Cronici
Într-o atmosferă relaxată şi deloc convenţională, Clubul Ţăranului Român a găzduit miercuri seară lansarea celui de-al doilea volum al scriitorului Vasile Ernu, intitulat “Ultimii eretici ai Imperiului”.
Mizând pe acelaşi umor şi pe acelaşi cinism din “Născut în URSS”, cartea pune în scenă doi nonconformişti din lumi diferite faţă cu hidoşeniile şi ravagiile ideologiei. Iată genul de întrebare care nu le dă pace nici lor, nici nouă: “De ce când o bancă apare dispare o biserică? De ce Gulagul a devenit glamour? De ce terorismul este cea mai eficientă formă de comunicare, iar furtul, cea mai profitabilă muncă? De ce politrucii noii orânduiri sunt managerii şi advertiserii? De ce comunismul a fost învins de speculanţi, şi nu de disidenţi?”
“Poliromul (editura la care a apărut cartea – n. ed.) a zis că n-are bani să plătească un moderator, aşa că fac eu pe moderatorul, din intuiţie”, a început foarte direct tânărul prozator de origine basarabeană, invitând publicul, alcătuit în mare din tineri fremătători înghesuiţi în jurul meselor din bar sau stând în picioare, să ciulească urechile şi să asculte ce au de spus invitaţii. Prezentarea volumului n-a constat în discursurile care fac regula în asemenea ocazii, autorul preferând să evite cutuma şi să aducă în faţa microfonului apropiaţi care nu apucaseră să-i citească noua ispravă literară. Aşa se face că am ascultat impresii şi amintiri cu şi despre Vasile Ernu, cugetări despre cum ar trebui poporul român să iubească Rusia la început de mileniu III sau despre dictatura PR-ului, emise de Artanu, solistul trupei “Timpuri noi”, de coregrafa Vava Ştefănescu şi de expertul în advertising Florin Dumitrescu.
Sorin Antohi, autorul postfeţei volumului anterior al scriitorului, “Născut în URSS”, succes de critică şi deopotrivă succes de public în 2006-2007, a venit cu temele făcute. Această a doua carte a lui Vasile Ernu marchează, a comentat invitatul, integrarea autorului în şi împăcarea ironică şi duioasă cu spaţiul românesc. Mai mult, prin “Ultimii eretici ai Imperiului”, scriitorul îşi depăşeşte, de fapt, dubla identitate – cea de basarabean şi de român – şi îşi găseşte locul propriu într-un spaţiu mentalitar.
Născut în URSS în 1971, Vasile Ernu este absolvent al Facultăţii de Filozofie din Universitatea “Al.I. Cuza” din Iaşi şi al masteratului de filozofiei al Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj. A fondat revista “Philosophy&Stuff” şi a fost redactor la revista “IDEA arta+societate”. Este colaborator la publicaţiile “Noua literatură”, “Suplimentul de cultură” şi “Observator cultural”.
În anul 2006 a debutat cu volumul “Născut în URSS”, publicat la Editura Polirom, pentru care i s-au acordat Premiul pentru debut al “României literare” şi Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. Volumul a apărut în 2007 şi în Rusia, iar acum este în curs de apariţie în Spania, Italia, Ungaria şi Bulgaria.
Autor: Iulia POPOVICI / Observator culutral nr. 497 / 22.10.2009
Cînd stau la coada lungă, plicticoasă şi lipsită de raţiune ontologică din vreun mare magazin cu pretenţii, cumpărătorilor crescuţi la şcoala faimoaselor cozi antedecembriste le sare foarte uşor muştarul. Sînt clienţi. În care se arată ce asemănare există între Vasile Ernu şi cumpărătorii nemulţumiţi din supermarketurile patriei
De cele mai multe ori, nu vor, totuşi, să provoace scandal, vor doar să se descarce. Aşa că, în loc să-i zvîrle verde-n faţă vînzătoarei ori casierei cam ce cred ei despre inteligenţa, cheful de lucru şi competenţa respectivei, preferă să comenteze în cuplu, cu voce destul de tare ca să fie auziţi, dar fără să i se adreseze, nici un moment, direct. Motiv pentru care, tot de regulă, vînzătoarea aude, se uită urît şi înghite-n sec. Dialogul nu e îndreptat către ea, deci nu poate să răspundă fără să facă figură de imbecilă (cine ştie, poate nu despre ea era vorba?).
Tout proportion gardée, aceasta e şi situaţia din Ultimii eretici ai Imperiului (Polirom, 2009), cea mai recentă carte (a doua) a lui Vasile Ernu, de vreme ce afirmaţiile radicale şi generalizatoare pe care acesta le face la adresa Patriei (a României), a intelectualilor ei etc. îi aparţin lui Vasiliy Andreevici, o voce ficţionalizată, iar autorul n-are a şi le asuma, cum ar putea cineva, în deplină onestitate, să i le reproşeze lui Ernu?
Cartea (căci nu poate fi numită decît astfel sau, alternativ, volum) cuprinde un schimb pretextual de scrisori, între Vasiliy Andreevici (aparent, varianta rusificată şi patronimică a autorului) şi un misterios A.I., poreclit Marele Instigator (Dostoievski citire), despre care cititorul e informat că, socialist convins la început, „În anii ’60 devine unul dintre cei mai cunoscuţi intelectuali din spaţiul sovietic, este expulzat din ţară pentru opiniile incomode, dar odată ajuns în Occident, […] devine un personaj controversat din cauza atitudinii critice şi faţă de această nouă lume. […] Toate cărţile şi opiniile lui sînt surprinzătoare, imprevizibile, incomode şi te pun pe gînduri“.
Trecînd de la micro – tualetul sovietic şi trotilurile Imperiului – la macro – teoria politicii, critica ideologică etc. – în trasarea peisajului contemporan al fostului Imperiu sovietic şi comunist, Ernu lansează în eterul cultural un text mustind de afirmaţii şi prelucrări la limita „scandalosului“ în jurul etosului lumii postcomuniste, lecturi ale literaturii Gulagului şi analize antropologice ale lui homo novus postsovieticus. Sigur că, într-un asemenea context, erau de aşteptat acroşeele la Raportul Tismăneanu (absolvire de vină a tuturor celor care, prin tăcerea lor sau aderarea la PCR, au susţinut regimul şi inventare a unui nou duşman, fără de care intelectualitatea nu poate supravieţui) sau la confuzia, în România, dintre victimă şi călău în deconspirarea foştilor colaboratori ai Securităţii.
Vasile Ernu foloseşte formula ficţiunii literare pentru a se feri de riscurile şi condiţiile sine qua non ale eseisticii – care, de exemplu, i-ar cere să argumenteze ceea ce spune despre statutul muncii în relaţie cu noua atotputere a managerului (iar Vasiliy Andreevici, căruia autorul îi deleagă responsabilitatea celor susţinute, deţine un instrumentar modest în domeniu, specialitatea lui e Imperiul, nu postfordismul). Ca să recurg la încă un exemplu, o idee ce revine, sinuos, în Ultimii eretici… e cea a comunismului ca sistem lingvistic, în care cuvîntul este instrumentul puterii, opus capitalismului ca sistem economic. Ilf şi Petrov îl ajută pe Vasiliy Andreevici în dezvoltarea respectivei teorii, însă neasumarea auctorială şi delegarea discursului îl păzesc destul de bine pe Ernu de Bourdieu, Groys ş.a.
Diferenţa între literatură ficţională şi eseistică e cea dintre afirmaţie şi demonstraţie şi dintre delegare şi asumare. Autorul de ficţiune este prin definiţie necreditabil, iar principiul elementar al convenţiei literare este interdicţia de a confunda vocea naratorului cu cea a autorului. Uitîndu-se cu inocenţă mimată peste umăr, Vasile Ernu îşi găseşte, astfel, libertatea de a trafica idei fără a risca să fie acuzat de contrabandă. Şi-a inventat un gen literar de uz unic.
În care Ereticii… şi teoria literară se luptă corp la corp
„Această carte a fost o întîmplare. Ce e adevărat şi ce e fals, ce e ficţiune şi ce e realitate nici autorul nu mai ştie. Volumul e un cumul de întîmplări, idei, obsesii cu care autorul s-a confruntat în nebunii ani ai tranziţiei. De aceea, mai nimic din ce este scris în acest volum nu-i aparţine. Cine-i A.I. şi cine-i Vasiliy Andreevici nici autorul nu mai e sigur că ştie.“ Nu aşa începe, ci aşa se încheie, în Nota autorului, Ultimii eretici ai Imperiului. Aspect important, pentru că – la fel ca şi volumul de debut al lui Ernu, Născut în URSS (2006) – Ultimii eretici… pune teoria literară la mare încercare, începînd cu dificultatea (dacă nu chiar imposibilitatea) de a încadra această apariţie editorială într-un anume gen.
Punctul de plecare este el însuşi un pretext clasic: o telegramă care-l anunţă pe Vasiliy Andreevici de starea gravă a sănătăţii prietenului său şi-l face să pornească spre Moscova, unde, ajungînd după moartea lui A.I., va recupera arhiva epistolară. În realitate, toate strategiile la care va apela Ernu în construcţia cărţii aparţin literaturii clasice, începînd cu structura – Scrisorile persane de secol XVIII ale lui Montesquieu sînt o referinţă utilă, pentru că, în principal, un astfel de model permite ceea ce eu aş numi „efectul de distanţare identitară“. Vasiliy Andreevici se prezintă ca un „cetăţean al periferiei Imperiului“, născut în defuncta Uniune Sovietică, dar care-şi schimbă ţara, alegînd să trăiască în România; îi vorbeşte limba, dar nu-i înţelege cultura („Patria este asemenea unei limbi: dacă o înveţi de mic nici nu-ţi dai seama că există, dacă o înveţi la maturitate trebuie să ţi-o «însuşeşti» zi de zi.“). E un fel de „persan“ care notează, pentru uzul altor „persani“, ciudăţeniile noii sale patrii: „Aici există un concept numit băşcălie pentru care eu nu am organ. Nu am un echivalent rusesc al termenului. E apropiat de ironie, dar e o ironie zeflemitoare şi care ia în derîdere lucrurile semnificative. E un fel de înjurătură de mamă neasumată şi spusă sub forma unei glume. […] Fac eforturi disperate să-mi dezvolt acest organ, dar deocamdată nu reuşesc“. Pe de altă parte, titlurile-rezumat ale capitolelor/scrisorilor trimit la clasicii (ruşi) ai secolului al XIX-lea – şi m-aş hazarda să mă gîndesc, în cazul dat, la Gogol. Nu au, în schimb, o relaţie literar necesară cu textele în sine, nu fac decît să traseze o filiaţie, să bată la uşile unei tradiţii. Tot strategiilor clasice le aparţine şi potenţarea, urmărită nu foarte consecvent, a unei relaţii discipol-maestru între cei doi corespondenţi (trimiţînd Ultimii eretici ai Imperiului în zona unui fel de „educaţie sentimentală“ politică, în care învăţăcelul se emancipează, pe nesimţite, de învăţător, idiomurile lor confundîndu-se). Vasile Ernu ştie literatură, mai ales rusă/sovietică şi mai ales clasică, în sensul larg al termenului – de altfel, unele dintre cele mai pasionante bucăţi ale cărţii sînt o lectură în cheia ideologiei comuniste (ca regim al limbii şi nu al banului) a Viţelului de Aur şi partea despre Şalamov şi „lingura“ lui Soljeniţîn (Varlam Şalamov e un răsfăţat al scrierilor lui Ernu, care i-a dedicat şi spaţiul unora dintre scrisorile rubricii „Ceea ce ne desparte“ din Observator cultural, unde, de altfel, autorul a „prelucrat“ şi ideea necesităţii politice a poeziei în Gulag; după cum se vede, avem de-a face cu un iubitor al stilului epistolar).
Dintr-o altă perspectivă, Gherman Sadulaev, citat pe coperta a patra, are dreptate: Ernu scrie într-o limbă simplă – şi, pentru că e un scriitor deştept, ştie cum să se salveze de eventualele acuze de pauperitate lingvistică şi confuzie a vocilor narative: textul ar fi, de fapt, o traducere („Corespondenţa semnată de cei doi eroi este scrisă în rusă, iar mai tîrziu rescrisă în română, de unde şi o uniformizare a stilului“, zice el în Nota finală; nemaivorbind că „décartian“ e, la bază şi în fond, „cartezian“). Limba e şi ea clasică, de aceea, referinţele la conversaţii pe skype şi messenger par oarecum nelalocul lor (în plus, pun probleme de racord: dacă ambii „vorbitori“ au acces la mijloace moderne de comunicare, cum de Vasilyi Andreevici primeşte, şi încă la ananghie, o telegramă?).
Autorul îşi dinamitează, totuşi, propria convenţie (partea cu „Cine-i A.I. şi cine-i Vasiliy Andreevici…“) cu o inocenţă ataşantă, punînd într-o scrisoare a lui A.I. un post-scriptum în care acesta vorbeşte despre partea dedicată „tualetului“ sovietic în cartea lui Vasiliy Andreevici, ceea ce s-ar califica uşor drept trimitere la Născut în URSS (deşi, după cum spuneam, formula preferată de Ernu trăieşte plenar din exploatarea ambiguităţii convenţional-ficţionale). La fel, scapă din cadrul prestabilit al acestei convenţii, făcînd o notă de subsol cu ediţia românească a Povestirilor din Kolîma, într-o scrisoare a lui A.I., şi cu Mihai Vakulovski, George State.. ca traducători ai versurilor şi fragmentelor de proză citate.
Ultimii eretici ai Imperiului e o combinaţie năucitoare (şi, deci, fascinantă) între un set complet de locuri comune ale antropologiei, sociologiei, teoriei politice şi istoriei comunismului, repuse pe tapet în spiritul controversei (cum ar fi analiza comunismului ca religie politică, rolul intelectualităţii, mantelarea industriei PR ca pandant contemporan al funcţiei politruk-ului), de generalităţi (de soiul „Oamenii nu devin mai buni sau mai răi în funcţie de sistemul, regimul sau «închisorile» în care trăiesc. Sistemele totalitare, concentraţionare, reuşesc doar să scoată la suprafaţă partea bună şi partea rea, partea frumoasă şi partea urîtă a omului, de o manieră mult mai radicală şi mai directă.“) şi strălucitoare speculaţii de lectură literară şi sociopolitică (deja amintitele romane ale lui Ilf şi Petrov, Povestirile din Kolîma sau o minunată punere în paralel a marilor dileme politice româneşti, respectiv ruseşti – „Eu cu cine votez?“-ul caragialian contra „Ce-i de făcut?“-ului lui Cernîşevski şi Lenin) ori readuceri în prim-plan/răsturnări a feluritor „mituri fondatoare“ (de la pionierul-turnător Pavlik Morozov la Alexandra Kollontai).
În care se arată de ce Vasile Ernu e un scriitor deştept
Pentru că nu e un scriitor de anduranţă, de respiraţie largă şi cu abilitate constructivă – şi e conştient de asta –, Ernu fracturează discursul şi speculează pe spaţii restrînse, multe dintre elementele recurente (alcoolismul, în relaţie cu Născut în URSS, citirea lui Şalamov sau Ilf şi Petrov, teoria importanţei trenului în viaţa omului (post)sovietic şi manualul lui de funcţionare…) nu-şi răspund la distanţă decît tangenţial.
La modul ideal, Ultimii eretici ai Imperiului ar trebui citită drept o lansare în spaţiu (spaţiul dezbaterii publice) a unor idei „incomode şi (care) te pun pe gînduri“, drept o provocare ce se scrie, de fapt, a posteriori, odată cu reacţiile născute de ea (iată încă o diferenţă faţă de universul autosuficient al literaturii ficţionale propriu-zise). Mă tem, însă, că o parte din lumea culturală nu va lua decizia înţeleaptă, de a tăcea şi a nu se considera vizată, a vînzătoarei de supermarket criticate în aparteu.
Cea de-a doua carte a lui Vasile Ernu, Ultimii eretici ai Imperiului, recent apărută în colecţia „Ego-grafii“ a Editurii Polirom, este, cu siguranţă, o carte dintre cele mai demne de interes ale acestui sfîrşit de an 2009, ingenios construită şi incitantă cu „metodă“ (sau mai bine zis cu „sistem“, după o distincţie care-i aparţine autorului „născut în U.R.S.S.“), plină de vervă, de idei şi – condiţie sine qua non – de umor. Ca şi volumul de debut (Născut în U.R.S.S., Polirom, 2006), deşi în alt fel, Ultimii eretici ai Imperiului adoptă o formulă literară hibridă, un mix între ficţiune şi eseu, în care contează în mod esenţial o voce, o anumită „dicţiune“ a ideilor ce îmbracă, pentru a se afişa, haina generoasă, (auto)ironică, savuroasă a ficţiunii. O carte de idei, aşadar, deghizată în corespondenţa a două personaje insolite (Vasiliy Andreevici, respectiv A.I.), dintre care unul îşi cere – la publicare – anonimatul, o carte ale cărei condiţii de constituire sînt ambiguizate chiar de autor, la modul ironic-complice şi postmodern: „Această carte a fost o întîmplare. Ce e adevărat şi ce e fals, ce e ficţiune şi ce e realitate nici autorul nu mai ştie. Volumul e un cumul de întîmplări, idei, obsesii cu care autorul s-a confruntat în nebunii ani ai tranziţiei. De aceea, mai nimic din ce este scris în acest volum nu-i aparţine. Cine-i A.I. şi cine-i Vasiliy Andreevici nici autorul nu mai e sigur că ştie. Corespondenţa semnată de cei doi eroi este scrisă în rusă, iar mai tîrziu rescrisă în română, de unde şi o uniformizare a stilului“ („Nota autorului“).
Această bruiere a pistelor, ocolire a oricărei „asemănări cu realitatea“, asociată cu asumarea unor personaje cosmopolite, între două (sau mai multe) identităţi ori călătorii creează măsurile de precauţie pentru afirmarea în forţă a unui discurs socio-politic critic la toate nivelurile lui, cum vom vedea. Un discurs incitant – fără să fie niciodată inflamat –, care-şi asumă deliberat riscul, optînd adesea pentru teza contrară, periculoasă, doar pentru a stimula, pentru a evita clişeul gîndirii, ideile primite de-a gata: cu alte cuvinte, un discurs de pe margine, de pe poziţia ereticului în raport cu centrul de putere al „Imperiului“, fie el Occidentul capitalist ori (fostul) imperiu(l) sovietic. Absolvent de Filozofie la Iaşi, dar născut la Odessa (în 1971) şi cunoscut deja – din cartea de debut – ca posesor al unei nostalgii literare (de bună calitate, nelipsită de luciditate, dar asumată biografic) pentru „cetăţeanul sovietic“ şi „komunalka“ lui idilică, Vasile Ernu continuă aici exploatarea filonului cultural rusesc şi sovietic de care dispune – şi care-i asigură „diferenţa“ pe piaţa culturală (sau, cu vorbele proprii – dintr-un capitol sclipitor, capitolul XXIV –, condiţia de „vampir“ la marginea „Imperiului“) –, dar o face printr-o serie de replici eseistice, teoretice, comparatiste, consonante, puse în gura celor doi corespondenţi.
Obsesiile de care vorbea autorul mai sus se adună în carte într-un bric-à-brac, pasat elegant de la unul la altul: totalitarism capitalist (represiune economică) vs totalitarism comunist (represiune politică), disidenţi, speculanţi, sectanţi vs sistemul comunist (trei forme de a i se opune, dintre care de succes în capitalismul care înlocuieşte comunismul par a fi mai ales ultimele două), rolul şi statutul intelighenţiei în comunism vs capitalism, discursurile asupra Gulagului, Banca vs Biserica, ritualurile stalinismului (cvasiidentice cu ritualurile creştine) vs ritualurile capitalismului (precum ritualurile păgîne), ideea conform căreia „interesul pentru marea literatură rusă nu ţine de calitatea literară, ci de puterea armelor“ (într-un alt capitol extraordinar, capitolul XXIII), portrete-tip ale românului (în tranziţie şi în inflaţie) şi rusului (vezi savuroasele capitole despre băutura la ruşi şi nu numai, despre alcoolismul comunist şi mahmureala tranziţiei capitaliste – capitolele XXXVII, XXXVIII şi XXXIX, ultimul făcînd trecerea de la „rezistenţa prin băutură“ la „rezistenţa prin cocaină“, ambele opunîndu-se, fireşte, „rezistenţei prin cultură“), marea literatură rusă ca „formă de reacţie la o natură vitregă“ şi la plictiseala timpului liber (mult) aferent, privatizarea lui Lenin, „cadavrul nr. 1“ din stat şi reorientarea în afaceri a echipei lui de îmbălsămatori (care vor îmbălsăma, după căderea imperiului, trupurile mafioţilor ruşi) ş.a.m.d.
Idei incomode, tranşante, evocări sumbre şi secvenţe speculate literar, pline de haz ori senzaţional, analize literare (pornind de la mari autori ruşi, Ilf şi Petrov, Platonov, Cehov) şi fragmente literare încorporate în text construiesc discursul complex, hibrid al acestei cărţi pasionante – un singur discurs în fond, pe care şi-l pasează două personaje, într-un jeu de paume. În „Nota autorului“, această „uniformitate stilistică“ e pusă pe seama traducerii din rusă a manuscrisului, pe care, la finalul cărţii, Vasiliy Andreevici îl primeşte de la A.I., după moartea acestuia, cu menţiunea ca cel dintîi să şi-l asume la publicare, căci ultimul n-a făcut decît să continue, în epistole, ideile aceluia).
Romanul de idei reloaded
Toată această ironică şi sofisticată convenţionalitate vrea să îmbrace, peste timp, după toate aparenţele, forma romanului de idei iluminist, dar şi libertin, în care, sub deghizament, prin delegare, se fac cele mai şocante şi mai provocatoare ipoteze şi afirmaţii. Personajele, cosmopolite, adoptă, de fiecare dată, perspectiva clasică (complice) a străinului, vorbind despre comunismul românesc ca despre comunismul „vostru“, ori despre capitalism de pe poziţia unui disident sovietic etc. Mărturie stau titlurile capitolelor: lungi, rezumative, în stilul romanelor de secol XVII-XVIII. La Vasile Ernu, ele concentrează, de altfel, savuros-senzaţionalist tot ce poate fi mai incendiar în cuprinsul lor. Să luăm, de pildă, capitolul XIV: „În care ni se transmite o ştire şocantă: Ceauşescu nu a existat! El nu a existat, ci a fost o hologramă a poporului său, a oamenilor din anturajul său şi a intelectualilor acestui neam“.
Dar să lămurim, totuşi, convenţia de ansamblu: cartea are 43 de capitole, reprezentînd corespondenţa din anii ’90 dintre Vasiliy Andreevici şi A.I., pe care ultimul i-o lasă, după moarte, spre publicare. Cine sînt personajele? A.I., sau Marele Instigator (pe tot parcursul cărţii vor apărea diverse personaje alegorice, generice, precum Entuziastul, Scepticul, Cinicul, Farmacistul, Estetul), a fost în tinereţe un „socialist convins“, absolvent de Filozofie la Moscova şi şef, în anii ’30, ai unei mici organizaţii teroriste care avea ca scop lichidarea lui Stalin. Condamnat la moarte, apoi trimis pe front în „Al Doilea Război pentru Apărarea Patriei“, se salvează şi în anii ’60 e expulzat din ţară pentru opiniile „incomode“. Ajuns în Occident ca disident, el devine personaj controversat şi acolo din cauza criticilor aduse inclusiv „noii lumi“. Cel dintîi e mai tînăr şi îl întîlneşte pe cînd se pregătea să dea la Facultatea de Filosofie de la Moscova, o perioadă în care Instigatorul se întorsese din exilul occidental în ţară.
La începutul cărţii, Vasiliy Andreevici urcă în trenul rusesc cu „perdeluţe“ şi „covoraş persan roşu“ pe hol pentru a ajunge – „peste 36 de ore“! – la Moscova, unde prietenul său e pe moarte. În ţara unde „distanţele se măsoară în timp“, trenurile sînt ca o (a doua) casă pe roţi (în care ai haine şi încălţăminte de schimb), răsunînd, în toate compartimentele, de sunetul „atît de specific spaţiului rusesc, al linguriţei amestecînd zahărul în ceaşca de ceai“.
Un posibil risc
Condiţia literară a cărţii e excelentă, cele două personaje au eleganţă epistolară, farmec şi haz. Însă formula aleasă de Vasile Ernu prezintă totuşi un risc şi anume să estompeze prin ficţionalizare sau să piardă în senzaţionalism de captatio benevolentiae anumite idei extrem de puternice care nu văd de ce nu ar fi cadrat unor eseuri de sine stătătoare. E vorba de iniţierea, în aceste pagini, a unui discurs intelectual critic asupra comunismului (românesc şi sovietic), dar şi asupra capitalismului care-l înlocuieşte, după ’90, în Europa de Est şi Rusia. În fond, întrebarea fundamentală a cărţii este cum se poate rezista la spaţiul totalitar şi concentraţionar, ce raport trebuie avut cu un asemenea stat pentru ca individul să-şi salveze sufletul şi conştiinţa. Cum se arată la un moment dat, nu disidenţii au reuşit să-şi păstreze autonomia în comunism, ci bişniţarii sau speculanţii (ca şi sectanţii), căci primii operează în interiorul sistemului, cu aceleaşi „arme“ discursive, în vreme ce ultimii i se adresează într-un limbaj diferit, necunoscut de sistem (limbajul comercial, capitalist de fapt); iar sectanţii duc la ultimele consecinţe această autonomie, căci ei se izolează complet de sistem, refuză un limbaj comun. După căderea comunismului, tot bişniţarii sînt cei care preiau frîiele puterii economice şi politice, în vreme ce disidenţii se pierd în peisaj.
În privinţa paralelismului critic între capitalism şi comunism, pe baza laturii lor represive şi manipulatoare comune, aş vrea să observ că Mircea Nedelciu folosea inteligent această analogie – în proza sa optzecistă – pentru a strecura, în subtext, critica sistemului comunist în act. Critica artei alienate, supuse pieţei capitaliste, o făceau deja, în anii ’50, reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt (un Adorno, un Marcuse, ultimul citat adesea de Nedelciu). Vasile Ernu o împinge foarte departe – provocator, desigur, căci admiră îndrăzneţii şi avangardele – postulînd ideea că, cu cît sporeşte siguranţa individului (în capitalism, prin asigurări şi credite) cu atît scade libertatea lui (Banca exercită prin excelenţă o constrîngere de tip totalitar, de la care nu poţi deroga, odată prins în sistem). Ideile vehiculate sînt numeroase – în esenţă chestiunile cele mai „arzătoare“ ale momentului, deci mai incendiare, ajungînd pînă la problema terorismului islamic (teza e, mereu în răspăr, încercarea de a înţelege mesajul transmis de terorişti, ascultarea lor), la discursurile asupra Gulagului şi comparaţia (de pe poziţii filozofice şi ideologice) a Auschwitz-ului nazist cu Gulag-ul sovietic. I s-ar putea reproşa autorului un anumit partizanat sovietic, asumat biografic şi autoironic, dacă n-ar fi transparentă, în acelaşi timp, permanenta frondă a discursului teoretic, propus prin „abuzarea“ personajelor sale, cum singur zice.
Cu deosebire prima jumătate a cărţii conţine mici texte teoretice in nuce, după care cartea începe să se relaxeze, să ficţionalizeze mai intens, să fie mai ludică. Autorul a asamblat diverse texte, care fac distincţii filozofice, incursiuni în economia capitalistă şi în ultima ei fază, societatea de consum şi mediatică de azi, în care intelighenţia îşi pierde impactul în societate, producînd un discurs-marfă, supus legilor pieţii. Statul comunist presupunea un sistem dominat de politic, constituit prin discurs, avea nevoie, aşadar, de intelectualii-vedetă: „Limba este mediul prin care se instituie şi se dizolvă puterea statului de acest tip“. Faliile apar în sistem odată cu acceptarea şi practicarea dublului discurs – de către putere, de către intelectuali – iar „comunismul a murit în momentul în care cuvintele nu mai spuneau nimic“. Problema „sectei intelectuale“ se pune la fel de intens şi în democraţia capitalistă, unde discursurile sînt mărfuri, iar cuvintele riscă să-şi piardă, încă o dată, semnificaţia: Vasiliy Andreevici e de părere că secta cu pricina „produce doar viruşi, care „aduc moartea“, dar, din fericire, şi antidotul.
Tezele referitoare la „internalizarea“ comunismului românesc şi a lui Ceauşescu ca produs colectiv al românilor, la analiza asumată şi critică a perioadei comuniste, văzute ca „cea mai coerentă, consecventă şi consistentă din epoca modernă a României“ (Vasile Ernu este coautor al Iluziei anticomunismului, carte ce a stîrnit multe reacţii simptomatice) se înscriu în orizontul unei dezbateri intelectuale – în spaţiul nostru public – care se lasă încă aşteptată. Dar repet, asamblarea acestor discursuri într-un roman epistolar şi de idei mă/ne obligă să le luăm ca atare, cum grano salis şi, nu în cele din urmă, ca discurs-marfă, care vinde, căci intrigă. Poate că ficţiunea cu talent şi umor va „internaliza“ mai cu folos, în rîndul publicului, asemenea teme-tabu şi va îndemna, cum o face marea literatură, la ocolirea clişeelor gîndirii. Cele două personaje sînt „ultimii eretici ai Imperiului“, în contextul în care „erezia este o formă radicală, minoritară, marginală de a critica ceva oficial şi majoritar“, „periferia credinţei, periferia Imperiului, oricare ar fi acel Imperiu“, „mai întotdeauna pedepsită şi condamnată“. De ce ultimii? Pentru că comunismul este defunct, iar în ce priveşte capitalismul occidental, erezia din nefericire nu mai este posibilă în spaţiul lui. Ea a intrat de mult în zona comercialului, a mărfii şi a spectacolului.
Scriitorul o ştie şi nu se dă în lături de la „paradă“: „Cînd eram mic, mă visam mereu cum merg spre şcoală cu Isus ţinîndu-mă de mîna dreaptă şi cu Lenin de cea stîngă“. Pe coperta cărţii, într-o sculptură de Alexander Kosolapov (Hero, Leader, God, 2006), Mickey Mouse defilează vesel, de mînă cu Lenin (dreapta) şi Moise cu tablele legii (stînga). Departe de a mai fi un eretic, eroul (hero) este astăzi nici mai mult, nici mai puţin decît (capitalistul) Mickey Mouse.
Interviu cu Vasile ERNU/ Autor: Ovidiu ŞIMONCA / Observator Cultural 497 /22.10.2009
Vasile Ernu este un tip surprinzător. Prima lui carte, Născut în URSS, a fost cel mai comentat volum în anul apariţiei, 2006, Editura Polirom realizînd şi o a doua ediţie, ca urmare a solicitărilor venite de la cititori. Acum, cu a doua carte, Ultimii eretici ai Imperiului, apărută tot la Polirom, Vasile Ernu deschide alte perspective şi discută despre România sub comunism, despre elita intelectuală şi politică, despre Gulag şi despre presiunile societăţii occidentale. Dar şi despre poezie – văzută ca un reazăm permament. Din acest motiv, Vasile Ernu e un tip surprinzător, pentru că nu-ţi dă pace, nu te lasă să moţăi, vine mereu şi te zgîndăre: dar dacă nu e aşa cum crezi? Dar dacă putem privi şi altfel situaţia aceasta? În Ultimii eretici ai imperiului, Vasile Ernu îşi construieşte volumul sub formă epistolară. Sînt două personaje, Vasiliy Andreevici şi A. I., cu experienţe de viaţă
diferite, care se completează, se contrazic şi se susţin. E o formă de precauţie (şi de terapie) de a lansa idei şocante prin gura a două personaje. Cartea s-a lansat, miercuri, 21 octombrie, la MŢR, avîndu-i drept invitaţi pe eseistul Sorin Antohi, pe Artan (de la formaţia Timpuri Noi), pe Florin Dumitrescu (din lumea publicităţii) şi pe Vava Ştefănescu (din lumea dansului), responsabili cu muzica fiind Costin Soare (chitarist), Ion Bogdan Ştefănescu (flautist). În acest număr al revistei Observator cultural, stîrniţi de lectura volumului Ultimii eretici ai imperiului, publicăm un interviu cu Vasile Ernu şi două cronici semnate de Adina Diniţoiu şi de Iulia Popovici. Am adăugat în acest grupaj şi un reportaj despre „Rusia contrastelor“.
Cînd ai început să scrii la această carte?
Am avut o perioadă de tatonări. Nu eram foarte hotărît cu privire la construcţie, la ton. Am început-o de cîteva ori, apoi am luat-o de la capăt; nu eram mulţumit cu ce ieşea.
De ce sub formă epistolară?
Aveam cîteva idei despre ce vreau să scriu, dar nu găsisem structura. Doream să am cîţiva eroi subversivi, care să răstoarne perspectiva, să poarte nişte discuţii „întoarse pe dos“ faţă de ce se gîndeşte în mod obişnuit. La un moment dat, mi-am dat seama că genul epistolar este foarte fecund pentru perioadele de descompunere, de tranziţie. Unul dintre cei mai buni scriitori de epistole este Apostolul Pavel. Acel model creştin, cînd totul se destramă, mi-a folosit. Scrisorile conţin atît lucrurile la îndemînă, din viaţa cotidiană, cît şi cele cu sens istoric.
Deci, cînd ai început-o?
Acum trei ani, dar am scris în salturi. Am avut o bursă la Tescani în care am lucrat continuu. Apoi, mi-am luat concediu fără plată, ca să pot lucra. Mi-am dat seama că nu sînt în stare să lucrez avînd un job full time. Am nevoie de cîte o lună sau două în care doar să scriu. Cred că o altă chestie care îmi dăunează este jurnalistica. În anii de după prima carte, Născut în URSS, am scris foarte mult în presă. Asta m-a fragmentat.
Am o slăbiciune pentru „îngerii căzuţi“
Cum ai ajuns la cele două personaje?
Ştiam marile teme pe care le doream abordate… Prin cei doi eroi, unul mai tînăr şi unul mai vîrstă, am vrut să pun faţă în faţă cele două generaţii diferite: cea a unui om născut şi trăit în perioada comunistă, care a trecut şi prin Gulag, dar care a trăit şi prin Occident. Cel tînăr, Vasiliy Andreevici, este născut în URSS, trăieşte în România, a scris o carte, Născut în URSS, sînt citate din cartea mea, dar, cu toate acestea, Vasiliy Andreevici nu sînt eu. E un soi de fiction, deşi lumea mă poate identifica în persoana lui Vasiliy Andreevici…
Eşti sau nu eşti acest erou?
Nu sînt. Nu mă asum. „Vasiliy Andreevici nu sînt eu“.
De ce eroii tăi sînt eretici?
Ereticii nu sînt duşmani. Ei ies dintr-un grup dominant, dar gîndesc altfel, creînd o întreagă dezbatere. Ei pun în discuţie temeiul convingerilor noastre. Eu nu cred în oamenii care nu fac compromisuri. Am o slăbiciune pentru „îngerii căzuţi“, îi prefer celor nepătaţi. Şansa de a avea un dialog cu oamenii care au văzut şi gustat mizeria e mai mare decît cu acei ce se consideră puri, imaculaţi, neatinşi de vremuri.
În Ultimii eretici ai Imperiului sînt pagini întregi despre comunismul din România. Cred că acele pagini vor suscita cel mai mare interes. De ce ai dorit să introduci tema comunismului românesc?
Am o poziţie pe care mi-o asum direct. Vreau să pun comunismul într-un cu totul alt sens decît cel obişnuit, aşa cum se discută în mantra occidentală liberală actuală. N-am nimic cu această grilă de interpretare. Dar, după părerea mea, trebuie să găseşti mai multe forme de interpretare a anumitor fapte. Eu am vrut să scriu mult mai mult despre România şi despre comunismul românesc. N-am, totuşi, foarte multe pagini, România nu s-a copt ca patrie, în mine. România este încă o limbă străină. Multe afirmaţii despre comunismul românesc sînt mai degrabă tatonări raţionale decît sensibile. Am o duritate faţă de România, sînt conştient de asta.
Spui că plecarea trupelor sovietice din România, în 1958, a fost un dezastru. Nu ne-am eliberat?
Eroii mei sînt speciali, ei gîndesc în răspăr. Aici, în România, este o dovadă de mîndrie naţională plecarea trupelor sovietice în 1958; de asemenea, tot din această mîndrie naţională, se spune că Ceauşescu a fost opozantul Moscovei, în 1968. Deja, la nivel istorigrafic, se accentuează pe aceste gesturi, care sînt considerate patriotice. Or, eroul meu pune nişte întrebări… El susţine că, dacă trupele sovietice nu ar fi plecat din România, nu ar fi putut apărea Ceauşescu. Dacă trupele sovietice ar fi rămas în România, opoziţia şi elita socio-politică şi intelectuală s-ar fi constituit în opoziţie cu duşmanul intern. Dacă ne uităm la ţările din jurul României, vedem că, acolo unde trupele sovietice au plecat, s-au creat cele mai decadente forme de comunism. În ţările în care trupele sovietice au rămas, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, elita s-a mobilizat cu totul altfel: duşmanul nu era departe, ci aici. Cînd Imperiul îţi suflă în ceafă din propria ta casă, te mobilizezi altfel decît dacă ar fi în grădină.
Dar era posibil să nu apară un Ceauşescu?
Da. Cînd s-au retras trupele sovietice, am construit propriul chip al comunismului. Ceauşescu sîntem noi, am produs un conducător care ne-a reprezentat cel mai mult. Noi sîntem Ceauşescu.
Mai mult sau mai puţin.
Eu nu spun că acest lucru este adevărat, neapărat. Eu, împreună cu eroii mei, chestionez o situaţie.
Comunismul a fost legitimat de intelectuali
Cartea este foarte aspră cu intelighenţia românească. Spui că elita intelectuală românească nu şi-a asumat comunismul. Nu înţeleg: de ce nu şi-ar fi asumat comunismul?
Sînt multe forme de a-ţi asuma un trecut. Sînt foarte puţini oameni în România care pot să spună cu mîna pe inimă că au greşit, că au participat. Una dintre cele mai mari reuşite ale intelectualităţii româneşti este Raportul Tismăneanu de condamnare a comunismului. Acest Raport, în opinia mea, porneşte de la o premisă falsă: comunismul este privit ca o formă „ilegitimă“ şi „criminală“. Se încearcă să se acrediteze ideea că sistemul comunist a fost o formă de export, iar românii n-ar fi cu nimic responsabili, li s-a impus comunismul. Este evident că a fost impus din afară, dar a funcţionat şi s-a legitimat după perioada Dej.
Cum s-a legitimat? De o parte erau cei supuşi, oameni care trăiau privaţiunile comunismului ceauşist, pe de altă parte, Partidul şi Securitatea acţionau represiv.
S-a legitimat prin elita intelectuală. Comunismul, în România, a fost legitimat de intelectuali.
Cum? Prin nonopoziţie politică, prin rezistenţa prin cultură?
Comunismul a fost legitimat prin coparticipare: o parte a intelectualităţii a participat la legitimarea sistemului prin diverse forme de colaborare. Din punctul meu de vedere, şi luarea unui salariu este o formă de legitimare. Dacă îţi iei un salariu de la o instituţie a statului comunist, asta e o formă de legitimare. Nu e nimic ruşinos, dar trebuie să recunoaştem şi să înţelegem. Dar, la intelectuali, a fost mai mult decît luarea unui salariu, a fost un sprijin activ prin manifestări publice. În al doilea rînd, cei care spun că nu s-au mînjit, că au rezistat prin cultură, au legitimat sistemul, pentru că acel sistem s-a perpetuat. Mai există o a treia categorie de intelectuali: cei care au tăcut, care şi ei au legitimat comunismul.
Eşti prea dur, prea aspru!
Dar eu nu condamn, eu spun doar să ne asumăm această legitimare a comunismului. Comunismul n-a fost ceva extern, el este un sistem pervers: cetăţenii participă şi legitimează sistemul. Din punctul meu de vedere, cea mai simplă formă de legitimare este salariul.
Ai mai spus acest lucru. Ce era de făcut? Să refuzi salariul?
Nu, dar trebuie să recunoaştem această formă de legitimare. După părerea mea, au fost cîteva forme care au încercat să se sustragă mecanismului comunist. Sînt cele reprezentate de speculanţi – prototipul este Ostap Bender – şi de grupările de tip neoprotestant. Despre ambele grupuri scriu în carte. Şi sînt şi alte zone din comunism despre care nu ştim nimic.
De exemplu?
Dacă două maşini se loveau, în anii ’80, cum funcţionau sistemele de asigurări? Habar n-am. Mai departe: o carte precum cea lui Gheorghe Florescu, Memoriile unui cafegiu, este foarte importantă, pentru că ne arată mecanismele complicităţii. Vedem un soi de încrengătură, coabitare, vedem cum cei mai mulţi erau dispuşi la compromisuri. Genul ăsta de cărţi mi se par importante. Altfel, riscul este să mitizăm sau să construim false clişee.
Cînd vorbeşti despre condamnarea comunismului, prin acel Raport prezidenţial, eşti foarte aspru: „Condamnarea comunismului, din păcate, nu are ca scop crearea unei platforme de cunoaştere a acestuia sau o încercare de a li se face dreptate victimelor acestui regim. Scopul acestui gest este acela de a transfera privilegiile dinspre un regim spre alt regim, precum şi legitimarea simbolică a unei noi elite culturale şi politice“. Nu anulezi, cumva, acel Raport prezidenţial?
Nu. Eu constat. Eu nu sînt împotriva condamnării comunismului. Problema este că încerc să văd care sînt efectele. În momentul în care se stabileşte că am avut un regim „ilegitim“ este ca şi cum noi n-am fi aparţinut acelui sistem. Eu vreau să discut despre problema responsabilităţii. Aceasta aparţine tuturor, în grade diferite. Moş Ion, care era portar la CC, nu are aceeaşi responsabilitate ca secretarul general al CC…
Nu mi-ai răspuns la întrebarea precedentă. De ce condamnarea comunismului ar legitima simbolic o nouă elită culturală şi politică?
Apare o nouă elită – cea care a luptat, a învins, a dărîmat comunismul şi aceasta se consideră legitimă să conducă această ţară. Doar această elită, care este cumva eliberată de o relaţie cu un trecut comunist. Mie mi se pare straniu cum sînt absolviţi de vină foştii membri de partid.
Împotriva monopolului pus pe mărturia din Gulag
Există, în carte, această întrebare: condamnăm comunismul şi nu-i condamnăm pe membrii de partid?
Problema mea nu e condamnarea, ci responsibilitatea. Fiecare membru PCR avea un rol foarte important în această maşinărie. Cine a fost membru adevărat, convins, şi cine a fost fals, a intrat în PCR din oportunism, asta nu contează. Rezultatul e acelaşi: legitimarea regimului prin membrii de partid. Scopul era atins, chiar dacă acel membru de partid spunea, în sinea lui, că minte. Acel membru de partid rostea cu voce tare „Trăiască Ceauşescu!“, legitima prin limbă, prin cuvînt, acel sistem.
Bun, ce să facem cu membrii PCR?
Ori îi plasăm într-o orizont al legii, ori discutăm imoralitatea lor.
E o discuţie surprinzătoare în carte. Discuţi despre mai mulţi disidenţi, îi citezi, le prezinţi protestele: Andrei Saharov, Vladimir Bukovski, Anna Ahmatova, Varlam Şalamov, Aleksandr Soljeniţîn. Cel mai şifonat este Soljeniţîn. Iar pe Varlam Şalamov, cu ale sale Povestiri din Kolîma, traduse şi în româneşte, îl consideri un mare nedreptăţit. De ce Soljeniţîn şi Şalamov stau în opoziţie?
Să fie foarte clar: Ultimii eretici ai imperiului este o carte de ficţiune, nu mă identific cu părerile eroilor mei. Între Soljeniţîn şi Şalamov a fost o lungă discuţie. Soljeniţîn este unul dintre cei mai importanţi disidenţi sovietici, e compleşitor. Indiscutabil. Şalamov este un alt disident, aproape necunoscut. Şalamov a scris primul despre Gulag şi total altfel decît Soljeniţîn, care l-a respectat. Cei doi au avut o polemică legată de autenticitatea mesajului, de mărturia despre Gulag. Discuţia din cartea mea porneşte de la o lingură, acest obiect, care apare într-o carte a lui Soljeniţîn, provoacă discordia între cei doi. Şalamov, care citeşte O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, îi spune lui Soljenin: „Ce caută lingura în Gulag?“. Şalamov observă că deţinuţii mănîncă ciorba cu lingura şi e contrariat. O lingură n-ar schimba nimic esenţial; Şalamov ridică, totuşi, o problemă esenţială: mărturia autentică despre lagărul de concentrare. Deseori, observă Şalamov, prin aceste mici artificii, noi distorsionăm esenţa Gulagului. Iar Şalamov mai face o afirmaţie: martorii autentici ai Gulagului sînt morţii. Sensul Gulagului este acela de a pune viaţa şi moartea în acelaşi orizont de sens. Mai tîrziu, Şalamov va mai avea o dispută cu Soljeniţîn, împotrivindu-se monopolului pus pe mărturia din Gulag şi intrumentalizării acestui gen de discurs.
Capitolele tale despre Gulag sînt o replică la reproşul făcut primei tale cărţi, Născut în URSS, şi anume că nu discuţi despe Gulag?
Alt reproş a fost că nu vorbesc despre suferinţă. Nu ştiu de ce suferinţa este atribuită doar comunismului. Suferinţa aparţine oricărui regim, iar unele regimuri, cel comunist, de pildă, au o formă mult mai brutală de a marca suferinţa.
Mi se pare important că-i aduci în atenţie pe Varlam Şalamov şi pe Anna Ahmatova. Ideea din cartea ta este că la Soljeniţîn nu e o mărturie pură, că această mărturie se pliază pe o ideologie.
Eroul meu pune nişte semne de întrebare: dacă nu e chiar aşa, dacă există o doză de falsitate? Pe mine mă interesează detaliile. Din cînd în cînd, trebuie să avem curajul să-l întrebăm pe Soljeniţîn despre „lingura din Gulag“. Trebuie să avem curajul să spunem unor oameni pe care îi iubim şi-i apreciem enorm că lucrurile pot fi privite şi altfel. Pentru Şalamov, doar moartea poate să spună ceva despre Gulag.
Dacă o carte te-a enervat, e foarte bine
A doua temă, fac o predicţie, care va provoca destule discuţii, e legată de tema terorismului. Spui în carte: „Terorismul trebuie citit în primul rînd ca o formă de comunicare. Există un grup de oameni care vrea să comunice ceva lumii noastre occidentale“. Crede-mă, Vasile, e ciudat ce spui!
Este ciudat. Dar trebuie să ne obişnuim că s-a spart monopolul asupra gîndirii. Trebuie să avem curajul să chestionăm lucrurile şi altfel decît în formule tabu.
Crezi că Occidentul n-a avut suficientă înţelegere şi suficientă deschidere către lumea musulmană?
Eu nu discut acest aspect. Eu am prezentat un context: o conferinţă în care marii specialişti ai lumii trebuie să analizeze problema terorismului. În acel capitol, sînt discutate vreo trei grile de interpretare. Una dintre ele este legată de faptul că există două comunităţi care încearcă să comunice între ele. Există o ruptură enorm de mare între cele două comunităţi. Acea comunitate minoritară şi marginală este împinsă spre o formă radicală de comunicare. Eroul meu face nişte constatări, nu spune că Occidentul n-a făcut suficient pentru dialog. Sînt nişte constatări: între comunitatea dominantă a lumii occidentale şi comunitatea marginală apare o ruptură. Pentru a atenţiona asupra problemelor lumii marginale se recurge la gesturi radicale. Eroul meu spune că nimeni nu răspunde la un fax, la un e-mail, că televiziunile nu le prezintă mesajul. Realitatea arată că, atunci cînd un gest radical este făcut, mesajul acelei comunităţi ajunge în zona centrală de putere.
Acest dialog n-a fost niciodată absent. Comunitatea occidentală s-a deschis oferind educaţie tinerilor musulmani. Şi din rîndul celor şcoliţi în Occident au apărut terorişti. Occidentul le-a oferit o şansă la educaţie. E o formă de dialog. Nu cred că a fost o ruptură atît de radicală, care să îndemne la gesturi teroriste.
Da, sînt oameni care cunosc Occidentul, terorismul este un discurs pur occidental. Eu n-am zis că n-au existat semne de dialog ale Occidentului faţă de lumea musulmană. Numai că anumite comunităţi au fost împinse şi marginalizate spre o zonă radicală.
Întrebarea poate fi pusă şi invers: această lume marginală a vrut să dialogheze cu centrul?
Nu ştim dacă a vrut sau n-a vrut. Ceea ce ştim este că au vrut să transmită nişte mesaje, nu ştiu dacă au vrut dialog. O scrisoare deschisă prin e-mail, un mesaj transmis prin fax n-ar fi luate în seamă.
Şi au trecut la omorît oameni, ca să le fie remarcat mesajul?
Eu nu sînt de acord cu acţiunile lor. Eşti de acord că, în momentul în care explodează un avion sau un autobuz, mesajul este preluat de toată lumea?
Mai mult decît un mesaj e o crimă. Îţi spun că nu sînt de acord cu ce spun eroii cărţii tale. Problema nu e doar în Occident, care ar fi nepăsător, problema e şi în lumea islamică, acolo unde există, ca principiu, ideea distrugerii Occidentului. Dialogul este refuzat de către lumea islamică.
Eu nu sînt de partea nici unei părţi. Actele teroriste mă îngrozesc. Nu merită nici un mesaj să fie transmis pe o cale atît de radicală. Asta nu mă împiedică să-mi pun întrebări incomode. Încerc să înţeleg ce vor să facă aceşti oameni şi de ce ajung la acte teroriste. Nici ideologia lor nu este foarte clară. Şi ei sînt foarte amestecaţi.
Eroii mei încearcă să pună în discuţie anumite teme. Dacă unele capitole vor enerva, dacă vor apărea anumite semne de întrebare, atunci efectul cărţii este atins. Literatura nu este un domeniu al divertismentului. Eu nu fac divertisment. Literatura trebuie să incomodeze, să pună întrebări, să enerveze. Dacă o carte te-a enervat şi ţi-ai pus cîteva întrebări în plus, atunci e foarte bine.
Creditele îţi amanetează viitorul şi-ţi afectează viaţa
Vasile Ernu, de ce eşti un neadaptat la societatea de consum?
Problema cea mare este legată de pierderea libertăţii. Fiecare societate impune o anumită formă de represiune şi de control.
Ai un personaj, părintele Agheev, care spune: „cel mai mare duşman al credinţei este Banca“. Acelaşi personaj spune că stalinismul a salvat Biserica, tocmai pentru că, în comunism, ne-a fost testată credinţa. Dar acum, dacă mergi la bancă, nu mai eşti credincios?
Eu ironizez creditele. Creditele sînt o bogăţie inversată. Ai o falsă avere pe care ţi-o controlează altcineva. Creditul este una dintre cele mai subtile forme de îngrădire a libertăţii. Nu mai eşti liber faţă de schimbarea jobului, nu mai poţi pleca, eşti dependent de acel job, te condiţionează profesional. Eu nu spun să nu se folosească credite, spun doar: „Mare atenţie!“. Creditele îţi amanetează viitorul şi-ţi afectează viaţa. Trebuie să-ţi gestionezi vacanţele în raport cu acel credit, vrei un copil sau renunţi în raport cu acel credit. De fapt, noi trebuie să regîndim fiecare gest pe care îl facem.
„Mahmureala este emblematică pentru tranziţie“
După ce treci prin lumea comunistă, analizezi Gulagul, după ce tratezi perioada de tranziţie, ajungi la literatură. Ultimele pagini sînt o întoarcere spre literatură. Susţii că sistemul, oricare ar fi el, copleşeşte. Doar literatura îţi creează intimitatea, te scoate dintr-o lume artificială.
În cadrul epistolelor, eu folosesc un alt gen literar: poezia. Descoperirea mea, pornind de la Şalamov, este că poezia îndeplineşte una dintre nevoile fundamentale ale omului. În Povestiri din Kolîma, Şalamov porneşte de la constatările lui Thomas Morus din Utopia, care identifică patru trebuinţe fundamentale ale omului, care, odată satisfăcute, produc cea mai mare plăcere. Cele patru trebuinţe erau exact cele de care deţinuţii erau privaţi în lagăr: mîncarea, satisfacerea dorinţelor erotice, urinarea şi defecaţia. Cea mai îngrozitoare nevoie era produsă de foame. Cu toate acestea, Şalamov spune că mai era o nevoie fundamentală: poezia. Gulagul nu este un rezultat al excesului de politică, ci al dispariţiei politicului. Or, Şalamov observă un fenomen: serile în care se spuneau poezii umanizau spaţiul, oamenii începeau să revină la anumite relaţii elementare. În poezie, Gulagul este cel mai bine reprezentat de Anna Ahmatova, poate cea mai tragică şi cea mai curajoasă fiinţă din epoca stalinistă, prin volumul de poezii Recviem. Iar din tabăra rezistenţei la fascism, m-a impresionat Paul Celan. Şi am mai inclus în volum şi poezii contemporane, din cîntece ruseşti sau româneşti. Am descoperit o trupă foarte bună de rock, Timpuri noi, iar pe liderul trupei, Artanu, l-am invitat şi la lansare.
De ce sînt în carte aceste versuri ale unor trupe muzicale?
Eu discut în carte despre consumul de alcool. Mă refer şi la mahmureală. Pentru mine, mahmureala este emblematică pentru tranziţie, mahmureala celui care nu ştie ce-i cu el şi ce i se întîmplă. Numai că mai există şi o generaţie a drogurilor. Un anumit gen de societate produce un anumit gen de sustragere din maşinăria politică. Comunismului şi capitalismului industrial îi corespund foarte bine alcoolul. Acel gen de muncă predispune la alcool, ai altfel de timp, în care poţi să consumi. Tranziţiei îi corespunde mahmureala, iar capitalismul financiar-bancar are drogurile drept corespondent. Cu cît societatea devine mai artificală, cu atît şi formele de refugiu sînt mai artificiale. Drogurile sînt rezultatul unei societăţi de tip Wall Street. Doar cu drogurile mai poţi să rezişti…
Chiar aşa să fie? Doar asemenea refugii să avem? Chiar atît de mare să fie presiunea asupra noastră?
Acestea sînt refugiile vizibile. Sigur, sînt mult mai multe… Şi muzica este un tip de refugiu…
Dar poezia?
Poezia este pe primul plan, întotdeauna, indiferent de sistemul politic.
La final, te scot un pic din carte. Cum ţi se pare toată criza actuală din România?
E important să discutăm într-un orizont istoric. În România, riscul cel mai mare este de a discuta despre micile întîmplări politice ca şi cum ar avea o semnificaţie istorică. Eu cred că ultimii 20 de ani noi i-am trăit din moştenirea comunistă, generaţia formată atunci a fost în prim-plan. În carte spun că, în Rusia, sînt două întrebări ale tranziţiei: „Ce-i de făcut?“ şi „Cine-i vinovat?“. În România, este o singură întrebare: „Eu cu cine votez?“.
Perfectă întrebare! Cu cine votăm?
Eu cred că, faţă de perioada Ceauşescu, trăim sub perioada lui Ceauşescu, la nivel de semnificaţie politică. În comunism, încă exista un sens politic: doream şi speram ca acel sistem să cadă sau să se schimbe. Acum, sensul politicii s-a dizolvat. Nu mai avem proiecţia de schimbare. Întrebarea „Eu cu cine votez?“ devine tautologică, pentru că sensul schimbării nu mai există. Iar intelectualitatea a ajuns sub nivelul perioadei comuniste.
Tu spui în carte că intelectualitatea românească, în marea ei parte, nu vrea să aibă „o poziţie critică faţă de Puterea şi ideologia dominantă a momentului, oricare ar fi acel moment“. Şi aminteşti că elita intelectuală a ajuns să fie „acolo unde trebuie“ şi că îşi reglează discursul în funcţie de „joburi, funcţii, bani, poziţii“. De ce ar trebui să avem o intelectualitate care să se opună, de ce n-ar fi şi oamenii pro Putere sau alţii – indiferenţi şi dezabuzaţi?
Intectualul are doar două variante, n-are altele de ales. Fie eşti în exil (interior, geografic) faţă de Putere, fie eşti „intelectual de curte“. Mai mult, orice discurs intelectual trebuie să-şi asume riscuri. Dacă nu sînt riscuri în ce scrii, acele rînduri nu mai sînt discurs, sînt marfă. Între a vinde castraveţi, BMW-uri şi texte nu mai există nici o diferenţă.
Interviu de Iolanda MALAMEN din Ziua / 10 octombrie 2009
,,Mare atentie la dorinta noastra mimetica de a fi ca Europa. In ultima perioada sunt mai sceptic in ce priveste aceasta obsesie “eurocentrica”. Acest mimetism cultural are riscul sa produca un soi de cultura tautologica, adica sa produca “copii romanesti” dupa <<originale europene>>”.
Vasile Ernu s-a nascut in URSS in 1971. Este absolvent al Facultatii de Filosofie (Iasi, 1996) si al masterului de Filosofie (Cluj, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy&Stuff si redactor asociat al revistei Idee Arta Societate. A activat in cadrul Fundatiei Idea si al Fundatiei Tranzit, Editura Idea si Editura Polirom. A debutat cu volumul Nascut in URSS (Polirom 2006, editia a II-a in 2007), si la Editura Ad Marginem din Rusia (2007). Cartea este in curs de aparitie la Editura Akal din Spania, Editura Hacca din Italia, Editura KX – Critique & Humanism din Bulgaria si la Editura L’Harmattan din Ungaria.
ll Vasile Ernu, “Nascut in URSS” (Ed. Polirom – 2006), cartea ta de debut, pe langa meritele scriitoricesti incontestabile, are si meritul de-a vorbi in cunostinta de cauza despre utopia (cum o numesti) comunista, sovietica, in toata gloria, tragismul si destramarea ei.
Cartea a aparut intr-un moment potrivit si a avut o abordare diferita fata de curentul dominant. Eu am incercat sa pun “memoria la treaba” putin diferit. Dupa memorialistica oamenilor care au suferit enorm, dupa memorialistica tragica a unei categorii pe buna dreptate revoltata, eu am incercat sa scot in evidenta si alte zone. M-a interesat sa sondez viata de zi cu zi a comunismului, cu bucuriile si necazurile ei intr-o cheie ironic-nostalgica si nu cu ura sau dragoste. Si mai exista avantajul (dezavantajul) ca povestesc comunismul “de la mama lui”, adica varianta originala, sovietica. Imperiile nu te pot lasa indiferent, iar comunismul de tip sovietic a fost o utopie grandioasa care a produs multe fantasme, multa tragedie, dar si multe fenomene socio-culturale interesante. Comunismul a produs o experienta colosala, cu relele si mai putin bunele lui, iar aceasta experienta trebuie arhivata, inteleasa si reutilizata.
ll De ce inca intereseaza radiografiile URSS-ului?
Eu cred ca abia acum incepe cu adevarat sa ne preocupe si sa intelegem ce s-a intamplat cu adevarat in acel secol nebun. Eu vreau sa arat ca dincolo de ideologie, de represiune politica, de penurie, comunismul a fost o societate umana, facuta de noi, in care oamenii au trait, s-au iubit si urat, au baut si au dansat, au plans si s-au bucurat. Iar aceasta societate trebuie, inainte de a fi condamnata, sa fie inteleasa si asumata. Noi suntem o tara in care domeniile filosofiei si stiintelor socio-umane sunt putin dezvoltate. Functia de analiza si critica sociala pe care trebuie sa le indeplineasca aceste domenii-lipsa trebuia sa fie preluata de literatura. Asa s-a intamplat in multe tari. Din pacate literatura la noi si-a indeplinit doar partial aceasta obligatie.
l Ai optat (imediat dupa ’90) pentru venirea in Romania. O motivatie culturala? Una sociala? Sau in primul rand una care viza radacinile?
Poate este si o chestiune de destin. Anii ’90 inseamna in primul rand destramarea unei lumi, a unei societati, a unui areal socio-cultural. Anii ’90 au fost un soi de parastas unde in loc de bocitoare erau invitati lautarii. A fost o explozie a libertatii care avea in ea si multa inconstienta, continea si o puternica forta distructiva, irationala. In anii perestroikai, noi (basarabenii) am descoperit “originile nationale”, iar Romania devenise un soi de spatiu mitic. Citeam literatura romana inca din primii ani ai adolescentei datorita retelelor de librarii internationale care existau in URSS (Drujba/ Prietenia). Se gaseau carti din tarile comuniste, fireste. Era insa o mica problema: cartile in limba romana lipseau doar in Chisinau, asa ca trebuia sa fac naveta la Odessa sau Moscova ca sa achizitionezi ultimele aparitii. Imi amintesc cum am carat la varsta de 16 ani vreo cinci bucati de Istoria literaturii, a lui Calinescu. De atunci am un respect aproape “fiziologic” pentru acest critic. Am ajuns aici printr-o conjunctura de factori, de fapt: a cazut comunismul, se acordau burse pentru noi, iar eu eram chiar curios cum arata acest loc. Dezamagirea a fost dramatica, iar dupa o depresie profunda mi-am revenit si am inceput sa-mi insusesc noua mea Patrie ca pe o limba invatata la maturitate.
ll Dupa 20 de ani de la prabusirea URSS-ului, mai porti cu tine ceva din pacatele lui?
In mine locuiesc aceste trei Patrii: URSS, Romania si Basarabia. Fiecare contribuie si cu bunele si cu relele lor. Uneori intra in conflict. Eu sunt profund convins ca nu exista ceva fundamental rau si ceva fundamental bun, ci exista libertatea fiecarui om de a da un anumit sens unui lucru, puterea de a revalorifica si transforma lucruri si fapte. Deseori tragediile sunt cele care ne salveaza, iar ceea ce aparent pare fericire ne poate distruge. Marele dezavantaje pot fi transformate cu putina minte in excelente atuuri.
ll Scrii undeva ca Ostap Bender este eroul tau literar preferat. Ce erou s-ar potrivi acestei perioade?
Am doua capitole in noua carte dedicate acestui model al eroului de tranzitie. Interesant e faptul ca tipologia de tip speculant/bisnitar ne arata ca el este unul dintre putinele grupuri care au stiut sa comunice cu regimul comunist. Ei au gasit un truc ingenios de a fenta regimul. Nu disidentii au invins comunismul, ci bisnitarii si hotii. Uitati-va la cei care conduc fostele tari comuniste. Vedeti vreun Soljenitin sau Goma, vreun Saharov sau Doina Cornea?
ll Nu, nici macar… in departare.
Puterea a fost preluata de urmasii lui Ostap Bender, cel care stia “aproximativ 400 de metode relativ cinstite” de a pune mana pe “valoarea monetara a institutiilor statului lipsite de aparare”. Pentru ei regimurile se schimba ca si cum nu ar fi existat, fiindca ei stiu cum e sa “procuri si sa expropriezi fonduri”, singurul lucru care conteaza cu adevarat in ziua de azi.
ll Mai spui de asemenea ca “utopia a luat o pauza”. Asta s-ar putea traduce oare prin “istoria se repeta”?
Istoria intotdeauna se repeta numai ca “nu mananca din acelasi blid”. Hegel ne invata ca istoria vine la inceput sub forma unei tragedii si se repeta sub forma unei farse. Eu interpretez aceasta spusa in felul urmator: parintii mei au trait Gulagul sub forma unei tragedii, eu traiesc Gulagul sub forma unei farse, pe care o numesc Glamour Gulag. De represiune si suferinta nu scapam niciodata: stapanii se schimba, sclavii raman aceiasi. Totul depinde cum ne gestionam viata, ce compromisuri suntem dispusi sa facem in raport cu acesti noi “tortionari soft”. Sa nu uitam, de asemenea, ca deseori sclavii sunt cei care-si manipuleaza stapanii. Comunismul de tip sovietic, intr-adevar, a luat o pauza, insa o mana invizibila oricand il poate porni. Insa, daca utopia va lua o pauza atunci va fi cu adevarat tragic. Cand nu exista utopie si vis, nu mai exista viitor, iar cand viitorul dispare, dispare de fapt actualitatea si intram in era tautologiei si a functionarii mecanice. Daca vrem sa traim si nu sa functionam, atunci suntem condamnati sa producem utopii. E una din convingerile mele majore.
ll Exista prejudecati si bariere reciproce intre Romania si Basarabia? Pot fi depasite?
Bucuriile vin si trec, ingrijorarile raman. Exista multe prejudecati si bariere in relatia dintre cele doua. Ele pot fi depasite insa necesita mult efort. Ele vin mai ales din lipsa de cunoastere. Deseori se lucreaza cu clisee, cu lucruri “de la sine intelese”. Avem un mare deficit de cunoastere reciproca, lipseste foarte multa informatie si deseori lucram cu fantasme si romantisme desuete.
ll Nostalgia este un strigat patetic, continuu in literatura rusa, spre exemplu. Mai are ea astazi forta de-a se face auzita?
Ma scoate din sarite modul in care un concept, un sentiment precum “nostalgia” este politizat si utilizat de noua ideologie dominanta. Asa cum primii bolsevici politizau dragostea si moartea, acum vin noii politruci si politizeaza, anatemizand, nostalgia. Nostalgia, alaturi de iubire, ura, speranta, credinta este unul dintre cele mai puternice si profunde sentimente umane. S-a decis la centru ca nu e bine sa fii nostalgic, este interzis fiindca-i periculos…. Si dragostea nu e periculoasa? Cum ar spune un erou preferat: Jos mainile murdare de pe nostalgia mea! Daca scoatem nostalgia din literatura si arta nu mai ramai decat cu fabrici si uzine, adica cu suportul lor pur material. Nici o minte normala nu este nostalgica dupa comunism sau capitalism, ci dupa viata trecuta. Nostalgia tine de timp, nu de geografie, loc sau ideologii. Nostalgia este unul dintre cele mai profunde sentimente umane.
ll Iti va aparea la Polirom o noua carte. O continuare a cartii de debut? Cartea se numeste “Ultimii eretici ai Imperiului”.
Putem vorbi de o continuare a primei carti, cu toate ca este altfel structurata, altfel gandita. Insa sunt multe teme preluate, amplificate si dezvoltate. Este o carte subversiva, care are ca scop nu rostirea unor adevaruri, ci punerea unor intrebari care sa te enerveze si sa te puna pe ganduri.
ll Este in momentul de fata literatura romana o literatura deschisa spre Europa?
O deschidere presupune o circulatie in ambele sensuri. Copia este intotdeauna un “fals” si de o valoare minora. In culturile traditionale era apreciata “repetitia”, in cultura moderna este cotata doar “diferenta”, “noul”, iar repetitia nu mai prezinta interes. Nu trebuie sa renuntam asa usor la “vampirismul nostru”, ci trebuie doar sa-l utilizam.
Komartin m-a invitat sa citesc din noua mea carte alaturi de Ilies Gorzo. Iata si primele reactii (de pe siteul http://institutulblecher.blogspot.com/ ).
lectura
Vasile Ernu îşi prezintă în avanpremieră romanul, Ultimii eretici ai Imperiului, în curs de apariţie la Polirom. Cartea îşi propune să pună în discuţie “tot felul de idei şi de obsesii”; o carte despre tehnicile de rezistenţă în comunism, dar şi în capitalism. Genul epistolar, spune Ernu, e foarte bun, fiindcă epistolele îţi permit să lucrezi cu actualitatea, fiind totodată şi o formă de dialog. Perioadele cele mai fecunde pentru genul epistolar au fost perioadele de tranziţie (de exemplu, Imperiul Roman în destrămare). Ce scriu eu, afirmă Ernu, e mai aproape de eseu – “pornesc întotdeauna de la un set de problematici pe care vreau să le pun în discuţie”. Şi “micile istorii cotidiene spun cel mai mult despre o societate”. Apoi vorbeşte despre alcool (în societatea sovietică) şi droguri (în lumea capitalistă) ca “deconectanţi” / la fiecare societate răspunzi printr-un anumit gen de stimuli. Iar poezia vine să rezolve o problemă foarte importantă – cum să reuşeşti să rămâi liber într-un spaţiu concentraţionar, într-o lume ce îţi răpeşte toată libertatea. Ergo, împotriva dezumanizării, poezia este “a cincea nevoie fundamentală”. Urmează lectura din versurile inserate la începutul şi la sfârşitul romanului, precum şi un scurt fragment din cap. 38, despre “funcţia” băuturii la ruşi şi la occidentali. Urmează Gorzo, cu o lectură scurtă şi ceva mai liniară decât ne-am fi aşteptat.
Gabriel Daliş deschide discuţiile apreciind că Ernu face o literatură “100 % convingătoare”, uşor de asimilat de la prima lectură. Comparaţie cu Ludmila Uliţkaia (băutura ca formă de salvare). Genul de epistolar din care s-a citit îi aminteşte şi de un text al lui Harms. Ca formă de ritual, alcoolul e pentru ruşi ce e arta ceaiului pentru japonezi. Despre Gorzo – poetul nu se trădează niciodată pe sine, îl regăseşti cu totul în textele lui.
Mihai Duţescu admite că proza lui Ernu nu e chiar pe gustul lui, dar se arată fascinat de felul în care Ernu controlează discursul şi de tehnica acestuia. Reversul medaliei – îl deranjează că V.E. încearcă mereu să epuizeze o temă (în felul marilor clasici ruşi), o face admirabil, nu însă îndeajuns de parcimonios şi de subtil: nu lasă “nişte spaţii vagi în care cititorul să-şi desfăşoare imaginaţia”. Poezia inserată în Ultimii eretici… e antilirică, butucănoasă, curge sacadat – nu aş fi preferat, admite Duţescu, “un poem muzical şi foarte stilizat”. Ernu lucrează cu elemente clasice, “înfipte bine în conştiinţa noastră”. Poezia lui Gorzo îi place, deşi “sunt complexat de faptul că fiecare text are şi un subtext, pe care nu îl prind”. Ironia, parodicul şi metalimbajul nu i se par “o grozăvenie” (“E o mască, Mihai”, îi dă replica Gorzo), dar e foarte bun când merge pe absurd. Tehnica lui Ilieş e superbă, finalurile – previzibile (ca-n “capul lui mişu vrem”), dar la el fiecare text îşi are structura şi lucrurile lui de fineţe. Duţescu: “eşti inspirat când scrii?”. Gorzo: “inspiraţia poate fi provocată, important e să lucrezi mult pe text.”
Ioan Peia, pentru prima dată la Institutul Blecher: “sunt pasionat de cei care tratează poezia ca pe un joc, pentru că poezia a obosit un pic şi trebuie reformulată”, cel mai fericit mod de a o face fiind prin intermediul umorului practicat de poeţi ca Ilieş Gorzo sau Leon Wahl. Ioan Peia declară că îl admiră pe Gorzo pentru formulările originale. El porneşte de la o realitate accesibilă pe care o priveşte dintr-un unghi cu totul nou. Există o oarecare “aparenţă de neseriozitate”, în spatele căreia sunt lucruri foarte bine surprinse şi spuse, nu este superficial, ci are gravitate. La Ernu, Ioan Peia apreciază scrierea inteligentă, cu aluzii şi metalinkuri la marea literatură. Stilul lui Ernu e extrem de bine aşezat, iar scriitura inteligentă conturează un fel de “almanah al obiceiurilor sociale”.
Sorin Despot – la Ernu, alcoolul e un pretext pentru nişte idei care merită o discuţie mai largă. Textul citit l-a făcut curios şi se întreabă dacă miza textului rămâne în zona comparativismului cultural sau merge mai departe. “Mi-a plăcut foarte mult ce am auzit”. Gorzo le poate părea unora “un artist al băşcăliei”, le poate părea facil, dar face lucruri savuroase. Se vede că textele sunt lucrate, şlefuite, Despot apreciind la Gorzo “capacitatea de empatie pentru tot ce e-n jur”. Ioan Peia intervine subliniind că acesta e paradoxul la Gorzo, pentru că ironia presupune de obicei lipsă de empatie.
Adrian Diniş: la Ernu, miza e “în toate explicaţiile de subsol”, merge pe un clişeu (alcoolul la ruşi) pe care îl dezvoltă problematizând. Ernu i se pare că aduce cu Martin Page. Despre Ilieş G.: “nu mă interesează dacă stă pe text un an sau o secundă”. Diniş crede că “aluzia livrescă strică totul”, fiind o aluzie foarte facilă (jocurile de cuvinte şi aluziile ironice merg pe un pattern clişeizat). “tribut dianei geacăr” i s-a părut însă un poem foarte reuşit.
Scurte intervenţii ale autorilor. Gorzo răspunde la o întrebare a lui Mihai Duţescu recunoscând că în “anabasis” a inserat fragmente din “Geografia distractivă” de Aureliu Leca. “În textele lungi trebuie să folosim instrumentele eposului.” Ernu, replică la Diniş: eroii cărţii vor să pună în discuţie clişee pe care să le răstoarne, fiind nişte “eroi periferici” prin excelenţă.
Gelu Diaconu: “eu am o mare problemă cu proza feliată pentru a fi citită în public”, pentru că sensurile tind să fie deturnate. Aşadar, abia după ce va apărea cartea se va putea vorbi despre ea. În legătură cu lucrurile exprimate mai înainte: nu poţi trata cu parcimonie o temă ca alcoolul. “Poţi atinge şi ironia şi gravitatea existenţială vorbind despre băutură”. Gorzo este tipul de scriitor care îşi ascunde temele, deşi ele pot părea “la vedere” (remarcând tema morţii, tema sacrificiului şi trimiterea la existenţialism în “simone d. beauvoir”).
În încheiere, neobositul Gelu Vlaşin declară că îi place scriitura lui Ernu, una foarte ancorată în real, de mare impact. “M-a surprins la debut” cu o carte în care nu găseai “dezechilibrul specific debutanţilor din Ego. Proza”, fiind fascinant la nivelul coerenţei şi al coeziunii discursului. Gorzo e un parodiator ce “cochetează cu ludicul”, fiind de aceea înrudit cu V. Leac. “Ilieş Gorzo nu e un poet extraordinar, e un poet necesar”. (Cl. K.)
М.: Ad Marginem
Василий Ерну: Рожденный в СССР.
М.: Ad Marginem, 2007 – 240 стр.
Пер. с румынского Олега Панфила
Перевод книги румынского философа и критика Василия Ерну «Рожденный в СССР» вышел около года назад. Года вполне достаточно, чтобы понять, что в России книге не суждено повторить успех домашней публикации (в Румынии автор удостоился двух национальных премий за удачный дебют и получил довольно широкую известность). Но года вполне достаточно и для того, чтобы задуматься над причинами столь разного интеллектуального настроя читающей публики в странах, еще каких-нибудь 25 лет назад дружно шагавших к одной общей цели. А поразмышлять об этом не мешало бы: уж очень подозрительным кажется единодушие российских рецензентов и читателей, осудивших Василия Ерну за легкомысленное отношение к теме СССР.
Лично ко мне книга Ерну вообще попала по ошибке. Ознакомившись с издательскими анонсами, я заказала ее, потому что обнаружила, что это перевод с румынского и что автор – человек примерно одних со мной лет (родился в 1971). По мере возможностей я слежу за писаниями восточно-европейских авторов, рожденных в 70-е. Надо признаться, с большим энтузиазмом, чем за писаниями своих российских ровесников. Проблемы, сформулированные из перспективы Восточной Европы, мне кажутся отчего-то более весомыми и вместе с тем более близкими. Такая вот личная особенность зрения (о причинах ее – потом).
Однако в этом смысле меня ждало разочарование. Когда книга оказалась у меня в руках, выяснилось, что автор хоть и живет сейчас в Румынии и пишет по-румынски, родился все же в СССР и детство провел в Молдавии. Я-то думала, что «СССР» в названии было употреблено расширительно применительно ко всему советскому блоку. То есть ждать интересных подробностей о румынском детстве, об особенностях режима Чаушеску и о восприятии его падения моим ровесником не приходилось. Но я все же решила прочитать.
В предисловии автор разъясняет замысел своего предприятия: ему, бывшему гражданину СССР, захотелось заняться личной археологией советского прошлого, создать – в духе Ильи Кабакова – музей погибшей цивилизации, припомнить, чем была жизнь в стране, которой больше нет. Тон автор берет, по собственному определению, ностальгически-иронический, тонко подметив, что теоретически ирония и ностальгия близки друг к другу: обе имеют дело с размыванием субъекта и объекта, так что ирония, приуменьшающая значимость объекта за счет разрастающейся до огромных размеров активности субъекта, будет аннигилировать в его повествовании ностальгию, построенную на обратном принципе. Реестр вещей советского детства получился у Ерну следующим: пионеры и все, что с ними связано (галстук, «Зарница», пионерлагерь, сбор макулатуры и металлолома, «Тимур и его команда» и поездки в колхоз), джинсы, жвачка, магнитофон «Электроника-302», прием стеклотары, Незнайка, Буратино и Ежик в тумане, коммуналка, музыка на костях, советские фильмы, Штирлиц, дедушка Ленин и окружавшие его женщины, мрущие один за другим генсеки, гениальные анекдоты и вездесущие цитаты из фильмов, странное бытование секса, еврейский вопрос и, конечно же, коммунальный и общественный туалеты. Глава про туалет – наиболее мощная из всех по звучанию. Автор понимает, что не он первым обратился к туалету как одному из столпов советской реальности, и прямо посвящает эту главу Илье Кабакову. Впрочем, сила самого феномена такова, что всемирно известная инсталляция нисколько не ослабляет воздействия прозы: «Входя в туалет, ты должен был быть решительным, двигаться быстро и быть внимательным к тому, куда наступаешь. Иногда нужно было обладать незаурядным пространственным мышлением, чтобы добиться своей цели. Иногда нужно было переждать, а иногда и временно отказаться от цели. С общественным туалетом ты находился в отношениях битвы, схватки, но ты уважал его, потому что это было место, без которого жизнь было невозможно себе представить. И постепенно эта битва, этот запах, этот образ становились частью тебя».
И все же, несмотря на бросающую в дрожь правду о туалете, мне книга тоже сначала показалась легкомысленной. Безоговорочно понравились лишь введение и несколько новых для меня советских анекдотов. Но равнодушной она меня тоже не оставила. В связи с этой книгой меня снова стал занимать вопрос, возникший в горизонте моих размышлений гораздо раньше.
Несколько лет назад я встречала Новый год в компании близких друзей. Часть из них были петербуржцами, часть – москвичами. Стараясь проявить максимальное внимание, я поинтересовалась, нет ли у гостей каких-либо особых пожеланий в отношении меню и регламента. Ответы меня удивили: петербуржцы ничего особого не хотели, но выразили твердое «нет» хрестоматийно-советским атрибутам праздника, а именно салату оливье, бою курантов, речи президента и шампанскому. Добавив, что, впрочем, это и так понятно. Действительно, мне это было и так понятно. Москвичи же, напротив, сказали, что – понятное дело – ждут оливье, которого специально до этого целый год не ели, боя курантов и речи президента. А шампанское, сказали, принесут сами. Намечался явный конфликт. Кроме того, у меня дома нет телевизора.
Оливье я сдала сразу. В конце концов, кто не захочет, может его и не есть (в итоге его съели на следующий день на завтрак). Куранты быстро проинтерпретировали в функциональном смысле как часы и решили, что когда встречаешь Новый год, небесполезно знать, когда он наступает. В связи с чем телевизор без потери функциональности заменялся радио. С речью президента было сложнее. Заверения московских друзей, что это всего лишь старый добрый прикол – послушать в новогоднюю ночь, куда тебя напутствует глава государства, были встречены холодной отповедью. Я сказала, что хоть в этой стране разница между публичным и приватным большим уважением не пользуется, В МОЕМ ДОМЕ Новый год – семейный праздник, и ни на каких «дорогих россиян» я десять минут этого праздника тратить не желаю. Москвичам пришлось уступить. А я, помню, подумала: как можно столь легкомысленно относиться к тяжелому наследию прошлого?
Не знаю, как повели бы себя в этой новогодней ситуации российские рецензенты книги Ерну, но в вину ему единодушно вменили именно легкомыслие. Чего это он так весело рассуждает про Буратино, газировку, пустые бутылки, Чапаева и хрущевскую оттепель? Последнюю он, кстати, вообще застать не успел. Чего поет дифирамбы очередям и скромной функциональности советских вещей, коммунальной кухне и «Маленькой Вере»? Зачем вообще этот ликбез о совке – что такое может рассказать нам о нем автор, покинувший Россию в 1991 г., чего мы сами бы не знали гораздо лучше? Это я резюмирую рецензии Василия Шевцова и Анны Ь-Наринской. Для подтверждения некомпетентности автора Анна Наринская находит самый коронный аргумент: у нее-де не было знакомых интеллигентов, которые смеялись над формулой «Казанова – это перевернутый Буратино». Ничего не остается, как померяться интеллигентностью.
Но что-то меня в книжке все-таки зацепило. Я вспомнила о восточно-европейском происхождении текста. Рассуждения восточно-европейских авторов особо занимают меня в силу обязательного присутствия в них двойной перспективы: они по опыту знают, что такое коммунизм и что такое либеральная демократия, что такое восток и что такое запад. Одну и ту же вещь они способны описать двояко, способны за любой западной культурной данностью обнаружить ведущий к ней человеческий путь, а в любом ужасе совка усмотреть некоторый нередуцируемый уют и показать его своеобразную разумность. Восточно-европейской прозе присуща весомость – в том смысле, в каком Чехов говорил, что то, что доставалось дворянским писателям от рождения, людям его круга приходилось добывать кровью. Я решила дать Ерну фору, то есть допустить, что и за его письмом стоит тот же конфликт перспектив.
Естественно, разгадка кажущейся легковесности текста обнаружилась сразу же. Ерну пишет для западной аудитории. Это отметили и другие рецензенты. Только не нужно забывать, для какой западной аудитории он пишет. Румыния стала представлять собой западную аудиторию ровно тогда же, когда сегодняшние россияне перестали считать себя совками. А разница между этими двумя аудиториями состоит в том, что российская так до сих пор не определилась, кем себя считать. Румыния же – по крайней мере, официально – провозгласила свое возвращение в Европу, и соответственно, советский опыт стала прочитывать в терминах, принятых в западной либеральной традиции. Вот и ответ на вопрос, заданный одним из рецензентов: откуда в представленном Ерну солнечном и жизнерадостном реестре советского детства появляется вдруг фраза «мир, в котором мы жили, основывался на политической репрессии»? – Это же прописная истина, не требующая отдельного пояснения для либерально настроенной мысли.
Ерну занимает как раз противоположная истина: в условиях этой политической репрессии шла повседневная жизнь, жизнь насыщенная и часто счастливая. Ему важно показать, что забывая о повседневной составляющей жизни в условиях политической репрессии, забывая о банальности и невинности этой жизни, ее (а также сопряженные с ней человеческие страдания) лишают реальности, превращают в жупел, которого нужно бояться, но который нельзя знать. Методологически Ерну удается ухватить невинность, банальность и теплоту советской повседневности довольно изящно: в предисловии он указывает, что будет описывать советское детство, стараясь «не прибегать к интеллектуальному инструментарию, приобретенному позже». Совершив эпохе по отношению к самостоятельно приобретенному мыслительному багажу, мы получаем доступ к истинам, в среде которых существовали феномены нашего детства. И кстати, далеко не все из них представляются даже и сейчас неразумными. Скажем, кто из нас, стоя в растерянности перед километровыми полками с шампунем в каком-нибудь гипермаркете, не вспоминал в момент просветления, что в детстве покупали просто шампунь и что вообще шампунь – это такая штука, которой моют голову, а вовсе не сверхъестественный «дар природы» и не сверхмистическая разработка какой-нибудь очередной лаборатории. Список подобных «тоталитарных здравомысленностей» отнюдь не так короток.
В общем, Ерну заботит вещь как она есть и условия ее привязки к возможным интерпретациям. «Любое событие можно интерпретировать по-разному», – заявляет он, обсуждая союзническую версию истории второй мировой войны, согласно которой Сталинград и Курская дуга подпадают под категорию «и другие битвы в отдаленных регионах». Мысль вроде бы простая – но как действует!
На нас сегодняшних, например. Одной моей подруге довелось высказать эту мысль применительно к эстонскому бронзовому солдату: «Но ведь возможна и другая интерпретация, – сказала она. – В связи со второй мировой войной они воспринимают нас как оккупантов, и не без оснований», – после чего была подвергнута немедленному остракизму. Другой мой приятель, гражданин Эстонии, высказал применительно к этой же теме противоположную мысль: нельзя забывать, сказал он, что во второй мировой войне речь все же шла о победе над нацизмом, – за что был немедленно подвергнут обструкции.
Итак, полемический запал книги Василия Ерну состоит лишь в напоминании о том, что присутствие свободы интерпретаций – вещь в политике необходимая. Даже когда эти интерпретации касаются опыта политической несвободы. Говорят, книга произвела некоторый фурор.
Отчего же у нас ограничились лишь упреками в легковесности? Отчего требовали более глубокого анализа и возмущались непонятно откуда взявшимися (лишь в заключении книги) политическими репрессиями? Почему «интересно писать об СССР» означает в сегодняшней России писать о политических репрессиях и ужасах тоталитаризма? Собственно, ответ уже очевиден: как это ни грустно, но мы продолжаем жить внутри советской интерпретации, несмотря на то, что пространства этого физически давно не существует. То есть живем в фикции, в сказке. По сути, об СССР мы знаем не больше того, что изложил в своей книге Василий Ерну. Только ему для «впадения в детство» потребовалась специальная методическая процедура, а мы из детства даже не выходили.
Хуже того: еще глубже в него впали. У Ерну есть тривиальное, в общем-то, замечание о том, что в СССР серьезные писатели вынуждены были заниматься не взрослой, а детской литературой: так появились замечательные и прекрасные Буратины, Незнайки и прочие наши герои. Мне иногда кажется, что счастливые дети, выросшие на этих книгах, сегодня в действительности проживают жизнь Буратин и коротышек. Как и Буратино, мы умеем считать, только когда у нас есть что считать, и задаем вопрос о реальности, только когда оказываемся в Стране Дураков. Максимум вообразимого сознательного отношения к советскому детству состоит, похоже, в отказе от оливье на Новый год.
Ольга Серебряная
-
6 November, 2008
Comments Off on Рожденный в СССР vs живущие в СССР Ольга Серебряная – Revista Puskin / noiembrie 2008
АПОСТРОФ
Моше ЛЕВИН. Советский век. — М.: Европа, 2008, 680 c.
Василий ЕРНУ. Рождённый в СССР. — М.: Ad Marginem, 2007, 240 с.
Как справедливо заметил Глеб Павловский: “Советский период — нечто большее, чем империя. Советский Союз — не просто империя, и не только часть русской истории. Советский век — это мировое наследие, как Эллада и Рим. Практически говоря, что такое собственно классическая Греция? От победы при Марафоне до разгрома Афин и распада Афинского союза прошло ровно столько же лет, сколько прошло от Октября до Беловежских соглашений. Потом Греция пришла в ничтожество и с полвека пребывала в нем. Если б не Александр Македонский, она так бы и осталась “постафинским пространством”. Я думаю, и наша советская античность раскроется еще не скоро, но это колоссальное наследие”.
Долгое время здесь правили бал ангажированные поделки отечественного и зарубежного производства. Сегодня вал макулатурной антисоветчины схлынул. Заслуженной популярностью пользуются работы С.Г.Кара-Мурзы, активно читаются внятные исторические исследования. Но советская история и советский социум многомерны. Посему появление новых нетривиальных текстов по теме можно только приветствовать. Особенно, если это взгляд со стороны. Пусть оба автора и наши бывшие соотечественники — участник войны Левин уехал в Израиль после Победы; родившийся в Молдавии румын Ерну после 1991 года оказался на Западе.
Несмотря на осязаемое отличие двух текстов, оба по выходу своему вызвали определённый скандал. Маститого Левина на Западе не поняли за название, да и многие его выводы, основанные на приведённых фактах, противоречат привычным даже у нас клише. Над Ерну поёрничали представители “свободной прессы” — мол, ностальгирует парень.
В оптике Левина — тип и структура власти в СССР, внутренняя политика, экономика, попытка нащупать причины последующего краха. Фиксируя наличие постоянного диалога власти и общества, Левин фактически ставит под сомнение тоталитарность советского режима.
Книга “Рождённый в СССР” была представлена в конце прошлого года на круглом столе “Homo postsoveticus: актуализация советского опыта” в рамках “Московской международной книжной выставки нон/фикшн”. Название отсылает к песне “ДДТ” начала 90-х: “ты вчера был хозяин империи, а теперь сирота”. Книга Ерну — это собрание эссе о повседневной жизни советских граждан в 80-е. Одновременно воспоминание и социологическое исследование.
Очень условно, Левин — “академическое исследование”, Ерну — “постмодернистский” текст. Но из-за этого “Советский век” не теряет в неожиданности выводов, оригинальности оптики, подхода, не душит читателя пылью страниц, а Ерну — совсем не жонглирует смыслами, образами, это работа с опытом.
“То, что я пытаюсь сделать, — это своего рода археология повседневной жизни в Советском Союзе. Это — субъективная, личная археология, которая лишь очерчивает контуры, состояние духа, способ мышления и высказывания. Эта археология не предлагает морального или ценностного суждения, а лишь дает приближение, которое может помочь нам лучше понять, чем был Советский Союз и что означает его отсутствие”.
И вполне серьёзные историософские выводы: “Антисоветизм как компонента включался в развитие советской модели, а советский закон жизни состоял в соединении ритуала советской повседневности и критического отношения к советскому идеологическому канону”. Оппоненты советского, диссиденты тоже являются частью этой эры, как Демокрит, по мнению некоторых историков мысли, “выламывается” из магистральной линии античности, но, несомненно, остаётся в её истории. Так и Солженицын, Галич, Сахаров — бесспорно, явления советского космоса.
Советский опыт — это жизнь против теоретических построений. С советским сложно работать и разнообразным “новым левым” — есть реальная практика, но далёкая от умозрительных изысков; и правым, националистам — много близкого, по факту очевидные прорывы своей страны, но не подходят символы, идеологические конструкции. “Простой” и, формально, бесспорный ответ православных фундаменталистов на советский вопрос: “невозможно примирение между Христом и велиаром”, также наталкивается на гораздо более сложные, объёмные ситуации. И дело даже не в сергианстве и Великой Отечественной Войне. Ведь и в романовской империи можно с лёгкостью найти примеры откровенного “велиарства” власти по отношению к Церкви. Посему анализ советского должен проходить по линии, далёкой от прямолинейного наклеивания ярлыков. Кстати, пресловутых “совков” среди ярых антисоветчиков, я встречал куда чаще, чем среди апологетов советского строя.
Археология советского ценна даже на личном опыте. Сегодня некоторые знакомые, далёкие от советизма чуть ли не с дрожью в голосе вспоминают какие-то артефакты, ситуации советских лет. Символика СССР прочно заняла своё место в модном антураже. В советском таится огромное, многообещающее море различных смыслов, энергий, точек роста, которые предстоит заново осмыслить, очистить от налипшей грязи, наполнить актуальным содержанием. Возможно, именно здесь обнаружится потенциал для Развития, о котором сейчас так много говорится. Приходит время настоящего осмысления советского.
-
2 July, 2008
Comments Off on Владимир Архангельский – Zavtra / nr. 27 / 2 iulie 2008
Василий Ерну
Про Василия Ерну, румынского писателя, в начале 1990-х эмигрировавшего из развалившегося СССР, никто ничего не знал, пока в издательстве Ad Marginem не вышла его маленькая книжка эссе “Рожденный в СССР”. На книжку сразу набросились читатели и рецензенты — с недавних пор любая книга про СССР вызывает у читающей публики нешуточный аппетит. Но хотя в предисловии автор пишет очень много умных слов, называя свой труд “археологией повседневной жизни в Советском Союзе”, “genius eclecticus о homo soveticus”, на русский все это переводится просто: собрание смешных и забавных фактов о “совке”, рассчитанное скорее на людей, которые в этой стране никогда не жили.
На самом деле у этой книги вполне могло бы и не быть автора. Кусочки пазла, который собирает Ерну, неизменно возникают в любой ностальгической беседе о СССР: Штирлиц, Ленин, КВН, Первомай, пионеры-герои и секс, которого не было. Тут самое время вспомнить о том, какую безумную популярность получило еще пару лет назад в интернете сообщество людей, родившихся в 1970-х—самом начале 1980-х годов. Забыв о семье и работе, здесь увлеченно обсуждали размер ушей Чебурашки, детские мультики и передачи “Что? Где? Когда?”. И играли в любимую игру — 100 пунктов, по которым можно распознать человека, успевшего пожить в СССР. Ерну, кстати, тоже в нее играет, только пунктов насчитывает 50. Некоторые совпадают, например “наши всегда выигрывают в хоккей”. Или “самый запретный фильм — “Эммануэль”. Там показывают та-а-а-кие вещи”.
Можно вспомнить еще и самый популярный румынский текст последних лет пяти — автобиографическую драму Николетты Есиненку “Fuck You Eu.ro.pa”, выдержавшую какое-то рекордное число постановок. Яростный моноспектакль, в котором главная героиня изливается желчью в адрес почившего СССР, одновременно ностальгически вспоминая пионерские галстучки. Это то же поколение, что и Ерну: рожденные в конце 1970-х, посвященные в пионеры, но не заставшие комсомол. В ностальгической дымке страна, о который пишут молодые авторы, кажется немного придуманной, никогда не существовавшей. В этом, наверное, и смысл — задним числом задать координаты “самого большого утопического проекта современности”.
-
6 June, 2008
Comments Off on KOMERSANT / «Weekend» № 3(49) от 01.02.2008 ЛИЗА БИРГЕР – М.: Ad Marginem, 2008
Boris Buracinschi
VÕTA TRÜKIS JA PEA ARU: Moldaavia literaat Boris Buracinschi räägib Vasile Ernu raamatust, millest on kujunenud Ida-Euroopa uus menuteos ning selgitab, miks on taolisesse kirjandusse vaja ettevaatusega suhtuda.
On mul selline tuttav, Vasile Ernu. Tutvusin temaga 1988. aasta maikuus. Olin juba ülikooli lõpetanud, sõjaväes teeninud, aga tema käis veel koolis. Nii et olin tema jaoks nagu vanem seltsimees.
VESTLUSED KÖÖGIS
Sel ajal huvitus Vasile usulisest kirjandusest ja käitus natuke mungalikult. See torkas silma eriti meie revolutsioonilise lõbutsemise taustal. Seejärel astus ta ülikooli, filosoofiat õppima.
Viimasest kohtumisest temaga juba kunagi kirjutasin “KesKus’is”. Mäletan, kuidas istusime kõrvetavalt külma veega mägioja kaldal, jõime õlut ja kõnelesime filosoofiast. Vasile ütles siis, et metafüüsikat pole olemas. Mina hakkasin vastu, siis pole ka füüsikat ju olemas. Tema vastas laisalt, et jah, polegi. Osutasin klaasikesele kange Transilvaania puskariga ja pärisin: seda pole kah olemas? Aga joo see ära, soovitas noor filosoof kavalalt, siis näed.
Pärast seda kohtumist andis Vasile Ernu Rumeenias välja raamatu pealkirjaga “Născut în URSS” (“Sündinud NSVL-s”), pika essee nõukogude igapäevaelust. Teate isegi, vestlused köögis, poliitilised anekdoodid, Marlboro suitsud, brändi “Belõi Aist” ja unistus seemisnahksest jopest.
KAHEKOPIKANE ELU
Mulle tundus, et raamatul on vene juured. Nii vormilt – palju sarnaneb kompilatsioonile kuulsatest Vene autoritest alates Ilfist ja Petrovist ning lõpetades Venedikt Jerofejeviga. Samuti sisult – tundub, et autor on alateadlikult valinud reaalsuse seletamiseks enesealanduse. Aga enesealandus on vägagi venelik joon.
Raamatust sai Ida-Euroopa mastaabis tõeline bestseller. Sai mitu auhinda, sealhulgas Rumeenia kirjanike liidu auhinna debüüdi eest. Ent möödunud aastal tõlgiti see vene keelde ja anti välja tõsises Moskva kirjastuses “Ad Marginem”, mis omakorda tähendab palju.
Kirjutasin tookord seltsimehele, et jah, Nõukogude Liidus oli eraelu võimalik, kuid see oli kahekopikane elu. Umbes nagu ütles Aleksandr Pjatigorski: Nõukogude Liit oli impeerium, kuid sitane impeerium.
NAABRINAISE LUGU
Ning peale selle, kui olin raamatu läbi lugenud, tuli mulle meelde, mis juhtus minu naabrinaise Zoega.
Vanaisa ja vanaema elasid tüüpilisel Chişinău õuel tillukeste jõukate majade ja lopsaka rohelusega, kus kasvasid ka virsiku-, aprikoosi- ja kirsipuud. Igal pool vohas peale selle viinamari, millest sai väga head mahla, aga vein tuli raske, labase maitsega.
Kõik elanikud olid kohalikud, erandiks vaid üks nõukogude pere, mille pereema ei sallitud ja kutsuti “madam Izvinjajus’”. See oli kirbe segu juudi, rumeenia ja vene elementidest, kuhu segunes kerget poola ja tatari hõngu.
Värava kõrval elaski seesama Zoe. Minu, kümneaastase lapse jaoks oli ta elatanud naisterahvas, ehkki nüüd saan aru, et ta pidi veidi üle neljakümne olema, nagu mina praegu. Ta värvis juukseid heledaks, teistesse hügieeninõuetesse suhtus sundimatult. Tema korteri lahtisest uksest kandus alati uriini ja kopituse haisu.
Zoel oli napp raamatukogu vanadest kergema suunitlusega raamatutest, kus kõige sagedasemad sõnad olid hacienda, gaucho ja señora. Ta andis neid minu vanaemale lugeda, ning neist levis samasugust provintsliku rääma lehka.
Peale selle oli Zoel koer, hirmuäratava välimusega bokser, kes oli heameelega endale võtnud kohustuse kutsumata külalised õuelt eemal hoida. Selle eest pälvis tema perenaine naabrite lugupidamise.
Zoe oli üksildane naisterahvas. Ainult vahetevahel käis tal külas vennapoeg, konservatooriumi õpilane. Siis kostis akendest viiuliharjutusi.
Ükskord kõnetas kojamees – muide samuti Vasile – vennapoega ja heitis talle ette: mis sa kogu aeg kääksutad, mis muusik sa selline oled. Selle peale mängis vennapoeg talle lõbusa rahvaliku loo. Kunsti säärase võidutsemise ees võttis purjus kojamees mütsi maha.
Tuleb öelda, et Zoe oli veidike “kiiksuga”. Mitte et ebanormaalne, aga lihtsalt naine, kellele teatavad fantaasiad võõrad pole. Mäletan tema juttu: kõnnin mööda tänavat, aga vastu tuleb kindral Bradulov (tol ajal oli ta Moldaavia NSV siseminister). Peale selle rääkis Zoe uhkusega oma tutvusest Leonid Breþneviga, kes viiekümnendate aastate alguses oli kohaliku kompartei esimene sekretär.
ARVETEKLAARIMINE KAHTLASE ELEMENDIGA
Naabrid suhtusid tema juttudesse kergelt, kuid jätkasid Zoest lugu pidamist. Niimoodi kestis see 1974. aasta sügiseni. Sel aastal tähistati Moldaavia nõukogude vabariigi rajamise aastapäeva. Räägiti, et suur nõukogude juht Leonid Breþnev ise tuleb külla. Linnas ehitati uusi tarasid, asfalteeriti uulitsaid ja klaariti arveid kahtlase elemendiga.
Ühel õhtul sõitis meie õuele miilitsaauto. Lõunas lähevad inimesed tavapäraselt vara, keegi nagu ei pannud midagi tähele. Alles hommikul nägime, et Zoe korteri uks on kinni pitseeritud, ent perenaine ja tema koer olid igaveseks kadunud.
Ükski naaber ei osanud öelda, mis siis ikkagi juhtus, kuid minu vanaema arvas, et ta saadeti hullumajja.
METAFÜÜSIKA KADUMISEST
Toona suhtusin sellesse väga rahulikult. Alles kui suureks kasvasin, sain aru, kui jube see kõik oli – inimene ja tema koer kaovad ilma kohtu ja uurimiseta ning kõik ümberringi peavad seda iseenesestmõistetavaks. Ja ei olnud ju Stalini aeg, mitte 1941. ja 1948. aasta küüditamised, vaid hoopis heasüdamlikud, nagu veel öeldi, taimetoidulised seitsmekümnendad aastad.
Sellest ma räägingi Vasilele, kui temaga järgmine kord kohtun.
P.S. Muide, Vasile Ernu kõneles tõepoolest midagi metafüüsika kadumisest. Aga minu küsimusele füüsika kadumisest vastas midagi arusaamatut. Aga nalja viinapitsiga mõtlesin ise välja, et lugu oleks huvitavam, nagu öeldakse – puändiga. Nii et otsustage ise, kuhu intellektuaalsed mängud meid viia võivad.
-
6 May, 2008
Comments Off on Rumeenia bestseller ja kadunud inimesed – Keskus/ Tallin/ Estonia 5/2008
« go back —
keep looking »
