Vasile Ernu sau ultimul conservator

septembrie 25, 2015 by vicuslusorum – Dan Neumann

Cu ce-şi bat capul, la 2010, doi scriitori din Bucureşti ? de Radu Cosaşu

Prefaţă la CEEA CE NE DESPART E. Epistolarul de la Hanul lui Manuc de Vasile Ernu & Bogdan-Alexandru Stãnescu (Polirom 2010)

Lucrãtor cum sînt, mai mult sau mai puţin acoperit, în slujba acelui Intelligent service al literaturii, recunosc public cã Ernu şi Stãnescu sînt cele mai recente Obiective aflate în atenţia mea. Nu fac un secret – îi urmãresc şi mã ţin dupã dînşii de cînd au început sã se certe în 2006, de ziua naţionalã, la o masã din Hanul lui Manuc, pe o problemã la care, cu o naivitate specificã misiunilor noastre, nu puteam sã nu plec urechea: cine-i cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor? Gogol – cum susţinea Ernu sau Joyce – precum combãtea Stãnescu. O clipã, cu acea luciditate, şi ea inerentã Serviciilor noastre, mi s-au pãrut ca doi copii care se iau de cap pentru Hagi sau Dobrin… Nu greşeam – Stãnescu va recunoaşte într-un târziu cã s-au prins într-un „pariu infantil”. Nu are importanţã – în fond, cum precizeazã Rimbaud, totul începe cu un rîs de copil. Mai grav este cã cei doi au continuat sã se contrazicã timp de doi ani, obligîndu-mã sã le citesc şi sã le decupez scrisorile, inoculîndu-mi un sentiment straniu, dar nu chiar strãin de breasla noastrã: aveam de-a face cu doi posedaţi; nu de diavol, nu de politicã – ar fi fost prea banal – ci de spiritul celor definiţi odatã în douã fraze fulgerãtoare ale lui Dostoevski : „ce fac atunci cînd se adunã tinerii ruşi?” „Discutã problemele mondiale!”. Pe Dîmboviţa, cei doi – deloc inhibaţi de vreo „angoasã a influenţei” – vor discuta problemele mondiale şi anume cele ale literaturii. Nu ca savanţi, ci ca practicieni, deloc atoateştiutori, ci doar orgolioşi, precum îi vedea odatã, la Petersburg, Ahmatova pe Mandelstam şi Pasternak încã tineri: „insuficient de siguri pe sine pentru a fi plicticoşi”.

Ce-i desparte nu-i chiar pentru copii. Ernu e posedat de contextul operei şi evadeazã în teorie, celãlalt e „bolnav” de revelaţia sensului, a textului ca descindere în infernul oricãrei frumuseţi. Pentru Ernu, poezia e o problemã de viaţã şi de moarte, pentru Stãnescu „doar” o contaminare. Febrili, scrupuloşi, oricum ciudaţi „pentru situaţia în care ne gãsim”, vor apela la bibliografii autorizate, la canonul Bloom, la lista Nabokov, cu groaznica retrogradare a lui Dostoevski printre mediocri, le vor accepta o clipã, le vor refuza dupã aceea, se vor enerva, se vor suspecta ca „imbecili”, îl vor ironiza pe Nabokov ca miştocar savuros în cazul Dosto, de la Nabokov vor trece la Bulgakov (de ce l-a ignorat), apoi de la Bulgakov la Grossmnan şi Platonov, de la amîndoi la criticul literar I.V.Stalin şi de aici mai departe, ajung la Philip Roth, Orwell, Mandelstam – toate acestea pentru ce? Nu pentru triumful lui Gogol asupra lui Joyce sau invers, cu atît mai puţin al lui Ernu asupra lui Stãnescu. Ca în toate poveştile bune, nu vom cunoaşte sfîrşitul acestui „pariu infantil”. Ca în toate poveştile bune va exista însã un „deodatã” cînd „inima începe sã batã cu putere” (i-am investigat pe cei mai mari dintre cei mari – niciunul nu ocoleşte acest moment cardiac). Deodatã – fãrã multã analizã psihologicã sau teoreticã – joycianul cade rãpus şi sedus de Hagi Murad al lui Tolstoi faţã de care „cu o imbecilitate extremã îmi declarasem dispreţul şi indiferenţa…” Deodatã, gogolianul recunoaşte cã se apropie „periculos” de Tolstoi şi cã are tot mai multe semne de întrebare la teoriile lui Nabokov. Amîndoi vor reciti şi re-cita Moartea lui Ivan Ilici şi Jucãtorul, Dublul împreunã cu Dublinul lui Joyce, descoperind nu numai Omul din subteranã, dar chiar subteranele acestui castel care e literatura „mare sau micã” (ea nu are adjective), cu tot ce duce de la Cehov cel fãrã de roman la Orwell cel fãrã de iluzii, de la Moscova cea fericitã la Baden- -Badenul înrãitului Feodor spre o magicã Americã de Sud unde nu vor ajunge. Ce li s-a întîmplat posedaţilor noştri? Ce i-a contaminat ? Cum de s-au împãcat întru Tolstoi şi Nabokov? Nu vreau s-o deconspir. Noi, lucrãtorii din Intelligent service-ul literaturii, nu obişnuim sã ucidem poveştile prin prefeţe. Las cititorul sã o afle din ultimele scrisori ale lui Ernu. Sã spun doar cã li s-a întîmplat un dostoevskianism, mai pe scurt, dar nu mai simplu : o cãinţã. De cîte ori înregistrez azi o cãinţã, îmi cam pierd uzul raţiunii. Este ceea ce mã face sã îi ţin mai departe, sub observaţie, lucrînd la raportul meu intitulat: „Cu ce-şi bat capul, la 2010, doi scriitori din Bucureşti”, sfidînd ultima întrebare, aceea a lui Stãnescu, prea sfîşietoare pentru a nu fi şi inutilã: „pe cine mai intereseazã doi oameni care vorbesc despre literaturã, vise, obsesii peronale, totul pornind de la un pariu infantil?”. Din cîte informaţii deţin, mai sîntem cîţiva.

 

”Sectanții” de Jovi Ene

de Jovi Ene  / 29 septembrie 2015 / pe Filme & Carti 

Moto: ”Doar rostirea cuvântului ”sectant” trezea în rândul oamenilor un amestec de teamă, dispreț și ură. Totul mergea cam pe aceeași linie a discursului antisemit în varianta lui soft, dar care oricând se poate transforma într-o forță violentă reală.”

Sectanții – cum sunt numiți ei în Basarabia, pocăiții – cum sunt ei numiți deseori în România, reprezintă o categorie religioasă eterogenă, dar care este privită cam cu aceleași sentimente de către majoritatea populației, ortodoxe: cu distanțare, cu dispreț, cu dezgust, cu ură chiar. De altfel, un mini-sondaj am făcut și eu în rândul prietenilor mei în timp ce citeam această carte: numai la pronunțarea cuvântului ”sectant”, ei m-au privit cu reticență, deși cunoșteau afinitățile mele cu religia sau mai degrabă lipsa lor. Nu știu de unde vin toate acestea, poate din cauza îndoctrinării religioase, poate din zvonurile (unele adevărate, altele nu) cu privire la unele astfel de secte, care practică orgia sexuală (cum ar fi cazul celei a lui Gregorian Bivolaru) sau care obișnuiesc să plictisească oamenii, încercând să îi convertească door-to-door, așa cum fac Martorii lui Iehova.

Nu așa ar trebui să facem, iar cartea lui Vasile Ernu este un bun exemplu despre cum ar trebui să pornim în relațiile noastre cu ”pocăiții”, despre cum ar trebui să privim o comunitate de sectanți, aceasta nefiind nimic altceva decât o comunitate ce crede cu toate puterile în Dumnezeu, foarte bine organizată și cu cunoștințe religioase care le depășesc pe cele ale altor (mai toate) comunități.

Nu voi face o recenzie a acestui prim volum al Micii trilogii a marginalului, la mai bine de trei luni de când am terminat, rezumându-mă să punctez câteva considerații personale asupra acestui volum, în speranța că acestea vă vor atrage în a căuta, a citi și a discuta despre ”Sectanții”. Sunt, așadar, câteva lucruri care impresionează și interesează, câteva dintre ele fiind atinse de Vasile Ernu și în interviul pe care l-am publicat aici. Să le luăm pe rând:

–Este Vasile Ernu ”fiul risipitor” al comunității? Ei bine, prima impresie, dată chiar și de către situarea acestui volum în colecția Ego-grafii a editurii Polirom, este că Vasile Ernu își povestește propria copilărie și adolescență, împrumutând propriile trăiri pentru a construi mai bine istoria unei comunități. Referirile personale sunt la fiecare pagină, iar faptul că nu îl cunoșteam atât de bine pe autor mă îndemna să trec toate evenimentele ca fiind personale, plecând de la istoria tumultoasă a unei familii până la răzvrătirea tânărului, fiu risipitor, care pleacă din comunitate pentru a-și făuri un alt viitor, dar pe care nu o părăsește cu adevărat niciodată:

”Cel care trebuia să țină acest speech eram eu, ”oaia neagră” a familiei și a întregii comunități, pe care o părăsisem de multă vreme, dar în care eram primit de fiecare dată ca un ”fiu risipitor”, cu multă dragoste, căldură și un deosebit respect, ceea ce mă făcea să mă simt foarte stânjenit. Mă cuprindea o jenă teribilă.”

Treptat însă, mi-am dat seama că Vasile Ernu a încercat altceva, a realizat o adevărată (și reușită) cercetare antropologică asupra unei comunități destul de închise, punându-se el însuși în postura de narator-observator. Chiar dacă pare personală, mărturia sa este doar o formă de realizare artistică, pentru că nu vom afla niciodată cât de mult este din Vasile Ernu în narator și cât de mult este ficționalizat personajul, nu pentru a fi mai puțin veridic, ci pentru a produce cititorului sentimentul că avem de-a face cu o relatare din interior, cu privire la o comunitate religioasă marginală, cu propriile reguli și tradiții, cu un sistem foarte bine pus la punct de organizare și funcționare. Tocmai pentru a sistematiza o mare parte din informații în mai puțin de 400 de pagini a fost nevoie de o transfigurare a ”personajului” Vasile Ernu (nenumit în carte) în narator-observator.

–Cum este privită religia majoritară ortodoxă de către marginali și cum sunt priviți pocăiții de către majoritari? ”Sectanții” începe cu câteva precizări, de fapt cu câteva definiții, binevenite pentru cei nefamiliarizați cu termenii religioși din Basarabia (Bugeac). Printre acestea, reiau aici pe cea cu privire la Pravoslavnici: ”nume generic pentru creștinii ortodocși. Biserica Pravoslavnică este Biserica Ortodoxă.” Aceștia sunt adversarii comunității de sectanți, Biserica Pravoslavnică fiind una dintre cele trei fațete ale puterii, alături de puterea politică și de lume în general. Cu amestecuri interesante de idei desprinse din iudaism și creștinism, la rândul lor un grup desprins de-a lungul secolelor din religiile majoritare, comunitatea privește pe majoritari, prin alternanță, la fel de rău: ca niște religioși fără substanță, ca niște închinători la idoli; prin urmare, în ochii pocăiților, majoritarii sunt niște sectanți și pe undeva este normal să se gândească așa, fiecare consideră că propria religie e mai bună.

Aici am găsit opiniile cele mai nuanțate despre religia ortodoxă și adepții săi, opinii cu care am fost de acord (le-am și publicat pe pagina mea de Facebook la momentul lecturii cărți, iar discuțiile au fost interesante). Ortodoxismul este o religie care pare pe moarte, în primul rând din pricina faptului că creștinii ortodocși nu mai sunt deloc participativi, s-au îndepărtat de religie și o întrețin doar simbolic, pe baza unor tradiții și rutine periodice a căror însemnătate au pierdut-o de mult. De altfel, naratorul din Sectanții pune deseori accentul pe această formă de religiozitate inconștientă din România sau din Basarabia, chiar din Rusia, dar practicată pe scară largă. Cum este posibil ca un ortodox să nu citească nici măcar Biblia, cum este posibil ca să ții postul sau sărbătorile fără să conștientizezi care este scopul și de unde provin aceste tradiții religioase, în ce cred oamenii dacă nu știu nimic în afară de Tatăl nostru? Ca să nu mai vorbim despre neparticiparea la slujbele religioase sau lipsa de implicare a Bisericii în asigurarea unei culturi minime ortodoxe pentru toți membrii ei:

”Ca evreu care și-a petrecut ani buni din viață citind din cărțile sfinte, știa că pentru a găsi un pravoslavnic bun cunoscător al Bibliei trebuia fie să mergi în centrele teologice de elită, fie pe la mănăstiri, unde textele se amestecau destul de straniu cu tot soiul de legende și povești mistice greu de înțeles pentru un evreu. În rest, a găsi un pravoslavnic cunoscător al textelor sacre era o minune.” (pag. 62)

”De ce ortodoxia românească nu a lăsat urme adânci în sufletele foștilor enoriași? Azi am o singură explicație: lipsa aproape totală de educație religioasă în rândul ortodocșilor. Vă pot spune cu multă siguranță că într-un an de educație în cea mai banală grupare ”pocăită” se învață mai multă religie decât în 20 de ani în comunitatea ortodoxă. În familia ”pocăită”, educația religioasă e permanentă, zi de zi, în toate acțiunile cotidiene. Această educație e o prezentă aproape obsedantă. În familiile ortodoxe ea lipsește cu desăvârșire și e înlocuită de niște ritualuri pe care nimeni nu le pricepe. Biserica, la rândul ei, nu face mai nimic pentru a-și educa enoriașii. Firește că există și excepții, însă sunt destul de rare.” (pag. 190)

Afirmații corecte, cu care nu pot să fiu decât de acord. În schimb, concepția majorității cu privire la sectanți nu se bazează prea mult pe dezacordurile de ordin religios, poate cu excepția experților religioși ortodocși, care ar trebui să cunoască toate religiile lumii, tocmai pentru a avea argumente atunci când s-ar ivi discuții pe această temă. Credincioșii nu cunosc însă aspectele religioase și duc discuția cu privire la marginali spre importanța și integrarea lor în societate, pe de o parte (dacă vorbim de o latura intelectuală a discuției) sau, pe de altă parte, iau în derâdere obiceiurile lor (cum ar fi obiceiurile de nuntă, de a nu folosi tehnologia, de a nu munci sub niciun chip în zilele de sărbătoare, de a nu consuma alcool etc.), fără să se gândească prea mult că toate acestea sunt făcute cu înțelepciune, cu un spirit organizatoric rar și pe baza unor reguli bine stabilite. De aceea, într-o confruntare religioasă care nu există, un spirit liber și viu nu ar mai fi neapărat de partea majorității, ci, după ascultarea argumentelor lui Vasile Ernu, ar lua apărarea sectanților, fără discuție.

Desigur, sunt mult mai multe de povestit, despre obiceiurile sectanților, despre memoria oamenilor sau despre imaginea lor cu privire la diferitele forme de putere, indiferent că vorbim despre puterea politică (cum s-au simțit în timpul conducerii românești a Basarabiei, în perioada comunistă și cum mai rezistă comunitățile religioase în capitalism), despre diferitele forme de supraviețuire în timpul represiunii sau a foametei. Dar pe acestea vi le las să le descoperiți, iar eu nu pot spune decât că ”Sectanții” este o carte completă, acea carte care îți rămâne mult timp în minte după ce ai închis-o și care descrie subiecte interesante, despre care ai în fiecare zi tendința să deschizi o discuție cu cei apropiați.

Curajul de a fi marginal

 

Iulia Haşdeu citind Sectanţii

August 2015

Draga Vasile,

Iata in cateva cuvinte notele mele de lectura pe care, nu numai ca ti le-am promis, dar am simtit inca de la inceputul lecturii nevoia sa ti le impartasesc.

Cred, ca spre deosebire de celelalte carti, ti-a fost extrem de greu sa scrii SECTANTII, fiindca e despre copilarie si despre radacini, ceea ce la varsta noastra middle age e ca un act al   tributului fata de cei ce-au fost dar si fata de cei ce-or sa vina… e mare lucru in actul de a pune asemenea profunzimi ale sufletului pe hartie, asa ca iarta-ma daca analiza mea pare seaca sau rece.

Sa-ti spun dintru inceput si in mod ferm un lucru important : cartea mi-a placut foarte mult. De la un cap la altul mi-a dat o stare de frenezie emotionala si in acelasi timp  m-a facut curioasa, trimitandu-ma la informatii de dictionar si alte exegeze, la discutii cu mama mea despre satul ei din Moldova si practicile religioase de  acolo. Imi place si stiul tau direct, felul in care – aidoma personajelor din carte- spui Povestea.

Asadar cel mai mult i-am apreciat dimensiunea autobiografica de experienta traita, de marturie confruntata cu alte surse. Cred ca e chiar foarte potrivit sa apara in Ego-grafii. Tot aici trebuie sa spun ca mi se pare absolut excelenta –  si te felicit pentru acest artificiu narativ- ideea de carte fondatoare personala (cu capitole biblice) –asumarea ta de  eretic dar si misionar al unei cauze, ca un profet/apostol care scrie la randul lui o Thorah/Evanghelie. Daca miza ei principala este  sa-ti achiti datoria morala fata de ai tai prin aceasta transmitere mai departe a unui adevar obiectivat dar si subiectivat – da, cartea isi atinge scopul.

Textul tau mai reuseste  ceva dupa parerea mea,  si anume  o antropologie politica a religiosului, in sens de pertinenta a comparatiei : sectantii apar ca asemanatori social si cultural altor grupuri marginale  care rezista in fata puterii hegemonice a statului si a unei societati dominante, e forta Gemeinschaft impotriva Gesselschaft : insisti asupra faptului ca  – banditii, mafiotii, sectantii (ca si primii crestini) au in comun acest raport de paria cu puterea. Am scris la pag 253 : ‘superba interpretare anarho-libertariana a crstinismului’ si mai jos : ‘foarte inspirat : ‘Isus un sindicalist al pescarilor’. In anii ’60-70, antropologi foarte interesanti precum Claude Meillassoux sau Pierre Clastres erau intens preocupati de asemenea paralele. Si bine faceau. Cred ca in grupurile autogerate de astazi (comunitati autarhice, squaturi, intelectuali de stanga precum Criticatac) ar fi extrem de util sa se citeasca nu numai din Marx ci si din ‘Societatea contra statului’ de P. Clastres, care nu e doar despre indienii Guayaki din Amazonia, ci poate fi si despre noi daca vrem sa invatam ceva de la Guayaki precum Lenin voia sa invete de la staroveri.

Dar sa revin, alt element foarte antropologic e ideea ca ritualul – adica ritmicitatea, disciplina, monotonia – face comunitatea (ai ales ca un antropolog clasic inmormantarea, cantecul drept ilustrare prin excelenta a acestei idei,  incercand sa sugerezi ca in ritual e incapsulata toata diferenta, frontiera, distinctia fata de ceilalti). Dar consider ca exagerezi cu acest accent pe rit-ritual pentru ca orice comunitate are rupturile ei, o distanta intre practici si valori, intre ce spun oamenii si ce fac ei, intre reprezentari si idealuri (despre cine suntem noi) si existenta concreta ‘hic et nunc’ (a lui cum suntem noi de fapt) , distanta intre ceremonial pe de-o parte si banal, zilnic pe de alta parte. De altfel chiar tu aderi la necesitatea acestei distinctii prin exemplul acelui unchi bautor dar foarte devotat atat comunitatii cat si credintei, care in retur e cand acceptat, cand respins.

Paginile despre fizgarmonie sunt de etnografie adevarata, un simplu obiect retraieste si capata sens social, simbolic, personal, identitar. As fi vrut ca asemenea intrari prin concret in sensuri mai largi sa fie mai consistente. De multe ori tu preferi insa generalizari argumentative in defavoarea descrierilor.

Daca antropologic, ai niste intuitii excelente, etnologic sau sociologic e insa frustrant sa nu aflam deloc pe parcursul cartii nici numarul, nici aria-zona pe care o cuprind aceste comunitati de ‘pocaiti’ – vorbesti despre orasul tau, dar nu stim niciodata daca e Ismail, Bolgrad sau alta localitate, nici despre continutul de schimburi in retele cu alte comunitati dar si religii, secte, etc.

Nu aflam prea multe nici despre raporturile ierarhice si roluri, pe varsta, gen sau alte criterii.  De  exemplu, desi spui ca rolurile de gen sunt foarte importante, femeile sunt magnifice prin absenta – ne intrebam de exemplu cum a trait, cum a negociat o noua apartenenta comunitara strabunica evreica – care foarte frumoasa (sic !) dispare in decor inca de la inceput. Capitolul despre femei si scoala care vorbeste despre rolul esential al femeilor nu face decat sa accentueze absenta lor de fond (ramane declaratia care se vrea compensatoare). Cine sunt concret acel ‘noi’ care canta, dezbat, afirma intelepciuni? Care e partea femeilor, barbatilor? De la ce varsta se poate intra in discutii? (din cate am citit despre comunitatile penticostale rome sau gitane practica religioasa neo-evanghelica pare sa fie un loc de emancipare pentru femei; e si cazul ‘sextantilor’ despre care scrii?)  Tot in registrul asta aflam destul de mult despre prescriptiile alimentare si despre gestiunea muncii si a timpului liber dar nimic despre casatorii (endogame sau nu?) si sexualitate – uniuni  cruciale pentru legaturile sociale in orice grup etnic (bineinteles in sens larg al cuvantului) care se preocupa de omogenitate si distanta fata de societatea inconjuratoare.

Vazand ca si fotografiile sunt nedatate si nespecificate, probabil amestecand imagini de arhiva cu cele din albume de familie, imi spun ca de fapt amestecul  intre istorie, mit si autobiografie toate cu lacunele si zonele lor de umbra, e o alegere cumva deliberata impusa din  de discretie si respect pentru ai tai. Din perspectiva acestui amestec care e de luat ca atare, cartea ta mi-a adus aminte de Dictionar Khazar de Milorad Pavic (mi se pare ca s-a tradus in romaneste). Si atunci critica mea care se raporteaza la carte ca la o monografie isi cam pierde rostul…

In fine, un ultim element : am asteptat tot timpul fara sa capat satisfactie sa aflu ce ai spus la inmormantarea  tatalui tau, ar fi fost lucrul care ar fi lamurit de ce si cum de ai iesit din comunitate si cum te-au reprimit ei dupa atata vreme, simbolic, ritual. Fiindca termind cartea ne intrebam, ce spun si cred Sectantiii despre ce spui tu despre ei…

Insa ca orice carte buna, SECTANTII te provoaca  sa-ti imaginezi (si) ce nu a reusit sau nu a vrut ea sa spuna.

Cu prietenie

Iulia Haşdeu

Am citit bestseller-urile verii, ca să nu le mai citești tu

Sectanţii / Petru Negură

Petru Negură / Platzforma.md

În Mică trilogie a marginalilor. Sectanţii, Polirom, 2015, Vasile Ernu ni se înfăţişează ca un autor matur, un narator afirmat, fără să piardă însă o legătură de sînge cu prima sa carte, Născut în URSS. Ca şi în cartea sa de debut, Ernu cultivă un soi de nostalgie, pe care Svetlana Boym ar numi-o melancolică (nu una restitutivă), pe care autorul o mărturiseşte printre rînduri faţă de nişte vremuri în care Basarabia (dar şi alte ţinuturi din regiune) constituia un amestec colorat de limbi, culturi şi confesiuni şi în care teritorii întregi erau locuite de aşa-zişi „marginali”, în fapt comunităţi etnice, lingvistice şi/sau religioase acomodate mai degrabă decît integrate la un sistem dominant, el însuşi pe cale de a se clădi în nişte vremuri de neostoită schimbare (i.e. modernizare). Sectanţii este, în fapt, o istorie alternativă a Basarabiei, povestită – în răspăr faţă de discursul dominant – din gura unui „marginal”, aici un sectant. Numai că este o istorie care nu se doreşte canonică, de manual, ci una care se satisface a rămîne „marginală”, cu condiţia de a nu-şi pierde autenticitatea. Autorul – şi în urma sa, cititorul – nu se lasă copleşit de această nostalgie, ci o foloseşte cu metodă, ca pe o lentilă în care lucrurile şi evenimentele prind contur şi culoare, acolo unde, altminteri, te poate orbi prin adevărul lor peremptoriu sau să te întunece prin negreaţa unei istorii în care deportările de masă şi purificările etnice au mers alături cu mostrele cele mai autentice de omenie şi solidaritate. Ca şi în opera sa de debut, Ernu ne povesteşte o istorie, cu ironie (în sensul primar, de întrebare – maieutică, de o asumată ignoranţă) şi totodată cu un tip de defamiliarizare (ostranenie) – inclusiv şi faţă de propria condiţie de „marginal” – care face şi din această carte un demers reflexiv sănătos şi o operă autentică.

“Sectanţii„ – Mihail Vakulovski

Mihail Vakulovski – Steaua / nr. 7-8 (801-802) * iulie-august 2015

 „Dacã vreţi totuşi sã înţelegeţi cu adevãrat sensul evenimentelor dintr-o perioadã istoricã, cercetaţi grupurile marginale”

În fiecare carte a sa, Vasile Ernu abordeazã teme originale, interesante şi curajoase. Nici noul lui volum, „Sectanþii” (Polirom, 2015), nu face notã discordantã. E o carte la fel de bine scrisã precum precedentele şi e la fel de interesantã şi utilã. Aceastã carte poate fi consideratã un fel de istorie a sectei din care a fãcut parte autorul (sectã care rãmîne secretã pînã la sfîrşitul poveştii, de altfel – „secta mea”), istoria unui loc, a unei zone, dar şi o biografie a familiei Ernu, naratorul începînd povestea dinainte ca strãbunicul sãu (Culachi) s-o întîlneascã pe strãbunica autorului (Katrina). E vorba de o sectã din zona Bugeacului cu o istorie de mai mult de o sutã de ani, care a trecut inclusiv prin stalinism, comunism, fascism, legionarism, marea foamete de dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, dar nu doar cã a rezistat, ci a devenit mai puternicã, spune Ernu.

Deşi oamenii au locuit în acelaşi loc, ei au fost cetãţeni ai mai multor state (cu care s-au luptat în continuu): Rusia (ţaristã), România (Mare), URSS, Republica Moldova şi Ucraina. Situaşie ilustratã perfect de una din nenumãratele povestiri cu tîlc, în care un evreu de la el din localitate emigreazã în Israel şi la biroul de paşapoarte e întrebat unde s-a nãscut. În Imperiul ţarist, rãspunde omul. „- Şcoala? – România Mare. – Muncã? – URSS, profesor de muzicã. – Pensia? Republica Moldova… – Sînteţi umblat prin lume, cetãţene Şalom Isakovici, constatã domnul de la biroul de paşapoarte. – Da de unde? rãspunde abãtut bãtrînul evreu. Nu am pãrãsit cartierul nici mãcar o singurã datã în toatã viaţa mea. Acum am ieşit prima datã din oraş”.

O altã istorie despre marginali, pe care basarabeanul Vasile Ernu îi cunoaşte foarte bine, el însuşi fiind minoritar nu doar în ceea ce priveşte religia: minoritar în ţara în care s-a nãscut (URSS), dar şi în ţara în care locuieşte (România). Dar Ernu ştie cum sã se foloseascã de diferenţe, exploatîndu-le, nu încercînd sã le ascundã. Asta este soluţia idealã, cel puţin în artã, chiar dacã fiecare are dreptul sã ia o atitudine proprie. Cînd era student la Iaşi, vãzînd cã profesorii se uitã de sus la basarabeni, fiind întrebat, retoric (fireşte), de unde e, a zis cã e evreu din Odesa şi… i-a bãgat el în ceaþã. Vasile exact la fel îşi scrie şi cãrţile; alege un unghi de vedere nou, proaspãt şi neaşteptat, şi asta fiindcã ştie sã-şi exploateze perfect ceea ce-l deosebeşte de ceilalþi.

Ca şi volumele lui Vasile Ernu de pînã acum, „Sectanþii” se citeşte cu mare plãcere. Pe lîngã istoria acestei secte, strîns legatã de arborele genealogic al familiei Ernu, în carte descoperim multe personaje fascinante, din familie, din comunitate, din zonã sau, oricum, legate de sectã sau familie. Apropo, „Sectanþii” e dedicatã pãrinþilor scriitorului şi începe cu un moment biografic tragic, dar… aşteptat – moartea tatãlui, anunţatã de mamã. Am admirat mereu cum Vasile Ernu îşi construieşte cãrţile, cum alege sã le înceapã şi sã le încheie. „Sectanþii” începe cu anunţul morþii tatãlui şi se terminã cu anunţul morþii satului moldovenesc. Epilogul e despre întîlnirile de vacanþã cu deadea Saşa, ultimul sectant din generaţia tatãlui sãu, deci despre anunţul morţii unei generaþii de sectanţi. O carte despre intimitate, convingeri şi educaþia religioasã, familialã şi socialã, despre cîte poate îndura omul (pp. 154-155), despre speranţã (155), despre timp şi despre cum trece timpul în afara şi în interiorul graniţelor (156-157). Oricît de serioasã şi cruntã ar fi tema abordatã, Vasile Ernu îi gãseşte o cheiþã care face povestea duioasã. În capitolul despre foamete (scris impecabil, cum altfel?), Ernu exploateazã propria experienţã pentru a ilustra pe viu aceastã temã îngrozitoare. Mamã-sa, de peste 85 de ani, a trecut prin foametea de dupã rãzboi („N-am crezut c-o sã scap”). Cînd vorbesc la telefon, îl întreabã un singur lucru, care l-ar pune în încurcãturã pe fiecare dintre noi. „Cînd mã sunã, îmi pune o singurã întrebare. Ştiţi ce întrebare? Dragul meu, ai ce mînca? Mã uit în jur şi mã ruşinez, sînt jenat. E o întrebare care nu se mai pune. Mîncarea, în ziua de azi, a ajuns într-un cu totul alt tip de discurs. Aruncãm enorm de multã mîncare. Sîntem îmbuibaţi. Nu-l mai vedem pe cel flãmînd. Sîntem ignoranţi în privinţa hranei. Nu avem nici cea mai vagã culturã a foamei, una dintre cele mai profunde culturi ale omului. Sînt jenat cînd mã întreabã asta, dar înţeleg cã, pentru ea, mîncarea este fundamentul bunãstãrii şi ţine de esenþa vieþii. Şi, cînd mã gîndesc cã prin mîncare ea înţelege o bucatã de pîine, mã apucã o ruşine profundã…”… Uite aşa, tot cusînd evenimente istorice de fapte (auto)biografice, Vasile Ernu îşi scrie cartea, aşa cum se ţese un covor moldovenesc. Iar noi, citindul, îl refacem, ca pe un kalaşnikov.

„Sectanþii” face parte dintr-un proiect mai amplu, fiind prima parte a unei trilogii a marginalilor. Deci, VA URMA!

MicroRecenzii

Florin Poenaru pe CriticAtac

Vasile Ernu. Sectanții. Mică trilogie a marginalilor. Polirom. 2015

Noul volum al lui Vasile Ernu reprezintă o continuare, nu o ruptură, cu volumele anterioare ale sale, atât ca stil, cât și ca dimensiune identitară. De această dată aflăm istoria familiei sale lărgite, o familie de sectanți din Bugeac, din a doua jumătate a secolului 19 până la finalul comunismului. Autorul surprinde această istorie din perspectiva câtorva personaje cheie, arătând atât originile sociale și istorice ale formării sectei, cât și vicisitudinile prin care aceasta trece de-a lungul timpului, pe fondul prefacerilor sociale ale secolului 20. Interesul principal al lui Ernu este de a reliefa raportul dintre sectanți și putere – fie puterea politică ca atare, fie cea a majorității, a normalității, în raport cu care sectanții apar drept marginali și diferiți. Volumul este în definitiv anunțat ca prima parte a unei trilogii a marginalilor.

Deși se declară la un moment dat un fiu risipitor al comunității de sectanți, este indubitabil faptul că autorul este complet sedus de modelul sectei, elevând raporturile ce se stabilesc între aceasta și puterea politică la rangul de teorie politică sui generis. Marginalitatea, fuga de confruntarea cu politicul, abandonul spațiului social al normalității, închiderea în comunitate și fidelitatea față de aceasta sunt descrise nu doar drept forme prin care această comunitate a rezistat presiunilor istoriei, ci și modalități de rezistență politică cu caracter universal. Ignorarea puterii, fuga de acțiunea și instituțiile statului, fidelitatea strict doar față de comunitate și cutumele sale sunt ingredientele de bază pe care Ernu le-ar vrea salvate pentru o practică mai amplă.

Fiind prea preocupat să dea glas personajelor sale, autorul nu mai găsește loc și pentru formularea unor rezerve critice la acest model, sau măcar pentru exprimarea propriei experiențe de ruptură cu această comunitate. Astfel, nu devine deloc clar de ce o comunitate mică, ierarhică, rurală și fanatică ar putea face pasul de la acest particularism feroce la universalism emancipator. Mai mult, autorul pare pe alocuri că dă prea mult spațiu personajelor sale, fără o contrapondere corespunzătoare. Cele mai problematice pagini din carte sunt cele în care personajele oferă propria perspectivă asupra comunismului de tip sovietic: o folk theory asupra comunismului și asupra puterii politice în cel mai bun caz. Cum practicile de rezistență ale sectei, precum și simțul practic al acesteia, par derivate din astfel de teorii, devine și mai neclar de ce aceasta prezintă vreun minim caracter emancipator și nu confirmă de fapt intenția sovieticilor de a o desființa, ca fiind reacționară și retrogradă. Toate acestea rămân în aer deoarece autorul nu își asumă decât un rol de cronicar-povestitor-(auto)-memorialist și nu intervine în narațiune cu propria perspectivă.

În carte sunt însă câteva pagini vintage Vasile Ernu. Imaginea Bugeacului de la sfârșitul secolului al 19-lea, dominată de un haloimăs de limbi, etnii, îndeletniciri și credințe religioase – dar și mereu amenințat și afectat de pogromuri – este extrem de evocatoare și este important de reamintit astăzi când această tradiție e complet ocultată. Chișinăul ca centru al unui pogrom ce are ecouri în The New York Times, precum și evoluția sa de-a lungul granițelor și imperiilor recrează o epocă ce astăzi pare ireală. Călătoriile autorului cu tatăl său prin pustă sau mersul la cinematograf cu frații săi aduc aminte de cele mai bune pagini din Născuți în URSS.

Cine citește această carte cu gândul la cărțile anterioare ale lui Vasile o va găsi prea serioasă și prea didactică pe alocuri. Cine o citește strict cu gândul la subiectul cărții -sectanții- va găsi mult prea puțin pentru o discuție aplicată de teologie politică dar mai multă memorialistică și istorie. Vasile Ernu râmâne un trickster.

Puțin din mult. „Sectanții“ lui Vasile Ernu

de Mirel Banica in Revista 22

Sectanții, y compris cei descriși de Vasile Ernu, aleg să părăsească universul contractual al societății. Se disting de „ceilalți“, membrii bisericilor majoritare, prin gradul ridicat de exigență spirituală și comportamentală.

Sectele au presă proastă, în general. Bi­se­ri­cile majoritare nu le acceptă, nu pot fi de acord cu „ereziile“ conținute în mesajul lor sau comportamentul membrilor co­mu­nităților. Raționaliștii și li­ber cugetătorii nu le iubesc prea mult nici ei. Excesele teribile ale anilor 1990 (si­nu­ciderile colective ale Tem­plului Solar din Canada și Elveția, atentatul cu gaz sa­rin al AVM Shinrikyo) sau practici medicale (trans­fu­zia) nu au favorizat nici ele o apropiere cât de cât neu­tră față de problematica lor. Din acest punct de vedere, Sectanții, car­tea inoxidabilului Vasile Ernu (mai de­par­te, V.E.) constituie o ruptură binevenită.

Puțină sociologie a diferenței

După cum aflăm chiar din primele pagini, V.E. spune povestea unei secte fondate de un negustor din Transilvania în regiunea Bugeacului basarabean, la cumpăna dintre secolele XIX și XX. Bugeacul, acest ve­ri­ta­bil melting pot de populații, religii, stiluri de viață. Evenimentul fondator al con­ver­siunii îndepărtatului strămoș, pe lângă con­tactele cu rușii rascolnici și molocani, co­loniști germani și elvețieni cu forme ra­di­cale de protestantism și enigmaticii evrei mesianici, a fost constituit de gestul ex­trem al unei comunități debezpopovți (fără pre­ot), o ramură a mai vechilor rascolnici. Aceasta refuză net un recensământ țarist și aleg nici mai mult, nici mai puțin decât să se îngroape de vii în mormântul săpat chiar de ei. O mică paranteză foarte per­so­na­lă: în perioada în care pregăteam teza de doctorat, frecventam intens presa rel­i­gioasă interbelică. În ea se găseau nu­me­roase astfel de relatări din „necunoscuta“ și excentrica Basarabie, care tocmai se adău­gase României Mari. Astfel de gesturi pro­vocau stupoare, milă, incapacitate to­tală de a înțelege. Plus sentimentul de mul­țu­mire că „noi“, ceilalți, de dincolo de Prut, nu cunoaștem astfel de excese.

Volumul lui V.E. verifică, pas cu pas, toate teoriile din marea literatură sociologică dedicată sectelor, de la Weber și Troelsch până astăzi. În creștinism a existat mereu o tensiune teribilă între două viziuni di­fe­rite ale sfârșitului lumii. Un eschaton di­ferit. O minoritate de fideli a avut mereu sen­timentul că sfârșitul lumii este aproa­pe, iar „purificarea“ trebuie realizată ur­gent, indiferent de mijloace. Majoritatea (ci­tiți „bisericile oficiale“) plasează Ju­de­cata finală la o distanță rezonabilă. Ea în­curajează o atitudine moderată, cultivă cre­dincioși respectuoși; nu-i plac ex­tre­me­le de niciun fel. Mai mult, în cazul Or­to­doxiei, încearcă să compună din mers cu puterea seculară, dând naștere faimoasei „simfonii bizantine“.

Sectanții, y compris cei descriși de V.E., aleg să părăsească universul contractual al societății. Se disting de „ceilalți“, membrii bisericilor majoritare, prin gradul ridicat de exigență spirituală și comportamentală. Dincolo de stigmatul care rezultă astfel (și resentimentele asociate, care lasă urme adânci în viața individuală, când este pă­ră­sit coconul protector al comunității), din­colo de practicile religioase percepute ca „exotice“ de majoritate, ia naștere o te­ri­bilă eficacitate în func­țio­narea sectei. Prin­tr-o uti­li­zare rațională a Timpului, printr-o altfel de etică a muncii și prezenței în lume – sau, mai prozaic, în cazul des­cris de Ernu, abstinență și eliminarea alcoolului, fla­gelul Basarabiei – se ajunge rapid la o logică antre­pre­no­­rială. Sectanții lui V.E. au vrut și au știut să facă bani indiferent de re­gi­mu­rile pe care le-au traversat, cu toate că „nu citiseră nici Weber și nici Marx (sic!)“ – Ernu dixit. Ei se găsesc însă într-o profundă di­le­mă față de acumularea de capital – au­to­rul vor­beș­te de „disprețul profund față de banii adu­nați“. Într-un cadru mai larg, cei plasați în exteriorul sectelor simt o anu­mi­tă „dorință de acumulare“, sen­za­ția ciu­dată că se intră într-un mod de func­­ționare negustoresc, străin religiei. Acest spirit antreprenorial a putut fi pus la lu­cru fără opreliști după căderea comu­nis­mului. V.E. nu ne mai spune cum per­cep acummembrii comunităților acum­u­larea de capital. Dar mi-ar fi făcut plăcere să o aflu. Libertatea „deplină“ are un preț, chiar și spiritual.

Una dintre cele mai interesante di­men­siuni ale cărții este relația cu Ortodoxia (Bi­serica Pravoslavnică, după cum o de­nu­mește V.E.). De fapt, nu dispunem de prea multe priviri din partea „celuilalt“ asupra ei. V.E. scoate în evidență lipsa de edu­ca­ție religioasă, generalizată, iar nivelul de incultură religioasă al „pravoslavnicilor“ îl „îngrozește“. Ierarhia complicată, com­pro­misul ridicat la rang de artă și, mai ales, „flexibilitatea morală“ apare și ea ca fiind  „înspăimântătoare“. Interesante sunt și considerațiile despre diferențele din­tre„ortodocșii români“ și „prav­oslav­nicii ruși“. Primii „plutesc pe suprafață grațios“, în timp ce pravoslavnicii neagă totul, radical și „se aruncă în adâncuri învolburate cum numai ei știu“. Știu să ce? – îmi permit eu să adaug nedumerit.

Puțină istorie a Basarabiei

Firul fragil al conviețuirii cedează atunci când vine vorba de cimitir, locul con­fruntării interconfesionale finale. A vorbi despre moarte, rituri de înmormântare, prac­tici corporale funerare nu este un exer­cițiu prea plăcut, odată ce ieși din sfe­ra specializată a antropologiei. În Orto­do­xie există canoane stricte cu privire la ci­mitir, acest spațiu incert, sacralizat al spai­mei de Dincolo. A șterge totul din condei, după cum face V.E., arătând că „locul sec­tanților“ din cimitirele Basarabiei a fost controlat de „legionari“ mi se pare un exer­cițiu de bungee jumpingmemorial des­tul de imprudent.

Benedict Anderson a legat sentimentul de apartenență națională de existența unor frontiere imaginate, compuse din valori, ritualuri sau practici politice cu ajutorul că­rora națiunile se disting unele de altele. Particularitatea comunității de tip sectă este aceea că se implantează pe un te­ri­toriu național, dar nu împărtășesc valorile acestuia. Au altă „imaginație“, ba chiar contestă legitimitatea – „Leviathanul“ apa­re des citat de V.E. Tocmai această distanță critică dată de neapartenență provoacă nu­meroase reacții de ostilitate. Secta și sec­tanții apar ca o „forță de ruptură“; ea di­namitează consensul implicit la societății, adeziunea la valorile comune devenind „fa­cultativă“. Cred că în descrierea acestei „rupturi“ stau de fapt forța și slăbiciunea cărții lui V.E. Am mai afirmat acest lucru, dar mă văd nevoit să o repet: cunoaștem (pu­țin!) istoria Basarabiei, dar deloc me­moria ei. V.E. cultivă ruptura, se plasează deasupra acestei falii de comunicare și li­vrează, în stilul său, mai multă informație pe care noi nu vrem să o primim sau o tre­ce sub tăcere. Mozaicul etnic și con­fe­sional al Imperiului Țarist a lăsat urme adânci, eliminându-i pe alocuri pe „bunii moldoveni“ ai lui Ștefan cel Mare. Un sen­timent al spațiului infinit și al apartenenței imperiale, greu de înțeles de românii de la București. Pogromul de la Chișinău, con­se­cințele sale dramatice. Antropologia po­li­tică a sectelor, care se pare că l-a inspirat pe Lenin în perioada de cucerire a puterii, via etnograful V.D. Bonci-Burevici.

Dar cea mai evidentă problemă de co­mu­nicare memorială din carte se găsește în referințele la Basarabia interbelică, atunci când aparținea României Mari. Trei ima­gini revin obsesiv. Prima este cea a „jan­darmului român“ și a durității sale ex­ce­sive. A doua este calitatea școlii românești, rămasă în memoria colectivă cu expresia „am făcut patru clase la români“. În fi­ne, ultima și cea mai delicată este cea re­feritoare la „legionarii“ români, cei care le-au pus cele mai mari probleme sec­tan­ților. Personal, întâlnesc aici o mare pro­blemă de interpretare. În perioada statului național legionar, regiunea nu mai apar­ține României. În timpul campaniei din Est a lui Antonescu, iarăși nu poate fi vor­ba de o administrație „legionară“. Am avut încă o dată sentimentul că marele so­ciolog francez M. Halbwachs, părintele so­ciologiei memoriei, a avut sută la sută dreptate: nu ne amintim niciodată sin­guri, ci doar prin „cadru de memorie“ – părinți, bunici, manuale, filme, cărți etc. Iar „cadrele memoriale“în care s-a for­mat V.E., manuale școlare în care ru­mânski = fascistî, s-au dovedit a fi mai pu­ternice decât… decât ce oare, aici nu pot găsi cuvântul potrivit. Cultivarea cu ori­ce preț a diferenței, a „rupturii“ despre ca­re vorbeam mai înainte, se întoarce în acest caz și asupra autorului, și a citi­to­rului.

Puțină viață cotidiană

Comment j’ai vidé la maison de mes pa­rents (Cum am golit de lucruri casa în ca­re au locuit părinții mei – traducere ex­tinsă) a franțuzoaicei Lydia Flem (2004) este unul dintre cele mai tulburătoare stu­dii de psihosociologie care s-au scris vreo­dată. Ce facem cu amintirile copilăriei? Le păstrăm, le oferim, le vindem sau le arun­căm la pubelă. Sau le reciclăm în lite­ra­tu­ră, cum a făcut V.E. La fel ca și în Născut în URSS, se simte fiorul psihanalitic al copilăriei și adolescenței, dificultatea trie­rii. Abacul tatălui, pizgarmonia veche de 120 de ani a familiei (un instrument ciu­dat, nici pian, nici acordeon), vechi caiete cu imnuri religioase. Grafia îngrijită de altădată, dispărută astăzi, în epoca ta­ble­telor. Portretul bucolic al Basarabiei, cu vinul și viile sale, inconfundabilul bal­kanski dîmoc (fum balcanic) al resturilor vegetale arse toamna prin grădini. Rolul esen­țial al femeilor în comunitate, res­pectul arătat bătrânilor și celor nepu­tin­cioși. Ritualurile (nuntă, înmormântare) și instituția vornicelului, cel care dădea tonul și ritmul nunților moldovenești, ce­le care durau două zile și două nopți. Toate sunt prezentate și ele în balkanski dîmoc, contururile sunt estompate, sunt aproape și departe, concomitent. Stilul bo­lovănos, cu fraze scurte și puțin căznite al lui V.E., devine, paradoxal, un avantaj atunci când vine vorba de trecut. Nu însă și derapajele kitsch, de genul „ce este veșnic în lumea aceasta? Nici măcar veșnicia!“, presărate ici-colo prin volum.

Epilog

Ce rămâne după lectura acestui volum in­solit? Sentimentul că Vasile Ernu, in­cla­sabil activist cultural și ideologic, a în­ce­put să fie „îmblânzit“ de trecerea timp­u­lui. Faptul că Basarabia și basarabenii sunt atât de aproape și de departe. Lumea în­chisă și fascinantă a sectelor, cei care se în­căpățânează să fie diferiți de majoritate.

„Noi toți am murit și vom muri fericiți pentru că am trăit și am văzut raiul pe care voi probabil nu-l veți mai avea și nu-l veți înțelege niciodată“, o spune De­dea Sașa, una dintre rudele autorului, exi­lat de bunăvoie la Sulina, la capătul Du­nării și al lumii. Dar care Rai? Al inocenței pierdute a copilăriei? Al „vârstei de aur“ a credinței? Al „gloriosului“ URSS? Eu, unul, nu am înțeles. Poate vom fi mai bi­ne lămuriți în viitoarele două volume ale trilogiei. Mă îndoiesc însă. Și sper din toa­tă inima să mă înșel.

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Cartea celei mai libere epoci din istorie
• Interviu cu scriitorul Vasile Ernu, realizat de Dumitru Crudu
• Autorul lunii mai la Libris
• Lecțiile trecutului: de la generația de sacrificiu la generația canibală
• VASILE ERNU: „Teza mea e simplă: noi nu ne mai cunoaștem țara în care trăim“
• Cronica româno-română a insuportabililor ani ’90
• Unii citesc atent – Emilia Chebac
• Vasile Ernu, autorul lunii mai: „În viaţă am înţeles târziu: oamenii buni sunt mai importanţi decât oamenii inteligenţi.”
• De la cititori #readingfunclub
• O prodigioasă cronică a istoriei noastre recente

Cautare