Megapolis dupa 14 ani revin
Dupa 14 ani cei de la Megapolis (despre care am mai scris cite ceva si care au facut faimosul Karl Marx Stadt) revin cu un nou album. Albumul se numeste Supertango iar mai jos aveti piesa cu acelasi nume. Mie mi-a palcut mult (cred ca merge si pentru cei care nu stiu rusa).
Sarbatori fericite
Sarbatori fericite. Recunosc ca din muzica sacrala estica imi place foarte mult Rahmaninov si Ceaikovski. Un fragment deosebit (datele le aveti pe coperta CD-ului).
Impresii de la Chisinau – oamenii obisnuiti (II)
Menaru (Anne-Marie Blajan) a mers la Chisinau si scrie un jurnal…. mi-a citit si cartea pe post de ghid. Sper ca nu si capitolul cu alcoolul…. pe post de ghid… sa vedem ce spune.
De la Leipzig la Suceava
Dupa Budapesta, Praga si Leipzig nu ar strica un oras romanesc. Am ales Suceava, unde nu am mai fost din studentie. Ma leaga amintiri frumoase de acest oras. Bucovina e una din zonele mele preferate din Romania. Asa ca (miine) 26 martie 2010, ora 16.oo la Biblioteca Judeteana din Suceava. Cine e prin zona sa pofteasca.
Leipziger Buchmesse
Interviu facut de Dumitru Crudu aparut la Europa Libera (totusi 11 dimineata nu seara… dar nemtii sint seriosi indiferent de ora). Si o poza din fata Tirgului la o intilnire surptiza cu designerita mea preferata din Germania….Katea, o veche amica care face niste carti exceptionale. Foto: Doina Rusti.
![ernu5[1]](http://www.ernu.ro/wp-content/uploads/ernu512-300x225.jpg "ernu5[1]")
Printre scriitori români prezenţi la Târgul de Carte de la Leipzig, care s-a desfăşurat în perioada 18-21 martie 2010 s-a aflat şi Vasile Ernu. În una dintre zile a lecturat fragmente din volumul sau Născut in URSS in cadrul programului Limbi mici, scriitori mari.
Vasile Ernu: „Tîrgul de la Leipzig este practic cel mai important tîrg german şi unul dintre cele mai importante tîrguri europene care este dedicat scriitorilor. Adică, acolo vin scriitori din toată lumea: discută şi se întîlnesc cu publicul. Spre desoebire de tîrgul de la Frankfurt unde mai mult se vinde şi se cumpără. E genul de evenimente foarte importante pentru că simţi cumva pulsul a ceea ce se întîmplă în spaţiu occidental, dar şi în ţări de alături, pe care, de obicei, nu le cunoaştem, căci ştim foarte puţin ce se întîmplă în Bulgaria, în Croaţia sau în Slovenia. Şi cu această ocazie ne cunoaştem mult mai bine.”
Dumitru Crudu: „Ce reacţii a avut publicul?”
Vasile Ernu: „Publicul german este total diferit faţă de cel de-al nostru în sensul în care vine, se aşază frumos pe scaune şi ascultă o vreme cum cineva le citeşte. Aşa ceva doar în Occident poţi vedea. Este interesant că au venit foarte mulţi oameni din generaţii mai în vîrstă care erau foarte curioşi să povestim pe chestia legată de relaţia cu trecutul şi cu memoria. Nu mă aşteptam că, la ora unsprezece noaptea, să am peste vreo sută de ascultători. Au fost foarte multe întrebări, mai ales adresate din cei din fosta RDG care îmi mărturiseau că şi ei au trecut prin experienţe similare, aveam amintiri comune, dar şi cei din Germania occidentală, deşi nu aveau astfel de experienţe, erau foarte curioşi.”
Dumitru Crudu: „Cine dintre criticii sau editorii germani au fost în sală?”
Vasile Ernu: „Nu prea am cunoştinţe printre astfel de intelectuali. Ceea ce vă pot spune, însă, e faptul că au fost cîţiva cu care am început să negociem despre publicarea primei mele cărţii Născut în URSS în Germania. S-ar putea să apară pînă în toamnă. Încă nu ştiu la care dintre edituri fiindcă eu lucrez acuma printr-un agent. Cert este, însă, că va apărea în curînd. Dar cîştigurile de la asemenea evenimente sunt că te cunoşti cu lumea de acolo, te cunoşti cu mulţi scriitori şi ai şansa să-ţi găseşti un editor, însă lucrurile nu sînt simple, sînt destul de complicate, fiindcă e foarte mare concurenţa pe piaţa germană.”
Între specificul naţional al antimarxismului şi marxismul cultural
Text aparut in Dilema Veche / Anul VII, nr.316 – 04 martie 2010
Acum cîţiva ani am fost invitat la o dezbatere pe tema „stîngii în România“ la NEC (Colegiul Noua Europă). Nu mai reţin cum suna titlul exact al dezbaterii, însă cuvinte precum „Marx“ şi „stînga“ erau prezente tot la cîteva fraze. Două opinii legate de „problema lui Marx şi a marxismului“ reveneau permanent în discuţie. Prima, deseori întîlnită în mediul intelectual de pe la noi, a fost formulată cu această ocazie de dl Andrei Pleşu. În stilul dumnealui şarmant, cu o fină ironie, cu mult umor, cu aerul său blînd al unui înţelept din Levant, ne-a explicat celor 3-4 „stîngişti de serviciu“ pe care trebuie să-i aibă neamul ceea ce marea parte a gînditorilor de dreapta de faţă ştiau deja, anume că „marxismul şi stînga“ sînt o problemă de vîrstă. Argumentul forte: prietenii din Germania ai dlui Pleşu, ţara de obîrşie a marxismului, mari stîngişti în anii ’60, sînt acum nişte respectabili burghezi. Deci, „marxismul trece cu vîrsta“. Marxismul ar fi un soi de acnee juvenilă. A doua opinie îi aparţine unui alt popular intelectual român, Gabriel Liiceanu. În stilul dumnealui tragic, cu un aer puţin apocaliptic, ne-a explicat că „Marx este un autor care omoară“ şi că „marxismul vrea să-i ia dumnealui micul apartament, proprietate privată“, iar proprietatea, după cum se ştie de la Adam şi Eva, „e sfîntă“. Citatul poate nu este exact, însă acesta este sensul. După acea întîlnire, am rămas puţin descumpănit: dacă la NEC, care nu e şcoală de partid sau de produs miniştri, cum spun gurile rele, ci o respectabilă instituţie academică de studii avansate, e tratat astfel subiectul cu pricina, atunci ce pretenţii mai putem avea de la ceilalţi? O altă opinie care circulă în folclorul intelectual românesc spune că „pe Karl Marx îl citesc numai frustraţii, resentimentarii şi proştii“. Cam acestea sînt relaţiile establishment-ului cultural românesc cu bătrînul Marx.
Eu cred că ar trebui să depăşim acest „specific naţional“ de abordare a marxismului. Am putea porni de la un principiu simplu, cu care putem cădea de acord: marxismul nu este un domeniu al biologiei, al ştiinţelor naturale, al patologiei sau un fenomen al naturii. Marx este un gînditor care a scris cîteva cărţi importante şi nu trebuie să fii specialist în marxism ca să ştii că el nu a scris un tratat despre cum să ţi se ia BMW-ul şi vila de la Mogoşoaia date de Dumnezeu. Marxismul nu este deci un domeniu al viruşilor: nu se ia, nu se molipseşte, nu se moare din cauza lui, ci e un simplu domeniu al reflecţiei. Nu e un secret că în orice universitate importantă din lume, Karl Marx, alături de nume respectabile precum Adam Smith, David Ricardo sau Max Weber, face parte din curriculum. Cărţile lui Marx nu ar trebui să fie obiect al urii sau iubirii noastre.
După căderea comunismului, în Europa de Est a fost anunţată moartea oficială a marxismului, iar Marx a fost aruncat la coşul de gunoi al istoriei. A urmat perioada triumfalistă a capitalismului global, în care mantra ideologiei victorioase trebuia rostită şi respectată cu sfinţenie. Acum cîţiva ani, previziunile sumbre ale lui Marx asupra evoluţiei producţiei capitaliste păreau o poveste de speriat copiii, iar chestiuni precum munca, rupturile sociale, lupta de clasă erau ca şi rezolvate.
Păşeam glorioşi spre cea mai bună dintre lumile posibile. Dar cînd să se sărbătorească parastasul de 20 de ani de la moartea comunismului, a venit criza economică şi a readus în actualitate toate temele din hulitul Capital. „Spectrele lui Marx“, care păreau că îi mai bîntuie doar pe universitarii occidentali şi pe tinerii studenţi, şi chiar şi pe aceştia doar ca modă culturală, acum par să revină în atenţia tuturor. Aşa am redescoperit că de fapt problema muncii nu a dispărut, că ea a devenit imaterială doar pentru o mică, mică parte a lumii şi că, de fapt, ea fusese deplasată undeva, în ţări precum China, India sau România, unde aborigenii sînt o forţă de muncă foarte ieftină care muncesc în cei mai marxişti termeni. Iar datele ne arată următoarele: cu cît criza e mai mare cu atît se vinde mai bine Capitalul lui Marx. În ziua de azi, la Marx face referinţă cine vrei şi cine nu vrei. Nici pe Wall Street nu te mai poţi plimba fără Manifestul Partidului Comunist în mînă.
Pe mine însă nu mă deranjează atît de mult nici interpretarea „naturistă“ a lui Marx de pe la noi şi nici măcar critica dură adusă de gîndirea conservatoare. Eu cred că cel mai mare pericol şi cea mai mare minciună vin din chiar interiorul gîndirii marxiste. E vorba de acea tendinţă şi practică foarte la modă, „marxismul cultural“. Pentru mine, acest gen de discurs este într-o gravă eroare. Conservatorii spun: noi apărăm familia, deci apărăm drepturile majoritarilor. „Marxiştii culturali“ susţin că îi apără pe homosexuali şi pe imigranţi, apărînd astfel drepturile minoritarilor. De fapt, ambele grupări fac acelaşi lucru: omoară ideea de politic, avînd loc un grav proces de depolitizare. Practic are loc inventarea unor pseudoprobleme şi devierea de la punerea în discuţie a problemelor cu adevărat importante. Acest tip de marxism a renunţat de mult la rolul său emancipator şi de luptă. Acest discurs e într-o mare fundătură fiindcă a acceptat compromisul cu sistemul, ceea ce a dus la un „consens“: voi vă faceţi că luptaţi şi ne criticaţi, iar noi vă dăm fonduri, adică firimituri. Ideologii puterii dominante ne spun foarte clar: voi ocupaţi-vă cu critica culturală, adică cu problemele discursive care nu pot schimba nimic, cu pseudoproblemele; cu problemele reale şi majore ale societăţii se vor ocupa oamenii noştri: bancherii, finanţiştii, managerii, PR-ştii etc. Noua ideologie dominantă a transformat ideea de politic într-un soi de tehnologie de PR şi management. Ei nu pot înţelege că politica nu e o problemă tehnică sau de putere. Cred că rolul actual al marxismului e să readucă politicul în sfera umanistă, să reformuleze întrebări semnificative care să deschidă noi cîmpuri de luptă politică.
Gorbaciov și paradigma golului
Un fragment dintr-o lunga duscutie cu Vasile BOTNARU pentru Europa Libera…. la Libraria din Centru (Chisinau)… dupa cum se vede nu prea am stare in fata camerei de filmat…
Nostalgia, un element fundamental în literatură
Interviul integral realizat de Andra Rotaru din care a aparut un fragment in VIP / 1-7 martie 2010 si integral pe VeiozaArte.
Cît de mult te distrezi cu tine însuţi şi personajele, scriind?
În prima carte mai puţin, căci cumva eu eram eroul propriei mele cărţi. Sau mai degrabă, propria mea memorie era eroina ei. Acum, în cea de-a doua carte, m-am jucat ceva mai mult. Există un erou care e şi comunist, însă doreşte şi să-l asasineze pe Stalin, dar este şi un critic virulent al lumii capitaliste atunci cînd ajunge în Occident. Mai este un erou, Vasiliy Andreevici, care e un tip de vîrsta mea, născut în URSS, locuieşte în România, specialist în spargeri de bănci, scrie „Născut în URSS”, dar nu sînt eu. Ca să-l parafrazez în sens invers pe Flaubert, “Vasiliy Andreevici nu sînt eu”. Îmi place să mă joc tot mai mult cu eroii mei.
Scrii vreodată cu gîndul la vreun premiu important? Ce ai spune despre cei care scriu pentru premii, urmărind nişte mode în literatură sau nişte subiecte care prind în ţara respectivă?
Cînd am început să scriu nici nu ştiam ce înseamnă “lumea literară”. Nu cunoşteam această lume. Nu ştiam personal scriitori sau critici. Veneam dintr-un mediu al ştiinţelor socio-umane. Despre premii şi alte lucruri de acest fel nu aveam mare habar.
Ar trebui să precizăm cîteva lucruri. Mai întîi, nu cred că se poate gîndi o carte, un proiect literar pornind de la aceste mize. Ce înseamnă să scrii pentru un premiu? E absurd. Nici premiile nu se prea dau după o grilă precisă. Premiile, teoretic vorbind, se dau pentru calitatea literară şi poate şi importanţa subiectului. În acest sens orice scriitor vrea să scrie o carte cu un subiect important şi să fie scrisă bine. Cine poate? Puţini.
In al doilea rînd şi aici mi se pare cu adevărat un mare risc, există o tentaţie nu a “dorinţei de premii”, ci a dorinţei de impunere pe ceea ce acum se numeşte „piaţă”. Aici apare un fenomen cu adevărat riscant. Există o adevărată industrie (la noi mai puţin, dar în Occident e copleşitoare) care încearcă să pună în funcţiune o întreagă maşinărie de reţete, de PR&marketing care produce un anumit gen de literatură “de piaţă”. Aici, cred eu, este adevărata mare problemă. Există o tentaţie incredibilă de a intra în această maşinărie. Literatura-reţetă, temele-cerute-de-piaţă, etc. plus maşinaria de PR şi marketing pot crea un “hallou” literar, însă el este doar de moment. Acest gen de scriitură poate dăuna mult literaturii. Eu cred cu convingere că cei care vor face cu adevărat literatură trebuie să aibă timp şi mare răbdare ca să poată scrie lucrurile care-i frămîntă. “Literatura reţetă” nu are răbdare fiindcă ea vrea cîştigul imediat, recunoaşterea imediată. De fapt, dacă ne uităm cu atenţie vedem că literatura (şi întreaga producţie culturală) este anti-piaţă. O să-ţi spun un lucru, dar te rog să nu mai spui la nimeni: piaţa este antiumanistă prin excelenţă.
Ce ai face cu banii de Nobel, sau cum crezi că i-ar cheltui un scriitor care să spunem, nu a trăit pînă în acel moment din scris?
Îmi este foarte greu să gîndesc în termenii aceştia. Faţă de bani am o educaţie creştino-comunistă. În ambele regimuri şi ideologii, banul fie e „ochiul dracului”, fie e un „reziduu burghez”, deci e un rău. La bani reacţionez aproape biologic ca faţă de ceva rău, un rău sistemic şi fundamental. În acelaşi timp, încerc să respect regulile jocului actual şi să cer un preţ pe muncile prestate. Mi-ar plăcea să trăiesc doar din scris şi munci adiacente acestei meserii. Încerc, dar este aproape imposibil.
Ultimii eretici ai Imperiului, Ed. Polirom este al doilea tău volum. Te-a influenţat în vreun fel receptarea bună de care s-a bucurat prima ta carte?- în sensul în care e oarecum greu din cînd în cînd să faci faţă propriilor exigenţe şi celorlalţi?
Probabil că m-a influenţat. Multe lucruri ne influenţează viaţa. Totul e să fim conştienţi şi să nu cădem pradă unor capcane. Am debutat totuşi târziu, aproape matur. Iar premiile şi zgomotul din jurul cărţii mi-au pus multe semne de întrebare. A trebuit să reflectez mai mult asupra a ceea ce vreau să fac mai departe cu textele mele. Am decis un lucru foarte important pentru mine: literatura mea nu va fi divertisment. „În rest – cum spunea tatăl meu cînd lua o decizie importantă – Dumnezeu cu mila”. Eu cred că literatura nu este un domeniu al divertismentului, iar metafora nu are o funcţie pur estetică.
Ce aşteptări ai în general din partea colegilor de generaţie, din partea ta, din partea cititorilor?
Aştept în primul rînd curaj. Generaţiile mai vechi din această ţară au fost lipsite de o astfel de calitatea, dar nu am nici-un drept să le judec, mai ales că generaţia mea reproduce aceleaşi mecanisme ale generaţiilor din anii 50, 60, 80 din secolul trecut. Noi nu sîntem mai buni decît cei de dinaintea noastră doar fiindcă nu am colaborat cu regimul comunist. Noi ne putem demonstra curajul şi capacitatea de a ne asuma riscuri în noul regim. Eu observ că mecanismul de producere a compromisului a rămas acelaşi. Mulţi din generaţia mea perpetuează aceleaşi forme de compromise: oportunism, laşitate, lipsă de curaj, comoditate. Dar fiecare este responsabil pentru textele şi faptele sale, fiindcă „generaţia” este doar un termen pur tehnic.
Care a fost cel mai frumos compliment/ cele mai memorabile cuvinte venite din partea criticilor/cititorilor, pînă acum?
Despre prima carte s-a scris foarte mult. Şi critici pertinente, dar şi foarte multe laude. Pentru un debut era poarte prea mult. Pot spune că am fost un răsfăţat al criticii sau, poate, doar un om norocos. Cititorii au voie să spună orice, lor le accept totul. Criticii au voie şi ei să spună orice, însă lor nu le accept totul. Cel mai mult m-a impresionat un bătrîn evreu din Cernăuţi, emigrat de prin 1940 în SUA şi care mi-a scris că a plîns de mai multe ori citind cartea. E straniu, fiindcă omul a avut de suferit enorm din cauza regimului din URSS, face parte dintr-o generaţie pe care eu nici nu am cunoscut-o şi despre care nu prea scriu. Şi totuşi, abordarea mea nostalgică şi tandră faţă de spaţiul sovietic i-au trezit nişte amintiri profunde. Nostalgia este un element fundamental în literatură, nu putem renunţa la acest sentiment profund uman, fiindcă nostalgia ţine de timp şi nu de regim politic.
Cu cine ai scoate la o cafea (din literatura română) personajele din Ultimii eretici ai Imperiului?
Oho…. Mai întîi cu mai toţi amicii mei cu care ies de obicei, dar şi cu oameni pe care îi simpatizez. Îi poţi găsi pe o bună parte la finalul cărţii unde le mulţumesc: de la Rogozanu la Cosaşu şi de la Artanu (Timpuri Noi) la Zizek.
Cum te împaci cu poezia? Cu teatrul?
Cu teatrul m-am împăcat şi mă împac foarte bine. Sper să scriu cît de curînd o piesă de teatru. Mi-ar plăcea să scriu o piesă de teatru pentru Radu Afrim, mai ales că noi ne cunoaştem şi am colaborat încă de la primele lui spectacole de la Cluj. Dar cine ştie. Cu poezia, lucrurile sînt ceva mai complicate. Am avut o mare simpatie faţă de acest gen în adolescenţă, după care am avut o anumită formă de dispreţ faţă de “literaturocentrismul de tip poetic” al culturii romane. Acum am revenit la o poziţie puţin mai nuanţată. În noua mea carte „Ultimii eretici ai Imperiului” îi acord un rol important. Poezia vine să rezolve una dintre cele mai semnificative nevoi umane: nevoie de sens şi de semnificaţie politică. În corespondenţa mea cu Bogdan Stănescu am discutat acest subiect şi sper ca la anul să publicăm aceste scrisori. Atît în “rai” cît şi în “iad”, poezia are un sens eminamente politic fiindcă ea vine să salveze şi să umanizeze.
Mereu e interesant cum îşi descoperă scriitorii plăcerea de a scrie. La tine cum a început?
Eu, sincer să fiu, nu cred că scriitorilor le place foarte mult să scrie. Nu ştiu cum e în zona poeziei, însă în spaţiul prozei şi eseului, a scrie presupune o muncă destul de dificilă. Nu e deloc plăcut să stai cu fundul pe scaun zile şi luni întregi şi să-ţi freci nervii cu o mulţime de fraze şi cuvinte. E mult mai plăcut să stai la taclale cu amicii sau să hoinăreşti. Scrisul apare mai degrabă în urma unor obsesii, frămîntări şi în urma unui mare orgoliu. Scriitorii în marea lor parte sînt oameni foarte orgolioşi. Pentru a-şi hrăni acest orgoliu, ei scriu.
Mai faci naveta spre Odessa sau Moscova în căutare de cărţi care-ţi plac?
La Odessa nu am mers de foarte muţi ani. Mi-am descoperit recent nişte rude. Nişte verişori îndepărtaţi pe care nu i-am mai văzut de pe la 8 ani. Mi-am propus sa merg să revăd locurile, dar cînd va fi acel moment, nu se ştie.
La Moscova, din fericire am mers destul de regulat în ultimii ani. Am mulţi prieteni şi am avut onoarea să mă împrietenesc cu scriitori de top din generaţia mea şi ne scriem regulat. De fiecare dată vin cu foarte multe cărţi de acolo. Ultima experienţă a fost o adevărată aventură: eu în aeroport cu 100 de cărţi, care cînăreau fireşte mai mult decît permite Aeroflot-ul să duci fără taxă. Nu mai aveam suficienţi bani şi trebuia să renunţ la jumătate din ele. Nu am renunţat, dar a trebuit să împrumut bani de la o fata din Kirghizia care zbura la Bucureşti (din păcate, compatrioţii romani au fost insensibili la „cerşetoria” mea culturală).
Am mulţi prieteni extraordinari acolo şi chiar mă zbat din răsputeri să ajut scriitori romani să apară acolo. Sper ca în următorii ani să fie cît mai mulţi scriitori romani traduşi în rusă şi o mică parte din această „vină” să fie şi a mea.
Îţi pasă dacă enervezi/ suprasoliciţi cititorii mai aşezaţi, sau dacă după ce te citesc vor să se schimbe în vreun fel?
Cărţile sînt făcute să tulbure şi să ridice întrebări, nu să distreze. Chiar şi cărţile care ne oferă o platformă de cunoaştere ar trebui să aibă ca scop punerea acestei informaţii într-un orizont de sens. Puţine cărţi au forţa de a schimba oameni, însă dacă o carte îţi ridică o întrebare, te deranjează cu ceva, e deja bine.
Info_Culture & Vasile Ernu
(aflu de la Igor Mocanu…mersi Igor. nu e prima amenintare. am mai primit citeva de la tot soiul de neolegionari. nu stiam ca o dezbatere, o discutie, o carte poate deranja atit de mult mintile “verzi” ale natiunii)
Vasile Ernu a redactat Manifestul cărții și l-a difuzat prin majoritatea canalelor media culturale, Info_Culture, Incepem etc. Astăzi a primit un reply de la Bogdan-Felix Niță pe Info_Culture: „Moldovenii ar trebui sa-si vada de Moldova lor! Li se da o un deget si ei iau toata mana. Asa sunt corciturile astea moldo-rusesti! Cartea lui pe langa ca e prost scrisa, mai face si o critica etica a Romaniei. Cu ce drept?”. Trec peste faptul că Vasile Ernu este demult cetățean român, de etnie română, deci cam din același regn cu Vintilă Horia, Andrei Codrescu, Benjamin Fondane ș.cl., Bogdan-Felix Niță pare să fi trecut prin facultatea de filozofie ca rața prin apă, de e-n stare să comită o confuzie între critica etică și critica de idei (sociale, politice, estetice) incomode. Nu discut poziția nazistă a reacției, ea răsfrîngîndu-se, inevitabil, asupra administrației yahoogroupului Info_Culture și, probabil, în curînd și asupra revistei Texte pe care o editează sus-amintitul.
Manifestul cărții redactat de Vasile Ernu este urgent pentru că el rezumă, așa cum s-a exprimat însuși autorul, mai multe idei ce planează de ceva vreme în aer. Singura sugestie spre îmbunătățire care îi poate fi adusă este că a scăpat din vedere o a treia cauză a situației actuale a cărții din România, pe lîngă mefiența programatică a Statului și privatizarea sălbatică. Este literaturocentrismul scriitorilor înșiși & al culturii române în genere. Reabilitarea cărții se va produce total abia atunci cînd literatura română va privi în jurul său mai cu aplecare, iar cultura română își va aminti că se reproduce nu numai prin literatură, ci și prin artă contemporană, film, dans, teatru, fotografie. Revoluția nu a făcut-o cartea, ci televizorul. Așa fost dintotdeauna, de la telegramă încoace. De altfel, Vasile Ernu este unul din organizatorii Expoziției cărților premiate pentru cel mai bun design de către un juriu independent printr-un proiect al Fundației Buchkunst din Frankfurt. E un început bun în a înțelege raportul dintre text și imagine, dintre magie și istorie, dintre critică și progres.
Născut pe bulgăreşte
Ziele acestea au a apărut: Născut în URSS, în Bulgaria, la Editura KX – Critique&Humanism, în traducerea lui Stilyan Deyanov şi eiţia a III-a în limba română.
