Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog
Arhiva 2008

La Multi Ani!

O frumoasa poveste de Anul Nou de la Artur Kirillov / New Year. Sand story. Imi aminteste de animatia lui Norstein (preferatul meu).

-
25 December, 2008
Niciun comentariu

Denunţarea unui simulacru, reinventarea intelectualului critic

(un text scris de Bogdan Ghiu aparut in revista Cultura)

Michel Foucault (mai ales) atrăsese de multă vreme atenţia: puterii, în general (în cazul analizei sale, puterii judiciare) îi este ruşine să condamne, să pedepsească, să-şi asume deciziile, şi atunci încearcă să-şi delege responsabilitatea fugind nu înainte, ci înapoi, în urmă, în tentative disperate, improvizate, de a-şi umple hăul fără de fund, curat abisal, al propriilor decizii prin apeluri la argumentaţii „ştiinţifice”: aşa-zisele „expertize”. În al doilea rând, justiţia, puterea nu pedepseşte, aşa cum pretinde, acte, ci indivizi, pe care-i (des)califică.
Intelectualii români nu „publici”, aşa cum, suav academic, li se spune, ci oficiali (mai exact: oficioşi, pântece ventriloce ale vocii puterii), sunt lipsiţi de cultură critică. Când aud de Foucault, de exemplu, strigă „stânga! stânga!”, şi scuipă în sân. Ei condamnă, anatemizează, dar nu analizează. Nu-şi fac, altfel spus, tocmai treaba care le revine în calitate de intelectuali, de „experţi”. Raţiunea lor este ocupată de o pasionalitate necontrolată nedeclarat politică. Şi tocmai de aceea îşi ratează obiectivele şi expediază problemele.
În cazul aşa-numitului, pe scurt, „Raport Tismăneanu”, păcatul intelectualilor reuniţi în comisie prezidenţială de expertiză a constat într-o demisie, în faptul de a nu fi ştiut să facă ştiinţific (în sensul „ştiinţelor umane”), nu doar „moral”, dreptate victimelor comunismului românesc.
Situaţie psycho-politică, şedinţă de psihanaliză etalată naţional-mediatic: dublu act ratat, dublu lapsus, urmat de o infinită deplasare. Preşedintele a deschis gura să condamne comunismul, dar, surpriză, blocaj: nu a ieşit nimic, nu a reuşit să articuleze singur, politic, de la sine, nicio acuză. Şi le-a dat cuvântul intelectualilor instituţionalizaţi (asemenea copiilor orfani, abandonaţi sau persoanelor cu handicap). Iar aceştia, la rândul lor, când să ofere argumente şi analize ştiinţifice pentru a susţine, pentru a întemeia voinţa politică, au făcut, în locul preşedintelui, politică, într-un monumental spectacol al neputinţei şi al delegării fantasmatice a răspunderii şi a competenţelor.
Înlănţuirea contingentă de fapte s-a dovedit fatală şi exemplară, declanşând aporii structurale evitabile, „legi de fier” ocultate, neexplicitate: comunismul poate şi trebuie să fie analizat şi condamnat raţional, dar, vai, nu de către cei care s-au trezit să o facă, şi care, iată, nu întâmplător, nu au putut. Anticomunismul critic nu este simplu şi, mai ales, nu este dat, imediat, ci trebuie să-şi inventeze, mai întâi, metodele şi uneltele.
Recent, fostul opozant (nu disident) anticomunist Vasile Paraschiv i-a dat nu doar preşedintelui Băsescu, ci istoriei noastre, o lecţie: doar muncitorii, „oamenii muncii”, de jos în sus, ar putea condamna comunismul, căci pe trădarea şi pe manipularea lor s-a instituit şi a domnit acesta. Pe cineva ca Vasile Paraschiv, ca în Polonia, s-ar fi putut întemeia, de către intelectuali, o adevărată critică şi luptă democratică, nu doar politică, anticomunistă: o tradiţie inexistentă la noi. Dreapta conservatoare poate respinge politic comunismul, dar doar stânga democratică necomunistă, pe cât de inexistentă, pe atât de demonizată la noi, îl poate analiza şi condamna „ştiinţific”. Intelectualii conservatori sunt prizonierii unei reglări de conturi imediat, nemediat politice cu comunismul, ei îl resping dinăuntru, din interiorul cercului îngust al politicului competiţional, dar, în felul acesta, îl menţin intact şi exterior, nefăcând decât să-l refuleze. Căci politicul este deja restrângere, separare (oricât de „reprezentativă”) faţă de societate. Doar societatea, producătorii (puterea constituantă) ar fi putut să dărâme comunismul (putere abuziv constituită). Elitele vor însă puterea, nu libertatea.
În aceasta constă „iluzia anticomunismului”. Cartea cu acest titlu s-a născut nu dintr-o revanşă cu motivaţii fantasmatic-psihanalitice, dintr-un paricid (situându-se în linie dreaptă cu lichidarea, cu simulacrul de proces intentat de către Ion Iliescu lui Nicolae Ceauşescu), ci dintr-o foarte justificată insatisfacţie: comunismul poate fi analizat, „instruit” şi condamnat, dar nu aşa cum o face „Raportul Tismăneanu” şi, mai ales, nu de către cei care s-au autoînsărcinat cu această misiune, „Raportul” fiind tocmai dovada obiectivată a acestei imposibilităţi obiective, a acestei neputinţe nu subiective, ci de structură, de „situare”. Pentru a nu se mai întoarce ca refulat, pentru a nu fi, de fapt, forclus, lăsat neatins asemenea unei tumori, comunismul nu poate fi doar respins printr-un act de revanşă politică, ci trebuie deconstruit, „infiltrat” analitic, reelaborat conceptual. Din această insatisfacţie, din constatarea acestui rateu care ar fi putut fi evitat s-a născut cartea Iluzia anticomunismului, prima coagulare post-mediatică a unei reflecţii intelectual libere. Comunismul nu ar putea fi deconstruit decât de o stângă intelectuală democratică, cu care, din păcate, intelectualii instituţionalizaţi ţin, partizan, să-l confunde. Partizanatul şi târzia revanşă îngust politică, deci deloc intelectuală, de dreapta nu poate afecta comunismul, îl poate doar întemniţa, exila simetric (fie şi doar simbolic).
Condamnarea comunismului pe baza „instruirii” din „Raportul Tismăneanu” este un simulacru, un expedient, o piruetă, o fentă care lasă comunismul, din păcate, intact, condamnându-l, la fel ca şi I. Iliescu pe N. Ceauşescu, fără proces, simplă execuţie retorică aducătoare de satisfacţii simbolice tardive.
Iluzia anticomunismului nu este (doar) o carte-recenzie a unui monumental şi regretabil, periculos act manqué. Ea are, din fericire, şi o latură pozitivă, epistemologic constructivă, care arată, deja, cam cum ar trebui să arate o adevărată „instruire” academică a unei decizii politice fundamentate de condamnare a comunismului.
Este anticomunismul imposibil, aşa cum demonstrează monumental, fără să vrea, „Raportul”? Nu, dar este dificil, aporetic, riguros, creativ, trebuie elaborat, nu poate fi improvizat, căci atunci ajunge să fie simulat şi, mai grav, expediat şi falsificat. „Raportul Tismăneanu” şi-a întrunit, obiectiv ironic, toate condiţiile de imposibilitate. Grea performanţă!
Daniel Barbu (intelectual liberal) are dreptate: condamnarea politică a comunismului şi analiza lui ştiinţifică sunt două lucruri separate, distincte, care nu trebuiau asociate, care tocmai prin asocierea lor au produs un fiasco, subminându-se reciproc dintr-o, adaug şi repet eu, regretabilă lipsă de cultură critică a intelectualilor „politic” revanşarzi conservatori, aflaţi genealogic în imposibilitatea de a analiza comunismul, pe care nu pot decât să se răzbune în efigie, lăsându-l intact. Dreapta poate să respingă şi să combată „politic” comunismul, dar nu să-l deconstruiască, să-i „instruiască” procesul.
Cu multe dintre analizele din volumul Iluzia comunismului m-am simţit familiar. Diferenţa implicit polemică, creând deja un spaţiu încă neexploatat de dezbatere teoretică, o constituie textul lui Adrian-Paul Iliescu, scris din pespectiva „ştiinţei politice” anglosaxone, bazate pe aşa-numitul (necitat ca atare) „individualism metodologic”: normalitatea raţionalităţii restrânse, prin intermediul căreia oamenii au rezistat în comunism, lăsându-se „cooptaţi” de sistem în lipsa altei variante vital-practicabile. Cheia explicativă pe care o propune ipoteza, foarte foucaldiană de fapt (căci non-represivă), a „cooptării” mi se pare deosebit de fertilă pentru o adevărată analiză a comunismului şi a politicului, în general.
Preşedintele Băsescu şi-a făcut treaba. Va rămâne, pe merit, în istorie drept cel care a condamnat, formal, comunismul, reuşind însă să-i pună pe intelectualii oficiali în situaţia de a improviza monumental, demonstrându-şi precaritatea. Istoria banală, absolut contingentă, a acestui act istoric a făcut însă, probabil, ca preşedintele doar să prindă din zbor o ocazie sugerată de către intelectualii afiliaţi, care au vrut să profite de preşedinte pentru a-şi oficializa poziţia de anticomunişti. Dacă ar fi fost ideea sa, preşedintele ar fi putut să condamne singur şi eficient comunismul. Alegând să se lase ajutat, şi-a complicat singur, inutil, gestul istoric, legându-şi un bolovan editorial incert academic de gât.
Comunismul a fost condamnat retoric, simbolic tocmai pentru a nu fi judecaţi şi condamnaţi judiciar comuniştii aflaţi, politic sau economic, la putere sau „în” pensie. „Raportul Tismăneanu” şi-a jucat, pervers, ca un scut, rolul (tentativă temporară) de blocare a judiciarului şi a istoriograficului, a introspecţiei publice. Practic, nu doar formal-„academic” (formalizare şi desubstanţializare a politicului însuşi), anticomunismul ar fi trebuit să se traducă printr-o lege a lustraţiei şi prin procese penale individuale, caz cu caz, pe „filiere” structurale. Nu „comunismul”, în abstract, doar ca ideologie, ca simplă „idee platonică”, ar fi trebuit condamnat, ci, precis, focalizat, Securitatea şi organele de comandă ale Partidului Comunist. Comunismul a fost condamnat cu faţa spre un viitor improbabil, delirant, deturnându-ne privirile spre o ţintă falsă, nu cu faţa spre un trecut efectiv, spre o ţintă reală şi activă. Şi a fost condamnat de suprafaţă, tocmai pentru introducerea unei suprafeţe, a unui ecran protector, deviant, sub care cârtiţele comuniste concrete să-şi continue nestingherit viaţa în interiorul sistemului, subminând modernizarea morală şi intelectuală a societăţii actuale (asta înseamnă corupţie) şi nefăcând, de fapt, altceva decât să păstreze puterea, comanda, privilegiile.
În asta a constat fenta, şmecheria politico-„academică” pe care o analizează şi o denunţă plural, dialogal, Iluzia anticomunismului. Comunismul nu mai poate să vină, să se repete pentru că este deja aici, la lucru, „reciclându-se” toxic (şi) sub paravanul antiatomic al „Raportului Tismăneanu” care, leninist (adică în termeni adecvaţi) vorbind, chiar dacă n-a intenţionat să fie, funcţionează ca o imensă diversiune, deviindu-ne şi pre-formatându-ne privirea „tematică”.
Nu un proces de intenţie, ci o acuză de neatenţie, cel puţin epistemologică, se cuvine a le fi adresată coordonatorilor „Raportului”. Poate fără să vrea, ceea ce a ieşit din intenţia lor are un efect de manipulare, de mistificare a opiniei publice. Comunismul, ca idee diabolizat angelică, nu poate fi separat, idealist, metafizic, de comunişti. Iar aceştia sînt pe aici, se mişcă liber, între, transparenţi, prin „natură”: vedem prin ei, în sensul că ne marchează, încă, optica, perspectiva, schemele de percepţie şi de gândire (comunismul-mediu şi chiar media: în asta constă spectralitatea comunismului, în faptul că este concret invizibil, „spălat”, transparent, bântuindu-ne nu, marxist, dinspre viitor, ci dinspre trecutul prezent).
Procesul comunismului nu este procesul Inchiziţiei spaniole de acum câteva veacuri, ci procesul prezentului. Ca şi în cazul actualului crah mondial, vinovaţii nu sunt pedepsiţi niciodată. Dar neatenţia, neprevenirea, „inocenţa”, în cazul intelectualilor, este supremul păcat. O dată în plus, intelectualii trecutului au căzut în capcana trecutului, simpli „tovarăşi de drum” ieri ai construirii reale a comunismului (iar pentru cei de dreapta, a fascismului), azi ai denunţării lui de faţadă.
Denunţând o situaţie obiectivă şi, din păcate, obiectivată de „impostură”, de nepotrivire şi de improvizaţie, de falsă critică, de iluzie şi de expediere (blocare prin simulare) a criticii, Iluzia anticomunismului trebuie citită ca o carte de sine stătătoare, deschizătoare de drumuri, posibil manifest de definire a unui spaţiu public de dezbatere de către o intelectualitate liberă, neafiliată şi responsabilă, care a depăşit vârsta imediat postrevoluţionară a simplelor reacţii publicistice exonerante, degrevante, exasperat comode, pur „expresive”, mondene. Critica eficientă nu poate rămâne la nesfârşit doar jurnalism drapat, „protezat” politico-academic. Este creaţie, metaproducţie de unelte analitice („cum trebuie organizate datele ca să ajungi la o concluzie”, aşa cum spune, în Era turbulenţelor, Alan Greesspan, intelectual neoconservator autentic, din familia din care pretind că ar putea face parte şi intelectualii noştri de „dreapta”, altă noţiune care nu este dată, ci care s-a reinventat permanent!), sau nu este deloc.
Anticomunismul eficient, cu adevărat intelectual, rămâne de inventat, căci presupune o creativitate epistemologică extremă: talent, imaginaţie şi, mai ales, cultură, habitus critic. Ca antiautoritarism, de exemplu, ca antipopulism, în actualul capitalism postmodern-postcomunist micro-totalitar care se disociază tot mai grav, şi la nivel mondial, de democraţie, pretinzând c-o exprimă şi nefăcând decât să distrugă politicul însuşi.
Să sperăm că Iluzia anticomunismului, care denunţă, de fapt, iluzia criticii (pentru că tocmai de critică efectivă, nesimulată, nu este nevoie!), nu constituie decât primul act dintr-o serie de normalizare a modului intelectual de a fi: în afara iluziei puterii. Şantajarea pretins neoconservatoare cu aşa-zisul „stângism” şi „comunism” al intelectualilor neafiliaţi, a-cratici, nu este decât teamă necritică de concurenţă şi încercare puerilă de adjudecare a victoriei prin împiedicarea disputării jocului şi prin discreditarea partenerului de dialog, fantasmat fobic ca „inamic public”.
Aş merge bucuros să învăţ „la şcoala marilor reacţionari”, cum spunea Marx, dar în România ei nu există, sau nu îndrăznesc, din precaritate intelectuală, să-şi asume identitatea, preferând să lucreze pe la spate, bătând cu pumnul în masă doar în spatele uşilor închise ale alcovurilor (masaj erotic intelectual fără amor autentic) puterii.

-
21 December, 2008
Niciun comentariu

Intelectualii invizibili şi cărţile lor minunate

(un text din Observator cultuiral nr. 454 scris de Lorin GHIMAN)

În anul 1992, directorul unui liceu din provincie explica clasei a VIII-a ce semnificaţie au tulburările procesului instructiv-educativ din instituţie. Elevii din treapta a doua făceau grevă, solicitînd anularea unor prevederi din regulamentul de ordine interioară cu privire la ţinuta vestimentară (erau interzise „fustele indecente“, pantalonii scurţi, cerceii sau alte accesorii – dacă acestea erau ostentative etc.). „Şi? Nu au dreptate?“ am întrebat noi, cu naivitate. „Desigur, a răspuns directorul, au dreptate – dar noi nu le-o putem da.“

Iluzia comunismului: o problemă obiectivă de recunoaştere

Axel Honneth ar numi situaţia anecdotică de mai sus o problemă obiectivă de recunoaştere. Un grup social sau o persoană dintr-un grup îşi demonstrează performativ superioritatea ignorînd prezenţa sau acţiunile altui grup, considerat, din diferite motive, inferior. Spre exemplu, membrii familiilor princiare se puteau dezbrăca sub ochii plebei, căci aceasta, realmente, era o prezenţă neglijabilă1. Explicaţia lui Honneth, pe care o reluăm aici pe scurt, este aceea că, deşi prezenţa în spaţiul public a grupului inferior este „vizibilă“ cognitiv, putînd fi înţeleasă şi chiar validată formal, un mecanism intenţional inhibă, la membrii primului grup, acordarea recunoaşterii sociale pentru cei din urmă. Cunoaşterea, conchide Honneth, deşi este o condiţie a acordării recunoaşterii, nu este identică cu aceasta. Odată declanşată procedura de conservare a statutului şi a privilegiilor simbolice, rutina socială a acordării respectului este scoasă din uz; căci respectul, după cum o spunea deja Kant, nu este decît „reprezentarea unei valori care prejudiciază amorul propriu“.

Volumul Iluzia anticomunismului pare a declanşa, în rîndurile elitei culturii româneşti instituţionalizate, o astfel de atitudine tipică: refuzul dialogului, retragerea recunoaşterii, invizibilizarea oponentului. Stau ca martori dificultăţile găsirii unui editor român şi o bună parte a reacţiilor de întîmpinare din presa culturală. Se adaugă luările de poziţie ale lui Vladimir Tismăneanu, care a afirmat, în cîteva rînduri, că nu va pronunţa niciodată numele contestatarilor domniei sale, că nu le va face clientelă acestora, angajîndu-se în astfel de polemici oricum inutile2.

Ar fi greşit să se tragă concluzia că urmează să acuzăm, facil şi bont, vreo lipsă de aderenţă a dlui Tismăneanu la valorile democratice şi culturale ale dialogului. Nu, nici vorbă de asemenea acuzaţii; ele ar fi nedrepte faţă de dl Tismăneanu şi ar nesocoti lucrarea de care ne ocupăm. Căci pînă şi cea mai superficială lectură dovedeşte că Iluzia anticomunismului nu constă în atacuri la persoana domnului Tismăneanu sau a altor membri ai Comisiei Prezidenţiale, nici nu se plasează doctrinar sau politic pe poziţii de adversitate faţă de concluziile Raportului. Dimpotrivă, criticile punctuale aduse Raportului sau circumstanţelor conceperii şi difuzării sale publice se înscriu în acelaşi efort de condamnare a comunismului ca şi documentul însuşi. Mai mult decît atît, toţi editorii volumului şi-au afirmat public respectul faţă de dl Tismăneanu3, în pofida rezervelor pe care le exprimă faţă de anumite decizii ale acestuia.

Rămîne să ne întrebăm, atunci, de ce ridică Iluzia anticomunismului probleme de recunoaştere?

Un prim răspuns e la îndemînă: pentru că lucrarea nu se limitează la a formula critici punctuale la adresa unor neclarităţi, inconsistenţe sau delicte stilistice sau de opinie, prezente în Raportul zis final de condamnare a dictaturii comuniste4. Există un nivel al discursului critic, prezent în numeroase articole, în care ceea ce intră în vizorul analizei nu mai sînt incoerenţele, erorile izolate, ci liniile de forţă ale documentului de condamnare a comunismului, cele care îi conferă coerenţă. Încă o dată: aceste critici nu „distrug“ Raportul, ci indică vicii de construcţie mult mai greu de reparat. Mai precis, astfel de erori leagă practic Raportul de alte documente, care vin să completeze, să precizeze, să amendeze, să tempereze, să indice posibile deturnări etc., astfel că poziţia pretins-suverană – de vademecum al anticomunismului politic, civic şi cultural românesc – îi este uzurpată. Nu pot fi decît de acord cu ideea, formulată de mai mulţi contribuitori, că ar fi oricum o greşeală să înlocuim tot efortul de denunţare a comunismului cu un singur document. Chiar dacă este extrem de important, el nu poate fi totuşi final, ci doar finit.

Problema de recunoaştere s-ar trage, atunci, dintr-o superbie nefericit învestită a preşedintelui Comisiei şi din evaluările pripit-pauşale ale unor actori ai scenei culturale româneşti, preluată fără mari bătăi de cap drept opinie informată. Aceasta ar fi, de altfel, opţiunea cea mai simplă: creditarea unora înseamnă discreditarea celorlalţi, totul e cine are mai mult… credit simbolic.

Din fericire, nu avem nevoie să ne oprim la acest nivel, al pretinsei dihotomii spoite moral dintre stînga şi dreapta intelectuală, al „caftului cultural-politic“, deşi comoditatea îi împinge pe mulţi să o facă, indiferent de tabără. Căci Iluzia anticomunismului nu se opreşte aici. De fapt, am putea spune, lucrurile abia de aici încolo devin interesante. Acolo unde, în esenţă, se schiţează fizionomia întregii intelectualităţi româneşti formate în comunism şi activă astăzi. Articolele semnate de Alex Cistelecan, Costi Rogozanu, Andrei State, Ciprian Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu trec la analiza unui al treilea strat de semnificaţii al Raportului, care merge dincolo de scopurile sale imediate. Raportul se vede capturat en passant de discuţia asupra mizelor şi semnificaţiei sale în sfera publică, care agita toată drojdia ideologică a culturii româneşti postdecembriste.

Odată cu observaţia, diseminată în mai multe articole, că, de fapt, ratîndu-şi toate obiectivele imediate, Raportul e eficient doar ca mijloc de legitimare simbolică a unei generaţii intelectuale, Iluzia anticomunismului devine dintr-odată un document de luptă pentru recunoaştere şi analiză de istorie culturală recentă. Astfel, Raportul de condamnare a dictaturii comuniste este descompus în componentele sale vectoriale eficace de legitimare retorică şi simbolică a hegemoniei unei intelighenţii preocupate să-şi menţină monopolul opiniei. Dincolo de raţiunile politice care au condus la redactarea Raportului, „funcţia acestui document în istoria culturală postcomunistă este cea de modelare a unei tradiţii orale“5 – adică, pe scurt, de a fi încă un instrument eficient de legitimare ideologică profundă; nu a anticomunismului, ci a reprezentanţilor autodeclaraţi ai acestuia.

Anticomunismul ca absolutism moral

„Anticomunismul e doar unul dintre pilonii principali ai noii ideologii dominante“ care se impune după Revoluţie sub forma unui „monopol pop-cultural“6, capabil deja să transforme, prin intermediul administraţiei culturale, capitalul simbolic în capital politic şi economic. Diferenţa dintre monocultura actuală şi cea comunistă e dată doar de faptul că industria conştiinţelor de azi nu e dublată şi de o poliţie a acestora – de unde şi apariţia acestor probleme de recunoaştere tipice. Dincolo de Raport, aşadar, autorii numiţi observă cusătura interesului de cartel al unei întregi generaţii a elitei intelectuale, care găseşte util să-şi joace acum rolul anticomunist, după ce-au mimat rezistenţa înainte de 1989, „prin cultură“ – o formulare al cărei grotesc e, într-adevăr, unic şi profund românesc7.
Acest anticomunism pur polemic este utilizat în disputele culturale, prin sofismele extrapolării, împotriva oricărei opinii „de stînga“ – o dambla mai veche, preluată, cu simpla schimbare a jucătorilor, din arsenalul stalinist de „urmărire şi demascare“ a „duşmanilor poporului“. Exemplele de „vigilenţă“ anticomunistă sînt numeroase şi, uneori, îndreptăţite; însă nu e nimic întîmplător în faptul că sub această acuzaţie cade, pauşal, noua generaţie intelectuală sau, cel puţin, acea parte a acesteia care nu se hrăneşte lustruind cadavrele îngerilor.

Idealizarea interbelicului

Al doilea nucleu al discursului de auto-legitimare a intelectualităţii româneşti, pe lîngă anticomunismul polemic, este idealizarea perioadei interbelice, care creditează o dihotomie socială anti-iluministă8. Se uită, îndeobşte, că reconstrucţia memoriei interbelicului începe încă din perioada comunistă, rămînînd doar a fi completată şi lărgită după 1989, în condiţiile foametei de valori culturale în postcomunism. Ceea ce e esenţial în cel de-al doilea val, postdecembrist, de recuperare a perioadei interbelice, e că ura faţă de masificarea culturii în comunism a dus de la condamnarea „iluminismului caricatural“9 al regimului la respingerea completă a iluminismului ca atare. Intelectualitatea botezată estetic la şcoala literar-artistică dintre războaie îşi arogă poziţia de a educa „de sus“, emiţînd decrete de valoare, care, dacă n-ar fi beneficiat de pe urma aceloraşi mecanisme de diseminare verticală, tipică şuşotelilor aristocraţiei culturale la care sîntem invitaţi să tragem smerit cu urechea, s-ar fi demonetizat mult mai rapid. Prăpastia care se adînceşte între pătura intelectuală şi „România profundă“, faţă de care cei dintîi nu şi-au ascuns dezgustul, rămîne să fie traversată numai de vechiul şi noul star-sistem, agitînd însemnele nobiliare ale „valorilor perene“, alimentat de isteriile de victimă ale unei grup social care, revendicînd pentru sine viitorul, nu mai înţelege să-şi asume nici o responsabilitate faţă de trecut. Raportul preia astfel, nereflectat, pe nesimţite, gestul de exculpare a intelectualităţii, extinzîndu-l cu o generozitate înspăimîntătoare asupra întregului popor român, pentru care comunismul n-ar fi fost decît un regim politic „străin“, impus cu de-a sila: un poncif care, ar trebui să fie clar, nu are nimic de-a face cu o condamnare a comunismului românesc, ci este doar încă un subprodus al reînvestirii cultural-politice a intelectualităţii, strecurat în text de vocea ventrilocului absolut, Puterea.

Mai e ceva care atrage atenţia la acest volum; concentrarea neobişnuită de proceduri ale criticii, care se arată, la fiecare dintre cele trei straturi discursive amintite, surprinzător de robustă şi de diversă. Îşi fac loc hiperbolizarea retorică, multiplicarea opţiunilor, identificarea de puncte oarbe, de bucle discursive, denunţarea delictelor de opinie, alegorizarea, proceduri cvasimilitare de „tăiere“ a surselor de prestigiu, aluzii „otrăvite“, conducerea la absurd sau la contradicţie a judecăţilor etice, morale sau prescriptive ale Raportului, indicarea de mici scăpări supărătoare, excursul paralel, adesea apelînd la subtilităţi teoretice, şi chiar ignorarea obiectului analizei.

Intelectualii postdecembrişti ai Iluziei anticomuniste îşi merită cu prisosinţă invizibilitatea: au dat o carte atît de bună, că nimeni nu va îndrăzni să o ia în serios şi să le dea, astfel, dreptate.

––––––––––

1. Cazul tipic pe care îl analizează filozoful german este cel al discriminării omului de culoare, descrise de Ralph Ellison în Omul invizibil (Axel Honneth, Unsichtbarkeit. Stationen einer Theorie der Intersubjektivität, 2003).

2. Atitudine remarcată atît de Ciprian Şiulea, cît şi de Ovidiu Ţichindeleanu (Iluzia anticomunismului, pp. 233-235 şi, respectiv, p. 251, notă), care observă contrariaţi şi promptitudinea, şi disponibilitatea dlui Tismăneanu de a polemiza cu un C.V. Tudor sau cu Victor Roncea (vezi şi C. Rogozanu, idem, p. 170). De fapt, dl Tismăneanu nici măcar nu are privilegiul de a fi primul care procedează astfel. Acum aproape doi ani, Andrei Pleşu declina în mod similar oferta de dialog a unui „simpatic june de stînga“ (Dragoş Bucurenci); A. Pleşu, „Un «duel» imposibil“, în Dilema Veche, nr. 155, 26 ianuarie 2007.

3. A se vedea interviurile din Observator cultural, nr. 449/2008.

4. Această manieră de lectură simpatetic-critică a Raportului e reprezentată de articolele lui G. Andreescu şi M. Shafir.

5. O. Ţichindeleanu, Iluzia…, p. 243.

6. C. Rogozanu, Iluzia…, p. 171.

7. Expresia mai moderată, dar nu lipsită de ironie, a lui Andrei State este aceea de „semidizidenţă“ (Iluzia…, p. 206).

8. Costi Rogozanu reuşeşte o analiză excelentă, care merge dincolo de simpla identificare a figurilor retorice tipice, înspre descrierea resorturilor culturale care fac din perioada interbelică magazia de modele pentru cultura română.

9. C. Rogozanu.

-
18 December, 2008
4 comentarii

Intoarcerea triumfala a lui Keynes

(un text de Joseph Stiglitz un economost pe care-l citesc cu placere / sursa / Romania Libera Vineri, 12 Decembrie 2008)

Cu totii suntem acum keynesieni. Chiar si dreapta americana s-a alaturat taberei keynesiene cu un entuziasm desantat si la o scara pe care la un moment dat am fi considerat-o de neimaginat.

Pentru aceia dintre noi care ne revendicam intr-o oarecare masura de la traditia keynesiana, acesta este un moment al triumfului, dupa ce am fost lasati de izbeliste, aproape ostracizati chiar, timp de peste trei decenii. La un anumit nivel, ceea ce se intampla acum este un triumf al ratiunii si al dovezilor stiintifice asupra ideologiei si intereselor.

Teoria economica a explicat de mult de ce pietele necontrolate nu se corectau de la sine, de ce era nevoie de reglementare, de ce statul avea un rol important de jucat in economie. Dar multi, in special cei care lucrau pe pietele financiare, au promovat un fel de “fundamentalism de piata”. Politicile prost gandite care au rezultat – si sustinute, printre altii, de unii membri ai echipei economice pe care a constituit-o presedintele ales al SUA, Barack Obama – au provocat costuri enorme tarilor in curs de dezvoltare. Momentul luminarii a venit abia atunci cand aceste politici au inceput sa provoace costuri si pentru SUA si alte state industrializate.

Keynes afirma nu doar ca pietele nu se autocorecteaza, dar ca intr-o cadere severa politicile monetare vor fi probabil lipsite de eficienta si ca de aceea ar fi nevoie de politici fiscale. Dar nu toate politicile fiscale sunt potrivite. In America, unde acum se constata o datorie privata ridicata si multa nesiguranta, reducerile de impozite nu vor produce probabil efecte (asa cum s-a intamplat in Japonia in anii ‘90). O mare parte, daca nu chiar cea mai mare parte a reducerilor fiscale din februarie, a fost absorbita de economisire. Data fiind uriasa datorie lasata in urma de administratia Bush, Statele Unite ar trebui sa fie deosebit de motivate sa exploateze maximul de stimulare din fiecare dolar cheltuit. Mostenirea lipsei de investitii in tehnologie si infrastructura – in special in cele “verzi”– si prapastia tot mai mare dintre saraci si bogati cer o armonizare intre cheltuielile pe termen scurt si viziunea pe termen lung.

De aceea este nevoie de restructurarea programelor fiscale si de cheltuire a banului public. Reducerea impozitelor pentru saraci si cresterea indemnizatiilor de somaj, aplicate simultan cu o crestere a impozitelor pentru bogati, ar putea stimula economia, reduce deficitele si estompa inegalitatile. Reducerea cheltuielilor cu razboiul din Irak si sporirea celor din educatie ar putea stimula productia pe termen scurt si lung si, de asemenea, reduce deficitele.
Keynes se temea de o capcana a lichiditatilor – incapacitatea autoritatilor monetare de a induce un plus de oferta pe piata creditelor pentru a creste nivelul activitatii economice. Presedintele Rezervei Federale, Ben Bernanke, a incercat din greu sa evite ca lumea sa dea vina pe institutia sa pentru adancirea crizei, dupa ce a fost deja acuzata de acest lucru in timpul Marii Depresii, asociata la vremea respectiva cu o contractie a ofertei monetare si prabusirea bancilor.

Dar ar trebui sa studiem cu atentie istoria si teoria: salvarea institutiilor financiare nu e un scop in sine, ci un mijloc pentru atingerea unui scop. Fluxul de creditare conteaza, iar motivul pentru care esecul bancilor in timpul Marii Depresii a fost atat de grav este ca ele erau implicate in determinarea bonitatii: ele detineau informatia necesara mentinerii acelui flux de creditare.

Dar sistemul financiar american s-a schimbat dramatic din anii ‘30. Multe dintre bancile americane au trecut de la afacerea creditarii la afacerea mutarii de capital. Ele s-au concentrat pe cumpararea, reimpachetarea si revanzarea de active, stabilind in acelasi timp adevarate recorduri de incompetenta in analizele de risc si bonitate. S-au cheltuit sute de miliarde pentru a mentine in viata aceste institutii disfunctionale. Nu s-a facut nimic pentru a revizui sistemele perverse de cointeresare, care incurajeaza miopia fata de viitor si riscul excesiv. Cu recompensele private atat de disproportionate fata de profitul social, nu e nici o surpriza ca lacomia a dus la consecinte sociale atat de distructive. Nici chiar interesele propriilor actionari nu au fost servite prea bine.

In tot acest timp se intreprinde prea putin pentru a ajuta bancile sa faca ceea ce bancile ar trebui sa faca – adica sa dea bani cu imprumut si sa evalueze bonitatea.
Guvernul federal si-a asumat trilioane de dolari in riscuri si pasive. In salvarea sistemului financiar, la fel ca si la politicile fiscale, ceea ce trebuie sa ne intereseze este profitul pentru fiecare dolar investit. Altfel, deficitul, care s-a dublat in ultimii opt ani, va creste chiar mai mult.

In septembrie s-a spus ca guvernul isi va recupera banii cu dobanda cu tot. Pe masura ce cheltuielile de salvare se umfla, devine tot mai clar ca si aceasta idee a fost doar un nou exemplu de proasta evaluare a riscului oferit de pietele financiare – exact ce au facut pe banda rulanta in anii trecuti. Termenii actiunilor de salvare care poarta semnatura Bernanke-Paulson au fost in dezavantaj pentru contribuabil – in ciuda anvergurii lor, au avut un efect minor asupra impulsionarii creditarii.

Insistenta neoliberala asupra dereglementarii a servit totusi din plin unor interese. Pietele financiare s-au descurcat bine in urma liberalizarii pietei de capital. A permite SUA sa-si vanda produsele financiare riscante si sa se angajeze in speculatii peste tot in lume a creat profit firmelor americane, chiar daca a impus costuri mari altora. Exista astazi riscul ca noile doctrine keynesiene sa fie uzate si abuzate pentru a servi acelorasi interese. si-au invatat oare lectia cei care insistau pe dereglementare acum zece ani? Sau vor dori sa impuna doar reforme de suprafata – un minimum necesar pentru a justifica megaperfuziile de trilioane de dolari? A avut loc o schimbare de mentalitate sau doar una de strategie? In contextul actual, urmarirea unor politici keynesiene pare sa fie mai profitabila decat a avea in vedere fundamentalismul de piata!

Acum zece ani, la momentul crizei financiare din Asia, s-a vorbit mult despre nevoia de a reforma arhitectura financiara globala. Foarte putin s-a realizat cu adevarat. Este imperativ nu doar sa reactionam adecvat la criza actuala, ci sa facem reformele pe termen lung de care e nevoie daca vrem sa cream o economie globala mai stabila, mai prospera si echitabila.

Copyright: Project Syndicate, 2008.
www.project-syndicate.org

-
12 December, 2008
1 comentariu

De la “partidul agata-tot” la “partidul-cartel”

(text publicat pe HotNews.ro + un Timpuri Noi / Victoria)

In Romania, multi ani a functionat foarte bine modelul „partidului agata-tot” sau cum l-a numit teoreticianul lui, Otto Kirchheimer, „catch-all party”. De la FSN si PDSR pina la PSD, modelul „partidului agata-tot” a functionat perfect. Pina si „partidul prezidential” PD-L a fost construit urmind acest model. Noul „catch-all party” romanesc, PD-L-ul, a pus laolalta trandafirul „socialist” al PD-ului, pe o culoare portocalie care simbolizeaza „ideologic” victoria anticomunista (de factura neo-liberala) si a „agatat” in ultimii ani si establishment-ul intelectual romanesc (de factura neo-conservatoare).

Dar de cind au monopolizat institutiile statului, „partidele agata-tot” au inceput treptat, treptat sa depinda de subsidiile acordate de catre stat. Participind la putere, aceste partide, au inceput sa se topeasca in structurile statului, devenind insusi statul. Puterea a devenit nu un scop, ci sensul actiunii lor. Astfel are loc „confiscarea statului” care este pus sa functioneze nu in scopul binelui societatii, a binelui comun, ci in interesul privat al unui grup restrins.

Membrii acestui gen de partide, cu mici exceptii, nu mai sint oameni din diverse paturi sociale, cetateni simpli, ci diversi demnitari si personaje care au functii in stat. Asa apare un nou model de partid: partidul clasei politice, numit de Peter Mair si Richard Katz, „partidul-cartel”. Acesta nu mai reprezinta masa de alegatori, ci doar pe cei de la putere, clasa politica.

Am impresia ca atunci cind au scris despre aparitia acestui model in occident, cei doi teoreticieni s-au inspirat din modelul politic romanesc, caci de ceva vreme, modelul „partidului-cartel” face furori in politica romaneasca. Sau poate ca noi am reusit sa „cartelizam” sistemul de partide cum n-a reusit nimeni altcineva.

Sistemul de „partide-cartel” seamana foarte mult cu modelul economic de piata oligopolistic din care lipseste concurenta: un mic numar de companii controleaza o mare parte din piata. Cum ne invata DEX-ul, „cartelul este o uniune monopolista in care mai multe intreprinderi din aceeasi ramura de productie incheie o conventie, stabilind preturile, conditiile de vanzare si de aprovizionare, termenele de plata, cantitatea de marfuri ce urmeaza sa o produca fiecare si isi impart pietele de desfacere, in vederea limitarii sau eliminarii concurentei.” Pe astfel de piete, cererea nu este determinata nici de pret, nici de calitatea marfii.

Tendinta principala in ceea ce priveste modul de dezvoltare al „partidului-cartel” este dezvoltarea retelei administrativ-birocratica. Aceasta este legata de modul de utilizare a resurselor administrative si de consolidarea intereselor sociale in jurul institutiilor puterii. Astfel se creeaza mecanisme prin care interesele unui numar tot mai mare de straturi sociale sint legate de institutiile puterii.

Ceea ce tehnic a ajuns sa se cheme „partidul-puterii” creeaza „structuri ale puterii” care se extind de la retelele birocratice elementare, pina la structuri socio-profesionale. Nu intimplator cind are loc schimbarea de putere se schimba nu numai functionarii publici, seful institutiilor publice, ci si directorul de spital sau uneori chiar portarul unei scoli. Aceste retele functioneaza perfect ca „structuri ale puterii”.

„Partidul-cartel” este o noua etapa in evolutia, sau mai degraba, a degradarii, vietii politice romanesti. Politicianul „partidului-cartel” se indeparteaza tot mai mult de alegator, el fiind interesat nu de un anume proiect politic, ci de venirea la putere si de utilizarea ei in propriul interes.

Partidele mari incep sa se combine, indiferent de situatie, de ideologii (care lipsesc cu desavirsire) si de animozitati politice pentru a ramine in sfera puterii. „Partidele-cartel” nu pot fi outsider-ii puterii, pentru ca ele sint functionale numai cind sint la putere. In astfel de sisteme, partidele sint in opozitie doar formal, ele colaborind armonios cu cei aflati oficial la putere, mai ales cind e vorba de redistributia fondurilor, resurselor sau a posturilor.

Care sint riscurile unui astfel de sistem? Pe linga faptul ca traim intr-un stat monopolizat de un grup mic de interese care mimeaza democratia si care produce o economie de piata de tip „crony capitalism”, sau cum a fost botezat la noi, „capitalism de cumatrie”, in rest, nimic nu e „grav”. Problema grava, dupa cum se vede, este faptul ca interesele si nevoile marii majoritati nu se intersecteaza prea des cu nevoile acestui mic grup care a confiscat statul.

Analistii sustin ca efectele modelului „partidului-cartel” pot fi si mai grave. Fie pot aparea partide populiste care combina perfect tehnicile „partidului-cartel” cu cele ale „partidului agata-tot” si devin „partide ale intregului popor” (a se vedea cazul Rusiei), fie pot aparea partide radicale de dreapta care incearca sa rezolve in stilul lor specific multele probleme nerezolvate de „partidul-cartel”.

Nu stim ce va fi. Deocamdata, duminica mergem la vot sa alegem un nou cartel, adica acelasi cartel.

-
1 December, 2008
Niciun comentariu

Anticomunismul institutionalizat si criza ideologiei

(amicul Ovidiu Tichindeleanu scrie pe Indymedia suparat de galagia pe care o fac “victimele de lux” intilnite la Continental ca sa se plinga. Nu cred ca victimele umbla in Volvo si BMW, detin postruri importante si isi dau intilnire la Continental pentru a se victimiza. Daca tot a fost reeditat “Arhipelagul Gulag” al lui Soljenitzin, atunci din respect pentru cei care au suferit cu adevarat ar trebui sa facem putina liniste. Iata un fragment din filmul: A Day in the Life of Ivan Denisovich )

In plina criza economica si ideologica globala, anticomunismul institutionalizat romanesc isi revendica statutul autorului independent, oprimat dar rezistent!

Anticomunismul institutionalizat si criza ideologiei

La apogeul puterii sale asupra sferei publice romanesti, o parte din mica industrie culturala centrala, cea aflata in coabitare deschisa cu actuala putere politica, se plinge totusi de persecutie: intr-o intilnire organizata de Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională, Gabriel Liiceanu anunta ca elita anticomunista e in prezent tinta unei campanii de “denigrare, demonizare, demolare”. (1) Elita anticomunista isi reclama astfel continuarea statutului de dizidenta.

Iata cum as formula mirarea mea, personala si subiectiva, dar sincera: asadar aceiasi intelectuali care au detinut aproape neincetat pozitii de putere in industria culturala centrala postdecembrista – acumulind intii capital simbolic, apoi material, dobindind astfel pozitii de inalt functionariat intelectual, directoriat de reviste, edituri si chiar ministeriate; includerea in board-urile fundatiilor ce acordau bani pentru cultura; aceiasi intelectuali care au constituit monocultura de dreapta prin selectia surselor, cenzura informala si campaniile de delegitimare aplicata oricaror productii intelectuale identificate ca fiind “de stinga”, asimilate imediat cu “comunismul”; aceiasi intelectuali care s-au inconjurat de sicofanti oportunisti si adevarati militieni culturali gata sa injure pe cine deranjeaza; aceiasi intelectuali care au devenit dizidenti vocali in primul rind dupa caderea comunismului (caci stim chiar din Raportul Tismaneanu ca in afara miscarilor muncitoresti nu a existat rezistenta reala impotriva regimului ceausist); aceiasi intelectuali care au delegitimat “corectitudinea politica” si miscarile impotriva discriminarii, asimilindu-le in mod aberant “stingii” si prin derivatie esentialista “comunismului”, iar aceasta in contextul in care rasismul si sexismul explodau in sfera publica locala; aceiasi intelectuali care au ignorat vreme de douazeci de ani scenele independente ale culturii si etica intelectualului independent – tot ei se pling acum de persecutie?!

Ce mai pot zice atunci intelectualii independenti, care au refuzat de atita vreme, din considerente de etica, cu tot riscul pierderii din vizibilitate, sa participe la actele unei industrii culturale centrale transformate in mijloc de colonizare a noilor ideologii dominante, preferind sa isi creeze autonom, prin propriile puteri, spatii de expresie?

Exista desigur o conjunctura istorica in care apar aceste plingeri: fara indoiala ca au existat atacuri vicioase la persoana din partea ultra-nationalistilor, dar in acelasi timp, chiar si in industria culturala centrala s-a format in ultima vreme un curent critic substantial care contesta oportunismul anumitor anticomunisti institutionalizati si incearca sa aibe un dialog critic cu acestia. Pina in prezent, anticomunistii institutionalizati au refuzat insa sa poarte acest dialog, asimilind sistematic orice critica cu atacurile la persoana. Iata, de pilda, o succesiune de evenimente simptomatica pentru modul de a intelege responsabilitatea fata de spatiul critic in care exista ca autori: intelectualii anticomunisti nu si-au impartasit inca propria opinie fata de substanta volumului de studii critice ale Raportului Tismaneanu, “Iluzia anticomunista”, care a fost dealtfel atacat si improscat cu acuze inca inainte de a fi lansat (2), insa, iata, au avut grija sa raspindeasca in industria culturala centrala ideea ca sint tinta unei campanii de “demolare”. Zau asa, nu arata aceasta strategie pur si simplu a diversiune, de trista amintire? Nu delegitimeaza ea critica anticomunismului inca inainte de a se plasa intr-un spatiu al dialogului? Caci aparitia unui spatiu critic in chiar industria culturala centrala – acesta este e contextul local problematic in care autori institutionalizati ca Liiceanu, Patapievici si Tismaneanu decid sa se plinga de persecutie, si de o recrudescenta a “stingii ofensive”. Dealtfel, nu demult, chiar Andrei Plesu se confesa public – odata intors acasa de la o conferinta – ca fusese stinjenit acolo de intelectualitatea de stinga care, pare-se, ar fi dominat respectiva intilnire. (3) Plesu i-a atribuit atunci din mers un citat fals lui T.G. Miklos (4), cel aratat cu degetul ca fiind “vedeta stîngii ofensive” – prilej pentru a intari, desigur, convingerea cititorilor in tezele reaganiste ale lui Allan Bloom despre invazia stingii in mediile academice, precum si teza, din nou cam diversionista, despre marxismul “la moda”. Nu este acesta insa si un prilej pentru a delegitima in bloc gindirea de stinga, refuzind dialogul? Si nu e mai probabil ca elita intelectuală anticomunistă sa fie ignorata in spaţiile academice occidentale pur si simplu din cauza lipsei de relevanta internationala?

Intelectualii anticomunişti au restructurat insa spaţiul cultural local după invechita grila politica a Razboiului Rece: pina si azi spatiul public pare a fi impartit intre “comunisti”, care sint rai, si “ceilalti”, care sint buni. Categoria mai vaga a “celorlalti” a fost umpluta in nou-constituita sfera publica locala postdecembrista cu metanaratiunile si ideologiile dominante ale super-puterii ramase in picioare. Ca umare valoarea subiectiva a elitei anticomuniste este cea a unor tovarăşi de drum ai noilor puteri globale: dispensabilă. Cum as putea sa inteleg altfel autovictimizarea “elitei”, conservarea retoricii dizidentei chiar in conditiile coabitarii deschise cu puterea, si la aproape douazeci de ani de transformare a capitalului moral de dizident in capital politic şi material? Cred ca se poate spune asadar ca avem de a face cu o lipsa cronica de responsabilitate sociala, in sensul precis al incapacitatii de reciprocare inspre societate a capitalului dobindit in epoca postdecembrista altfel decit in idei si programe gindite in comunitati confidentiale, in societati inchise functionind ca enclave locale ale formelor globale ale puterii. Dizidentii anticomunişti care au format bazele elitei intelectuale postcomuniste au fost, de voie sau nevoie, tovarasi de drum ai puterii mondiale antisovietice, confundind victoria politică a acesteia cu confirmarea adevărului universal al unui sistem de valori. E de aceea cit se poate de previzibil faptul ca astazi, minati din nou de convingerea absoluta in legitimitatea absoluta a dreptei, principalii promotori ai bigotismului si ignoranţei superioare, ba chiar si ai rasismului, se selectează nu doar din rindurile ultra-nationalistilor, ci si dintre intelectualii anticomunisti, liberali si conservatori deopotriva (5). Mai mult, recentele evenimente ocazionate de un protest politic organizat de miscari sociale informale, neinstitutionalizate, au pus in evidenta o ingrijoratoare turnura antidemocratica a anticomunismului romanesc, care a legitimat prin voci influente reprimarea rezistentei si intarirea aparatului politienesc ca mijloc de “dialog” cu astfel de initiative.(6)

Pe linga contextul local, exista desigur si un substrat global, poate mai important: avind in vedere plecarea iminenta de la putere a neoconservatorilor americani, cei ale caror ideologii dominante au fost colonizate in Romania tocmai de elita anticomunista, precum si contextul crizei financiare a sistemului capitalist, care e departe de a se fi ostoit, si care erodeaza neincetat capitalocentrismul specific anticomunismului romanesc, se profileaza o criza serioasa a ideologemelor ce domina inca sfera publica romaneasca. Din pacate, aderenta la ideologia imperiului ramas in picioare dupa sfirsitul Razboiului Rece a fost solutia imbratisata de majoritatea dizidentilor anticomunisti, si impreuna cu buna credinta lor – pe care nu o pun la indoiala – de o sumedenie de oportunisti fara scrupule. In istoria culturala postdecembrista, anticomunismul a insemnat mai degraba reconvertirea la noile ideologii dominante decit continuarea eforturilor critice impotriva formelor de opresiune. Rezistenta critica impotriva formelor dominante ale puterii contemporane (capitalul, imperiul si formele date ale organizarii politice), atita cita e, a fost dezvoltata aproape exclusiv in scene independente, si nu in industria culturala centrala, care s-a constituit si a ramas clientelara noului capital, noilor forme date ale puterii politice, şi noilor simboluri dominante.

De aceea, cind Gabriel Liiceanu considera necesar sa sustina ca atunci “cind oameni ca noi accepta functii, nu o fac pentru a se capatui, ci pentru a sluji tara” (7), e semn ca buna credinta a intelectualilor anticomunisti e aproape de a se confrunta cu tristul adevar al propriei functii ideologice in istoria recenta. Dar inca un efort – poate ca elitele culturale postdecembriste ar beneficia daca s-ar reapropia de contextul in care au fost rostite acele vorbe importante: “Cultura claselor mai inalte este nula si fara valoare, iar abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adinc.” Ca idee, pentru cei care nu identifica imediat citatul – autorul nu e nicidecum un marxist, dar scria in contra unei anume directii…
Dincolo de luptele pentru vizibilitate de la centrul industriei culturale, furtuna intr-un pahar cu apa, insa semnificativa pentru conditia actuala a sferei publice, miza ramine fortificarea spatiilor critice independente, si nu integrarea lor in mainstream, in ciuda unor astfel de confirmari a justetei propriilor abordari, principii si idei. Pe linga organizare, tot mai importanta e munca de gindire teoretica aplicata formelor concrete de opresiune, exploatare, discriminare si injustitie, si rezistenta critica si practica impotriva formelor actuale ale puterii – o sarcina vitala in conditiile actuale de criza, in care schimbari fundamentale – si nu in mod necesar spre bine – pot surveni destul de curind.

Surse

(1) http://www.newsin.ro/intelectuali-politica.php?cid=view&nid=
70918cbf-f3cf-4925-8e7d-060a0dcddfe3&hid=media

(2) http://rogozanu.blog.cotidianul.ro/2008/11/06/iluzii
-anticomuniste-si-primele-critici-ba-chiar-intoxicari-de-trei-lei/

(3) http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=243&cmd=articol&id=9227

(4) http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=247&cmd=articol&id=9456

(5) http://romania.indymedia.org/ro/2005/11/1113.shtml

(6) http://romania.indymedia.org/ro/2008/04/2527.shtml

(7)www.cotidianul.ro/liiceanu_cand_oameni_ca_noi_accepta
_functii_nu_o_fac_pentru_a_se_capatui_ci_pentru_a_sluji_tara-64873.html

-
26 November, 2008
Niciun comentariu

Coordonatorii răspund întrebărilor revistei

(Interviu aparut In Observator Cultural nr.449 din 13.11.2008
Intrebari: Ovidiu Simonca / Raspund: Vasile ERNU, Costi ROGOZANU, Ciprian SIULEA, Ovidiu TICHINDELEANU)

1. Care a fost motivul pentru care aţi dorit să apară volumul Iluzia anticomunismului şi de ce v-aţi angajat în calitate de coordonator?

2. Din punctul dvs. de vedere, ce lucruri trebuie spuse – şi nu s-au spus – despre Raportul Tismăneanu?

3. Ce autori aţi avut în vedere în alcătuirea volumului? Cine v-a refuzat? Este volumul descentrat, precumpănind părerile critice?

4. Credeţi că volumul poate fi folosit şi ca o armă de atac politic împotriva preşedintelui Băsescu?

5. Cum veţi răspunde celor care v-ar putea acuza că, prin acest volum, doriţi să negaţi munca şi cercetarea trecutului comunist făcute de Comisia Tismăneanu?

6. Dacă ar fi să rezumaţi, într-o frază, cum ar trebui să se poarte discuţia în România despre trecutul comunist, care ar fi aceea?

(coordonatori) Vasile ERNU,

Costi ROGOZANU, Ciprian ŞIULEA,

Ovidiu ŢICHINDELEANU

Iluzia anticomunismului. Lecturi critice

ale Raportului Tismăneanu

Editura Cartier, Chişinău, 2008, 280 p.

– Vasile ERNU: Asumarea lui Ceauşescu

1. Eu sînt un tip „reactiv“, căruia îi place să lucreze în echipă. Am fost cumva „capul răutăţilor“, cu toate că greul lucrului l-a dus Ciprian Şiulea. Am reacţionat, de fapt, la modul în care s-a derulat „producerea“ Raportului Tismăneanu. Producerea acestui raport s-a făcut într-o manieră leninistă, iar acest lucru mi-a arătat (a cîta oară?) că nimic esenţial nu s-a schimbat în spaţiul nostru politic. Atunci am avut cîteva discuţii cu Ciprian Şiulea, el fiind un tip care a citit mai în profunzime Raportul. Chiar dacă nu ne poziţionăm pe acelaşi registru ideologic, cred că ne înţelegem bine şi putem avea discuţii foarte stimulante. Ciprian începuse deja să publice texte legate de Raportul Tismăneanu. Am zis că ar fi bine să mai luăm în echipă alţi doi amici buni, care sînt interesaţi de subiect: pe Ovidiu Ţichindeleanu, cu care făcusem pe vremuri o revistă „supărată“, Philosophy&Stuff, şi pe Costi Rogozanu, cu care mă cunosc de ceva mai puţin timp, dar al cărui spirit critic l-am preţuit mereu. Am stabilit împreună cadrul poveştii, lista celor invitaţi să scrie, şi la treabă! Unii au răspuns invitaţiei noastre, alţii nu. În final, avem acest volum. Eu, din păcate, nu am scris un text, fiind prins mai mult de cartea la care lucrez şi unde am un erou care se ocupă puţin şi de acest subiect. Dar cred că volumul este reuşit.

2. Raportul Tismăneanu este un volum util, însă nu are legitimitatea şi autoritatea de a fi ceea ce se pretinde că este. Raportul Tismăneanu este un produs făcut de pe o poziţie de putere (comandă prezidenţială) şi de pe poziţii ideologice foarte clare. Este, în primul rînd, un produs politic, nu ştiinţific. Daniel Barbu, unul dintre autorii invitaţi, observă faptul că Raportul Tismăneanu seamănă foarte mult cu vechile rapoarte de Partid. Practic, Partidul/Statul decide prin intermediul unui text ce este legitim şi ce este ilegitim, ce este bun şi ce este rău într-un regim precedent, în care tot el a decis atunci ce e bine şi ce e rău pentru mine. Puterea întotdeauna vrea să decidă în locul nostru ce e bun şi ce e rău pentru noi. Îmi pare rău, dar eu sînt un mare cîrcotaş: nicidecum nu vreau să las pe cineva de acolo, de sus, să decidă în locul meu. Orice copil de clasa întîi ştie că Regele Mihai, Dej, Ceauşescu, Iliescu şi Băsescu sînt unul şi acelaşi lucru: ei reprezintă Statul, puterea. Iar faţă de putere, eu folosesc binecuvîntarea rabinului de la Odessa: „să-i ţină Dumnezeu cît mai departe de noi“. Însă nu cumva să-i lăsăm să-şi facă de cap, că peste o generaţie vom vorbi de alte Rapoarte şi de alte epoci „ilegitime şi criminale“.

3. Unii nu au scris din lipsă de timp. Alţii, poate din lipsă de motivaţie. Mie mi-ar fi plăcut să aflu, de exemplu, părerea lui G.M. Tamás, pe care-l citesc cu plăcere. Este una dintre cele mai sclipitoare minţi critice pe care le-a produs ţara asta şi cu siguranţă ar avea ceva semnificativ de spus. Din păcate, e prea prins pe la Budapesta.

4. Să fim serioşi. Au trecut vremurile în care cărţile puteau fi nişte arme eficiente. În comunism, cărţile erau nişte arme ultraeficiente şi periculoase pentru putere. În capitalism, cărţile nu pot deveni arme. Armele actuale se află în mîinile „băieţilor deştepţi“ de pe Wall Street sau la domni precum S.O. Vîntu sau D. Patriciu, care, la fiecare sfîrşit de an, se uită să vadă ce intelectual amărît se află pe nota de plată. Armele actuale sînt în mîinile acestor domni respectabili care au un singur cusur: respectă Codul Penal şi ştiu cel puţin 1001 de metode relativ cinstite prin care să pună mîna pe ele, ca să îi parafrazez pe Ilf&Petrov. Mă uit spre panoul de onoare al capitaliştilor de pe Wall Street şi nu pot spune decît ce zicea şi Ostap: „Nu sînt un jefuitor, ci un luptător de idei pentru cucerirea valorilor monetare“. Mai nou, sînt decoraţi cu bani de la buget. Mă şi mir că nu le cresc aripi.

5. Noi nu vrem să negăm munca nimănui. Îi respect pe toţi cei care au contribuit la realizarea Raportului şi în mod special pe Vladimir Tismăneanu. I-am urmărit activitatea şi i-am citit cam toate cărţile. Noi doar am încercat să punem în discuţie anumite aspecte legate de conţinutul acestui volum şi mai ales de modul ideologico-politic de fabricare a acestuia. Comunismul este o perioadă mult prea mare, importantă şi complexă pentru a fi rezolvată atît de simplu. Comunismul a marcat jumătate de secol, a produs enorm de multă suferinţă şi de aceea trebuie să-i acordăm mai multă atenţie. Din păcate, comunismul a fost perfect legitim. În istorie, numai calamităţile naturale nu sînt legitime. În rest, cam totul e legitim, odată ce ni se întîmplă. Nu putem trata comunismul aşa cum tratăm o rîie: noi nu avem nici o vină că am luat-o de la vecini. Externalizarea vinei şi a responsabilităţii este un sport naţional, la noi. Am mai spus-o şi o repet mereu: perioada cea mai monstruoasă, perioada ceauşistă, este, din păcate, cea mai semnificativă perioadă politică a Romåniei moderne. Ceauşescu este cel mai important produs al politicii româneşti, indiferent că ne place sau nu ne place acest lucru. Ceauşescu este un produs perfect romånesc, la care am contribuit cu toţii, unii mai mult, alţii mai puţin. El nu este un produs natural, ci cultural, aşa că intelighenţia are cea mai mare responsabilitate. Nu e cazul să ne spălăm pe mîini, ci trebuie să ni-l asumăm. Ce bine că-i avem pe ruşi lîngă noi, că să avem pe cine da vina.

6. Cu mai puţină pasiune şi cu mai multă minte. Şi cred că e timpul să intre în acţiune şi specialişti din domeniile sociologiei, antropologiei şi economiei. Sînt zone în care habar nu avem ce s-a întîmplat. Ştim doar să repetăm la nesfîrşit că perioada comunistă este „ilegitimă şi criminală“, fără a pricepe mai nimic din ce ni s-a întîmplat. „Criminalitatea şi ilegitimitatea“ le avem mereu cu noi, le văd la tot pasul şi nu ţin de regimul politic. Iar astăzi facem la fel: tăcem.

– Costi ROGOZANU: Asta am vrut, păreri critice

1. Am intrat în joc din cauza unei frustrări care ar putea fi rezumată aşa: am senzaţia acută că, atunci cînd e ceva important de discutat pe piaţa de idei românească, se ajunge la o „cherelă“ de trei lei. Aşa s-a întîmplat cu Raportul, ajuns motiv de indignare din cauza scuipaţilor lui Vadim sau din cauza bîlbîielilor unor Roncea. Nu cu acei oameni au de vorbit făuritorii Raportului, ci şi cu un grup straniu de indivizi (din care fac şi eu parte): unii pe care leneşii minţii îi numesc „de stînga“, dar pe care eu i-aş numi generaţia mahmură. Am trăit din plin mahmureli postrevoluţionare, ne-am educat altfel decît prin opoziţie cu „securişti“, „comunişti“ etc. Nu putem înghiţi patetizarea ca formă de legitimare publică intelectuală. În centrul acestui grup difuz iau naştere primele forme de protest anticapitalism, pro-drepturi ale individului şi multe altele. Nu trebuie să fii de stînga ca să vezi cît de sărac e discursul social pe aici. Mă rog, poate-s doar iluziile mele legate de o generaţie destul de deprimată şi de deziluzionată, posedată de un soi de virus grunge. Sînt multe tonalităţi din această antologie care m-au ajutat să fac portretul ăsta robot. Cam de asta am vrut să fac parte din grupul care a coordonat Iluzia anticomunismului. Pe de altă parte, am avut mare noroc că ne-am putut baza pe seriozitatea lui Ciprian Şiulea, care vorbeşte mai puţin decît mine, dar care face mult mai mult.

2. Lucruri s-au spus, dar nu au fost băgate în seamă. Am văzut prin ziare şi la televizor un discurs aproape exorcizant împotriva stîngii şi a moştenirilor marxiste. Complet nepotrivit în condiţiile în care ţara asta trebuie să-şi rafineze discursul antisistem măcar ca să-şi mai verse din furia acumulată după mărirea ratelor. Bagatelizez, dar aşa sînt eu, obsedat de lucruri mici, concrete şi puţine. Mă mai deranjează teribila emfază estetizantă din care-şi trage seva acest document oficial. Nu înţeleg de ce dumnezeu trebuia oficializat anticomunismul, ca linie ideologică strategică a unui preşedinte care a fost un comunist de nădejde.

3. Asta am vrut, păreri critice. De diverse laude de complezenţă, de băieţi bursieri care vor să intre în sistem, eu unul m-am săturat. Poate şi pentru că am, în general, o pornire antiritualuri academice sau intelectuale – eu chiar cred că oamenii trebuie să dezbată, să se certe ca să-şi rezolve diferenţele (chiar şi alea peste care nu se poate trece). Îl respect pe Vladimir Tismăneanu şi pe mulţi alţi membri ai comisiei. Dar nu am de gînd să primesc un act oficial prin care mi se comunică simplu: noi sîntem campionii anticomunismului, noi stabilim aici ideologii şi căi drepte de urmat. Asta e lipsă de respect din partea lor, oricît s-ar îmbrăca în costume fancy şi ar defila cu Băsescu sau Tăriceanu prin comisii. În acelaşi timp, am vrut şi cred că am obţinut critici civilizate, argumentate – îndrăzneala şi directeţea nu exclud politeţea.

5. Nu neg nimic din munca de cercetător sau de opinent lui Vladimir Tismăneanu. El însuşi îşi neagă capitalul academic cu nevoia inexplicabilă de a intra în jocul „oficializărilor“. E un cercetător extraordinar, nu văd cum de şi-a pierdut gustul pentru nuanţe – mai ales că provine dintr-o familie în care ideologia comunistă era foarte prezentă. (Eu am un parti-pris biografic mult diferit: provin dintr-un sat de pe Siret din care ai mei n-ar fi ieşit probabil în vecii vecilor, deşi şi-ar fi dorit – adolescenţa mi-am petrecut-o într-o tranziţie de capitalism-securism sălbatic. A nu se pretinde entuziasm.) Nu am înţeles interviul maraton cu Ion Iliescu pe vremea cînd acesta era încă preşedinte, nu am înţeles, în general, tot jocul său cu autorităţile din ultimii ani.

6. Despre trecutul comunist trebuie să vorbim fără să mai ridicăm tonul: s-ar putea să începem să pricepem cîte ceva.

– Ciprian ŞIULEA: Despre voodoo intelectual

1. Motivul principal a fost acela că asistam la o condamnare a comunismului de operetă, făcută uneori cu o retorică şi cu nişte metode destul de caracteristice regimului condamnat. Deşi Raportul îşi arogă o perspectivă democratică, majoritatea autorilor nu reuşesc să ilustreze un ataşament clar faţă de valorile democratice. Acest fapt se vede chiar din esenţa textului, respectiv în conceperea regimului comunist dintr-o perspectivă mai degrabă mistică decît din una normalizată, dezvrăjită. Practic, Raportul are o latură bine marcată de voodoo intelectual.
Astfel, regimul comunist apare în Raport ca o realitate metafizică vag supranaturală, nu ca regim politic, fie el şi unul catastrofic. De aici rezultă un text care seamănă mai mult decît ar fi fost cazul cu un act de exorcizare şi care conţine un deficit enorm de luciditate în analizarea a ceea ce a fost comunismul în mecanismele lui instituţionale. De asemenea, rezultă un ton adesea sforăitor şi, pe alocuri (de exemplu, în pasajele în care autorii adoptă tonul victimelor comunismului), de-a dreptul rebarbativ.

În acord cu demagogia anticomunismului mainstream al tranziţiei din România, Raportul mizează aproape total, în explicarea dezastrului comunist, pe caracterul malefic al Partidului şi al Securităţii şi, în mod convenabil, spune foarte puţine despre colaboraţionismul masiv din sectoare precum justiţia, poliţia, armata, educaţia şi, ultima, dar nu cea din urmă, cultura.

Probabil însă că cel mai bine se poate sesiza impostura de fond a Raportului în metodele de natură totalitară de dezinformare şi manipulare folosite de Vladimir Tismăneanu în promovarea lui: inventarea unui duşman comun împotriva căruia a chemat de mai multe ori la „solidarizarea intelectualilor“ (Tismăneanu a polemizat îndelung, aproape cu voluptate, cu aberaţiile produse de toţi extremiştii din România cu această ocazie, indiferent cît de rătăciţi sau cît de puţin relevanţi erau ei), reducerea la tăcere a „deviaţioniştilor“ (a ignorat, în schimb, aproape în totalitate, criticile rezonabile venite din tabăra democratică) şi cenzură nemijlocită (ajungînd la performanţa sinistră de a-i numi incontinent pe toţi extremiştii halucinanţi, dar de a se referi la criticii rezonabili prin perifraze, refuzînd să le rostească numele).

2. Pînă acum s-a discutat prea puţin despre Raport. În opinia mea, în continuare ar trebui analizate mai întîi cadrele ideologice ale textului, presupoziţiile lui discursive, motivele pentru care a apărut şi modul în care a fost promovat. Adică întîi contextul, şi doar apoi textul, pentru că, în mod evident, avem de-a face cu un demers de conjunctură.

3. Volumul Iluzia anticomunismului este evident critic, aproape în totalitate, dar nu e deloc descentrat, pentru că nu e talk-show politic, nu trebuie să respecte „algoritmul“. Adică o antologie dedicată unui astfel de text (demers) ar trebui neapărat să fie 50% pozitivă, 50% negativă, indiferent dacă textul respectiv e catastrofic sau genial? Nu văd de ce. Pe de altă parte, eu am invitat mulţi autori despre care ştiam clar că sînt favorabili Raportului, nu m-a interesat deloc ca antologia să fie o „radere“. Din păcate, majoritatea au refuzat, din motive conjuncturale. Ar fi o speculaţie gratuită din partea mea să presupun că au refuzat din alte motive, cum ar fi, de exemplu, acela de a nu apărea într-o antologie „anti-Raport“.

4. Raţiunea Raportului Tismăneanu a fost în mare măsură, încă de la început, aceea de a servi ca armă politică a lui Traian Băsescu. Dacă Raportul se poate întoarce, ocazional, împotriva lui, acesta e doar un bonus ironic al jocului politic, nu are nimic de-a face cu intenţia editorilor sau a autorilor antologiei.

5. Nimeni nu neagă cercetarea serioasă şi rezultatele ei; dacă cineva face aşa ceva, o face pe propria răspundere intelectuală. Ceea ce fac mulţi autori din antologie e, însă, tocmai să critice lipsa de rigoare a discursului din Raport şi faptul că, în cadrul lui, cercetarea serioasă e sufocată de presupoziţii ideologice, retorică nefericită şi idiosincrazii intelectuale şi morale de tot felul.

6. O dezbatere publică serioasă despre trecutul comunist, distinctă de cercetarea ştiinţelor sociale, dar avînd totuşi o anumită rigoare intelectuală, ar trebui în primul rînd să fie sprijinită de un interes public semnificativ. Ecourile anemice ale Raportului au demonstrat că acest interes nu există. Autorii documentului au demonstrat însă mai mult decît atît, anume că nici nu i-a interesat publicul sau stimularea unui interes public pentru dezbaterea despre comunism, deoarece nici un om întreg la minte nu se poate aştepta ca un text de 665 de pagini, stufos şi prolix, să devină suportul unei asemenea dezbateri. Astfel că, pe lîngă interesul publicului, ar mai trebui să existe şi un interes onest pentru dezbatere al celor care dau tonul ei, adică intelectualii. În termeni de conţinut, o astfel de dezbatere ar trebui să depăşească nu doar miturile construite în timpul comunismului, dar şi pe cele construite în postcomunism.

– Ovidiu ŢICHINDELEANU: Distanţă critică faţă de anticomunismul actual

1. Publicarea Raportului Tismăneanu e un eveniment major, însă instituţionalizarea anticomunismului trebuie primită critic, pentru a deconstrui noile ideologii dominante şi stultificarea ce pare să intervină atunci cînd ceva e considerat „de stînga“, prin derivare esenţialistă din „comunism“ – un fenomen acut în clipele în care se decide soarta ideologiilor dominante la nivel global. Din păcate, Vladimir Tismăneanu a fost supus unei serii de atacuri abjecte, ce au cauzat probabil refuzul său dezamăgitor de a răspunde oricăror critici. Personal, mi-am dorit acest volum, Iluzia anticomunismului, ca o intervenţie ce creează, în consecinţă, un spaţiu critic de receptare a Raportului. Refuzul atîtor editori români de a publica Iluzia anticomunismului a demonstrat însă limitele reale ale criticismului în industria culturală – bariere cu care, dacă pot să îmi permit, m-am confruntat şi eu în România, ca autor catalogat a priori „de stînga“. Fiind refuzat de mai toate editurile mari, acest volum a reuşit să facă vizibile chiar mecanismele producţiei culturale. Dacă cenzura informală a dreptei culturale a fost în general trecută cu vederea, istoria publicării acestui volum nu poate fi ignorată atît de uşor, iar acesta este în primul rînd meritul colegilor mei.

2. Raportul Tismăneanu e un act în procesul de cristalizare a unui discurs dominant din istoria culturală a tranziţiei, o încercare de normativizare a memoriei. Nu e un document „final“, nu e un act de purificare a naţiei. E vorba de finalizarea instalării unei ideologii, aici şi acum, tocmai prin denunţarea „Ideologiei“ absolute. Imperfecţiunile tehnice ale Raportului constituie, de fapt, un avantaj, ele pretîndu-se foarte bine asimilării acestui lung document în industria culturală de respiraţie scurtă. Raportul este un document scris ce dobîndeşte funcţia de fortificare a unei tradiţii orale: accelerează difuzia unui zvon, a unor etichete ce pot fi apoi preluate în cotidiene, în 2.000 semne scrise, la televizor, în 20 de secunde ori, înapoi în ziare, în două cuvinte folosite ca „ilustrare“ a unor fapte sociale. În aceasta constă puterea Raportului, ca apogeu al anticomunismului postdecembrist, ca discurs ce consacră de altfel practica intelectuală în interiorul formelor existente ale puterii. Graţie Raportului, se poate susţine că anticomunismul nu a fost atît un discurs al emancipării şi al rezistenţei, cît un discurs dominant al tranziţiei, care a pavat calea pentru colonizarea sferei publice locale în spiritul unei monoculturi de dreapta, prin ideologeme eurocentriste şi capitalocentriste, care la rîndul lor, au legitimat politici neoliberale şi neoconservatoare. Ca volum de grup, dar nu al unui „colectiv“, poate că Iluzia anticomunistă semnalează saturarea unui surplus ideologic – fiindcă ne prilejuieşte ocazia de a lua distanţă critică faţă de anticomunismul actual, nu doar faţă de propriul trecut „comunist“.

3. Volumul este critic, dar nu „anti-raport“: cred că textele dovedesc un angajament cu litera Raportului, care face notă discordantă într-un cîmp cultural scurtcircuitat între atacurile vicioase împotriva lui Tismăneanu şi prietenia otrăvitoare a oportuniştilor.

4. Aş vrea să văd ziua în care un politician român va spune că a citit o carte din care a învăţat ceva. Dacă e să comparăm posibilele efecte politice ale celor două apariţii, să nu uităm însă de pe ce poziţii e articulat fiecare discurs. De o parte, un document realizat sub egida celei mai înalte instituţii a puterii statale de către înalţi funcţionari intelectuali; de cealaltă, un proiect independent, animat doar de ataşamentul principial pentru gîndirea critică.

5. Volumul nu e un atac, ci o colecţie de critici din multiple perspective.

6. E o nevoie acută de a discuta modernitatea comunismului, prin valorizarea critică a propriului trecut, cu bunele şi relele sale. Raportul a încercat în mod iluzoriu să „rezolve“ prin judecată o problemă, însă, după cum spusese Freud, condamnarea este substitutul intelectual al refulării. Ca tentativă de modernizare pe un alt drum decît cel occidental, comunismul rămîne un orizont al gîndirii noastre, indepasabil, dar mereu prezent. Experienţa sa, cu împliniri şi dezastre, este surplusul real din care s-a înfruptat anticomunismul şi care, iată, creează sens dincolo de refulare şi de erijarea în judecător.

-
15 November, 2008
Niciun comentariu

“Când strigăm că suntem liberi, trebuie să încercăm să înţelegem faţă de ce suntem liberi “

interviu cu Vasile Ernu realizat de Mihail Vakulovski / Flux, Chişinău, 8 februarie 2007


– Cum ţi-a venit ideea scrierii acestei cărţi – “Născut în URSS” (care a apărut la editura Polirom, 2006)? Ai trăit-o/gândit-o multă vreme? Îţi aminteşti când şi cum ai hotărât că gata, e timpul s-o scrii, să te apuci de lucru?

– În ultimii ani mi s-a deschis un apetit straniu faţă de fosta mea patrie. O patrie care nu mai există decât în amintire şi în arhive. Şi m-am decis că trebuie să scriu neapărat aceasta carte. Am vrut să fie un proiect colectiv, care nu a mai ieşit. Am decis să o scriu singur şi cred ca am decis bine, cel puţin pentru mine. Sunt mulţumit, cu toate că zilnic imi amintesc lucruri care ar fi meritat să fie reflectate. Dar eu mi-am asumat acest caracter subiectiv, personal şi care nu vrea să fie exhaustiv cu orice preţ. Am avut o pauză de 6 luni. Mi-am mutat casa de la Cluj la Bucureşti şi în acest rastimp am scris cartea. Am observat că depresiile, crizele şi timpul liber fac bine la gândire. Am trecut prin ele şi am ieşit cu o carte. Sper că e o carte bună, nu perfectă, ci bună. Nu mă cred un mare scriitor, stilist etc. Vreau să fiu un scriitor care incită la gândire, care pune probleme şi cititorul sa se bucure citindu-l. Atît.

– Cum a fost primită cartea? Ai avut reacţii pozitive-pozitive sau negative-negative?

– E clar că am avut recenzii dominant pozitive (pot fi găsite pe www.nascutinurss.ro la secţiunea presă). E interesant, căci cartea are o mulţime de elemente incomode pentru modul de a gândi în spaţiul românesc. Dar cel mai important e faptul că reprezentanţii generaţiei tinere au recţionat extrem de pozitiv şi acest lucru mă interesează cel mai mult. Recunosc că segmentul de pâna-n 40 de ani m-a interesat cel mai mult. Am avut însă multe reacţii pozitive de la oameni foarte în vârstă, dar probabil cu un spirit tânăr. (Acum cred că grupul ţintă nu poţi sa-l prevezi, sa-l prestabileşti, căci vei avea mereu surprize. Am avut, de exemplu, reacţii virulente de la anumiţi critici tineri care repetă ca papagalii ce le spun şefii la şedinţe şi am primit critici favorabile de la oameni înaintaţi în vârstă, care m-au surpsins plăcut). Am avut şi reacţii neobişnuite, mai ales că volumul a fost lansat şi cu un site în paralel. Site-ul are o mulţime de poze, muzici, filmuleţe etc. Am primit un email de la un emigrant evreu din Cernăuţi. Omul a plecat în anii ’45 în SUA. Mi-a scris că a plâns când a văzut şi ascultat unele melodii. Straniu… deci au fost şi reacţii la care nu m-aş fi aşteptat. Oricum, experimentul carte-site a funcţionat pozitiv. Pe lângă faptul că a fost un prim astfel de experiment în Romania, el a dat şi un plus de forţă carţii. Am avut în prima lună in jur de 4000 de vizitatori unici.

– În România s-au scris în ultimii ani câteva cărţi care explorează comunismul din această perspectivă subiectivă şi personală, fără implicaţii ideologice: “Cartea roz a comunismului”, “Cartea cu e-uri”, “O lume dispărută”. Care este opina ta despre aceste cărţi şi prin ce ţi se par ele înrudite cu cartea ta?
– În raport cu aceste cărţi eu mă plasez într-o vecinătate distantă. Avem multe lucruri comune, însă eu nu povestesc trecutul doar de dragul trecutului, ci îl abordez în perspectiva înţelegerii prezentului. De aceea cartea mea este scrisă în paralela noi şi ei (noi comuniştii, ei capitaliştii), de aceea încerc să arăt că diferenţele nu sunt atât de mari pe cât par, că sunt diferite forme de represiune. Când strigăm că suntem liberi, trebuie să încercăm să înţelegem faţă de ce suntem liberi şi faţă de ce nu mai suntem liberi. Iar cel mai important e faptul că eu spun că noi trebuie să fim mereu cu mintea limpede şi trebuie să chestionăm, să incomodăm, să gîndim, să luptăm, căci sistemele nu vor decât să ne utilizeze. Deci, eu încerc să intrig, să incomodez, să zgândăr diverse straturi pentru a incita la gândire şi discuţii. Dar afirm cu modestie şi responsabilitate: nu cred că ceea ce spun este neapărat adevărat.

– Apariţia acestei cărţi (a, felicitări pentru debut, de fapt!) ţi-a deschis pofta de scris? Ce proiecte mai ai? Lucrezi deja la vreunul dintre ele?
– Într-un fel da. Experienţa scrierii acestei cărţi mi-a dat peste cap câteva prejudecăţi despre mine. Credeam că scriu mult mai greu decât am reuşit să scriu. Mi-a dat încredere şi curaj. Şi, fireşte, mi-a deschis un soi de apetit pentru scriere, dar pentru un anumit fel de scriere. Voi merge pe o zonă mai experimentală, sau mai degrabă mai amestecată ca stil. Ceea ce am numit „genul eretic” (termenul nu-mi aparţine). Următoarea carte e despre România, despre intelectualitatea româna. O carte care are ca scop un fel de lichidare a idolilor, a clişeelor culturale româneşti. Totul va fi de o manieră ironică, scrisă lejer, pentru un public mai larg. Nu maneaua e problema României, ci gândirea fundamentalistă şi manelistă a unei mari părţi a intelighenţiei române. Însă până atunci voi scoate o variantă a cărţii “Născut în URSS” într-o formă total diferită, în colaborare cu un rus (Garik Sukaciov) foarte faimos la ora actuală. Cred că va fi o surpriză plăcută. Şi, fireşte, negociez posibilitatea traducerii în alte câteva limbi a cărţii. Mă interesează în mod special piaţa rusă şi cea germană. Pentru mine cred că va fi o perioadă interesantă. Cum zicea Ostap Bender, marele maestru al combinaţiilor: „S-a spart ghiaţa, domnilor juraţi! S-a spart ghiaţa”. Aşa că „Şedinţa continuă!”.

-
12 November, 2008
Niciun comentariu

Iluzii anticomuniste si primele critici. Ba chiar intoxicari de trei lei

(aparut pe blogul lui Costi Rogozanu din Cotidianul)

O sa vorbim astazi despre critici, antipatii, dar si despre intoxicari care pot veni din partea unor teologi cu frustrari de care nu-i credeam capabili nici macar pe tinerii extremisti de dreapta

Datele

Impreuna cu trei amici, Ernu, Siulea si Tichindelean, am scos o antologie de texte critice despre Raportul redactat de comisia prezidentiala condusa de Vladimir Tismaneanu. Titlul exact, Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismaneanu, Editura Cartier. Cartea e calda, nu a aparut in librarii, deci singurii cititori sint autorii si redactorii.

Reactia anticomunista tipica

Ioan T Morar ne-a bagat repede pe toti intr-o galeata, s-a luat de Adrian Paul Iliescu mai ales – treaba lor, mai ales ca domnia sa ne transmite “e treaba voastra”. Spune ca in anii 90 n-am fi avut noi tupeul sa criticam un raport despre comunism etc. Era o reactie previzibila. E tipica pentru multi intelectuali crescuti in cultul anticomunismului. M-asteptam de la domnia sa ca macar sa astepte sa citeasca fie si pe sarite din cartea aia si sa vada ca sint texte mai mult decit civilizate care exprima alte pareri. atit. Parca despre asta era vorba in lupta anticomunista, LA DREPTUL LA O ALTA PARERE, NU? Dar nu ma deranjeaza neaparat genul asta de reactie, desi e pripita si fara sens. Ca sa nu mai zic ca sint acolo nume interesante antologate. Daca nu-i placea APIliescu, putea alege un Daniel Barbu.

Reactie de intoxicator “teolog”

Cu adevarat rauvoitor – sau ca sa folosesc un loc comun din retorica anticomunista, cu unreflex de adevarat intoxicator securist – gasesc pe blogul lui Mihail Neamtu o alaturare halucinanta intre cartea noastra, “neomarxista” cica (o eticheta iarasi pripita – sint multe voci, cam toate foarte diferite) si, tineti-va, neo-legionari! Teologul nostru intoxicator, Mihail Neamtu, ar fi facut o cariera stralucita inainte de 89 cu astfel de acuzatii servite fara sa clipeasca, fara sa citeasca, fara nimic. Ba chiar ne banuieste ca am planuit totul pentru ca a venit “socialismul” la New York. Prefera sa cred ca avem de-a face cu o paranoia usoara, dar ma uit la ”lipirea” perfida a antologiei noastre de antisemitismul si cretinismul de extrema dreapta si vad ca e ceva calculat, ba chiar bine invatat prin scolile scenaritei si paranoiei postnouazeciste (cu zdravene radacini inainte de 89).

-
6 November, 2008
Niciun comentariu

Рожденный в СССР vs живущие в СССР Ольга Серебряная – Revista Puskin / noiembrie 2008

М.: Ad Marginem

Василий Ерну: Рожденный в СССР.
М.: Ad Marginem, 2007 – 240 стр.
Пер. с румынского Олега Панфила

Перевод книги румынского философа и критика Василия Ерну «Рожденный в СССР» вышел около года назад. Года вполне достаточно, чтобы понять, что в России книге не суждено повторить успех домашней публикации (в Румынии автор удостоился двух национальных премий за удачный дебют и получил довольно широкую известность). Но года вполне достаточно и для того, чтобы задуматься над причинами столь разного интеллектуального настроя читающей публики в странах, еще каких-нибудь 25 лет назад дружно шагавших к одной общей цели. А поразмышлять об этом не мешало бы: уж очень подозрительным кажется единодушие российских рецензентов и читателей, осудивших Василия Ерну за легкомысленное отношение к теме СССР.

Лично ко мне книга Ерну вообще попала по ошибке. Ознакомившись с издательскими анонсами, я заказала ее, потому что обнаружила, что это перевод с румынского и что автор – человек примерно одних со мной лет (родился в 1971). По мере возможностей я слежу за писаниями восточно-европейских авторов, рожденных в 70-е. Надо признаться, с большим энтузиазмом, чем за писаниями своих российских ровесников. Проблемы, сформулированные из перспективы Восточной Европы, мне кажутся отчего-то более весомыми и вместе с тем более близкими. Такая вот личная особенность зрения (о причинах ее – потом).
Однако в этом смысле меня ждало разочарование. Когда книга оказалась у меня в руках, выяснилось, что автор хоть и живет сейчас в Румынии и пишет по-румынски, родился все же в СССР и детство провел в Молдавии. Я-то думала, что «СССР» в названии было употреблено расширительно применительно ко всему советскому блоку. То есть ждать интересных подробностей о румынском детстве, об особенностях режима Чаушеску и о восприятии его падения моим ровесником не приходилось. Но я все же решила прочитать.
В предисловии автор разъясняет замысел своего предприятия: ему, бывшему гражданину СССР, захотелось заняться личной археологией советского прошлого, создать – в духе Ильи Кабакова – музей погибшей цивилизации, припомнить, чем была жизнь в стране, которой больше нет. Тон автор берет, по собственному определению, ностальгически-иронический, тонко подметив, что теоретически ирония и ностальгия близки друг к другу: обе имеют дело с размыванием субъекта и объекта, так что ирония, приуменьшающая значимость объекта за счет разрастающейся до огромных размеров активности субъекта, будет аннигилировать в его повествовании ностальгию, построенную на обратном принципе. Реестр вещей советского детства получился у Ерну следующим: пионеры и все, что с ними связано (галстук, «Зарница», пионерлагерь, сбор макулатуры и металлолома, «Тимур и его команда» и поездки в колхоз), джинсы, жвачка, магнитофон «Электроника-302», прием стеклотары, Незнайка, Буратино и Ежик в тумане, коммуналка, музыка на костях, советские фильмы, Штирлиц, дедушка Ленин и окружавшие его женщины, мрущие один за другим генсеки, гениальные анекдоты и вездесущие цитаты из фильмов, странное бытование секса, еврейский вопрос и, конечно же, коммунальный и общественный туалеты. Глава про туалет – наиболее мощная из всех по звучанию. Автор понимает, что не он первым обратился к туалету как одному из столпов советской реальности, и прямо посвящает эту главу Илье Кабакову. Впрочем, сила самого феномена такова, что всемирно известная инсталляция нисколько не ослабляет воздействия прозы: «Входя в туалет, ты должен был быть решительным, двигаться быстро и быть внимательным к тому, куда наступаешь. Иногда нужно было обладать незаурядным пространственным мышлением, чтобы добиться своей цели. Иногда нужно было переждать, а иногда и временно отказаться от цели. С общественным туалетом ты находился в отношениях битвы, схватки, но ты уважал его, потому что это было место, без которого жизнь было невозможно себе представить. И постепенно эта битва, этот запах, этот образ становились частью тебя».
И все же, несмотря на бросающую в дрожь правду о туалете, мне книга тоже сначала показалась легкомысленной. Безоговорочно понравились лишь введение и несколько новых для меня советских анекдотов. Но равнодушной она меня тоже не оставила. В связи с этой книгой меня снова стал занимать вопрос, возникший в горизонте моих размышлений гораздо раньше.
Несколько лет назад я встречала Новый год в компании близких друзей. Часть из них были петербуржцами, часть – москвичами. Стараясь проявить максимальное внимание, я поинтересовалась, нет ли у гостей каких-либо особых пожеланий в отношении меню и регламента. Ответы меня удивили: петербуржцы ничего особого не хотели, но выразили твердое «нет» хрестоматийно-советским атрибутам праздника, а именно салату оливье, бою курантов, речи президента и шампанскому. Добавив, что, впрочем, это и так понятно. Действительно, мне это было и так понятно. Москвичи же, напротив, сказали, что – понятное дело – ждут оливье, которого специально до этого целый год не ели, боя курантов и речи президента. А шампанское, сказали, принесут сами. Намечался явный конфликт. Кроме того, у меня дома нет телевизора.
Оливье я сдала сразу. В конце концов, кто не захочет, может его и не есть (в итоге его съели на следующий день на завтрак). Куранты быстро проинтерпретировали в функциональном смысле как часы и решили, что когда встречаешь Новый год, небесполезно знать, когда он наступает. В связи с чем телевизор без потери функциональности заменялся радио. С речью президента было сложнее. Заверения московских друзей, что это всего лишь старый добрый прикол – послушать в новогоднюю ночь, куда тебя напутствует глава государства, были встречены холодной отповедью. Я сказала, что хоть в этой стране разница между публичным и приватным большим уважением не пользуется, В МОЕМ ДОМЕ Новый год – семейный праздник, и ни на каких «дорогих россиян» я десять минут этого праздника тратить не желаю. Москвичам пришлось уступить. А я, помню, подумала: как можно столь легкомысленно относиться к тяжелому наследию прошлого?
Не знаю, как повели бы себя в этой новогодней ситуации российские рецензенты книги Ерну, но в вину ему единодушно вменили именно легкомыслие. Чего это он так весело рассуждает про Буратино, газировку, пустые бутылки, Чапаева и хрущевскую оттепель? Последнюю он, кстати, вообще застать не успел. Чего поет дифирамбы очередям и скромной функциональности советских вещей, коммунальной кухне и «Маленькой Вере»? Зачем вообще этот ликбез о совке – что такое может рассказать нам о нем автор, покинувший Россию в 1991 г., чего мы сами бы не знали гораздо лучше? Это я резюмирую рецензии Василия Шевцова и Анны Ь-Наринской. Для подтверждения некомпетентности автора Анна Наринская находит самый коронный аргумент: у нее-де не было знакомых интеллигентов, которые смеялись над формулой «Казанова – это перевернутый Буратино». Ничего не остается, как померяться интеллигентностью.
Но что-то меня в книжке все-таки зацепило. Я вспомнила о восточно-европейском происхождении текста. Рассуждения восточно-европейских авторов особо занимают меня в силу обязательного присутствия в них двойной перспективы: они по опыту знают, что такое коммунизм и что такое либеральная демократия, что такое восток и что такое запад. Одну и ту же вещь они способны описать двояко, способны за любой западной культурной данностью обнаружить ведущий к ней человеческий путь, а в любом ужасе совка усмотреть некоторый нередуцируемый уют и показать его своеобразную разумность. Восточно-европейской прозе присуща весомость – в том смысле, в каком Чехов говорил, что то, что доставалось дворянским писателям от рождения, людям его круга приходилось добывать кровью. Я решила дать Ерну фору, то есть допустить, что и за его письмом стоит тот же конфликт перспектив.
Естественно, разгадка кажущейся легковесности текста обнаружилась сразу же. Ерну пишет для западной аудитории. Это отметили и другие рецензенты. Только не нужно забывать, для какой западной аудитории он пишет. Румыния стала представлять собой западную аудиторию ровно тогда же, когда сегодняшние россияне перестали считать себя совками. А разница между этими двумя аудиториями состоит в том, что российская так до сих пор не определилась, кем себя считать. Румыния же – по крайней мере, официально – провозгласила свое возвращение в Европу, и соответственно, советский опыт стала прочитывать в терминах, принятых в западной либеральной традиции. Вот и ответ на вопрос, заданный одним из рецензентов: откуда в представленном Ерну солнечном и жизнерадостном реестре советского детства появляется вдруг фраза «мир, в котором мы жили, основывался на политической репрессии»? – Это же прописная истина, не требующая отдельного пояснения для либерально настроенной мысли.
Ерну занимает как раз противоположная истина: в условиях этой политической репрессии шла повседневная жизнь, жизнь насыщенная и часто счастливая. Ему важно показать, что забывая о повседневной составляющей жизни в условиях политической репрессии, забывая о банальности и невинности этой жизни, ее (а также сопряженные с ней человеческие страдания) лишают реальности, превращают в жупел, которого нужно бояться, но который нельзя знать. Методологически Ерну удается ухватить невинность, банальность и теплоту советской повседневности довольно изящно: в предисловии он указывает, что будет описывать советское детство, стараясь «не прибегать к интеллектуальному инструментарию, приобретенному позже». Совершив эпохе по отношению к самостоятельно приобретенному мыслительному багажу, мы получаем доступ к истинам, в среде которых существовали феномены нашего детства. И кстати, далеко не все из них представляются даже и сейчас неразумными. Скажем, кто из нас, стоя в растерянности перед километровыми полками с шампунем в каком-нибудь гипермаркете, не вспоминал в момент просветления, что в детстве покупали просто шампунь и что вообще шампунь – это такая штука, которой моют голову, а вовсе не сверхъестественный «дар природы» и не сверхмистическая разработка какой-нибудь очередной лаборатории. Список подобных «тоталитарных здравомысленностей» отнюдь не так короток.
В общем, Ерну заботит вещь как она есть и условия ее привязки к возможным интерпретациям. «Любое событие можно интерпретировать по-разному», – заявляет он, обсуждая союзническую версию истории второй мировой войны, согласно которой Сталинград и Курская дуга подпадают под категорию «и другие битвы в отдаленных регионах». Мысль вроде бы простая – но как действует!
На нас сегодняшних, например. Одной моей подруге довелось высказать эту мысль применительно к эстонскому бронзовому солдату: «Но ведь возможна и другая интерпретация, – сказала она. – В связи со второй мировой войной они воспринимают нас как оккупантов, и не без оснований», – после чего была подвергнута немедленному остракизму. Другой мой приятель, гражданин Эстонии, высказал применительно к этой же теме противоположную мысль: нельзя забывать, сказал он, что во второй мировой войне речь все же шла о победе над нацизмом, – за что был немедленно подвергнут обструкции.
Итак, полемический запал книги Василия Ерну состоит лишь в напоминании о том, что присутствие свободы интерпретаций – вещь в политике необходимая. Даже когда эти интерпретации касаются опыта политической несвободы. Говорят, книга произвела некоторый фурор.
Отчего же у нас ограничились лишь упреками в легковесности? Отчего требовали более глубокого анализа и возмущались непонятно откуда взявшимися (лишь в заключении книги) политическими репрессиями? Почему «интересно писать об СССР» означает в сегодняшней России писать о политических репрессиях и ужасах тоталитаризма? Собственно, ответ уже очевиден: как это ни грустно, но мы продолжаем жить внутри советской интерпретации, несмотря на то, что пространства этого физически давно не существует. То есть живем в фикции, в сказке. По сути, об СССР мы знаем не больше того, что изложил в своей книге Василий Ерну. Только ему для «впадения в детство» потребовалась специальная методическая процедура, а мы из детства даже не выходили.
Хуже того: еще глубже в него впали. У Ерну есть тривиальное, в общем-то, замечание о том, что в СССР серьезные писатели вынуждены были заниматься не взрослой, а детской литературой: так появились замечательные и прекрасные Буратины, Незнайки и прочие наши герои. Мне иногда кажется, что счастливые дети, выросшие на этих книгах, сегодня в действительности проживают жизнь Буратин и коротышек. Как и Буратино, мы умеем считать, только когда у нас есть что считать, и задаем вопрос о реальности, только когда оказываемся в Стране Дураков. Максимум вообразимого сознательного отношения к советскому детству состоит, похоже, в отказе от оливье на Новый год.

Ольга Серебряная

-
6 November, 2008
Niciun comentariu
keep looking »