Moscova – Bucureşti
Moscova – Bucureşti
Jurnalul vremurilor de inflaţie
(text aparut in Noua literatura unde voi tine o rubrica pe aceasta tema… inainte de a citi textul recomand Nochnie snaiperi – Katastraficheski)
Să fi fost iarnă, să fi fost vară? Dar nu cred că acest lucru vă interesează. Ştiu că era cald în compartiment, dar nu ştiu daca era de la soarele dogorîtor de vară, de la sistemul de încălzire folosit iarna, de la ceai sau mai ştiu eu ce licori care se folosesc din abundenţă pe rutele interminabile ale unei ţări în care distanţele se măsoară în timp. Da, însă îmi aduc bine aminte că nici un geam nu se deschidea şi că, indiferent dacă mă duc sau mă întorc, voi coborî peste două zile.
Trenul cu „perdeluţe” se urni din loc. Lumea începu să se foiască încolo şi încoace pe holul cu covoraş persan roşu iar, în câteva minute sunetul atît de specific spaţiului rusesc al linguriţei amestecînd zahărul în ceaşca de ceai începu să se audă din toate compartimentele. Cum ruşii sînt mari băutori de ceai, acest sunet se aude în toate bucătăriile şi cafenelele ţării. Cel mai mare şoc pe care l-am avut legat de acest procedeu a fost prima mea întâlnire cu un grup de englezi, şi ei mari băutori de ceai, dar care reuşeau să nu scoată nici un sunet folosind aceleaşi tehnici.
Plecam totuşi, căci mergeam să mă văd cu cel pe care eu îl numesc Marele Instigator. Cine este acesta? El este născut în Moscova într-o familie de ţărani mutate în capitala tânărului stat sovietic în anii `20 ai secolului trecut. A fost din tinereţe un socialist convins, a intrat la facultatea de filosofie, iar la sfârşitul anilor `30 a creat o mică organizaţie teroristă care avea ca scop lichidarea lui Stalin. Este deconspirat şi condamnat la moarte. Din fericire pentru el în acea perioadă începe al II-lea război pentru apărarea Patriei şi este trimis în prima linie. Mai tîrziu, cînd deja devenise un nume de referinţă în toată lumea, îi plăcea să spună că „Marile catastrofe din viaţa mea m-au salvat!”. În anii `60 este unul din cei mai cunoscuţi intelectuali din spaţiul sovietic, este expulzat din ţară pentru opiniile incomode, iar odată ajuns în Occident unde este aşteptat ca un mare disident, devine un personaj controversat din cauza atitudinii critice şi faţă de această lume. De aceea eu l-am numit Instigatorul. Toate cărţile şi opiniile lui sînt surprinzătoare, imprevizibile, incomode şi te pun pe gînduri.
Am ţinut foarte mult să-l cunosc şi am reuşit acest lucru destul de tîrziu. Am corespondat cîţiva ani buni, iar acum merg cu trenul cu „perdeluţe” să mă întîlnesc cu el. S-a întors în ţară, nu duce o viaţă uşoară în aceşti ani nebuni de tranziţe, în aceşti ani de mare inflaţie economică, politică şi mai ales culturală, însă a rămas acelaşi Mare Instigator. Desfac pachetul cu scrisorile primite de la el şi le pun în ordine pentru o eventuală publicare a lor şi dau peste una de care uitasem şi care făcea parte din seria „Emigrantul sovietic/comunist în Occident”.
„ Dragă…
O să continui povestea aventurii mele în Occident. Vreau să-ţi spun că pentru omul sovietic şi în general cel educat în spaţiul comunist, a trăi în Occident nu e deloc uşor, ba e chiar foarte greu. Şi o să-ţi dau numai doua exemple. Primul exemplu e legat de hîrţogăraia birocratico-juridică. Gînd locuiam acasă acest aspect nu mi-a creat niciodată probleme şi nu am avut această grijă. Cartea mea de muncă era undeva înregistrată şi nu am văzut-o decît cînd am fost dat afară. Acasă aveam paşaportul şi cam atît. Da, mai trebuia să te înregistrezi la noul domiciliu dacă îl schimbai. Ei bine, aici însă în decurs de un an am primit atîtea hîrtii pe care nu numai că trebuie să le păstrez, ci la care trebuie să şi reacţionez într-un fel. Aici dacă nu ai un raport constant cu hîrtiile birocratice nu exişti. Un stat juridic fără astfel de proceduri nu poate exista, iar ca să reacţionezi normal la aceste proceduri trebuie să fii obişnuit de mic.
Într-una din zile am primit un pachet cu acte oficiale. Am încercat să citesc, dar nu am înţeles nimic şi mi-am dat seama că pe lîngă limba literară mai trebuie să ştii şi un limbaj birocratic. Nici localnicii nu cunosc bine acest limbaj, însă ei completează formularele maşinal, din obişnuinţă. A trebuit să apelez la un amic care la rîndul lui m-a recomandat la o firma care ar face pentru mine acest serviciu. Aşa că eu i-am anunţat că voi plăti dublu numai să nu mai văd aceste hîrtii niciodată. Nu am scăpat fireşte de hîrtii. Plicurile au început să vină tot mai des şi de fiecare dată mi se par tot mai groase. Mi-am cumpărat un dulap şi le pun pe toate acolo fără să le mai desfac folosind vechiul principiu sovietic: daca au ei nevoie de mine mă vor găsi şi vor veni după mine.
O altă mare problemă cu care mă confrunt e legată de a alege. Aici mereu sînt pus în situaţia de a alege, lucru cu care omul sovietic nu e obişnuit. Cînd eşti pus să alegi dintr-o varietate de lucruri, te confrunţi cu problema responsabilităţii şi a mustrărilor de conştiinţa care rezultă din ea. Am fost zilele trecute la magazin şi am văzut o cămaşă care mi-a plăcut. Ca un om sovietic am înhăţat-o ca şi cum ar fi fost singurul produs şi acela ocazional şi am plecat spre casă fericit de marea mea achiziţie. În drum spre casă la un alt magazin vad aceeaşi cămaşă la un preţ mult mai mic. Buna mea dispoziţie a început să-şi piardă din intensitate. Peste cîteva zile văd aceeaşi cămaşă de două ori mai ieftină, iar peste două săptămîni era aproape gratis. Acum nu mai pot s-o mai văd în faţa ochilor. Am pus-o în şifonier ca un simbol al incapacităţii mele de adaptare la lumea occidentală.
Despre restaurant ce să mai zic! De fiecare dată intru în panică cînd trebuie să comand. Fie că îmi comand lucruri scumpe, fie că îmi comand lucruri ieftine, tot am surprize. Aşa că am renunţat să mai fac experimente şi indiferent dacă sînt la Roma, Paris, Londra sau Berlin comand sigur şniţel vienez. Îmi invidiez colegii occidentali care nu numai că ştiu ce să comande, ci ştiu şi ce anume mănîncă.
Însă am observat un lucru interesant: că viaţa lor socială este strîns legată de aceste activităţi ale persoanelor individuale. Noi sîntem lipsiţi de o mulţime de griji pe care ei le au din plin. În acest sens, noi avem o viaţă mult mai liniştită. Aşa că am decis la ultima conferinţă să vorbesc despre acest lucru. Le-am explicat că noi avem o viaţă mai liniştită şi fără griji, iar acest lucru se plăteşte scump. Pentru o viaţă mai liniştită trebuie să renunţi la un nivel mai ridicat al bunăstării şi la anumite libertăţi. Am încercat să fiu sincer cu ei şi le-am spus că această idee, îmi vine deseori in minte şi ca aş fi tentat să o pun în practică. După această conferinţă, o bună parte din invitaţi au încetat să mă mai salute.”
Compromisuri vechi si noi
Compromisuri vechi si noi
VASILE ERNU
Bucurestiul cultural nr 22 (supliment la Revista 22)
Cand mi-am propus sa scriu cartea Nascut in URSS am pornit de la ideea ca, indiferent in ce sistem traiesti, indiferent cu ce forma de represiune te confrunti, economica sau politica, viata este cel mai de pret lucru: asa ca am incercat, astfel, sa inteleg viata din acea perioada. A doua idee importanta a cartii, care ma obseda de mult timp, e cea legata de problema compromisului. Cred ca varianta facila a celor mai tineri e sa-i condamne pe cei care au trait in comunism si au avut inconvenientul de a fi pusi in fata unor alegeri, situatii care aveau in spate un intreg aparat de represiune. Inainte de a-i condamna, eu sustin ca e bine sa incercam sa-i intelegem. Si, pentru a-i intelege mai bine, am incercat sa raspund la o intrebare simpla: ce as fi fost eu, cum m-as fi comportat eu, daca sistemul comunist ar fi continuat? Si raspunsul meu este la fel de simplu: cred ca, indiferent in ce sistem traiesti, esti pus in fata acelorasi probleme esentiale, iar compromisurile, la randul lor, sunt aceleasi. Fireste, unele sisteme sunt mai subtile, mai sofisticate, iar altele mai brutale. Ca sa ne dam seama cum ne-am fi comportat in vechiul regim, putem sa analizam faptele noastre din noul sistem. Compromisurile pe care le facem astazi sunt cel putin la fel de grave precum cele pe care le-am fi putut face in comunism.
Ca postfatator al cartii, mi-am ales un intelectual care este unul dintre cei mai autorizati intelectuali romani, la care tin mult, care este acceptat de majoritatea gruparilor de la noi si cu care, chiar daca nu esti de acord, poti construi o platforma de dialog. Pe atunci nici nu banuiam ca cel in cauza, respectabilul profesor de la CEU, Sorin Antohi, va deveni in doar cateva luni exemplul perfect al tezei la care tin atat de mult: indiferent de sistem, suntem pusi in fata acelorasi alegeri si facem aceleasi compromisuri. Cand am aflat de colaborarea dumnealui cu Securitatea, am acceptat ca, in conditii de santaj si presiune, oamenii cedeaza, mai ales la o varsta atat de tanara. Mi-a fost insa foarte greu sa-i inteleg lunga tacere si, mai ales, accesul la functii in comisii si comitete care implicau obligativitatea de a fi o persoana care nu are nici un acord de colaborare semnat cu aceasta institutie (cel putin). In ce priveste compromisul facut in lumea libera, pe langa faptul ca acesta complica mult situatia lui Sorin Antohi, il si scoate din circuitul academic in care parea destul de bine ancorat. Il scoate din acest circuit fara a-i lua meritele, fara a i se pune la indoiala calitatile si competenta. Este scos din sistemul academic, sistemul birocratic universitar, pentru ca el a intrat in acest sistem apeland la o minciuna fondatoare, iar acest lucru iese din regulile jocului. Daca, in primul caz, Sorin Antohi ne-a pus la dispozitie un text si ne-a promis o carte, in cazul al doilea nu am primit un minimum de explicatii (cu toate ca explicatiile trebuie sa le dea in primul rand institutiei care i-a acordat incredere), ci doar o promisiune ca va reveni.
Cazul lui Sorin Antohi este un exemplu important si semnificativ pentru noi, datorat anvergurii si nivelului la care a avut loc, insa nu este decat un caz particular. Ceea ce mi se pare mult mai grav si care trece dincolo de aceste forme si cazuri particulare, este tacerea care se asterne in jurul acestor dezvaluiri. Modul in care se raporteaza intelighentia romana (cu foarte mici exceptii, si acelea vin din zone periferice, de la cei implicati direct sau de la tineri cercetatori romani din afara tarii) nu face decat sa contribuie la un proces mai larg de delegitimare a sa. Procesul de delegitimare a intelectualitatii romane a inceput cu mult timp in urma. Ea s-a petrecut si prin felul in care s-a raportat intelectualitatea romana fata de perioada legionara si prin tacerea care s-a asternut in comunism, ca sa nu mai vorbim de colaborationism. Ea se petrece si in modul in care discursul anticomunist ni se prezinta ca un discurs critic, cand el este de fapt un discurs postfactum, care nu reprezinta astazi decat avantaje (fireste, asta nu inseamna ca perioada comunista nu trebuie analizata si criticata).
Acum, in acest caz ma intreb: cum se poate ca o astfel de minciuna sa fie ascunsa atata timp de catre cei care au stiut? Cum se face ca, dupa ce am aflat de acest lucru, tot establishment-ul cultural, care de obicei nu scapa nici un moment sa-i puna la punct pe “deviationistii morali”, nu ia nici o atitudine in acest caz? Ba, din contra, exista mai degraba o tendinta de solidarizare. De ce pe “ai nostri” ii tratam preferential, iar pe “ai lor” nu-i iertam? “Lor” nu le-o iertam nici macar pe femeia de serviciu, cu toate ca “al nostru” a avut responsabilitati infinit mai mari.
Discut cu foarte multi prieteni si amici pe aceste teme si exista un raspuns pe care-l primesc destul de frecvent: da, ei au gresit, da, ei sunt vinovati, insa ei sunt de partea cea buna. Acest raspuns ma ingrozeste: de cand decidem noi cu atata seninatate si convingere care este partea buna si de cand putem noi accepta impostura doar pentru a salva “partea buna” a lucrurilor?
Traian Basescu vazut de la Moscova
Traian Basescu vazut de la Moscova
Romania Libera, Sambata, 25 Noiembrie 2006 – Un articol de Vasile ERNU
Despre Romania s-a scris destul de putin in presa ruseasca. In ultima perioada se scrie insa ceva mai mult, iar majoritatea textelor sunt legate de Romania si raporturile ei cu Republica Moldova si Transnistria, NATO si integrarea in UE. Mai nou, sunt comentate afirmatiile presedintelui Traian Basescu, care sunt privite cu o anumita doza de exotism.
Proiectele si afirmatiile legate de politica externa trezesc in cel mai bun caz nedumerire. Un proiect ambitios precum “Axa Bucuresti-Londra-Washington” nu poate fi privit decat cu scepticism si ironie. Si ei, ca si noi, stiu foarte bine lectia elementara de istorie si politica externa: o alianta inegala pe termen mediu si lung este contraproductiva, iar cei care au de castigat sunt cei puternici. Statele mici vor iesi mereu sifonate din astfel de aliante. In ce priveste proiectele regionale mai realiste, precum Forumul Marii Negre pentru Dialog si Parteneriat, Rusia a fost marea absenta, considerand ca deja existenta Organizatie de Cooperare Economica a Marii Negre (OCEMN) este suficienta in gestionarea problemelor zonale. Iar in solutionarea conflictului transnistrean prezenta Romaniei nu a fost considerata necesara.
In ce priveste afirmatiile recente ale presedintelui Romaniei, acestea nu fac decat sa il plaseze in zona politicienilor populisti care trateaza raportul cu Rusia in maniera vechii politici bipolare “good guys – bad guys”. Daca privim atent la declaratia domnului Basescu legata de raportul dintre UE si gazul rusesc, vom observa cateva probleme grave. In termenii de politica externa nu se pune problema daca Basescu are sau nu dreptate, ci daca Romania are de castigat sau de pierdut in urma unei astfel de abordari. Ceea ce ar trebui sa stim foarte bine e ca afirmatia lui Traian Basescu vine cu intarziere si, mai mult decat atat, e in contratimp cu ceea ce s-a intamplat cu ceva timp in urma in politica si presa occidentala. Numai ce a avut loc in octombrie summit-ul din Finlanda intre membrii UE si Rusia, unde UE si-a prezentat strategia, politica energetica si pozitia unitara fata de Rusia. Aceste lucruri au fost spuse si semnalate de presa occidentala. Aceasta problema a fost analizata si rasturnata pe toate partile de specialisti in domeniu, nu de presedinti de stat. Fara a uita de existenta unei reale probleme in acest domeniu, statele europene au trecut demult la proiecte concrete si pragmatice cu Rusia, proiecte din care Romania cam lipseste. Romania, din pacate, nu a fost capabila nici macar sa-si negocieze pretul gazului, apeland la intermediari care nu fac decat sa-l creasca.
Ceea ce e si mai deranjant pentru Rusia e modul in care administratia Basescu propune solutionarea problemei legate “de presiunea politica” a Gazpromului asupra UE. Pe langa faptul ca e un sfat tardiv si in afara unui cadru organizat si dedicat acestei probleme, ea vine cu solutia: “Asumarea NATO a riscurilor de securitate, inclusiv energetica”.
Aceasta propunere devine deja o problema serioasa. Mai intai, NATO este o chestiune sensibila pentru Rusia, iar in al doilea rand nu vii sa solutionezi o problema economica care are factori “de presiune politica” cu o structura politica si militara precum NATO. NATO, in termenii politicii occidentale actuale, poate fi intotdeauna o ultima solutie si nicidecum o prima solutie. O astfel de propunere, asemenea celei prin care presedintele Romaniei invita R. Moldova sa intre in UE odata cu Romania, nu tin de domeniul competentelor Romaniei, daca e sa respectam regulile jocului.
In timp ce Romania face declaratii populiste de maniera antisovietica, Rusia negociaza cu SUA, pe ultima suta de metri, intrarea sa in Organizatia Mondiala a Comertului, chiar daca i se cere rezolvarea problemelor cu Moldova si Georgia, iar Germania isi continua nestingherita dezvoltarea proiectelor economice comune. Romania, din pacate, inca nu a iesit din discursul ceausist al politicii externe in raport cu Rusia, o tara care trebuie tratata in primul rand cu mult pragmatism.
Un nou razboi rece?
Incepind de azi voi avea o rubrica de opinie (pe zona estica… fost sovietica) in Romania Libera….
Un nou razboi rece?
In recenta mea calatorie la Moscova, ceea ce m-a frapat in mod special au fost preturile. Cunosteam destul de bine aceasta realitate, dar abia cand m-am confruntat direct cu ea mi-am dat seama ca pe cat e de dura pe atat de greu este de inteles. Amicul meu moscovit, un bun cunoscator si analist al realitatii rusesti, mi-a explicat ca, de fapt, Moscova este capitala unui imperiu energetic (gaz, petrol), iar preturile excesive nu sunt decat reflexia imensului profit cumulat intr-un singur loc. Moscova este un soi de capitala a petrodolarilor rusi.
Astazi, presa occidentala vorbeste tot mai mult despre declansarea celui de-al doilea Razboi rece. Stim bine ca, o data cu caderea Zidului Berlinului, analistii au ajuns cu toti la concluzia ca Razboiul rece a luat sfarsit. In anii ’90, Rusia a intrat intr-o profunda criza politica, sociala si economica si toti o dadeau ca si iesita din jocul geopolitic de mare calibru. Acum insa se pare ca toate pronosticurile arata ca Rusia vrea sa-si joace ultima carte, cea a resurselor naturale energetice. De altfel, Rusia isi construieste noua pozitie politica mizand mult tocmai pe aceasta carte. Asa ca, atunci cand analistii europeni fac referinta la acest “nou razboi rece”, aceasta sintagma are o conotatie foarte exacta, cu atat mai mult cu cat analizele arata ca peste 20 de ani 70% din energia consumata de europeni va fi de provenienta ruseasca.
In ultimii ani, Kremlinul a vandut libertate si a dat bani celor care detineau monopolul asupra petrolului si gazului rusesc, dar le-a luat in schimb firmele care detineau tocmai acest monopol. Statul rus a devenit astfel cel mai important jucator de pe piata rusa si unul din cei mai importanti de pe piata mondiala. Rusia e in plina expansiune in domeniul energetic nu numai spre Europa, ci si in zona asiatica, unde ritmul de crestere economica devine din ce in ce mai accelerat. Expansiunea spre tari precum India si China este privita de unii specialisti americani cu mai multa ingrijorare decat expansiunea spre Europa. Tarile occidentale, la randul lor, incearca sa forteze liberalizarea pietei energetice din Rusia. In acest caz, jocul de pe piata energetica nu mai este doar un joc economic, ci si unul politic, iar cel care incearca sa impuna regulile de joc este statul rus. Asa cum, candva, batalia se ducea pentru plasarea rachetelor in locuri bine alese, pentru a fi capabile sa atinga puncte strategice, asa si acum dezvoltarea spre Europa si Asia a retelelor de alimentare energetica devine esentiala in noua strategie economica si geopolitica.
Cat de eficienta este pentru Rusia aceasta noua strategie? Primul exemplu de eficienta a fost modul in care ea a reusit sa puna la punct noile conduceri ale tarilor “portocalii” care au deranjat vizibil Kremlinul. Kievul a trebuit sa revina la masa tratativelor cu Rusia si chiar sa instaureze un premier prorus, iar Georgia e pe cale sa intre in colaps economic si nu pare sa aiba alta iesire decat sa accepte regulile impuse de Kremlin.
Prioritatile Moscovei in acest moment sunt legate de dezvoltarea unor noi retele de aprovizionare energetica spre Europa si Asia si de achizitia a cat mai multe companii energetice din afara tarii, in vederea controlului cat mai eficient al intregului traseu. Se pare ca Rusia vrea sa joace in stilul ei aceasta carte, adica pe picior mare. Unii specialisti spun ca acestea sunt investitii, altii ca e o forma de expansiune a interesului Rusiei. Inca e greu de spus ce este, caci jocul a devenit destul de complicat si are multe necunoscute.
Cu cît vindem opium pentru popor?
Cu cît vindem opium pentru popor?
Pînă şi cei mai mari duşmani ai capitalismului recunosc unanim un lucru: Capitalul transformă în marfă totul. De la Isus la Lenin, de la îngeri la demoni, de la nimicuri la poezie, totul se transformă în marfă prin simpla binecuvîntare a Capitalului. Oamenii şi lucrurile dispar şi devin simple branduri. Ne trăim viaţa între branduri precum Coca-Cola, McDonald’s, Marx, Madonna, Sony, Derrida sau Eminescu. Lumea noastră a devenit de mult un fel de brandshaft, adică un loc unde brandul face parte absolut necesară din viaţa noastră de zi cu zi. După căderea comunismului, maşinăria capitalistă s-a cocoţat pe hoitul ideologiei muribunde, a împachetat ce se mai putea împacheta, iar eroii vremurilor noastre au fost trimişi la produs. Comunismul a căzut – cum îmi place mie ironic să spun – datorită faptului că producţia de mărfuri a bătut producţia de cozi, iar dictatura mărfii a fost mai tare decît dictatura cozii. Capitalul poate transforma în marfă şi vinde pînă şi critica îndreptată împotriva sa. Astăzi, duşmanul de moarte al Capitalului, Lenin cel brănduit, lucrează în slujba lui. Cel mai tare brand al comunismului şi cel mai tînăr simbol al veşniciei, produs de om, poate fi vizitat luni, miercuri, joi şi sîmbătă între orele 10 şi 13 în mausoleul din Piaţa Roşie. Această „minune a lumii“ aduce statului 1,5 milioane de USD, iar acest lucru îi garantează şi îi asigură veşnicia mult mai bine decît ar fi făcut-o Partidul Comunist. À propos, mai nou, brandul Lenin aparţine unei firme elveţiene, ţara în care Lenin se autoexila ca să scape de mîinile lungi ale poliţiei ţariste.
„Lenin e viu“ (aşa cum spuneau toate lozincile vremii) presupune că Lenin este eficient, iar „Lenin e mort“ (cum confirmă noua ideologie) presupune că Lenin e sigur, căci nimic nu poate fi mai sigur decît moartea. Dar să nu uităm că siguranţa şi eficienţa sînt trăsăturile de bază ale mărfii. Lenin, brandul ideologic de altădată, la auzul căruia ne fremătau tinerele inimioare de oktombrei, s-a transformat într-un brand-marfă, care nu are decît un singur scop: profitul. Însă, oare, aceasta e problema, să constatăm care este ideologia dominantă? Sau mai important e cum ne raportăm ca intelectuali la ideologia şi puterea dominantă? Modul şi felul în care domină o anumită ideologie se datorează în cea mai mare parte modului în care intelighenţia se raportează la ea. În perioada comunistă intelighenţia română a contribuit în mod fundamental la dezvoltarea şi întărirea sistemului prin angajare, colaborare şi, în cea mai mare parte, prin tăcere. Tăcerea se vindea şi ea bine, indiferent dacă era făcută din frică, laşitate sau interes. Astăzi se vinde cel mai bine ceea ce ar fi trebuit să fie un discurs în interiorul sistemului comunist: discursul anticomunist. Discursul anticomunist în perioada postcomunistă este – vorba lui Daniel Barbu – competent, dar ilegitim. Competent, căci aparţine unui trecut la care am fost martori şi despre care avem documente, şi ilegitim pentru că intelighenţia practică acest discurs doar pentru a acuza un fenomen la care a fost martoră şi faţă de care nu a luat poziţie. Discursul anticomunist deţine multe adevăruri, însă sînt nişte adevăruri construite pe impostură fiindcă sînt rostite şi asumate într-o vreme care nu mai poate îndeplini o funcţie critică, ba mai mult, el deturnează scopul, rolul şi problematica discursului critic însuşi. Astăzi în loc să interogăm, noi condamnăm şi denunţăm, în loc să vedem efectele vechii ideologii asupra societăţii actuale, noi construim o contraideologie. Ideologiei comuniste dispărute i se opune o nouă ideologie: anticomunismul. E o ideologie ce nu presupune risc, ci doar profit. Marea tragedie a intelighenţiei române este faptul că prin astfel de gesturi ea se delegitimează, iar odată cu discuţiile în jurul problemei (ca de obicei prost puse) a colaboraţionismului, totul se reduce de fapt la o singură problemă esenţială: incapacitatea intelighenţiei de a lua poziţie critică faţă de puterea şi ideologia dominantă a momentului, oricare ar fi acel moment. În Republica absentă, Daniel Barbu face o remarcă exemplară care sintetizează perfect această problemă: „Intelectualii români nu sînt critici faţă de putere decît atunci cînd autorităţile politice consideră firească această critică. Intelectualul român este carlist sub regimul carlist, naţionalist şi anticomunist sub regimul antonescian, burghezo-democrat de stînga sub Guvernul Groza, marxist-leninist şi patriot sub regimul comunist. El nu se află în opoziţie decît atunci cînd, ca înainte de 1938 sau după 1989, instituţia opoziţiei este tolerată, cu mai multă sau mai puţină îngăduinţă. De altfel, intelectualul român nu acceptă să fie în opoziţie decît din dorinţa de a ajunge cît mai repede la putere“. Mai puţine aplauze, mai multe idei, mai puţine discursuri laudative, mai multe întrebări incomode şi nu e cazul să facem aport la primul rînjet al puterii, căci e un rînjet cinic al interesului şi al dispreţului faţă de intelighenţie.
Ernu se lanseaza si la Chisinau
Dupa cum ar spune Ostap Bender: sint multi de-ai nostri in oras?
Daca da, atunci ne putem vedea la lansarea cartii mele:
Miercuri, 4 Octombrie, 2006
Ora 16.00
Biblioteca „Onisifor Ghibu”
Str.Nicolae Iorga nr. 21
Vasile Ernu
NĂSCUT ÎN URSS
Cu participarea autorului: Vasile Ernu.
Moderator: Vitalie Ciobanu
Invitati: Ovidiu Ţichindeleanu, Vasile Gârneţ, Vladimir Beşleagă, Val Butnaru, Serafim Saka, Iulian Ciocan ş.a.
Organizatori: Editura Polirom, PEN Club Moldova & revista “Contrafort”
Mari romani, mici turnători
Bun, plin de ironie si de invataminte textul lui Vintila Mihailescu din Dilema…recomand cu placere
Vintilă MIHĂILESCU | …hai-hui.ro
Mari români, mici turnători
– tot o scrisoare deschisă –Dragi concetăţeni,
Vă mai aduceţi aminte de bancul acela cu Ştrul care, handicapat din naştere, se duce, în cărucior, la centrul NASA de recrutare a cosmonauţilor, doar pentru a le spune că pe el să nu conteze? Ei bine, în această avalanşă de expertiză moral-civică din ultima vreme, mă simt şi eu dator să vă scriu pentru a vă spune că pe mine să nu contaţi: n-am fost informator (poate pentru că nu m-a racolat nimeni) şi nu am fost disident (probabil pentru că nu mi-a trecut prin cap aşa ceva). Şi nu voi fi comentator – şi cu atît mai puţin judecător – al celor care au fost şi una, şi alta (cazul cel mai răspîndit, se pare…) pentru simplul motiv că îmi lipsesc criteriile publice de a aprecia aceste fapte publice. Despre aspectul lor personal am şi eu, ca tot omul, părerile, sentimentele şi umorile mele – ba chiar şi propriile criterii morale – pe care le păstrez însă pentru discuţiile de taină cu soţia mea.
(urmarea o puteti citi aici )
Dosarul de horticultor
Cel mai tare banc auzit in ultima perioada e cel legat de fostul sef al statului Ion Iliescu. Vladimir Tismaneanu ne povesteste in interviul de pe Hotnews o realitate cinica:
“Seful comisiei prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste, Vladimir Tismaneanu, reclama dificultati in accesul la arhivele PCR. Tismaneanu afirma ca dosarul fostului prim-secretar Ion Iliescu este de negasit in arhivele Comitetului Central, care au furnizat in schimb dosarul unui inginer horticultor cu acelasi nume”.
Vedeti articolul Hotnews aici
SOV – un “maestru al combinatiilor” cinic
“Specialistii in stiri de la Antena 3 fac exercitii de retorica. `Vrea Vântu sa cumpere toata presa din România?` Am cautat câteva pareri despre aceasta inocenta ca si vinovata.”
Vad ca figurez si eu cu ceva raspuns (parca la telefon a fost…)… Recunosc ca personajul SOV mi se pare cel mai interesant produs socio-economico-media al tranzitiei romanesti. Vine de foarte jos, a intrat in zona economiei speculative (spre deosebire de ceilalti care au furat in cea mai bruta forma) si a facut intii bani si pe urma si-a achizitionat „factori politici” (aici majoritatea au avut „factori politici” prin care si-au „achizitionat capital”). Acum se indreapta spre media. Nu stiu citi gargauni are SOV in cap, insa e clar ca stie sa i a decizii foarte bune. A stiut cind sa intre si cind sa iasa, cind sa se retraga si cind sa atace, cum sa-si plaseze banii si mai ales unde sa-i plaseze. Un adevarat Ostap Bender al tranzitiei romanesti, insa unul lipsit de romantism si cinic.
Asta parca era raspunsul legat de intrebare…….
„Vrea Sorin Ovidiu Vintu (sau Dan Voiculescu) sa cumperere intrega presa? Aceasta pare a fi o untrrebare retorica. Cred ca intrebarea corecta ar fi: poate Sorin Ovidiu Vintu sau Dan Voiculescu sa cumperere intrega presa?
Mai intii ar trebui spus, ne place sau nu ne place, ca traim intr-o societate in care singurele norme valorice sint pretul si normele juridice. Mogulii presei vor cumpara atit cit le va permite buzunarul si legea. Si cum buzunarul le permite, nu le ramine decit sa gasesca solutii de a juca la limita legii. Asa ca acesti baieti au o armata de avocati care sint platiti regeste pentru a gasi solutii de a fenta sistemul.
Cei care au facut averi fabuloase in România si care nu vor putea fi trasi nicodata la raspundere sint cei care, cum ar spune Ostap Bender, “cunosc cel putin 400 de metode, relativ legale, de a face un milion”. Baietii nostri, va asigur, cunosc mult mai multe mijloace de a fura legal. Ascultindu-i, nu pot spune decit ca acesti baieti au un singur cusur: respecta codul penal. Ma si minunez cum de pot dormi noaptea.
Iar cei care se jurau ca nu se vor vinde niciodata, se pare ca au cedat la prima adiere de vint. Despre ce libertate vorbim? Sa nu uitam niciodata ca si libertatea are un pret, uneori il platesti, alteori il ceri. Se schimba sistemele, insa compromisurile ramin aceleasi.”
“Tovarasi de drum”, un brand bine vindut
Dilema imi solicita sa scriu un text despre “comunismul ca brand”… parca am mai scris undeva ceva de genul asta… (textul si o lucrare a lui Ciprian Muresan…). Bagheta magica a Capitalului transforma totul in marfa.
“Tovarasi de drum”, un brand bine vindut
Exchange office
In anii de liceu, una dintre distractiile noastre era sa interpretam lozincile, imaginile si tot ce tinea de ideologia puterii. Limbajul de lemn al lozincilor afisate la tot pasul capata, in reformularea noastra, viata, fiind plin de umor, ironie si rautate. Nu cred ca o faceam atit pentru a ne revolta impotriva sistemului, cit pentru a ne reconstrui o lume in care sa ne simtim bine. Cu totii eram copiii perestroikai.
In anii care au urmat am observat ca discursului si retoricii comuniste i s-a opus un alt gen de discurs, discursul anticomunist. La inceput am crezut ca este vorba despre un discurs esential diferit. Fireste ca m-am inselat. Mult mai tirziu am inteles ca discursul anticomunist este un produs de import care se vinde foarte bine. Oricit de paradoxal ar suna, kremlinologia nu s-a nascut la Kremlin, ci la Casa Alba. Asa ca ori de cite ori veti citi un studiu din acest domeniu veti afla numai cum se vede Moscova de la Washington.
Dar sa trecem mai departe. In aceeasi perioada am mai observat ca vechile lozinci de tipul “Traiasca P.C.U.S.” au fost inlocuite de unele noi care aveau o forma standard: “Casa de schimb valutar”. (Acest lucru este mai putin vizibil intr-o tara precum România, unde trecerea de la comunism la capitalism are loc intr-o perioada foarte scurta de timp si in proportii masive. A fost nevoie de o singura noapte ca sa dispara lozincile si de o singura noapte ca intelectualitatea comunista sa devina anticomunista. Iar cind la primele cursuri din ’90 profesorii români isi incepeau orele cu discursuri disidente si anticomuniste imi aduceam aminte de tezele lui Lenin, care sustinea ca intelectualitatea este “tovaras de drum”, indiferent de ideologie zicem noi, si ca “intelectualitatea este un cacat”.) Aceste lozinci au inlocuit in citiva ani marea parte a lozincilor de care ne distram atit de copios in liceu. As fi crezut orice mi s-ar fi spus despre caderea comunismului, dar faptul ca acest simbol, $, care prin educatie ni se asocia intotdeauna cu moaca de tap a “Unchiului Sam” dusmanul nostru de moarte, va deveni simbolul noii ideologii, nu as fi crezut niciodata. In citiva ani “Unchiul Sam”, a devenit iubit si pretuit, reusind sa-l denigreze in asemenea hal pe scumpul nostru ILICI, cum n-au reusit toti mensevicii, trotkistii, anarhistii, stalinistii si imperialistii la un loc. Prin simpla sa prezenta, dolarul a redus la tacere toate simbolurile sistemului de care ne indepartam tot mai mult. El nu numai ca a inlocuit vechile simboluri, ci a devenit singura unitate de valoare si masura a lucrurilor. Si totusi, dolarul fiind un baiat bine crescut si cu frica de Dumnezeu, le-a mai dat vechilor valori o sansa: sa devina vandabile. Partidul nu a priceput ca nu el este cel care detine adevaratul monopol. Tinarul “utecist”, daca ar fi intrebat pe un tinar capitalist care a jucat “Monopoly”, ar fi primit un raspuns simplu care este trecut pe orice bancnota a jocului: IN GOD WE MONOPOLY.
“Nu vrem sa ne vedem inchisi in societatea deschisa a lui Popper” (Sergio Benvenuto)
Astazi putem spune cu mina la inima ca “societatea inchisa” a fost “deschisa” de cea mai tare arma a “societatii deschise”: Capitalul. Daca in momentul intrarii in comunism intelectualitatea româna a dovedit o capacitate de adaptare si si-a valorificat oportunitatile fara scrupule, contribuind in mod esential la dezvoltarea celui mai hilar sistem totalitar, la iesirea din acest sistem, aceiasi intelectuali au fost primii care au dat tonul noii orinduiri sociale, stringind onorurile. Daca veti spune ca au existat intelectuali care au “rezistat prin cultura”, va vom spune ca ei, dupa parerea noastra, au oferit una dintre cele mai perverse modele posibile. Daca o parte a intelectualitatii si-a oferit aptitudinile pentru a “fauri” si “proslavi” noul sistem, precum si pentru a primi anumite favoruri, gasca celor care au “rezistat prin cultura” a fost utilizata si s-a complacut in nuanta elitista, creind un fals mod de a pune in chestiune realitatea si societatea in care traia.
Daca credeti ca dupa ’89 ceva s-a schimbat, va amagiti in zadar. Noile puteri vor trebui intotdeauna servite cu supunere, asa ca “tovarasii de drum”, scumpii nostri intelectuali, sint prezenti oferindu-si aptitudinile speculative, invatind cu usurinta noul limbaj de lemn predicat la toate conferintele pentru integrare, globalizare, tranzitie etc. Fireste, ceva va pica din chestia aceasta. Elitistii insa, care au rezistat dirz prin cultura sovietizarii, totalitarismului si altor forme de acest gen, propovaduiesc “societatea deschisa” vorbind in acelasi timp si despre riscurile americanizarii, globalizarii etc. Ei ne invata adevarata Cultura, adevarata Arta, adevarata Valoare. Singurul lucru pe care nu ne invata este de a chestiona, de a interoga continuu sistemul in care sintem, indiferent daca este comunist sau capitalist, de dreapta sau de stinga.
Asemenea lui Homer, fiecare generatie este pusa in fata unei ghicitori spuse de copii, careia fie ii va gasi raspunsul, fie va muri de rusine: “Ce putem prinde, omorim si aruncam. Ce nu putem prinde, purtam cu noi”. Raspunsul era: paduchii. In acest sens, ne putem confrunta doar cu ceea ce am inteles. Iar pentru aceasta ar trebui sa facem un continuu proces de interogare, pentru a nu purta cu noi ceva strain de noi.
Citeva povesti cinice
1. Unul dintre cunoscutii mei din generatia “P” (se speculeaza intre Pepsi si Perestroika), Victor Pelevin, devenit intre timp un foarte cunoscut scriitor rus, ne spune o poveste anecdotica cinica, dar reala. Henry Kissinger viziteaza U.R.S.S.-ul. In scopul semnarii unor tratate importante, sovieticii hotarasc sa-i organizeze o vinatoare pentru a-i crea o stare sufleteasca favorabila. Pentru a fi siguri de un vinat reusit, tovarasii au imbracat doi “voluntari” in piele de urs care jucau rol de tinta a invitatului. Incapabil sa-l nimereasca de la mica distanta, Kissinger se napusteste asupra ursului si-l raneste mortal cu un pumnal. In timp ce “ursul” isi da duhul, Kissinger semneaza pe trupul muribundului un acord pentru controlul armamentului. Povesti de acest gen pot fi scrise dupa orice summit. Totul e sa fie cineva care interogheaza si intelege ce se intimpla cu adevarat in spatele aparentelor.
2. La una dintre lansarile de carte, Pelevin este intrebat daca exista o literatura rusa (intrebarea este valabila si pentru cultura). Este o greseala sa se mai creada ca exista o literatura rusa, sustine Pelevin. “Acum traim printre McDonald’s, dolari si masini straine. Ce este rusesc in toate acestea? Clima probabil.”
3. Italienii au o vorba: toate au un pret, dar nu si valoare. Batrinul Benvenuto raspunde foarte bine celor care cred ca americanii domina doar cultura de masa, pe cind europenii pe cea adevarata. Este fals. Asa cum Roma a cucerit Grecia si a preluat modelele ei dezvoltindu-si ulterior propria sa cultura, americanii au dezvoltat ceea ce noi numim cultura europeana. Pe linga domeniul stiintelor exacte si al tehnicii, pe care americanii il controleaza de mai multa vreme, in ultima perioada ei incep sa domine tot mai mult si domenii precum stiintele sociale, filosofia etc., asa-zis europene. Benvenuto are perfecta dreptate cind le raspunde francezilor care se pling ca nu sint tradusi si cunoscuti in Italia. “Pentru a fi tradusi si cunoscuti aici, sustine italianul, incercati sa fiti cunoscuti in S.U.A.” In clipa in care veti fi cunoscuti acolo, veti fi exportati in toate tarile europene cu usurinta. Acest lucru ne spune ca bursa de valori culturale, care ofera girul si pretul valorii, nu se mai afla in batrina Europa, ci in S.U.A.. In momentul in care esti cotat la aceasta bursa de valori, marfa ta va fi cautata si bine platita. Ba mai mult, Noua Roma impune un cu totul alt mecanism de functionare, dinamizare si gestionare a culturii, care este mult mai apropiat de modelul de functionare al Capitalului. Dar despre aceasta, alta data.
This game has no name
Nu stiu cine erau copywriterii sloganurilor comuniste. Tind sa cred ca erau intelectuali si daca s-ar fi lansat astazi in publicitate ar fi cei mai cotati copywriteri ai ideologiei marfii. Ei au facut doar sloganuri pentru idei si nu au crezut ca vor apuca o vreme cind vor putea crea sloganuri pentru marfa.
Marea parte a discursurilor intelectuale dinainte sau de dupa ’89 pot fi reduse la simple lozinci sau sloganuri publicitare. Si cum nu facem o distinctie esentiala intre creatorii de sloganuri ideologice si cei de sloganuri publicitare, observam ca primii, pentru a avea succes, se plasau “pe linie”, iar cea de-a doua categorie e nevoita sa se “pozitioneze”, dupa cum se spune in limbajul de specialitate. Esenta este una pentru ambele – POSITIONING: A BATTLE FOR YOUR MIND. Iar de aici lucrurile decurg de la abordari “tari” precum YOU ALWAYS GET TO THE BASICS (reclama la ceva masina), JUST DO IT (Nike) sau JUST BE (Calvin Klein), pina la abordari “slabe” si smechere de tipul DO IT YOURSELF, MOTHERFUCKER (Reebok) sau IF YOU ARE SO CLEVER SHOW ME YOUR MONEY (nu mai stiu la ce facea reclama acest slogan… probabil la o banca sau la un fond de asigurari).
Tind sa cred ca datoria noastra e sa ne departam tot mai mult de acest gen de discurs intelectual. Nu e de datoria noastra sa fim pro sau contra. Un slogan destept spune: THIS GAME HAS NO NAME. IT WILL NEVER BE THE SAME. Nu e de datoria noastra sa urim sau sa iubim vechea ideologie, nu e de datoria noastra sa iubim sau sa urim noile ideologii. Cred ca datoria noastra, a celor tineri, este de a ne distanta de ele pentru a le putea chestiona cu ironie si cinism.