Anatomia elitei ruse
(text aparut in Romania Libera + 2 piese ale lui Boris Grebenshikov – Aquarium, acest the “founding fathers” of Russian rock music. Inregistrari de la finele anilor 80. Totul ramine valabil + aveti si textele traduse in engleza pentru care nu bag mina in foc).
What I have to say
I just can’t understand what they hoped to be doing,
Who sent them to their deaths with an unswerving arm.
It’s just so unforgiving, so cruel and inhuman
To leave them there, eternally calm.
The indifferent audience wrapped up in its furs
And some woman whose face, distorted with grief,
Kissed the frozen blue lips which had only just kissed her
Took her gold wedding band and threw it back at the priest.
With pine they were buried, with dirt they were covered,
And the people went back to discuss in their home
That the worst had passed by, and the world could recover
After all they would soon have to starve on their own.
And no one thought to get down on their knees
To make it clear to these boys that in a land such as this,
Even sparkling victories simply just lead from
The bottomless pit to unattainable bliss.
I just can’t understand what they hoped to be doing,
Who sent them to their deaths with an unswerving arm.
It’s just so unforgiving, so cruel and inhuman
To have left them there, eternally calm.
The generation of yard-sweepers and night watchmen
Lost track of each other
In the spaces of this endless earth.
Everyone’s headed for home.
In our era when every third man’s a hero,
They don’t send telegrams, they never start writing a tome.
These people, they stand still looking like stone steps
When all the boiling oil flows down the stairs in a barrage,
And from somewhere they imagine somebody singing,
And just who am I, trying to tell them that it’s a mirage.
We were silent like dolls while we watched in being sold
All they could possibly sell, including our next of kin.
And the poisonous rain falls into the rot of the bay,
And we still sit here waiting for news,
We still sit here watching the screen.
And our fathers would never lie to us
They do not know how to lie,
Like wolves don’t know how to eat red meat,
Like a bird doesn’t know how to fly.
So tell me what I have done to you, why all this pain.
But it’s without explanation, it’s something you have in your blood.
But it was when I lit the flame that burned me out from inside,
Turned away from the law, but never quite made it to love.
Please pray for us, pray for us, if you are able;
We have no more hope, but we’re in this collage.
And the voices sound closer and stronger,
I’ll be damned if this is just a mirage.
Anatomia elitei ruse
Am avut zilele astea ocazia sa citesc o carte ce a facut ceva valuri in Rusia, “Anatomia elitei ruse” a Olgai Kryshtanovskaya, cunoscut sociolog rus atasat Institutului de Sociologie al Academiei Ruse. Cartea a aparut mai intai in Germania, dupa care, in scurt timp, si in Rusia. Autoarea cartii si-a dedicat cincisprezece ani studiului elitei politico-financiare ruse si a fost printre primii cercetatori care au analizat si impus in contextul postsovietic notiuni precum “oligarhi” si “siloviki” (persoane din sfera puterii, parveniti din Armata, FSB, KGB, Interne). Ultimul termen pe care autoarea il atribuie noii elite ruse din perioada Putin este notiunea de militocratie.
Nu e deloc simplu sa analizezi mecanismele de formare si functionare, psihologia si conflictele din interiorul acelui “segment social”, supranumit “clasa conductoare”, care este de fapt cel mai inchis si inabordabil grup social. A scrie o carte serioasa, bine documentata despre elita politico-financiara a Rusiei este nu numai dificil, ci si periculos, caci nici unui grup politico-financiar nu-i place sa fie luat la bani marunti, cu atat mai mult celui rusesc. Olga Kryshtanovskaya analizeaza si compara elitele a cinci perioade diferite: elita din perioada Brejnev, din perioada Gorbaciov, doua tipuri de elite din perioada Eltin si elita actuala din perioada lui Putin.
Ma voi opri in acest articol doar la ultimele trei. E curios faptul ca in perioada guvernarii lui Eltin au existat – cum constata autoarea – doua tipuri de elita care se disting una de alta si care au coexistat. In acea perioada, in Rusia a functionat o “structura de putere policentrica”, cu o elita mixta compusa atat din birocratia si nomenclatura vechilor structuri, cat si din reprezentantii noii elite financiare. Aceasta structura policentrica, deloc specifica traditiei politice rusesti, a dus la crearea unui numar mare de grupuri industrial-financiare si la “marsul triumfal al oligarhilor”. In acea perioada, au fost acaparate o multime de centre si pozitii de influenta de catre oamenii din cercurile de afaceri. Momentul in care a avut loc stoparea acestui proces este anul 1998, anul marii crize financiare. Astfel ca oprirea accesului oligarhilor la sferele centrale de putere si influenta, sustine cu argumente autoarea, a inceput in ultima perioada a lui Eltin, si nu in perioada lui Putin. Putin a fost cel care doar a continuat acest proces. Perioada lui Eltin a fost poate cea mai catastrofala din punct de vedere politic si a avut cea mai “defectuoasa politica de cadre”. In aceasta perioada, statul “a pierdut controlul nu numai asupra canalelor de patrundere in elita, ci si de iesire din ea”, circulatia cadrelor fiind “haotica si ilogica”. Concluzia autoarei legata de aceasta perioada este simpla: lupta dintre grupurile din interiorul elitei ruse a dus la crearea unui mecanism care-si recruta membrii nu prin alegeri, ci prin numire directa.
O data cu venirea lui Putin, a venit si impunerea ordinii de o maniera mult mai radicala. Practic, Putin a repus in functiune o structura foarte familiara si eficienta a politicii ruse: axa verticala cu putere de decizie de sus in jos. Pentru a face structura cat mai functionala, Putin si-a consolidat pozitia largindu-si sfera de control si punand Duma pe plan secund. In perioada Putin au mai intervenit doua schimbari esentiale. Pe de o parte, s-a revenit la “politica de mobilizare”, iar pe de alta parte a inceput un proces nou de schimbare a elitei, care pe zi ce trece capata o culoare tot mai kakie. O data cu Putin, are loc o revenire la toate nivelurile puterii a unei elite “militaro-cekiste”, pe care Olga Kryshtanovskaya o numeste militocratie. Nu e vorba insa de un stat militar, chiar daca in structurile centrale ale puterii se afla mai multi oameni din randurile armatei si serviciilor speciale chiar decat in perioada lui Brejnev. Elita lui Putin este foarte compacta si are trasaturile “unui corporatism dur, inchis, cu inclinatii spre un mod de gandire si actiune autoritar, care doreste sa-i controleze pe toti si tot”. “Democratia suverana” propovaduita de Putin, si numita de autoare militocratie, se bazeaza pe o lege simpla: ordinul sefului este lege pentru subaltern, deci nu se discuta, ci se executa. Daca Stalin a avut dreptate cand sustinea “cadrele rezolva totul”, atunci ascensiunea “gradatilor” la putere capata o “actualitate ingrijoratoare”. In contextul schimbarilor de la Kremlin si al alegerilor care vin, Putin joaca surprinzator. Pare sa blufeze sau poate ca are o “mana” foarte buna. In acest moment a scos “cartea” Zubkov, care are o calitate esentiala: va returna puterea cand i se va cere.
Când ai fost ultima dată la Cinema?
(20 SEPTEMBRIE 2007 Gandul ma intreaba “cind am fost ultima oara la cinema?” ….. iar asta e varianta Winnetou pe care o vedeam cind eram mic…. doar ca vorbeau ruseste)
Când ai fost ultima dată la Cinema?
Despre cinema am poate cele mai frumoase amintiri din copilărie. Pot descrie cu lux de amănunte cum fratele meu mai mare, responsabil cu recuperarea mea de la grădiniţă, în fiecare zi de miercuri mă lua la ora 16.30, în loc de 17.00 cum era în mod obişnuit. De ce? Fiindcă miercurea de la ora 17.00 se dădeau filmele pentru elevi care costau 5 kopeici, aşa că trebuia să mă recupereze, neregulamentar, din timp, ca să putem ajunge la film. În acea perioadă am văzut enorm de multe filme şi atunci m-am îndrăgostit de cinema definitiv. Cât am plâns, cât am suferit şi cât m-am bucurat alături de Winnetou!
De atunci merg cu regularitate la cinema şi mi-am creat un adevărat ritual legat de sala de cinema. De obicei merg singur. Merg cu altcineva doar când e absolut necesar sau contextual. Nu merg la orele sau filmele aglomerate decât foarte rar. Prefer vizionările din prima jumătate a zilei şi ador sălile de cinema din oraşele mai puţin cunoscute. O vizionare într-o sală de cinema a unui oraş necunoscut sau mai ales unde eşti doar pentru câteva zile e pentru mine ceva fascinant. De exemplu, pierzi trenul la Paşcani. Se întâmplă. Mai ai 4-5 ore până la trenul următor şi ce faci? Mergi într-o sală de cinema şi chiar dacă sala este mizeră, vizionarea unui film acolo îţi dă un sentiment aparte.
Aşa. Întotdeauna mă aşez pe partea dreaptă, undeva al cincilea scaun centru-dreapta. Asta e foarte important, căci rareori văd filmul de pe aripa stângă. Şi o mică scăpare. Chiar dacă nu beau aproape deloc Pepsi sau Coca-Cola, la film iau obligatoriu un Pepsi, nicidecum Cola. Nu mă întrebaţi de ce. Hai că mi s-a făcut chef de un film. Am fugit să văd unul.
URSS, mon amour – Courier international, septembrie 2007 – Vitalie Ciobanu
19 September, 2007
Comments Off on URSS, mon amour – Courier international, septembrie 2007 – Vitalie Ciobanu
Lectii de literatura pe plaja
(in Siplimentul de Cultura continua epistolele…. Ceea ce ne desparte.. fragment)
Draga Bogdane,
Stau cu fundul in nisip si-l citesc pe unul dintre ultimii mei preferati, Philip Roth. Naiba m-a pus sa-mi iau pe plaja povestea lui Sinul – care, imediat ce am inceput s-o citesc, m-a trimis direct la Nasul lui Gogol. Mi-a parut imediat rau ca nu am luat si Gogol cu mine, ca spre jumatatea cartii sa aflu de la narator, profesor de literatura, metamorfozat intr-un ditamai sin, ca el insusi se inscrie in descendenta lui Swift si, in mod special, in cea a lui Gogol (Nasul) si Kafka (Metamorfoza).
Insa problema nu sta atit in faptul ca volumul ma trimite la tot soiul de carti citite, eroi livresti sau mai stiu ce filme SF care colcaie in capul meu de-a valma, cit mai ales in faptul ca “sinul literar” face o stranie conexiune cu “sinii reali” care stau “la gramada” aranjati de-a lungul plajei. Plaja este spatiul cu cei mai multi sini pe metru patrat si, cum tin in mina cartea lui Roth cu titlul Sinul, este aproape imposibil sa nu faci aceasta legatura. Fiecare sin de pe plaja face trimitere la eroul lui Roth, David Kepesh, si mintea incepe sa-ti fabuleze. Deci recomand, ca un om patit: a nu se lectura pe plaja un astfel de volum.
Note pe slip
Dar oare ce e de citit pe plaja? Iata intrebarea: un fel de “to be or not to be” de vacanta. La fiecare inceput de vara raspundem la aceleasi intrebari idioate, cu tenta jurnalistica, ce se invirt in jurul temei contrafacute a turismului cultural, numita “lecturi de vacanta”. Ei bine, eu cred ca tocmai in vacanta trebuie citite cele mai bune, obsedante, dificile, nebune carti. Nu prea cred in “lecturi sifon” de vara. Sifonul livresc poate fi lecturat oricind si mai degraba dupa toropeala muncii decit la adierea brizei de dimineata. Eu asociez vacanta cu cele mai frumoase lecturi. Pot sa-mi amintesc, de exemplu, cu mai multa usurinta de lectura din vara lui 1988 – lectura cu voce tare facuta si pentru amicii mei din trenul Chisinau-Yalta – decit de locurile pe care le-am vizitat atunci. Nu-mi mai aduc aminte aproape nimic din cum arata Yalta si nici macar faimosul palat din Levadia linga care am stat, insa imi aduc aminte perfect fraze si pasaje din Bulgakov (proza scurta) pe care-l descoperisem in acea vara. Acest lucru mi se intimpla aproape in fiecare vacanta de vara, cu conditia sa am cel putin cinci carti cu mine, dar nu orice carti, fireste…………………………………………
iar restul pe
http://www.supliment.polirom.ro/category.aspx?item=143&cat=17
Bine aţi venit în sfînta familie a noii tehnologii!
(text aparut in Observatorul Cultural nr.131 + la ce e bun un iPhone)
Observ cu o anumită mirare că multă lume îşi „botează” maşina cu un alt nume decît cel propus de producător. Obiectul „maşină”, care ne aparţine nu mai poate rămîne un anonim de serie, ci trebuie să devină o identitate unica pentru proprietar. Maşina, care este în definitiv o unealtă, o extensie creată de om pentru a-şi uşura muncă, devine încet, încet un soi de fiinţă. Maşina, în toate formele ei, pătrunde în viaţa noastră, într-o formă tot mai domestică. După ce am domesticit animalele, a venit timpul să domesticim maşinile, iar primul pas, aşa cum ne învaţă Geneza, e acela de a pune nume. Se zice că Dumnezeu l-a pus pe om „să dea nume tuturor animalelor”, iar acum el s-a decis să-şi dea nume maşinii. Aşa că maşina a devenit un membru al familiei.
Mai nou, cu surle şi trîmbiţe, compania Apple ne anunţă că vom avea în curînd un nou membru al familiei. Pînă şi noi, cei de la periferia „marelui Capital”, vom primi curînd un nou copil minune al tehnicii moderne. Acest nou produs-fiinţă se cheamă iPhone. Specialiştii de la Apple ne-au arătat live, de la faţa locului, naşterea acestui copil teribil al începutului de mileniu. Ni s-a aratat, ni s-a explicat „în direct” cum acest Dumnezeu al tehnologiei moderne devine din trei ipostaze o singura fiinţa: e simultan şi pleer, şi phone, şi internet-comunicator. Marele salt este făcut: de la iPod la iPhone.
Acest nou membru al familiei este incredibil de dotat. El îţi pune la dispoziţie o mulţime de funcţii: comunici, navighezi pe net, asculţi muzică, fotografiezi, vezi filme, stochezi informaţie etc. Fireşte că am mai auzit de astfel de posibilităţi, nu e cea mai mare noutate, însă acest copil teribil le face pe toate odată şi are o ideologie bine definită pe care ţi-o imprimă pe creier de o manieră radicală. El vrea să te convingă odată pentru totdeauna că este „ajutorul tău personal ideal”. iPhone este noul prieten al omului şi nu-l mai poate înlocui nici mama ta, nici sora ta, nici soţia sau amanta şi nici măcar cîinele tău. Sper să nu se supere iubitorii de animale şi să nu fiu dat în judecată de asociaţiile care luptă pentru drepturile şi protecţia animalelor, dar trebuie să o spun cu sinceritate şi direct: perioada istorică a prieteniei dintre om şi animalele domestice s-a încheiat, căci a venit vremea iPhone-ului. Cîinele care se gudura la picioarele tale, pisica ce torcea de zor în poala ta, peştii din acvariu care se adunau grămadă cînd le dădeai de mîncare, papagalul ciufulit din cuşcă, toţi vor fi părăsiţi şi uitaţi în favoarea iPhone-ului. iPhone chiar dacă nu-ţi rezolvă funcţiile tale vitale are pretenţia de a deveni principalul tău ajutor. Nu va mai există viaţă fără iPhone. Şi asta am înţeles-o cu toţii cînd am văzut isteria lansării şi cozile imense care aşteptau să pună mîna pe acest nou prieten al omului.
Compania Apple, cu ajutorul lansării iPhone, mai mizează pe încă un element foarte important, unul aproape mistic. Dacă-i ascultai predica PR-ului companiei, acest Isus Hristos de tip nou, care-ţi făcea o ultimă chemare, înţelegeai că nu mai există scăpare: lasă-i pe mama şi pe tatăl tău, lasă-i pe cei dragi, lasă-ţi familia şi intră în noua familie MAC. Salvarea sufleţelului nostru şi aşa încărcat şi cuplat la prea multe conexiuni, vine de aici. Miza cea mare este aceasta: nu produsele Apple încep să facă parte din familia ta, ci tu începi să devii parte din familia lor. O nouă familie, cu valori bine definite, uşor de însuşit şi de recunoscut. Cine nu cunoaşte culorile, designul simplu, aproape ascetic, dar de o eficienţă corupătoare? Cine nu cunoaşte acel măr pe care Eva tocmai l-a muşcat şi l-a scăpat din mînă, părăsind grădina Edenului.
Iar acum „mărul muşcat” a ajuns la tine pe masă, în birou, în buzunar, dar şi pe retină. Cine nu ştie simplitatea funcţionalităţii maşinăriilor din familia Mac? Nu mai e nevoie de comenzi sofisticate, de litere, de fraze şi nici măcar de gîndire. Totul e iconic, totul e formatat aşa încît să-ţi pătrundă prin toţi porii şi să devină parte din tine. Odată convertit şi intrat în această nouă „sagrada familia” eşti conectat la familia sacră a tehnologiei de vîrf care ne promite un „nou Canaan unde curge lapte şi miere.” Vorba unei bune amice ale mele: e timpul să producem un iThing şi Dumnezeu va fi depăşit.
Recunosc că încă nu mi-am cumpărat un iPhone şi nici nu ştiu daca-mi voi lua unul, căci fac parte dintr-o generaţie care a avut „copilărie grea, jucării de lemn”. Am stat şi eu la cozi că să prind diverse obiecte care au pătruns în familia mea şi mi-au devenit treptat obiecte-fiinţe foarte dragi. Unele din ele chiar mi-au fost un soi de obiecte-erou ale copilăriei. Însă acelea erau obiecte mai degrabă mecanice, pe care le înţelegeam şi le puteam controla şi care făceau parte din familia mea. Ele nu mi-au cerut să fac parte din familia lor. Astăzi, chiar dacă instrucţiunile tehnice sofisticate mă anunţă cum merge maşinăria, încep să n-o mai înţeleg. Ştiu foarte bine să-i dau comenzi la care ea răspunde grijuliu, însă ceva îmi scapă şi am o temere vagă că odată pătruns în această familie a noii tehnologii, nu eu voi fi micul dictator, care dă comenzi şi primeşte răspunsurile dorite. Rolurile se vor inversa: nu eu voi mai comanda, nu eu voi mai controla, dimpotriva, eu voi deveni cel controlat şi cel care va executa comenzi. Încerc să fiu precaut cu lucrurile care creează dependenţă şi mai ales cu cele care au puterea de a te controla.
Rogozanu si cultura de masa
Un text bun a lui Costi Rogozanu care le are low culture….
La ce bun cultura la televizor? Costi Rogozanu——————————————————————————–
Aparut in editia din 7 Septembrie 2007 in Cotidianul
Un grup de cititori a protestat in fata TVR fata de scoaterea unor emisiuni culturale din grila TVR 1. Acestia au parut iritati mai degraba de insolenta inlaturarii acestora. Pentru ca spatiu pentru cultura exista totusi: avem un canal intreg dedicat, nu mai discutam acum si ce produce el. Ideea e alta. De ce tin oamenii sa vada “cultura” la televizor? Televizorul si-a creat cultura proprie, asa superficiala cum o fi. De ce vor oamenii sa vada neaparat arta la televizor cind au librarii, cinematografe, mii de texte libere pe Internet si chiar interviuri filmate cu mari scriitori sau savanti ai lumii. Principalul pretext ar fi acela al culturalizarii maselor. Numai ca nu prea cred in cultura virita cu forta pe gitul poporului. Un alt mesaj al miscarii ar fi putut fi: aveti grija si de cei care-si doresc placeri minoritare, nu mai alergati doar dupa emisiuni si transmisii care plac majoritatii. In cazul acesta insa, manifestatia ar fi putut continua si pe Pache Protopopescu si in zona Baneasa etc. Nu cred in cultura transmisa pe alte cai decit cele care s-au impus de-a lungul vremii. Si cred ca o emisiune facuta dupa regulile televiziunii, adica si cu ceva rating, perfect filmata, perfect montata, este ea insasi un act de cultura.
Am vazut un documentar cu Jacques Derrida in care omul era absolut fermecator, dar dupa doua ore devenea absolut plictisitor. Tot el a explicat de ce: pentru ca atunci cind apare camera de luat vederi, apare automat nevoia de confesiune, mai ales in mintea telespectatorului. O confesiune pe care el, de exemplu, nu are chef s-o faca. Adevaratul Derrida sta in carti – la televizor aparea un tip simpatic cu parul alb si zburlit. Dar cam atit. La fel de interesant raspunde la o intrebare neasteptata: Ce ati fi vrut sa vedeti intr-un documentar filmat cu Hegel sau Kant? Derrida spune dezarmant: as fi vrut sa aflu mai multe despre viata lor sexuala. Cultura la televizor intra automat in legea voyeurismului latent. Cultura la televiziune nu poate ramine cultura (atentie, asta nu inseamna ca ii apar mitocaniile lui Sassu). Dar cind ceri cultura la tv, ceri de fapt clipuri publicitare pentru cultura – in aceasta logica, e mult mai eficient sa auzi un fotbalist vorbind despre o carte decit 30 de scriitori vorbind despre acelasi titlu. In rest, ce sa zic, nu prea pot sa citesc cu televizorul deschis.
Eternul homo sovieticus din si de langa noi – Monitorul de Suceava, 5 septembrie 2007
de Angela FURTUNA
Aşadar, Vasile Ernu, – născut în 1971, în URSS, absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea Al.I.Cuza, Iasi, 1996) şi al masterului de Filosofie de la Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, 1997 -, a debutat în literatura română cu volumul Născut în URSS, Editura Polirom, Iaşi, 2007, pentru care a primit cel mai recent Premiu al Uniunii Scriitorilor din România. Autorul mărturiseşte că a gândit această carte ca pe o mărturie despre ceea ce a fost homo sovieticus, aşa cum şi-l aminteşte generaţia sa, aflată acum în al treilea sau al patrulea deceniu de viaţă: « Lumea în care am trăit nu a fost nici atât de rea şi nici atât de bună pe cât cred unii sau alţii. […] La această lume din care am ieşit nu ar trebui să ne raportăm cu ură, dispreţ, dragoste sau ignoranţă, ci trebuie doar să încercăm să o înţelegem şi să ne-o asumăm. […] Pe de altă parte, ceea ce am trăi nu e neapărat „greaua moştenire”, ci un dat, o realitate care e şi rea, dar şi bună. Important este ce facem cu ea, cum ştim să o gestionăm şi să o valorificăm. […] Din punctul meu de vedere, între lumea din care am ieşit şi lumea în care am intrat nu există o deosebire fundamentală, ci doar una de nuanţe , de ambalaj. Dacă lumea în care am trăit era de represiune politică, lumea în care am intrat e bazată pe represiune economică. Sunt două feţe ale aceleiaşi monede, ambele de represiune şi control, încercând să ne transforme în scalvi şi maşini care răspund unor comenzi prestabilite. Ambele spală creiere la fel de perfid şi ne alienează la fel de eficient. Afirm acest lucru fără a fi partizanul vreunei părţi, ci ca un cinic ce încearcă să-şi păstreze gândirea lucidă. […] Nu trebuie să ne încredem în nici una dintre lumile politice posibile, ci trebuie să le chestionăm, să le interogăm, să nu ne subordonăm lor. Cum m-aş fi comportat eu în vechea lume? Ca în lumea nouă. Compromisurile noastre în lumea nouă sunt identice cu compromisurile pe care le-am făcut în lumea veche.”, spune Vasile Ernu. Sorin Antohi observă, ca şi mine, faptul că, de câteva decenii, atât în URSS cât şi în actuala Uniune Europeană se reciclează (cu scopul salvării fără alte crize a stângii politice) teoriile filosofului francez de origine rusă Alexandre Kojève (1902-1968), creatorul teoriei postistoriei, în versiunea căreia sfârşitul istoriei a fost deja atins, mai ales în societatea fără clase din USA, iar omului nu-i mai rămâne decât fie reîntoarcerea la animalitate, fie încercarea de a recupera formele de umanitate din trecut. Kojève îi pune astăzi împreună pe bolşevicii sovietici şi pe reprezentanţii stângii occidentale, „pentru care capitalismul liberal e cel puţin la fel de rău ca sistemele concurente, de la comunism la fundamentalism”. Pe această matrice mentală s-a bazat şi respingerea de către UE a actului de condamnare a comunismului. Tânărul Vasile Ernu recuperează pentru valorificare, deşi cu nostalgia critică a cinicului blajin , acelaşi prezent continuu comunist ce alocă omului numai dreptul la viitor. O lectură în această cheie a cărţii de faţă este o experienţă halucinantă: fără discriminare, duios, la coada fără sfârşit a postistoriei, se aşează, iar şi iar, eternul homo sovieticus din şi de lângă noi.
Vizitănd pe internet şi adresa: www.nascutinurss.ro se poate trăi şi experienţa unică a unei vizite făcută simultan în trecutul şi în viitorul propriei existenţe sovietizate, rămânând, culmea!, înfipţi foarte adânc cu picioarele în prezent şi având, de data aceasta, iluzia şi nostalgia libertăţii regăsite şi scoase…la vânzare.
Sociologic, cartea lui Ernu se aşterne într-un curent ce putea fi prevăzut, însă nu şi atât de curând aşteptat: mulţi copii şi adolescenţi nervoşi de astăzi poartă tricouri roşii, cu inscripţia Che Guevarra, sau Kremlin sau UCCR, sau Propaganda. E la modă să agiţi pumnul strâns prin aer şi să ameninţi. E la modă să slăbeşti cu marijuana şi să porţi insigne cu Stalin sau Ahmadinejad sau tatuaje nazi direct pe chelie. Privindu-i pe tinerii care trebuie să fie mereu altfel decât părinţii lor, nu se poate să nu zâmbeşti şi să nu te cutremuri în acelaşi timp: orice maturitate nouă a izbucnit cu o acnee, orice revoluţie a avut ca punct de plecare o rebeliune şi o agresiune publică rituală, dublate de promisiunea raiului pe pământ.
5 September, 2007
Comments Off on Eternul homo sovieticus din si de langa noi – Monitorul de Suceava, 5 septembrie 2007