Cartile copilariei
Citeam pe blogul Luciei T despre cartile copilariei si mi-am dat seama ca mi-au disparut din casa volumele cu Незнайка (ru) / Habarnam (ro) / Nestiila (md)… ufuf… mai ales cea moldoveneasca scrisa in romaneste cu litere chirilice pe care am citit-o prima, dupa care varianta ruseasca, dupa care (anul trecut) varianta romaneasca… hehe si toate mi-au disparut.
Iata un fragment din Незнайка / Habarnam invatza si care se termina ca de obicei cu un mic esec. Cine cunoaste povestea si eroii nu are nevoie de traducere.
Plictis si Inspiratie
Ultimul film marca Igor Cobileanski.
Biserica Ortodoxa Rusa – intre educatie si Kremlin
(Un text aparut in Romania Libera si un clip a trupei Akvarium – Marea simfonie a caii ferate…. ce iarna)
Zilele acestea, presa romaneasca a scris enorm despre Biserica Ortodoxa Romana. Era firesc intr-un astfel de context si cu aceasta ocazie exceptionala a mortii Patriarhului. Multe texte insa au scos la iveala un element foarte important: increngatura incredibila care exista intre cei care conduc BOR si lumea politica romaneasca. Daca privim cu atentie tari precum Romania, Polonia si, mai nou, Rusia, putem observa o revenire in forta a implicarii bisericii in jocurile pe care le face statul, supranumit de ceva vreme stat laic.
Recent, in Rusia a avut loc o discutie aprinsa legata de implicarea bisericii in treburile statului. Zece academicieni, in frunte cu faimosii oameni de stiinta Jores Alferov si Vitaliy Ginzburg, ambii laureati ai Premiului Nobel pentru fizica, s-au adresat presedintelui rus cu rugamintea de a stopa “clericalizarea societatii ruse”. Imediat insa a aparut o “replica”, o contrareactie, din partea organizatiei ortodoxe Soborul popular, care l-a dat in judecata pe Vitaliy Ginzburg, principalul “vinovat” al cererii, pe motivul ca instiga “la vrajba nationala”.
Toata povestea a inceput in momentul in care s-a incercat introducerea in scoli a unei noi materii de studiu, Bazele culturii ortodoxe. Cei care au reactionat mai intai au fost membrii comisiei parlamentare pe problemele dezvoltarii regionale, care au atras atentia asupra modului in care “clericalismul patrunde si influenteaza sub diverse forme structurile statului laic”. Presedintele comisiei, V. Glazacev, a facut un raport in care condamna “implicarea activa a bisericii in treburile statului in loc sa-si vada de treburile ei”. In sustinerea lui a venit grupul de academicieni, care a condamnat si el “amestecul Bisericii in treburile statului ca fiind o incalcare a Constitutiei statului”, Constitutie ce proclama explicit principiul separarii dintre Biserica si stat. Vitaliy Ginzburg, una dintre cele mai lucide si respectabile minti ale Rusiei, a tras de nenumarate ori semnalul de alarma legat de modul in care patrunde educatia religioasa in scoala generala, dar si in universitate, si care tinde sa inlocuiasca educatia laica. De asemenea, Ginzburg, care este un ateu convins si care-si asuma aceasta postura, nu poate fi de acord cu discriminarea celorlalte religii si confesiuni, de aceea, crede el, intr-un stat laic educatia religioasa este un act privat.
Cum in Rusia exista o componenta federala si alta regionala a programului scolar, unele regiuni au reusit sa impuna Bazele culturii ortodoxe ca materie obligatorie. Cel mai important lucrul e faptul ca in acest moment Biserica Ortodoxa Rusa incearca sa impuna obligativitatea acestei materii avand o puternica sustinere politica, iar in Duma de Stat exista un adevarat “clan ortodox” din care fac parte si cativa ministri foarte influenti, unul dintre ei fiind chiar ministrul justitiei. Fireste ca atitudinea grupului de academicieni a iritat mai multe organizatii ortodoxe si nationaliste, iar Ginzburg a devenit tapul ispasitor al conflictului si e purtat prin sali de tribunal pentru interviurile acordate presei. La randul ei, Patriarhia din Moscova a consemnat ca “scrisoarea academicienilor este o campanie de propaganda care urmareste compromiterea Bisericii Ortodoxe Ruse”.
Rusia nu se afla la primul conflict intre gruparea ortodox-nationalista si o parte a intelectualitatii laice. Unul dintre cele mai rasunatoare conflicte a avut loc acum cativa ani, in legatura cu expozitia de arta contemporana de la centrul Saharov, numita sugestiv Atentie Religia! Expozitia prezenta un numar semnificativ de artisti care chestionau problema relatiei dintre religie si lumea contemporana. In noaptea de dupa vernisaj, expozitia a fost devastata intr-o maniera barbara, iar cei purtati prin tribunale nu au fost nimeni altii decat organizatorii expozitiei, nicidecum cei care au vandalizat-o. Motivul a fost acelasi: vinovatia pentru instigarea la ura. Ceea ce se observa in ultima perioada, lucrul care ingrijoreaza mult lumea intelectuala laica din Rusia, e apropierea tot mai accelerata dintre cler si puterea de la Kremlin. Pe fondul nevoii de impunere in fata electoratului, politicienii stiu ca au nevoie de biserica dominanta, iar biserica ortodoxa profita si ea, la randul ei, si incearca sa fie cat mai aproape de putere, iar aceasta apropiere schimba mult datele problemei.
Vreau ploaie
Uite vreau o ploaie ca la trupa Alisa… Ploaie…..
27 de ani de la moartea lui Visotki
Astazi se implinesc 27 de ani de la moartea celebrului cintaret, compozitor, poet şi actor si disident rus, Vladimir Visotki. Iata un film clandestin al anilor 80: Prima aniversare (scuze … Comemorare… e adevarat) a mortii lui Visotki (1981)
Eroul vremurilor noastre
A murit unul dintre cei mai tari autori de animatie, Alexandr Tatarski.
Iata citeva din lucrarile lui din anii 1980…
The Investigation is Held by the Koloboks
Wings, Feets and Tails
E timpul sa ne vindem!
E timpul sa ne vindem!
(text aparut in Cultura si o melodie multi-kulti a trupei Csokolom)
1. Lasand la o parte talentul autorilor, pe ce credeti ca ar trebui sa mizeze literatura romana pentru a se impune in Occident:
a. investitii masive in imagine si promovare agresiva;
b. „sincronizare“ in teme & formule cu ce se vinde in Vest;
c. exploatarea propriului „specific“?
2. Ce criteriu ar trebui sa primeze in selectia volumelor care urmeaza a fi exportate? Valoarea sau vandabilitatea?
3. Presupunand ca in urmatorul an/deceniu/mileniu vom asista la explozia unui „val romanesc“ in Occident, credeti ca un asemenea fenomen va produce si efecte retroactive? Cu alte cuvinte, mai au Eminescu, Rebreanu si Camil Petrescu vreo sansa de a deveni cunoscuti marelui public din afara?
4. Atunci cand se vorbeste despre potentialele traduceri, toata lumea se gandeste la proza, cel mult la teatru. Sa zicem ca poezia oricum nu se vinde. Dar, in momentul de fata, vedeti vreun eseist/teoretician roman cu sanse de a se impune pe piata occidentala a ideilor?
5. Daca ar fi sa alegeti trei scriitori romani care sa fie tradusi in Occident, care ar fi aceia? Si de ce ei?
Vazusem recent un soi de dezbatere pe tema „un Nobel pentru literaratura romana“ . O veche obsesie care nu lasa spiritul romanesc sa doarma. Sa fie Cartarescu, sa fie Manea, sa fie Codrescu, chiar daca scrie in engleza? E clar ca la cate valori am produs noi, la cata cultura am dat, e timpul ca sa fim autentificati si cu un Nobel, daca tot ne-au dat recent un Palme d’Or. Dar ceva imi spune ca nu ni-l vor da. Oare de ce? Eu cred ca din tare multe motive. Si chiar daca motivele vor fi justificate, noi oricum ne vom simti nedreptatiti.
Dar sa vorbim doar despre cateva probleme. Mai intai ar trebui spus ca, asemenea dictonului banal „o politica externa buna se bazeaza pe o politica interna sanatoasa“, si in literatura lucrurile stau asa. Piata noastra literara este o piata foarte tarzie, ca sa nu zic intarziata. Adica, am invatat sa scriem destul de tarziu, iar sa citim am invatat si mai tarziu. Asta e un paradox, dar cred ca este un fapt istoric verificabil. Elita a invatat sa scrie pe la mijlocul secolului XIX, prin saloanele franceze. Cititorii, care sunt o parte mai mare a populatiei decat elita, traiau pe la tara si au invatat sa citeasca ceva mai tarziu. De aceea, exista o mare traditie de a scrie de la elite la elite si de dispretuire a vulgului, desi, in secolul XX, este principalul lector. Din pacate, marea parte a populatiei noastre a stat la sat inclusiv in secolul XX, iar acolo, din cate stim, nu se prea citeste. Intelectualitatea noastra interbelica scria pentru sine, ignorand in mare parte masele, incercand mai degraba sa le seduca decat sa le modernizeze. Intelectualii erau mai curand niste preoti, iar scrierile lor, mai degraba niste „scripturi“ la care sa „iei aminte“, si nu „la care sa gandesti“. Traditia culturala a „sfintelor moaste“ intelectuale s-a prelungit pana astazi, desi cu mai putina intensitate.
In comunism, s-a produs o literatura care se adresa in mare parte criticii, si nu cititorului real. La randul lor, proaspetii cititori veniti de la tara, care nu prea intelegeau ce citesc, i-au rasplatit pe scriitori cu o aura de factura romantica (in mare parte indusa in scoala), pe care astazi si-au pierdut-o si pe care multi o regreta. In anii ’90, am trait betia traducerilor, literatura noastra fiind ignorata cu desavarsire. Asa ca, in mare parte, literatura noastra nu s-a prea intalnit cu cititorii sai reali, fiindca ea nici nu i-a vizat direct. Simplificand in continuare lucrurile, as zice ca literatura noastra inca nu s-a maturizat, nu e destul de diversificata, inca e bolnava de epigonism si tine cont de pareri care nu conteaza. Iar publicul (cititorii) e inca destul de putin numeros ca sa conteze cu adevarat. Lucrurile vor incepe sa functioneze in parametri normali abia cand vor aparea mecanisme care sa permita scriitorului sa devina profesionist. Adica, sa traiasca din ceea ce scrie sau din functii adiacente acestei meserii.
Acum, legat de literatura romana si piata externa. Nu se prea traduce (cu mici exceptii, cum ar fi Norman Manea) si, mai ales, nu se traduce sistematic, la edituri mari si, foarte important, in spatiul anglo-saxon care acum conteaza cel mai mult. Din punctual meu de vedere, problemele majore sunt legate de continut, de ambalaj si de capacitatea de promovare. Nu putem vinde in strainatate epigonisme, caci le facem mai prost ca ei, cei care le produc. Daca e sa-l credem pe Boris Groys, care sustine ca arta este avangarda economiei, atunci, intr-o cultura in care se produce in masa si in serie, lupta cea mare se da pe ceea ce occidentalul numeste „diferenta“. Cand vrei sa vinzi ceva, trebuie sa scoti in evidenta diferenta. Cultura moderna se bazeaza pe diferenta, nu pe asemanare si repetitie. Pana si reclamele la detergenti ne invata aceasta lectie: detergentul x nu e ca cel „obisnuit“. In acest sens, suntem nevoiti sa venim cu ceea ce avem noi si e diferit de ceea ce au ei, adica sa ne povestim pe noi insine, pe noi cei diferiti de ei. Insa dificultatea mare abia acum vine: problema e limbajul in care o facem. Nu ne plangem noi ca operele noastre marete sunt intraductibile? Ei bine, trebuie sa ne povestim de o maniera ceva mai universala, asa incat sa ne inteleaga si rusul si englezul si peruanul. Aici nu cred insa ca sunt formule magice. Acesta este doar un cadru. In rest, fiecare-si cauta propria formula. Legat insa de promovare, povestea ar avea cateva aspecte importante. Mai intai, ar trebui sa avem proiecte de finantare asa cum au o multime de tari. Ceea ce a facut anul trecut Institutul Cultural Roman (programul TPS), mi se pare un prim pas important. Editurile straine sunt incurajate financiar, li se dau bani pentru traducere, pentru a edita scriitori romani. Insa, eu cred ca cel mai important lucru e intrarea directa a scriitorilor romani in circuite internationale. Asta inseamna participarea la burse, stagii, congrese, targuri etc. Un scriitor roman se imprieteneste cu un scriitor ungur, care e amic cu un scriitor american, care este editat de o editura importanta din Londra. Sunt circuite care functioneaza foarte bine si eficient. Ele sunt un soi de relee care usureaza transmisia de informatie si fac legaturi directe intre scriitor si editor. Nu confundati acest lucru cu „nepotismul“ local. Recomandarile in spatiul occidental nu au ca rol fentarea sistemului, ci eficientizarea lui. Nu inseamna ca este un sistem perfect, ci doar mai eficient. Din pacate, scriitorii nostri sunt prea legati de glie (chiar si cand sunt plecati din tara), si mai aud ca isi secretizeaza informatiile, relatiile pe care le obtin. Alta obsesie locala. Dar atentie: fiti cu ochii pe editurile germane si mai ales pe relatiile lor cu tarile din Est. Daca urmarim ce s-a intamplat in anii de dupa caderea comunismului in acest sector, putem observa doua lucruri importante. Germania este cel mai bun cunoscator occidental al Estului, iar ceea ce a aparut in Germania a fost preluat repede de celelalte tari occidentale. Deci nu Franta, ci Germania a fost punctul de legatura, cu toate ca nu e de ignorat nici Franta. Si inca o chestiune pentru scriitorii romani excesiv de individualisti: Germania nu cumpara la bucata. Imi permit un singur sfat pentru scriitorul roman iesit la plimbare in spatiul occidental: daca vrei sa fii tradus si sa iei Nobelul, vinde-ti intai un prieten, un coleg, sau un dusman, ce o fi el, dar sa scrie cat de cat bine. Vinde-l la o editura sau la un agent literar, fireste. Germania a fost cea care a reusit mereu sa creeze diverse valuri: valul rus, valul ceh, valul maghiar etc. Cel romanesc este inca asteptat. Eu cred ca el va veni curand din simplul motiv ca scriitorii tineri au invatat repede lectia si incep sa puna in aplicare din mers ceea ce invata.
In sistemele de azi, viata iti este furata foarte usor
In sistemele de azi, viata iti este furata foarte usor
Ivana Vlad / Realitatea Romaneasca Miercuri 27.06.2007
A uimit o Romanie letargica prin umorul nebun, savoarea literara, sinceritatea debordanta si atitudinea critica, dialectica a cartii sale “Nascut in URSS” (Ed. Polirom). Distins cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, Vasile Ernu ia cu inversunare pozitie contra oricarui sistem, tocmai pentru a simti viata.
(5nizza cu faimoasa piessa Soldat)
– Eroii, simbolurile, locurile (de ex. “Tualetul” sau comunalka), obiectele amintite de tine cu umor, ironie si nostalgie incearca sa recreeze o lume sau doar o recupereaza prin tandrete?
– Da, cartea are multa ironie, umor, tandrete si nostalgie. Niciunul dintre aceste sentimente nu-mi sunt straine si fata de niciunul nu ma jenez. Vorbesc despre viata mea, despre viata din interiorul unui sistem, iar aceste sentimente fac parte din viata. Unii au criticat elementul nostalgic din textele mele. Imi pare rau, dar discursul de azi care incearca sa diabolizeze nostalgia cred ca e un discurs fals. Nostalgia face parte din noi si e un sentiment important. Atentie: nostalgia nu are de-a face cu sistemele politice, ci cu timpul si trairea noastra in timp. Unul dintre sensurile centrale ale cartii este legat de modul meu de a privi prezentul. Cartea mea este despre trecut, dar despre un trecut care priveste inspre prezent. Este un soi de privire a prezentului dinspre trecut. De aceea eu ironizez si pun in discutie in aceeasi masura si trecutul, dar si prezentul. Pun fata in fata cele doua sisteme, incercand sa trag un semnal de alarma si sa spun ca, indiferent in ce sistem traim noi, facem in esenta aceleasi compromisuri.
– Fiind de formatie filosof, te consideri ca facand parte din una dintre categoriile amintite in carte, Scepticul?
– Vin din zona stiintelor umane cu toate ca sunt indragostit de literatura. Cred cu convingere in nevoia de reflectie si pledez pentru o pozitie critica. Da, ma regasesc in pozitia Scepticului, cel care interogheaza mereu, pune la indoiala totul si mai ales propriile convingeri. El este cel care nu se inregimenteaza, nu devine un mic pion intr-un mecanism mai mare. El stie ca sistemele (mai ales cele politice) sunt create pentru a te pune la locul pe care-l cred ele necesar. De aceea Scepticul este elementul incomod, un soi de virus al sistemului. Aceste personaje au fost mereu marginale, indiferent daca vorbim despre comunism sau capitalism. Iar limbajul de lemn nu este specific doar sistemului comunist. Putem lua orice domeniu bine marketizat din ziua de azi si vom vedea ca limba de lemn este prezenta si la case mai mari.
– Daca ambele sisteme, atat comunismul, cat si capitalismul inregimenteaza individul, acesta din urma cu mijloace mult mai perfide cum spui tu, ce spatiu ne mai ramane atunci pentru libertatea personala?
– Teza mea este foarte simpla. Ne nastem in cadrul unor sisteme politice, economice, culturale. Unii au sanse de a se naste in sisteme mai putin dure, in vremuri mai putin tragice. Insa, indiferent in ce sistem te nasti, trebuie sa nu uiti ca viata este lucrul cel mai important. Nu trebuie sa uitam ca viata ii este data omului pentru a fi traita, si ar fi mare pacat ca sistemul sa ne traiasca viata. Riscul mare in sistemele de azi, unde se mimeaza atat de bine fericirea si unde bunastarea se confunda cu fericirea, e faptul ca viata iti este furata foarte usor. Viata poate deveni o minciuna asemenea reclamei. Asa ca nu trebuie sa credem ca cele 30 de feluri de salam si cele 30 de posturi TV au rezolvat lucrurile. Aceste lucruri, ca si cei “30 de arginti” pe care-i primim pot uneori complica si nicidecum rezolva lucrurile. Acesta este paradoxul. Pericolele mari pot veni de unde ne asteptam mai putin.
– Daca “cel mai mare proiect politic utopic al modernitatii”, URSS-ul, a dat faliment, crezi ca si capitalismul are sansa asta? Sau problema nu se pune in termeni de contradictie a celor doua sisteme, ci de complementaritate?
– In esenta cele doua sisteme nu au fost fundamental contradictorii. URSS si SUA erau un soi de vas comunicant. E adevarat ca URSS a fost net mai brutal si cu incalcari flagrante si la vedere. Cred ca SUA (ca s-o luam ca etalon al sistemului capitalist) nu s-a bucurat foarte mult cand a disparut URSS, caci si-a pierdut punctul de referinta. Iar cand dusmanul fata de care de definesti dispare, ai probleme cu propria identitate. Acest lucru se vede tot mai mult in incercarea Statelor Unite de a reinventa permanent dusmani. Revin: fata de sistem, oricare ar fi el, trebuie sa fim critici si in nici un caz nu “trebuie” sa-l aplaudam. Aplauzele intaresc si dezvolta partea urata si totalitara a sistemului. Ceausescu este un exemplu perfect. Dintr-un amarat de cizmar a devenit ditamai dictatorul si “fiu iubit” fiindca poporul s-a transformat in aplaudac. Cand am incetat sa aplaudam, el a disparut. Asta e lectia simpla, dar care se invata foarte greu.
Cat de Bastroe este politica noastra externa?
Cat de Bastroe este politica noastra externa?
(Text aparut in Romania Libera, Joi, 21 Iunie 2007. Iar pentru a nu va tine in politichii triste va pun o faimoasa trupa cu iz odessit Amsterdam Klezmer Band. Piesa 2 este specifica mahalalelor din Odessa)
Recent scriam un text pe care-l publicam aici si il numeam sugestiv “Exista, oare, Ucraina?”. si sustineam ca Ucraina exista asemenea oricarui alt stat produs dupa destramarea URSS-ului. El este chiar un vecin impunator, dar care are foarte multe probleme. Acest tanar stat se confrunta in mod radical cu propria identitate, o identitate rupta in doua. Aici totul este juma-juma. Jumatate din cetateni vorbesc limba rusa, jumatate, limba ucraineana, jumatate voteaza politica “orange” care este tot mai confuza, jumatate voteaza o politica “albastra” care devine tot mai pragmatica. Iar Maidanul din centrul Kievului este impartit de fiecare data de doua grupari, una pro-Iuscenko, alta pro-Ianukovici. Insa, in ciuda acestui fapt, Ucraina reuseste de o maniera consecventa, pragmatica si mai putin spectaculoasa, sa ne creeze probleme. Probleme pe care, surpriza, diplomatia noastra nu numai ca nu le-a prevazut, ci a fost cea care a aflat aproape ultima. Pe langa Insula serpilor, marea problema cu care ne confruntam de ceva vreme este faimosul Canal Bastroe.
Contextul este urmatorul. In 1997, in mare graba, la presiuni externe si pe fondul dorintei Romaniei de a intra in NATO, era semnat la Neptun tratatul romano-ucrainean de catre presedintii Emil Constantinescu si Leonid Kucima, dar o multime de probleme comune ramaneau nesolutionate. Punerea in aplicare a proiectului de constructie a canalului a inceput in mai 2004 si viza constructia unui canal de 162 de km, de la bratul Bastroe din Delta secundara a bratului Chilia si pana la portul Reni. Primul tronson era inaugurat deja in august 2004. Intr-un tarziu a reactionat si diplomatia noastra, amenintand cu procese, incercand sa arate incalcarile flagrante ale vecinilor nostri. In ciuda prieteniei “orange” ale celor doi presedinti actuali, in ciuda amenintarilor unor institutii occidentale importante, Ucraina si-a vazut de canal. Rezultatul “mecanismelor si procedurilor derulate” de catre diplomatia noastra a fost infim.
Pana in acest moment, adancimea canalului este de 5 metri, insa Guvernul de la Kiev si-au propus ca aceasta sa fie de 8,5 metri, fata de 7 metri, cat au canalele Dunare-Marea Neagra si Sulina. Recent MAE al Romaniei a anuntat ca “informatia conform careia canalul ucrainean Dunare-Marea Neagra ar fi fost in mod oficial redeschis navigatiei in data de 8 mai 2007 nu este confirmata inca oficial. Potrivit Ministerului Transporturilor de la Kiev, navigatia a fost reluata, in regim experimental, pe data de 27 aprilie 2007”. Mai nou aflam din presa ruseasca ca Rusia este interesata direct in proiectul Bastroe, iar cele doua parti par dispuse sa colaboreze, lucru care va schimba mult datele problemei. Nici acest lucru nu l-am prevazut.
Ce-ar fi de conchis cu privire la politica noastra spre Est. Unu: este incredibil sa vezi cum politica externa romaneasca isi continua inertia fata de tarile din Est inca in stilul politicii externe ceausiste. De mult ar fi trebuit sa constientizam faptul ca Rusia nu mai este URSS, ca Ucraina este un stat nou cu propriile interese, diferite de cele ale Rusiei si, indiferent de ce culoare va fi la putere, caracterul interesului sau nu se schimba fundamental. Iar fata de Republica Moldova, oricat de multa istorie si limba comuna am avea, trebuie sa ne raportam ca fata de un stat independent, chiar daca problemele lui sunt complicate si dificile. Doi: politica fata de aceste tari nu se mai poate duce de o maniera abstracta si din postura unei “mobilizari generale” fata de “dusmanul”, “problema” prestabilita inca din secolele trecute. Trei: cred ca si cu aceste tari trebuie sa lucram punctual, intr-o continua negociere a intereselor si cu proiecte bine definite, chiar daca aceasta necesita mai mult efort si creativitate. Patru: prezenta (sau mai bine spus lipsa) noastra pe piata tarilor vecine in proiectele politice si economice din zona etc. arata si inaltimea diplomatiei noastre. Cinci, dar nu in ultimul rand: reactia intarziata si maniera slaba in care am reactionat la cazul “Canalul Bastroe”, precum si solutiile gasite arata lipsa expertilor (sau mobilizarea lor, daca ei exista) pe politica externa din zona Estului. Felul in care se incearca luari de pozitii in diverse chestiuni si care se reduc doar la nivel de discurs populist ne arata lipsa unei strategii pe aceasta zona. Dupa parerea mea, cele mai mari probleme din perioada postaderare la UE si NATO cu care se va confrunta politica externa romaneasca vor veni din aceasta regiune. Cum le vom rezolva depinde foarte mult de noi.
Odă pietonilor şi bicicliştilor
(Dupa ce am citit Elogiu lui Siegfried a domnului Liiceanu recunosc ca nu m/am abtinut si am scris un text care a aparut in Observator Cultural nr 118.
Aici se gaseste textul dlui Liiceanu
http://www.cotidianul.ro/index.php?id=11224&art=29747&cHash=1fd0dbadde )
Odă pietonilor şi bicicliştilor
Lui Siegfried din partea unui pieton
De pe bicicleta mea Minsk, de o vârstă cu cravata mea de pionier, merg pe străzile Bucureştiului şi mă uit cu oarecare ironie şi compasiune înspre Maybach-urile, BMW-eurile şi Volvo-urile indiferent cui aparţin ele. Nu am nimic cu maşinile, nici cu automobiliştii, fie că scriu cărţi, fie că vând valută la colţ de stradă. Dar daţi-mi voie, totuşi, să fiu solidar cu pietonii şi bicicliştii. Stimaţi automobilişti vă rog să nu uitaţi că „mersul pe jos face piciorul frumos”. Iar acum o să vă repovestesc (remake) cea mai duioasă odă dedicată PIETONULUI, marca ILF & PETROV.
Pietonii reprezintă cea mai mare parte a omenirii. Mai mult chiar, constituie lamura ei. Pietonii au creat lumea. Ei au construit oraşele, au ridicat clădirile cu etaje peste etaje, au făcut instalaţiile de canalizare şi de alimentare cu apă, au pavat străzile şi le au luminat cu becuri electrice. Ei au răspândit cultura în lumea întreagă, au inventat tiparul şi praful de puşcă, au făcut poduri peste râuri, au descifrat hieroglifele egiptene, au pus în circulaţie lama de ras, au desfiinţat comerţul cu sclavi şi au sta¬bilit că din boabele de soia se pot prepara o sută paisprezece feluri de mâncare gustoasă şi hrănitoare.
Şi când totul a fost gata, când planeta noastră a căpătat un aspect oarecum civilizat, au apărut automobiliştii.
Trebuie să precizăm, de altfel, că şi automobilul a fost inven¬tat de pietoni. Dar automobiliştii au uitat asta numaidecât şi au început să i strivească pe sărmanii pietoni blânzi şi inteligenţi. Străzile, create de pietoni, au trecut sub stăpânirea automobiliştilor. Partea carosabilă a devenit de două ori mai lată, iar tro¬tuarele, de două ori mai înguste, ajungând până la dimensiunile banderolelor de pe pachetele de tutun. Pietonii au început să se lipească, temători, de zidurile caselor.
În oraşele mari, pietonii duc o viaţă de martiri. S a introdus, pentru ei, un fel de restricţie de ghetou în ce priveşte circulaţia. Nu li se îngăduie să traverseze decât la intersecţii, adică tocmai acolo unde circulaţia este mai intensă, unde firul de păr de care atârnă de obicei viaţa pietonului se poate rupe mai uşor decât ori¬unde.
În întinsa noastră patrie, maşina — destinată, în concepţia pietonilor care au inventat o, să servească transportului paşnic al oamenilor şi lucrurilor — a căpătat caracterul primejdios de proiectil fratricid. Ea scoate din arenă coloane întregi de mem¬bri ai sindicatelor şi ai familiilor lor. Iar dacă, uneori, pietonul izbuteşte să scape de sub botul argintiu al maşinii, vine atunci poliţia şi îl amendează pentru nerespectarea catehismului circulaţiei.
În general, prestigiul pietonilor s a şubrezit mult. Ei, care au dat lumii oameni iluştri ca Horaţiu, Boyle Mariotte, Lobacevski, Gutenberg şi Anatole France, sunt nevoiţi acum să se strâmbe cum nu se poate mai caraghios ca să atragă atenţia asupra existenţei lor. Doamne Dumnezeule, care de fapt nu exişti, nu puteai să ţi dovedeşti mai bine inexistenţa decât lăsându-l pe pieton să ajungă unde a ajuns.
Iată-l făcând „autostopul” de la Bucureşti la Vama Veche, pe şoseaua dobrogeană, într o mână cu un steag purtând inscripţia „Să reorga¬nizăm viaţa textiliştilor”, iar pe umăr cu un băţ la capătul căruia atârnă nişte sandale de schimb tip „nenea Vanea” şi un ceainic de tablă fără capac. Este pietonul de weekend, plecat de tânăr în vacanţă şi care, ajuns sub porţile Bucureştiului, în pragul bătrâneţii va fi strivit de un autocar greu, al cărui număr nimeni n o să apuce să-l reţină.
Sau iată un altul, mohican european al mersului pe jos. El face înconjurul lumii, rostogolind în faţa sa un butoi. Ar fi mers el bucuros şi fără butoi; dar atunci nimeni n ar fi băgat de seamă că e într adevăr un pieton de cursă lungă şi ziarele n ar fi scris despre el. Aşa încât e nevoit să împingă în faţa sa, toată viaţa, butoiul blestemat, pe care — colac peste pupăză (ruşine, ruşine!) — este desenată cu galben o mare inscripţie ce laudă neîntrecutele calităţi ale uleiului de automobil: “Visul şoferului”.
În aşa hal a decăzut pietonul!
Numai în micile oraşe de provincie (pe cale de dispariţie) pietonul (şi biciclistul) mai este respectat şi iubit. Numai acolo mai este stăpân al străzilor şi poate călca, fără să se sinchisească, pe caldarâm, şi să-l traverseze în orice direcţie, cum vrea şi când îi pofteşte inima.
Fraţilor, e timpul să reabilităm demnitatea Pietonului şi Biciclistului! Şi nu uitaţi: maşina nu este un lux ci un mijloc de locomoţie care poate dăuna grav sănătăţii.