Cu Vasile Ernu nu poți avea un dialog decât „altfel”, dar plin de miez, sinceritate și cât se poate de serios. Ideea a pornit de la „Adevăr sau provocare”, joc care, se pare, i-a plăcut. Cât despre bragă, vă spun eu, dacă nu ați băut niciodată o asemenea licoare, nu știți ce ratați: băutură mai răcoroasă ca asta nu există!
Ce apreciez eu la Vasile Ernu (înainte de orice) este sinceritatea. Cât de greu este să vă păstrați această calitate, într-o lume în care mercantilul pare că pune în balanța trocului aproape orice?
Da, sinceritatea este una din trăsăturile mele specifice care nu ştiu de unde vine. Eu şi cînd fac prostii mari sînt sincer. Nu pot ascunde nimic. Ştiu că e riscant, mai ales într-o cultură ca a noastră foarte diferită la acest capitol de cea rusească, însă asta e. Îmi asum. E un mare risc pentru că poţi fi uşor etichetat, stigmatizat sau luat în derîdere, băşcălios, cum numai aici poţi întîlni. Dar sinceritatea uneori şi dezarmează, trezeşte sentimente puternice. În literatură e mult mai utilă decît în viaţă unde poate lăsa răni adînci. Dar la sinceritate, cînd e vorba de scris, mai echilibrăm şi cu ironia, autoironia, umorul sau tragismul. Se poate şi în viaţă. Sînt tehnici mai subtile de protecţie.
Scriitor sau activist politic? Sau ambele?
Scriitor mai mult decît activist, cu toate că mi-ar plăcea să fiu implicat mai mult în acţiunile politice. E adevărat că eu muncesc mai mult cu textele decît cu practica, dar asta e cumva şi funcţia noastră. Alt tip de proletariat. Ştiu că termenul „activist” sună rău în mentalul postcomunist, dar politicul ţine în mod fundamental de praxis, fără a ignora deloc partea teoretică. Dar recunosc că eu sînt de felul meu mai „narodnicist”, pentru că îmi displace atitudinea elitistă şi sînt pasionat şi interesat de păturile de jos şi, mai ales, de grupurile lipsite de protecţie. De aceea vizitez multe astfel de pături sociale, discut cu ele, încerc să ajut. Asta vine şi din tradiţia mea de familie: o zi pe săptămînă se dedica pentru ajutorarea unor bătrîni, nevoiaşi etc., aveam familii concrete pe care le ajutam sistematic cu ce se putea. Asta face parte dintr-un soi de practică obişnuită de viaţă, fără a fi privită ca ceva excepţional. Cumva pe acest fond vine şi această trilogie a marginalilor pe care o scriu. Mă interesează lumea văzută prin ochii marginalilor, tehnicile lor de supraviețuire şi luptă. În curînd vor fi foarte utile, tot mai utile.
Cum e să scrii radiografia propriei tale descendențe? Mi se pare foarte greu să-ți păstrezi luciditatea, să nu te pierzi prin labirintul subiectivității.
Este un exerciţiu destul de delicat şi dificil. De aceea a şi durat mult timp pînă am scos această carte. Aproape patru ani. Dar mă bucur că este primită cu o notă atît de pozitivă de categorii foarte diferite de cititori.
Mi-a luat mult documentarea de teren, dar, mai ales, am avut probleme cu alegerea stilului şi tipului de naraţiune. A ieşit un gen compozit în care ai de toate: de la proză la eseu etc. Dar cel mai dificil şi delicat lucru e legat de decizia mea de a scrie la persoana întîi şi de a implica un soi de „eu colectiv” prin acest „noi” folosit foarte mult.
Tema sectelor e o temă totuşi sensibilă, cu conotaţii negative şi stigmatizări, cu elemente religioase lunecoase, cu clișee care domină mentalul colectiv majoritar. Pe bună dreptate lumea se întreabă: unde se termină Ernu şi începe secta? Despre ce sectă e vorba? Care e crezul ei, de fapt? Nu mai înţelegem nimic din Ernu cel de pînă acum şi Ernu-sectantul. Dacă oamenii au astfel de neclarităţi şi rupturi de planuri şi înţelegeri, totul e bine. Eu am avut grijă ca lucrurile să nu fie uşor de priceput, să fie multă ceaţă în anumite locuri. În ceaţă nu e foarte clar ce vezi, iar pentru a vedea trebuie să faci mai multe mişcări reflexive, e nevoie de întrebări. În ceaţă e uşor să te înşeli asupra a ceea ce vezi şi ţi se prezintă. Însă mai apare, din cînd în cînd, soarele şi ceaţa se risipeşte, dacă ai răbdare şi pui întrebările corecte.
Însă totul se construiește în jurul unor istorii de viață care ridică multe întrebări. Cartea mea e o mare întrebare legată de salvare. Care sînt condițiile salvării? Cum se poate realiza salvarea? Şi am luat acest grup marginal de la marginea geografiei, periferic, pentru a-l povesti şi chestiona. Salvarea, însă, pentru mine este un act eminamente politic care se leagă de social, economic, politic, cultural şi, fireşte, indirect, are şi un element religios, care la mine e doar ca un sunet de fond.
Până la urmă „Sectanții” este o carte care vine să completeze un șir de apariții editoriale început acum ceva ani. Cum e: a crescut interesul cititorilor pentru toate cărțile scrise de Vasile Ernu? Sau a crescut interesul pentru activitățile dvs. din spațiul public? Reușesc oamenii să deceleze între cele două componente ale personalității dvs.?
Eu sînt pasionate de teme. De mari teme care mă obsedează şi la care caut un răspuns. Unele din aceste răspunsuri pot fi gesturi practice, acţiuni concrete, iar altele necesită timp pentru a scrie o carte. Eu încerc să-mi răspund, în primul rînd, mie la nişte întrebări care mă frămîntă. Uneori la astfel de întrebări stai ani de zile fără un răspuns, fără un rezultat. La unele probabil nu vei răspunde niciodată şi va trebui să trăieşti în această continuă căutare. Unele căutări capătă forma şi conţinutul unor cărţi. Acestea pot fi citite şi apreciate: pozitiv sau negativ. Eu sînt mai existenţialist, aşa că amestec de foarte multe ori textele cu viaţa şi invers. Cu toate că ştiu care e diferenţa dintre cele două. Sau mă înșel?
Am citit „Sectanții” cu o curiozitate nedisimulată și cu un simț critic peste medie. Am căutat cu acul să găsesc ceva greșeli de care să mă agăț, însă în afara unor mici scăpări de editare, nu prea am găsit motive. Cartea „curge” din punct de vedere narativ, personajele sunt la locul lor, trăsăturile acestora sunt extrem de bine conturate, detaliile de ordin socio-politic completează firesc tabloul. Cât a durat documentarea, având în vedere că vorbim de o comunitate destul de numeroasă?
Documentarea a durat trei ani. Nu neapărat continuu, dar pe parcursul acestei perioade am citit, m-am documentat, am făcut teren, am avut discuţii cu oamenii locului, am bătut satele şi oraşele la picior. Partea aceasta ultimă e cea mai fascinantă. Din această hălăduire prin cătunele din Bugeac vin şi multe povestiri de detaliu (pe care nu l-am mai încercat pînă acum).
Bănuiesc că au fost și critici negative pe marginea „Sectanților”. (Eu am avut în facultate doi colegi de alte religii, ambii membri a două culte neoprotestante, care au fost ținta multor prejudecăți de-a lungul anilor, deși nu ar recunoaște asta niciodată). Cum e să vii cu o asemenea carte pe o piață literară plină de prejudecăți și stereotipuri? Să recunoaștem, românii mai au mult de recuperat la capitolul toleranță.
Spre surprinderea mea, au venit multe laude din zone foarte diferite. Antropologii şi sociologii au reacționat primii cu aprecieri bune şi chiar cu invitații de a ține prelegeri la Universitate pe această temă. Critici literari importanți au scris de bine şi laudativ. Mulți cititori, lucru poate cel mai important, mi-au scris în privat aprecieri neașteptat de elogioase. Mai periculos e cînd încep să te laude duşmanii…
Recunosc că eu am avut temeri şi multe reţineri legate de această carte din motivele pe care le spuneam mai sus: tema şi stilul ridică anumite riscuri. Deci, cumva, reacţiile pozitive m-au încurajat şi surprins, în acelaşi timp. Cred însă că vor veni şi critici, cum altfel? Unele au şi început să apară de pe filiere diferite, însă încă destul de firave şi cuminţi. Că scot în evidenţă mai mult legionarismul decît stalinismul, că ideologic nu e foarte „cuşer”, că istoric lucrurile au fost puţin altfel. Posibil că sînt anumite inadvertențe istorice, elemente de detaliu discutabile, însă eu nu mă ocup de factualitatea acestor lucruri, cu toate că ţin la detalii, ci de memoria unui grup, de felul lor de a înţelege, explica şi reacţiona la nişte fenomene. Mă interesează în mod special sensul unor poveşti. Dar criticile sînt întotdeauna binevenite, dacă sînt făcute asumat şi cu argumente. Nu m-am temut de critici niciodată. Oricum, oamenii de care m-am temut eu cel mai mult, cei din comunitate despre care scriu şi cîţiva amici la care ţin, au dat deja nota. Şi am trecut examenul acesta cu brio. Pentru mine asta contează mult. Şi mai contează enorm de mult cititorul şi reacţiile lui. Faptul că primul tiraj s-a epuizat în doar 7 săptămîni şi deja a apărut tirajul al doilea e un semnal bun. Pentru un scriitor asta e o mare bucurie pentru că vede că are cititori. Oare nu asta ne dorim cel mai mult?
Urmează în completarea Trilogiei un volum despre bandiți. Cum se realizează documentarea pentru un astfel de volum? Știu fotografi, mă refer la Cosmin Bumbuț, care merg efectiv în mijlocul comunității; din punct de vedere al științelor sociale, noi numim asta observație cu observator uitat sau ascuns. Care sunt tipurile de bandiți de care se va ocupa Vasile Ernu în carte? De unde provin ei?
Ştiu proiectele lui Cosmin, ne cunoaştem, îl urmăresc. E un fotograf foarte talentat şi am fost implicat în organizarea primei lui expoziții din Cluj. Prin 1999 (?) la Insomnia. Însă noi facem lucruri destul de diferite. Poate complementare cumva.
Documentarea pe care o fac eu se petrece în ani de zile. Eu am teme mari pe care lucrez şi de-a lungul timpului adun materiale. „Marginalii” e o temă în lucru de 4-5 ani. Ea creşte odată cu documentarea. Cum se face? Sînt cîteva paliere pe care lucrez. Pe de o parte, literatura de specialitate pe care e musai să o cunoşti. Mai e literatura marginală a domeniului: jurnale, memorii, tot soiul de reportaje. Mai e istoria locului unde se petrece acţiunea şi o mulţime de alte istorii de detaliu. De exemplu: tipurile de instrumente muzicale folosite de sectanţii din Bugeac. Sau: tipurile de pistol sau cuţit folosite de bandiţii din Odesa la începutul sec. XX, sau tipurile de lacăt şi cum se deschid ele, altfel decît cu cheia. Astea sînt informaţii de detaliu care trebuiesc culese în timp.
Mai există o parte foarte importantă în procesul de documentare: mărturiile, întîlnirile şi discuţiile lungi cu diverse comunităţi despre care vrei să scrii. Da, trebuie să stai cu aceşti oameni să povesteşti şi să discuţi ca să-i poţi înţelege mai bine cum gîndesc, cum se comportă, cum acționează în diverse situaţii. Pentru mine foarte important e să le simt transpiraţia, mirosul. Să le văd culoarea pielii sau ochii. Aici e, însă, o mare problemă, pentru că grupurile marginale sînt grupuri închise şi foarte greu te primesc şi e nevoie de timp şi multă persuasiune inteligentă pentru a căpăta încrederea lor. Bandiţii şi sectanţii se pricep foarte bine la oameni: te citesc în cîteva clipe. E foarte greu să-i minţi, iar mediul intelectual le displace. Oare de ce? Pentru că există multă falsitate şi minciună în aceste medii „culte”.
Dar, evident că atunci cînd pui totul în scris ai o cu totul altă realitate. Ce fac eu nu e istorie, antropologie, sociologie, reportaj, ci mai degrabă un soi de ficţiune documentată, roman documentar. E totuşi ficţiune, dar care are în spate toate cele enumerate mai sus bine ascunse.
Despre bandiţi încă e prematur să discut căci sînt în lucru. Dar vreau să-ţi spun că sînt oameni foarte interesanţi, mai ales cei de modă veche. Sînt oameni cu care poţi să discuţi lucruri deosebite şi de la care poţi învăţa enorm de multe. Ei gîndesc foarte diferit de noi, majoritarii „legali şi civilizaţi”. Sînt oameni care gîndesc după cu totul alte norme şi repere. Au o cu totul altă etică. O să afli la anul cine sînt şi ce au în cap. Şi mai ales poveştile lor fascinante.
Cum e să fii „de stânga” într-o țară care confundă în continuare atitudinea stângistă cu totalitarismul? Influențează calitatea scriiturii această apartenență politică?
La început e foarte greu, după care e insuportabil, după care te obişnuieşti. Dar nu e bine să te obişnuieşti pentru că nu e bine şi nu e sănătos deloc ca întreg establishmentul cultural şi jurnalistic să aibă această atitudine arogantă şi absurdă în care stînga e tratată ca o boală şi ca ceva ciumat. Eu spun mereu că a fi de stînga sau dreapta ţine de un anumit mod de reflecţie şi de înţelegere a lumii şi nu e o boală. Nu se ia, nu se transmite. Acest fel primitiv şi provincial de a înţelege politica din păcate face imposibilă orice discuţie şi dialog. E trist. Dar încercaţi să scoateţi elementul „stîngist” din cultura, literatura, politica şi economia mondială a modernităţii şi nu mai rămîne mare lucru. Doar în România mai rămîne probabil cîte ceva, dacă e să vorbim ironic, dar lipsit de orice element de universalism şi interes pentru astfel de creaţii. Dar, într-o tradiţie profund conservatoare cum e cea românească, lipsită pînă şi de un element liberal mai consistent, stînga într-adevăr pare un „mutant” periculos. Dar sper că vine o generaţie nouă care va fi tot mai periculoasă, tot mai puţin dispusă să meargă pe tradiţia compromisului şi oportunismului local, tot mai dispusă să rişte. Noi, cei cîţiva de stînga, care încăpem într-o dubă, nu facem decît să contribuim la „extinderea teritoriului de luptă”. Chiar aşa „ciumaţi” cum sîntem.
E vară și oamenii își caută spații de relaxare mentală dintre cele mai diverse. Scriitorul Vasile Ernu cum se relaxează? Are vacanță sau nu?
O da, cum să nu. Eu sînt un mare promotor al odihnei, vacanţelor organizate de mine sau prieteni. Nu mă las niciodată pe mîna agenţiilor. Eu sînt adeptul lenei. Leneşii sînt cei mai interesanţi oameni pe care i-am întîlnit. Mereu spun că numai leneşii pot schimba lumea pentru că dispun de timp, ei controlează timpul. Cine controlează timpul controlează şi au puterea de a schimba ceva în lumea asta. Marea bătălie este bătălia pentru controlul timpului. Sectanţi şi bandiţii mei, şi mai toţi marginalii de altfel, sînt maieștri în controlul timpului. Cu cît eşti mai „harnic şi eficient” în temenii culturii actuale, cu atît dispui de mai puţin timp şi, fireşte, de mai puţină libertate. Modelul „corporate” al noului om de succes mi se pare groaznic. Unde sînt „luzării” şi rataţii de altădată???
Revenind, mie îmi plac serile de vară pe terase cu prieteni sau necunoscuţi. Nu contează. Important e să ai cu cine discuta şi regîndi lucrurile. Îmi plac drumurile, starea de a fi în drum, în mers. Prefer, fireşte, sudul, marea, Bărăganul, Bugeacul, stepa. Dar merg mult şi la munte, cu toate că nu e locul meu preferat. Îmi plac orăşelele mici de provincie şi satele cu toate că nu pot trăi în sat mult timp. Însă orăşelele mici de provincie sînt fascinante. Îmi place să mă opresc în astfel de orăşele şi să stau la poveşti cu oamenii prin crîşmele lor obosite. Aici poţi lua pulsul ţării şi poporului pe care nu-l mai ştim aproape deloc. I-aș lua pe toţi jurnaliştii noştri şi intelectualii cu pretenții care țin lecții de morală prin Bucureşti şi i-aş duce într-o crîşmă ieftină, adică bună, din Tecuci şi i-aş ţine cîteva zile acolo. Cu siguranţă au ce învăţa.
Din atitudine și din cele scrise pare că omul și scriitorul Vasile Ernu e un singuratic. Deși îi place să trăiască în mijlocul mulțimii.
Da, formula bună asta ar trebui să fie: sînt un însingurat în mijlocul mulţimii. Îmi place mult să fiu între oameni, să ascult, să observ, să înţeleg lîngă ei. Datorez enorm de mult oamenilor pe lîngă care am trăit. Sînt un însingurat, dar ştiu că „salvarea”, chiar dacă este un gest individual, nu se obţine decît în grup.
Ce-ar trebui să mai știe cititorii despre Vasile Ernu?
Că iubesc cultura rusă, dar urăsc toate formele de imperialism şi structuri autoritare ruseşti şi de tot felul, că sînt mult mai apropiat de valorile stîngii (radicale fireşte), decît de cele liberale, ca să nu mai zic de cele conservatoare, pe care nu le am la inimă. Dar asta nu însemnă că nu pot vorbi şi discuta cu oameni de altă orientare; că îmi place să petrec timp cu oameni pe care societatea îi marginalizează şi stigmatizează; că nu înţeleg cum poţi să fii creştin şi să ai convingeri de dreapta, că nu înţeleg deloc lupta pentru profit şi acumulare, mi se pare o barbarie; cred că e o mare artă să fii sărac şi demn; că îmi displace orice e elitist şi care se prezintă ca atare; eu cred că salvarea vine mereu dinspre locul şi zona de la care te aştepţi cel mai puţin: trebuie să trăieşti cu ideea că cerşetorul de la colțul străzii s-ar putea să fie salvatorul tău; că nu am învăţat mai nimic de la oameni bogaţi şi pretinşi școliţi; ador leneşii şi cred că numai ei pot salva lumea, pentru că dispun de timp; şi mai cred că orice intelectual care se respectă ar trebui, măcar o dată în viață, să stea în puşcărie şi am suficiente argumente pentru a explica acest lucru. Şi, în general, îmi plac oamenii radicali, marginali, cu convingeri pentru care sînt gata să sacrifice şi să rişte ceva în viaţă. Din păcate, la noi e moda pentru intelectuali: comozi, oportuniști, slujitori ai puterii care nu-şi asumă nimic şi nu riscă nimic. Modelul omului actual de succes îl compătimesc pentru că nu am voie să-l disprețuiesc… Ce plictiseală…
Cum vede scriitorul Vasile Ernu încheierea acestui interviu?
Fierbinte. Afară e caniculă. Dar imediat se termină de făcut braga pe care o pregătesc printre întrebări şi o bem să ne răcorim. Trimit un litru cu prima ocazie. Dar, în general, îmi plac interviurile, discuţiile, pentru că sînt momente de reflecţie.
Vasile Ernu. Sectanții. Mică trilogie a marginalilor. Polirom. 2015
Noul volum al lui Vasile Ernu reprezintă o continuare, nu o ruptură, cu volumele anterioare ale sale, atât ca stil, cât și ca dimensiune identitară. De această dată aflăm istoria familiei sale lărgite, o familie de sectanți din Bugeac, din a doua jumătate a secolului 19 până la finalul comunismului. Autorul surprinde această istorie din perspectiva câtorva personaje cheie, arătând atât originile sociale și istorice ale formării sectei, cât și vicisitudinile prin care aceasta trece de-a lungul timpului, pe fondul prefacerilor sociale ale secolului 20. Interesul principal al lui Ernu este de a reliefa raportul dintre sectanți și putere – fie puterea politică ca atare, fie cea a majorității, a normalității, în raport cu care sectanții apar drept marginali și diferiți. Volumul este în definitiv anunțat ca prima parte a unei trilogii a marginalilor.
Deși se declară la un moment dat un fiu risipitor al comunității de sectanți, este indubitabil faptul că autorul este complet sedus de modelul sectei, elevând raporturile ce se stabilesc între aceasta și puterea politică la rangul de teorie politică sui generis. Marginalitatea, fuga de confruntarea cu politicul, abandonul spațiului social al normalității, închiderea în comunitate și fidelitatea față de aceasta sunt descrise nu doar drept forme prin care această comunitate a rezistat presiunilor istoriei, ci și modalități de rezistență politică cu caracter universal. Ignorarea puterii, fuga de acțiunea și instituțiile statului, fidelitatea strict doar față de comunitate și cutumele sale sunt ingredientele de bază pe care Ernu le-ar vrea salvate pentru o practică mai amplă.
Fiind prea preocupat să dea glas personajelor sale, autorul nu mai găsește loc și pentru formularea unor rezerve critice la acest model, sau măcar pentru exprimarea propriei experiențe de ruptură cu această comunitate. Astfel, nu devine deloc clar de ce o comunitate mică, ierarhică, rurală și fanatică ar putea face pasul de la acest particularism feroce la universalism emancipator. Mai mult, autorul pare pe alocuri că dă prea mult spațiu personajelor sale, fără o contrapondere corespunzătoare. Cele mai problematice pagini din carte sunt cele în care personajele oferă propria perspectivă asupra comunismului de tip sovietic: o folk theory asupra comunismului și asupra puterii politice în cel mai bun caz. Cum practicile de rezistență ale sectei, precum și simțul practic al acesteia, par derivate din astfel de teorii, devine și mai neclar de ce aceasta prezintă vreun minim caracter emancipator și nu confirmă de fapt intenția sovieticilor de a o desființa, ca fiind reacționară și retrogradă. Toate acestea rămân în aer deoarece autorul nu își asumă decât un rol de cronicar-povestitor-(auto)-memorialist și nu intervine în narațiune cu propria perspectivă.
În carte sunt însă câteva pagini vintage Vasile Ernu. Imaginea Bugeacului de la sfârșitul secolului al 19-lea, dominată de un haloimăs de limbi, etnii, îndeletniciri și credințe religioase – dar și mereu amenințat și afectat de pogromuri – este extrem de evocatoare și este important de reamintit astăzi când această tradiție e complet ocultată. Chișinăul ca centru al unui pogrom ce are ecouri în The New York Times, precum și evoluția sa de-a lungul granițelor și imperiilor recrează o epocă ce astăzi pare ireală. Călătoriile autorului cu tatăl său prin pustă sau mersul la cinematograf cu frații săi aduc aminte de cele mai bune pagini din Născuți în URSS.
Cine citește această carte cu gândul la cărțile anterioare ale lui Vasile o va găsi prea serioasă și prea didactică pe alocuri. Cine o citește strict cu gândul la subiectul cărții -sectanții- va găsi mult prea puțin pentru o discuție aplicată de teologie politică dar mai multă memorialistică și istorie. Vasile Ernu râmâne un trickster.
Sectanții, y compris cei descriși de Vasile Ernu, aleg să părăsească universul contractual al societății. Se disting de „ceilalți“, membrii bisericilor majoritare, prin gradul ridicat de exigență spirituală și comportamentală.
Sectele au presă proastă, în general. Bisericile majoritare nu le acceptă, nu pot fi de acord cu „ereziile“ conținute în mesajul lor sau comportamentul membrilor comunităților. Raționaliștii și liber cugetătorii nu le iubesc prea mult nici ei. Excesele teribile ale anilor 1990 (sinuciderile colective ale Templului Solar din Canada și Elveția, atentatul cu gaz sarin al AVM Shinrikyo) sau practici medicale (transfuzia) nu au favorizat nici ele o apropiere cât de cât neutră față de problematica lor. Din acest punct de vedere, Sectanții, cartea inoxidabilului Vasile Ernu (mai departe, V.E.) constituie o ruptură binevenită.
Puțină sociologie a diferenței
După cum aflăm chiar din primele pagini, V.E. spune povestea unei secte fondate de un negustor din Transilvania în regiunea Bugeacului basarabean, la cumpăna dintre secolele XIX și XX. Bugeacul, acest veritabil melting pot de populații, religii, stiluri de viață. Evenimentul fondator al conversiunii îndepărtatului strămoș, pe lângă contactele cu rușii rascolnici și molocani, coloniști germani și elvețieni cu forme radicale de protestantism și enigmaticii evrei mesianici, a fost constituit de gestul extrem al unei comunități debezpopovți (fără preot), o ramură a mai vechilor rascolnici. Aceasta refuză net un recensământ țarist și aleg nici mai mult, nici mai puțin decât să se îngroape de vii în mormântul săpat chiar de ei. O mică paranteză foarte personală: în perioada în care pregăteam teza de doctorat, frecventam intens presa religioasă interbelică. În ea se găseau numeroase astfel de relatări din „necunoscuta“ și excentrica Basarabie, care tocmai se adăugase României Mari. Astfel de gesturi provocau stupoare, milă, incapacitate totală de a înțelege. Plus sentimentul de mulțumire că „noi“, ceilalți, de dincolo de Prut, nu cunoaștem astfel de excese.
Volumul lui V.E. verifică, pas cu pas, toate teoriile din marea literatură sociologică dedicată sectelor, de la Weber și Troelsch până astăzi. În creștinism a existat mereu o tensiune teribilă între două viziuni diferite ale sfârșitului lumii. Un eschaton diferit. O minoritate de fideli a avut mereu sentimentul că sfârșitul lumii este aproape, iar „purificarea“ trebuie realizată urgent, indiferent de mijloace. Majoritatea (citiți „bisericile oficiale“) plasează Judecata finală la o distanță rezonabilă. Ea încurajează o atitudine moderată, cultivă credincioși respectuoși; nu-i plac extremele de niciun fel. Mai mult, în cazul Ortodoxiei, încearcă să compună din mers cu puterea seculară, dând naștere faimoasei „simfonii bizantine“.
Sectanții, y compris cei descriși de V.E., aleg să părăsească universul contractual al societății. Se disting de „ceilalți“, membrii bisericilor majoritare, prin gradul ridicat de exigență spirituală și comportamentală. Dincolo de stigmatul care rezultă astfel (și resentimentele asociate, care lasă urme adânci în viața individuală, când este părăsit coconul protector al comunității), dincolo de practicile religioase percepute ca „exotice“ de majoritate, ia naștere o teribilă eficacitate în funcționarea sectei. Printr-o utilizare rațională a Timpului, printr-o altfel de etică a muncii și prezenței în lume – sau, mai prozaic, în cazul descris de Ernu, abstinență și eliminarea alcoolului, flagelul Basarabiei – se ajunge rapid la o logică antreprenorială. Sectanții lui V.E. au vrut și au știut să facă bani indiferent de regimurile pe care le-au traversat, cu toate că „nu citiseră nici Weber și nici Marx (sic!)“ – Ernu dixit. Ei se găsesc însă într-o profundă dilemă față de acumularea de capital – autorul vorbește de „disprețul profund față de banii adunați“. Într-un cadru mai larg, cei plasați în exteriorul sectelor simt o anumită „dorință de acumulare“, senzația ciudată că se intră într-un mod de funcționare negustoresc, străin religiei. Acest spirit antreprenorial a putut fi pus la lucru fără opreliști după căderea comunismului. V.E. nu ne mai spune cum percep acummembrii comunităților acumularea de capital. Dar mi-ar fi făcut plăcere să o aflu. Libertatea „deplină“ are un preț, chiar și spiritual.
Una dintre cele mai interesante dimensiuni ale cărții este relația cu Ortodoxia (Biserica Pravoslavnică, după cum o denumește V.E.). De fapt, nu dispunem de prea multe priviri din partea „celuilalt“ asupra ei. V.E. scoate în evidență lipsa de educație religioasă, generalizată, iar nivelul de incultură religioasă al „pravoslavnicilor“ îl „îngrozește“. Ierarhia complicată, compromisul ridicat la rang de artă și, mai ales, „flexibilitatea morală“ apare și ea ca fiind „înspăimântătoare“. Interesante sunt și considerațiile despre diferențele dintre„ortodocșii români“ și „pravoslavnicii ruși“. Primii „plutesc pe suprafață grațios“, în timp ce pravoslavnicii neagă totul, radical și „se aruncă în adâncuri învolburate cum numai ei știu“. Știu să ce? – îmi permit eu să adaug nedumerit.
Puțină istorie a Basarabiei
Firul fragil al conviețuirii cedează atunci când vine vorba de cimitir, locul confruntării interconfesionale finale. A vorbi despre moarte, rituri de înmormântare, practici corporale funerare nu este un exercițiu prea plăcut, odată ce ieși din sfera specializată a antropologiei. În Ortodoxie există canoane stricte cu privire la cimitir, acest spațiu incert, sacralizat al spaimei de Dincolo. A șterge totul din condei, după cum face V.E., arătând că „locul sectanților“ din cimitirele Basarabiei a fost controlat de „legionari“ mi se pare un exercițiu de bungee jumpingmemorial destul de imprudent.
Benedict Anderson a legat sentimentul de apartenență națională de existența unor frontiere imaginate, compuse din valori, ritualuri sau practici politice cu ajutorul cărora națiunile se disting unele de altele. Particularitatea comunității de tip sectă este aceea că se implantează pe un teritoriu național, dar nu împărtășesc valorile acestuia. Au altă „imaginație“, ba chiar contestă legitimitatea – „Leviathanul“ apare des citat de V.E. Tocmai această distanță critică dată de neapartenență provoacă numeroase reacții de ostilitate. Secta și sectanții apar ca o „forță de ruptură“; ea dinamitează consensul implicit la societății, adeziunea la valorile comune devenind „facultativă“. Cred că în descrierea acestei „rupturi“ stau de fapt forța și slăbiciunea cărții lui V.E. Am mai afirmat acest lucru, dar mă văd nevoit să o repet: cunoaștem (puțin!) istoria Basarabiei, dar deloc memoria ei. V.E. cultivă ruptura, se plasează deasupra acestei falii de comunicare și livrează, în stilul său, mai multă informație pe care noi nu vrem să o primim sau o trece sub tăcere. Mozaicul etnic și confesional al Imperiului Țarist a lăsat urme adânci, eliminându-i pe alocuri pe „bunii moldoveni“ ai lui Ștefan cel Mare. Un sentiment al spațiului infinit și al apartenenței imperiale, greu de înțeles de românii de la București. Pogromul de la Chișinău, consecințele sale dramatice. Antropologia politică a sectelor, care se pare că l-a inspirat pe Lenin în perioada de cucerire a puterii, via etnograful V.D. Bonci-Burevici.
Dar cea mai evidentă problemă de comunicare memorială din carte se găsește în referințele la Basarabia interbelică, atunci când aparținea României Mari. Trei imagini revin obsesiv. Prima este cea a „jandarmului român“ și a durității sale excesive. A doua este calitatea școlii românești, rămasă în memoria colectivă cu expresia „am făcut patru clase la români“. În fine, ultima și cea mai delicată este cea referitoare la „legionarii“ români, cei care le-au pus cele mai mari probleme sectanților. Personal, întâlnesc aici o mare problemă de interpretare. În perioada statului național legionar, regiunea nu mai aparține României. În timpul campaniei din Est a lui Antonescu, iarăși nu poate fi vorba de o administrație „legionară“. Am avut încă o dată sentimentul că marele sociolog francez M. Halbwachs, părintele sociologiei memoriei, a avut sută la sută dreptate: nu ne amintim niciodată singuri, ci doar prin „cadru de memorie“ – părinți, bunici, manuale, filme, cărți etc. Iar „cadrele memoriale“în care s-a format V.E., manuale școlare în care rumânski = fascistî, s-au dovedit a fi mai puternice decât… decât ce oare, aici nu pot găsi cuvântul potrivit. Cultivarea cu orice preț a diferenței, a „rupturii“ despre care vorbeam mai înainte, se întoarce în acest caz și asupra autorului, și a cititorului.
Puțină viață cotidiană
Comment j’ai vidé la maison de mes parents (Cum am golit de lucruri casa în care au locuit părinții mei – traducere extinsă) a franțuzoaicei Lydia Flem (2004) este unul dintre cele mai tulburătoare studii de psihosociologie care s-au scris vreodată. Ce facem cu amintirile copilăriei? Le păstrăm, le oferim, le vindem sau le aruncăm la pubelă. Sau le reciclăm în literatură, cum a făcut V.E. La fel ca și în Născut în URSS, se simte fiorul psihanalitic al copilăriei și adolescenței, dificultatea trierii. Abacul tatălui, pizgarmonia veche de 120 de ani a familiei (un instrument ciudat, nici pian, nici acordeon), vechi caiete cu imnuri religioase. Grafia îngrijită de altădată, dispărută astăzi, în epoca tabletelor. Portretul bucolic al Basarabiei, cu vinul și viile sale, inconfundabilul balkanski dîmoc (fum balcanic) al resturilor vegetale arse toamna prin grădini. Rolul esențial al femeilor în comunitate, respectul arătat bătrânilor și celor neputincioși. Ritualurile (nuntă, înmormântare) și instituția vornicelului, cel care dădea tonul și ritmul nunților moldovenești, cele care durau două zile și două nopți. Toate sunt prezentate și ele în balkanski dîmoc, contururile sunt estompate, sunt aproape și departe, concomitent. Stilul bolovănos, cu fraze scurte și puțin căznite al lui V.E., devine, paradoxal, un avantaj atunci când vine vorba de trecut. Nu însă și derapajele kitsch, de genul „ce este veșnic în lumea aceasta? Nici măcar veșnicia!“, presărate ici-colo prin volum.
Epilog
Ce rămâne după lectura acestui volum insolit? Sentimentul că Vasile Ernu, inclasabil activist cultural și ideologic, a început să fie „îmblânzit“ de trecerea timpului. Faptul că Basarabia și basarabenii sunt atât de aproape și de departe. Lumea închisă și fascinantă a sectelor, cei care se încăpățânează să fie diferiți de majoritate.
„Noi toți am murit și vom muri fericiți pentru că am trăit și am văzut raiul pe care voi probabil nu-l veți mai avea și nu-l veți înțelege niciodată“, o spune Dedea Sașa, una dintre rudele autorului, exilat de bunăvoie la Sulina, la capătul Dunării și al lumii. Dar care Rai? Al inocenței pierdute a copilăriei? Al „vârstei de aur“ a credinței? Al „gloriosului“ URSS? Eu, unul, nu am înțeles. Poate vom fi mai bine lămuriți în viitoarele două volume ale trilogiei. Mă îndoiesc însă. Și sper din toată inima să mă înșel.
Uneori mai greu, alteori mai uşor, găsim sens între întâmplările ce par foarte disparate la prima vedere, fapt ce ne produce mirarea, îngrijorarea ori bucuria, după caz. Aşa s-a întâmplat şi când am descoperit un pasaj fabulos scris la cei şaptezeci şi şapte de ani de tânărul romancier Umberto Eco, pasaj ce l-am înţeles ca pe o lecţie de maestru despre cum se scriu cele mai fascinante texte ce redau descoperiri şi analize ştiinţifice (precum este şi cazul cărţii din această sâmbătă). În “Confesiunile unui tânăr romancier“, Umberto Eco evocă, în cele câteva prelegeri, maniera şi precizia creativă în care lucrează scriitorii de ficţiune sau cei de non-ficţiune, asumându-şi din primele pagini o constatare atât de simplă şi atât de aplicată:
“Orice carte ştiinţifică trebuie să fie un soi de whodunnit – relatarea călătoriei în căutarea Sfântului Graal. Şi cred că asta am făcut în toate operele mele academice ce au urmat”
Ei bine, citind trimiterea critică a lui Umberto Eco, având apoi pe tot parcursul lecturării prelegerilor acestuia senzaţia puternică de naraţiune ce vorbeşte viu despre căutarea răspunsurilor, am găsit, mai mult sau mai puţin întâmplător, explicaţia stilului prietenos şi profund imprimat de Vasile Ernu în cea mai recentă carte documentară a sa, prima din anunţata “Mică trilogie a marginalilor”,“Sectanţii”.
Vasile Ernu, eseist, publicist, cercetător şi scriitor de stânga, născut în spaţiul fostului URSS şi critic militant al regimurilor totalitare – autoritare, este una dintre cele mai importante voci ale criticii de stânga de azi, cofondator al criticatac.ro şi prezenţă importantă în dezbaterile social-istorice.
Primul volum din “Mică trilogie a marginalilor”, este structurat ca o paralelă la Septuaginta, traducere în limba greacă a Bibliei ebraice, Vechiul Testament, care avea cinci părţi, structură repetată fidel în “Sectanţii”: Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii, Deuteronomul. În “Sectanţii” vedem însă cum se contextualizează normele religioase în viaţa de zi cu zi a minorităţilor descrise (prezente în Basarabia şi Bugeac, cumpuse din evrei mesianici, staroveri, rascolnici şi alte grupuri religios identitare), prin aplicarea pragmatică a regulilor desprinse din Vechiul Testament faţă de puterea Statului (Leviatanul), a bisericii pravoslavnice (majoritare) şi asupra lumii laice, lumea largă.
Povestea este legată de genealogia autorului, astfel că frumuseţea narativă vine tocmai din îmbinarea secvenţelor de istorii de demult cu reflecţiile critice asupra acestora, de pe marginea timpului, din prezentul frust, despre viaţa închinată salvării în cadrul minorităţilor discriminate ale celor ce erau numiţi de majoritari drept “sectanţi”.
Istoria uneia dintre minorităţile atent profilate prin naraţiune şi analiză critică este cea a molocanilor. Notele cele mai distincte ale acestei minorităţi se ivesc tocmai prin antiteza faţă de altă minoritate, a rascolnicilor:
“În ciuda faptului că proveneau din comunitatea pravoslavnică majoritară, molocanii, ca şi rascolnicii, erau foarte diferiţi de tot ce era ortodox. Reprezentau despărţirea de comunitatea majoritară pravoslavnică, prin adoptarea modelului total opus rascolnicilor. Dacă primii aveau o abordare conservatoare, de păstrare a vechilor tradiţii autentice, opunându-se oricărei încercări de reformă, cei din urmă erau partizanii unei reforme radicale. Erau mai degrabă un soi de protestanţi ce negau cea mai mare parte a tradiţiei şi comunitatea din care proveneau, fiind atraşi de stilul de citire şi interpretare a Bibliei în cheie protestantă. Nu acceptau nicio formă de ritual pravoslavnic, niciun simbol, precum icoana, crucea sau biserica, înţelese în termeni tradiţionali. Nu acceptau ierarhiile preoţimii, liderul fiind ales prin vot democratic unanim.
După ce-i cunoşteai mai bine, îţi dădeai seama că, la rândul lor, erau destul de diferiţi între ei. Unele comunităţi se situau în linia orientării talmudice, devenind foarte aproape de interpretarea evreiască a cărţilor sfinte. Respectau în general regilile alimentare, comportamentul şi sărbătorile evreieşti. Erau un soi de molocani – adventişti. Alţii erau însă mai exaltaţi, mai apropiaţi de mişcările charismatice şi se numeau duhobori, un soi de luptători ai duhului, punând un mare accent pe Duhul Sfânt şi darurile acestuia.
În istoria nescrisă a familiei se povesteşte că străbunicul meu l-ar fi cunoscut pe Piotr Verighin, unul dintre liderii faimosi ai acestei comunităţi şi bun prieten al lui Tolstoi. Se spune că celebrul scriitor, devenit unul dintre sfinţii neoficiali ai sectanţilor în imperiul ţarist, le-ar fi dat bani celor din comunitatea lui Verighin ca să poată fugi în Canada şi să scape de represaliile ţarului. Dar nimeni nu poate dovedi acest lucru.
Molocanii s-au împrăştiat însă pe unde au apucat. Mulţi au plecat în Canada, care le amintea foarte mult de Rusia lor dragă. Alţii au plecat în Caucaz, încercând să găsească o limbă comună cu armenii, şi, culmea, chiar cu azerii de religie musulmană. Au mai fost şi cei care au poposit pe melegurile noastre şi se pare că au devenit foarte influenţi în această zonă pentru o anumită perioadă. Nu ştiu cât este de adevărat, însă cert e că ei au avut o influenţă copleşitoare asupra alor mei.
În familie am păstrat doar câteva amintiri de la ei. Câteva fotografii, cântece şi un samovar care se pare că e un cadou de la ei. Un samovar vechi de peste 100 de ani ce funcţionează pe bază de cărbuni aprinşi. Îl păstrez şi astăzi. Alături de biblia familiei, fizgarmonia şi abacul tatălui meu, samovarul face parte din relicvele valoroase ale familiei. Mai avem de la ei un soi de pânză albă dantelată, pe care e scris cu litere roşii croşetate un verset din Biblie: Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4:16).”
Alcoolul este primul mare diferenţiator ritualic şi chiar politic între comunitatea majoritarilor aparţinători ortodoxiei pravoslavnice şi micile comunităţi de alte altor confesiuni şi grupări religioase, conservatoare ori radicale. Ritualurile producerii vinului sunt puternice şi marchează viaţa de zi cu zi:
“În zona noastră, presiunea socială şi culturală legată de băutură era imensă. Pe lângă tradiţionala stigmatizare din partea celor din jur, exista aici şi o puternică tradiţie vinicolă. Era un soi de rai al vinurilor, grădina edenului vinicol. Era “Ţara făgăduinţei“, unde în loc de lapte şi miere curgea vin peste tot. Mult vin. Pretutindeni, cât vedeai cu ochii, se întindeau rândurile lungi de viţă-de-vie. În Bugeac şi în sudul Basarabiei, via făcea parte din familie, aşa că fiecare ştie s-o îngrijească aşa cum face cu fratele său sau cu sora mai mică. Toţi ştiu când e vremea ei de praşă, de curăţat sau de cules. Iar toamna e un adevărat regal vinicol, cu o mulţime de ritualuri. Aici toată lumea cunoaşte ritualurile, participă la ele şi la întregul proces de producere a vinului. De la culesul şi trecutul strugurilor prin teasc şi lin, până la spălatul butoaielor şi aşezarea lor, pline, în beciuri. Aici, fiecare gospodar, oricât ar fi de amărât, are în beci cel puţin o tonă de vin care cu greu îl ajută să iasă din iarnă. Nu va rămâne însă el fără vin, căci aici acesta izvorăşte de peste tot. Vinul a devenit în această regiune un soi de apă care se bea la toate orele din zi şi cu toate ocaziile. Despre cantităţi nici nu are rost să vorbim.
A nu bea şi a nu produce alcool în acest context, în care presiunea cotidiană este atât de puternică şi vinul nu este doar apă, ci şi “sîngele lui Isus“, era pentru unii un act de blasfemie, iar pentru alţii un act de curaj nebun. Pentru a face faţă acestei presiuni şi tentaţii e nevoie nu doar de curaj şi de un caracter puternic, ci şi de adevărate strategii de rezistenţă şi luptă. Nu o luptă solitară, ci în grup. Ai mei ştiau că în grup se poate învinge orice, până şi alcoolul, bătălie pe care aici o pierde aproape toată lumea. A pierdut-o până şi temutul regim sovietic, nu însă şi sectanţii mei.”
Raportul faţă de stat este probabil cea mai importantă trasătură prin care se specifică o ideologie a minorităţii celor ce erau numiţi sectanţi, pentru că se facea văzut mult mai bine decât rapotul cu biserica majoritară sau cu lumea largă:
“Dincolo de suferinţă, prigoană şi martiriu însă, foarte preţuite de secta mea, în încercarea de a-şi lega originile de generaţia primilor creştini, mai exista un mod total diferit de a înţelege relaţia cu statul şi mai ales de a crea tehnici de rezistenţă faţă de acesta.
Principiul libertăţii, aşa cum îl înţelegeau şi-l practicau ei, e specific, probabil, mai tuturor grupurilor marginale. Mai întâi, sectanţii nu cred într-un stat neutru sau bun, fie el comunist sau capitalist. Statul e o formă de robie, de la care e bine să te sustragi. Nu trebuie neapărat să intri în conflict cu statul, ci să te eschivezi, să-şi creezi o lume paralelă. A lupta direct cu statul este pentru sectant ceva inutil: oamenii contează, nu statul în sine. Cel mai bine lupţi cu el doar ignorându-l total. Statul acceptă însă orice, dar nu şi cetăţeni nesupuşi. Ignorarea şi nesupunerea sunt armele cele mai puternice împotriva statului şi irită puterea cel mai mult.
Pentru noi, sectanţii, libertatea oferită de stat nu e decât un rezultat al capacităţii noastre de a rezolva limitările şi interdicţiile venite de la acesta. Libertatea venită din partea oricărei forme de putere este falsă. În esenţă, îmi explica bunelul: cheia lecturii Cezarului nu este darul, nu este ceea ce-ţi oferă el, ci ceea ce-ţi ia, ceea ce-ţi interzice.”
Una dintre cele mai şocante metafore despre dimensiunile de necuprins ale Statului şi despre dominarea hegemonică dusă de Leviatan este cuprinsă într-un paragraf din Iov al Vechiului Testament, atât de relevant încât a devenit şi titlul celui de-al doisprezecelea capitol: “Poţi tu să prinzi Leviatanul cu undiţa? Poţi să-i legi limba cu o funie?”. Un capitol în care se face saltul, printr-o adevărată ruptură, de la istoriile din secolul trecut la critica politică din societatea de azi:
“Dacă privim în jurul nostru, observăm uşor cum toleranţa, corectitudinea politică şi alte valori liberale au pentru occidentul contemporan acelaşi rol pe care îl au pentru Rusia de acum valorile tradiţionalismului şi ortodoxiei. Problema nu constă însă doar în faptul că avem de-a face cu ceea ce conceptual numim “discurs hegemonic”, cel care legitimează actuala orânduire în diverse contexte politice.Astăzi, marea problemă e legată de o catastrofă intelectuală şi culturală de proporţii: discuţia despre fenomene este înlocuită de cea despre noţiuni, iar în loc să discutăm despre fenomenele şi interesele puse în joc, noi discutăm abstract despre aşa-zisele “valori“. Setul de valori poate fi diferit în fucnţie de specificul istoric, cultural şi social al fiecărei ţări şi regiuni. În Franţa, de exemplu, se pune mult accent pe o toleranţă ipocrită. În Rusia se militează cu la fel de multă ipocrizie pe valori precum tradiţionalismul şi ortodoxia, iar elitele din ţări precum Polonia, România sau Moldova jonglează în spaţiul public cu ambele seturi de valori. În toate cazurile însă se constată un fenomen comun: creşterea politicii represive construite pe afirmarea şi aderarea publică la un set clar de “valori“.
În toate aceste cazuri, nouă ni se cere recunoaşterea necondiţionată a ideologiei dominante drept primă condiţie de a fi acceptat în societatea respectivă ca membru integru, ca parte nealterată a corpului social şi statal. În Franţa trebuie să fii corect politic şi să ascunzi ura faţă de emigranţii de la periferie, în Rusia trebuie să fii pravoslavnic şi conservator fără a ţi se cere în mod obligatoriu să fii credincios, iar în Polonia, România şi Moldova trebuie să fii simultan catolic sau ortodox şi să adero la valorile liberale, chiar dacă ele se bat cap în cap. În Arabia Saudită trebuie să mimezi perfect cerinţele islamului medieval, chiar dacă tu ai alte convingeri intime. Peste tot, Leviatanul îţi cere să fii cu majoritatea, parte a ei, şi să vorbeşti limba ei. Nu e loc pentru eretici şi sectanţi. Cine eşti tu să-i legi limba cu o funie Leviatanului?“
Sectanţii din Basarabia aveau omologi în “Pocăiţii” din România, desoperiţi în evocările din jurnalul de călătorie scris de tatăl scriitorului, care observa plin de mirare cum în România perioadei blocului comunist estic se găseau mii de biserici, sute de mânăstiri, preoţi plătiţi de stat ca funcţionarii publici, un adevărat Bizanţ comunist cu epicentrul într-un suprinzător Bizanţ rural. Realitate şocantă pentru un vizitator (de sorginte minoritară) venit din URSS.
Relaţia grupurilor minoritare cu regimul comunist din România este marcată, după 1978, de presiuni şi clandestinitate. Unchiul Dan este personajul în jurul căruia se ţese o descriere foarte atentă, din care se remarcă în mod special povestea Navigatorilor:
“Comunitatea noastră avea nevoie în acea perioadă de mulţi “învăţători“, acei exegeţi ai Bibliei. Comunitatea se dezvolta, vremurile erau în schimbare şi, cum Biblia era axul nostru central, era o nevoie imensă de astfel de oameni. Cei mai buni erau împinşi spre acest domeniu. Atunci, în acele momente zbuciumate, când unchiul Dan era pe muchie de cuţit, prin intermediul unchiului Iosif au “debarcat” pe malurile râului Bahlui din târgul Ieşilor faimoşii “navigatori“. V-am spus că noi aveam ceva cu apele şi cu navigaţia.
“Navigatorii” era o grupare din spaţiul american, specializată în studiul bliblic şi în ceea ce în tradiţia creştină se numeşte ucenicie. Totul se făcea cospirativ, clandestin, după nişte rânduieli numai de ei ştiute. E cam greu să ascunzi un american de ochii Securităţii într-un regim ceauşist. Ei aveau însă tot felul de tactici: unii se înscriau la universitate pentru studii, alţii îşi motivau prezenţa în ţară prin diverse activităţi, iar alţii veneau pentru vacanţe la munte, unde de fapt organizau tabere de studiu. Mai mult de zece ani au durat aceste studii intense, cu aventuri demne de filmele poliţiste americane şi dramele ruseşti.
La început au fost opt ucenici ai navigatorilor, după care au rămas doi. În fiecare an, cei care terminau ucenicia îşi construiau propriile grupuri pe care le creşteau şi le trimiteau la rândul lor să pregătească alte grupuri. În munca lor de zece ani şi în perioada de după aveau să construiască adevărate reţele şi grupări. Acestea erau formate din oameni extraordinari, devotaţi, şi împânzeau toată ţara, şi, mai târziu, toată lumea. Ei au făcut adevărate minuni. Când i-am cunoscut, mult mai târziu, după 90, am văzut cît de puternică şi de eficientă poate deveni o astfel de reţea. Printr-un simplu mesaj se pune în mişcare o mşinărie şi o reţea umană invizibilă, dar reală, construită pe oameni concreţi, care activează în sectoare foarte diverse, dar co o forţă ce poate realiza lucruri inimaginabile. Aşa ceva se construieşte greu, cu un efort suprauman, cu un devotament şi nişte aptitudini speciale. Doar cunoscând astfel de oameni începi să înţelegi cum o mână de pescari amărâţi din Iudeea au urmat un “nebun” şi au schimbat total faţa acestei lumi. Ei reproduceau cumva în miniatură acel model. Şifuncţiona perfect.
…
Talentul cel mai mare al unchiului Dan nu era însă cel de a organiza grupurile de studenţi şi ucenici, deşi făcea minuni cu oamenii. Îi transforma. Le dădea un sens şi speranţă, le inspira pasiune şi motivaţie. Realizarea lui fascinantă, privită drept ceva riscant la noi, care eram o comunitate destul de închisă, era de a pune la un loc oameni de orientări, naţionalităţi, idei şi tipologii foarte diferite. La el puteai să te întâlneşti cu faimoasa familie de maghiari protestanţi din Ardeal, Visky, şi chiar să-l cunoşti pe renumitul Ferenc Visky (Feri bacsi), puteai să-i întâlneşti pe liderii mişcării Oastea Domnului, dar şi preoţi catolici, filozofi sofisticaţi, traficanţi de biblii, mistici stranii, călugări neînţelesi, medici şi ingineri hermeneuţi, rockeri şi punckişti, americani nonconformişti, arabi şi evrei creştinaţi, danezi şi francezi călători şi cîţi alţii. Ei bine, toţi aceşti oameni care altfel ar fi avut şanse minime să stea la aceeaşi masă şi să se accepte unii pe alţi, aici, în mica garsonieră din cartierul Alexandru din Iaşi, pe care o dedica întâlnirilor, sub bagheta lui magică deveneau prieteni. Aici se întâlneau şi discutau la o cană de ceai până uitau de ei”.
O adevărată mistică a salvării către libertate egală, exersată prin solidaritatea comunităţii, se găseşte şi în versurile acelor vechi imnuri cântate de “pocăiţii” români la întâlnirile lor clandestine, dar şi în neclintirea cu care se organiza zi de zi protestul şi delimitarea faţă de putere în Basarabia, ba chiar şi – de ce nu? e firesc – în critica reflexivă cu care Vasile Ernu leagă între ele pasajele narative ale cărţii:
“Creştinismul e de departe cel mai radical lucru despre care mi-a fost dat să aud şi să citesc. Ce Dumnezeu mai radical putem avea decât unul ce renunţă la puterea divină, la puterea nemărginită, pentru a salva şi a fi alături de cei “căzuţi în păcat”, adică nişte condamnaţi politic? Se sacrifică, devine unul dintre noi pentru a ne salva, un gest fără precedent în istorie.
Renunţă la toate atributele divinităţii, ale puterii supreme şi coboră printre noi, devine egal cu creatura sa, dar nu pentru a fi alături de dregătorii şi înţelepţii vremii, ci pentru a spăla picioarele curvelor, pentru a mângâia săracii şi pentru a vindeca bolnavii. Şi ce spune? Că nu aduce pacea, ci războiul, un război care nu se câştigă cu arme şi violenţă, ci cu vorba şi fapta. Nu e străin însă de bici. Oriunde apare El, în jur se naşte scandalul religios, politic, social, pentru că El răstoarnă toate regulile puterii, dizolvă cutumele, scandalizează “bunul simţ”. În noua lume politică propusă de el nu mai există iudeu, roman sau grec, nu mai există femeie sau bărbat, iar familia trece în plan secund. În templu, loc al puterii religioase. El dă năvală cu biciul, iar bogaţilor le spune că nu pot intra în “împărăţia cerului”, noua orânduire politică, ci că trebuie să renunţe la bogăţie. Şi îşi alege ucenici, cei care vor pune bazele unei revoluţii unice în istoria lumii, nu oameni din elita vremii, din rândurile dregătorilor şi cărturarilor, ci nişte amărâţi de pescari iudei, pentru a lua în derâdere cum numai El ştie puterea vremii.
Creştinismul oficial s-a deteriorat însă mult. Ce avem noi este o formă anchilozată, moartă, ritualizată. În mare parte avem exact rezultatul a ceea ce detesta Isus. Avem un Isus Hristos cuminte, care nu scandalizează, ci slujeşte puterea, pe bogaţii şi pe înţelepţii vremii. Respectă toate regulile şi cutumele vremii. Iubeşte – culmea! – până şi banii, le face chiar reclamă şi se supune la toate protocoalele puterii. Avem un Isus Hristos ultraconservator, cuminte, comod, şi care promovează o “teologie a bunăstării”.”
Undeva, spre final de carte, vine timpul şi pentru mărturisirile cele mai personale ale autorului, despre “memoria celui diferit”, despre stigmatul diferenţei perceput în timpul şcolii, depăşit datorită femeilor aflate în apropiere, cu grija lor. La care se adaugă, în ritmul vieţii de zi cu zi, trimiterea la cea mai mare şi mai grea luptă pe care grupul minoritar religios a dus-o permanent, lupta cu lumea imediată, lumea largă, cu societatea, cu tentaţiile, cu oferta şi cu ispitele, toate arătând ca laptele şi mierea din câmpiile mănoase ale Canaanului. O luptă definitiv pierdută, intrată în istorie, căzută în uitare tot mai mult, dezradăcinantă pentru minoritatea în care axul central al vieţii era salvarea împreună a celor ce simt dezavantajul puterii de sistem, care însă sunt singurii capabili de salvare, chiar datorită diferenţei.
