastate alguses oli kohaliku kompartei esimene sekretär.
ARVETEKLAARIMINE KAHTLASE ELEMENDIGA
Naabrid suhtusid tema juttudesse kergelt, kuid jätkasid Zoest lugu pidamist. Niimoodi kestis see 1974. aasta sügiseni. Sel aastal tähistati Moldaavia nõukogude vabariigi rajamise aastapäeva. Räägiti, et suur nõukogude juht Leonid Breþnev ise tuleb külla. Linnas ehitati uusi tarasid, asfalteeriti uulitsaid ja klaariti arveid kahtlase elemendiga.
Ühel õhtul sõitis meie õuele miilitsaauto. Lõunas lähevad inimesed tavapäraselt vara, keegi nagu ei pannud midagi tähele. Alles hommikul nägime, et Zoe korteri uks on kinni pitseeritud, ent perenaine ja tema koer olid igaveseks kadunud.
Ükski naaber ei osanud öelda, mis siis ikkagi juhtus, kuid minu vanaema arvas, et ta saadeti hullumajja.
METAFÜÜSIKA KADUMISEST
Toona suhtusin sellesse väga rahulikult. Alles kui suureks kasvasin, sain aru, kui jube see kõik oli – inimene ja tema koer kaovad ilma kohtu ja uurimiseta ning kõik ümberringi peavad seda iseenesestmõistetavaks. Ja ei olnud ju Stalini aeg, mitte 1941. ja 1948. aasta küüditamised, vaid hoopis heasüdamlikud, nagu veel öeldi, taimetoidulised seitsmekümnendad aastad.
Sellest ma räägingi Vasilele, kui temaga järgmine kord kohtun.
P.S. Muide, Vasile Ernu kõneles tõepoolest midagi metafüüsika kadumisest. Aga minu küsimusele füüsika kadumisest vastas midagi arusaamatut. Aga nalja viinapitsiga mõtlesin ise välja, et lugu oleks huvitavam, nagu öeldakse – puändiga. Nii et otsustage ise, kuhu intellektuaalsed mängud meid viia võivad.
6 May, 2008
Comments Off on Rumeenia bestseller ja kadunud inimesed – Keskus/ Tallin/ Estonia 5/2008
Vinni Puh Goes Visiting
un dese animat sovietic care a facut istorie…. Vinni Puh a devenit unul din eroii folclorului sovietic.
filmul este titrat in englezeste