URSS, mon amour – Courier international, septembrie 2007 – Vitalie Ciobanu

Eternul homo sovieticus din si de langa noi – Monitorul de Suceava, 5 septembrie 2007

de Angela FURTUNA

Aşadar, Vasile Ernu, – născut în 1971, în URSS, absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea Al.I.Cuza, Iasi, 1996) şi al masterului de Filosofie de la Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, 1997 -, a debutat în literatura română cu volumul Născut în URSS, Editura Polirom, Iaşi, 2007, pentru care a primit cel mai recent Premiu al Uniunii Scriitorilor din România. Autorul mărturiseşte că a gândit această carte ca pe o mărturie despre ceea ce a fost homo sovieticus, aşa cum şi-l aminteşte generaţia sa, aflată acum în al treilea sau al patrulea deceniu de viaţă: « Lumea în care am trăit nu a fost nici atât de rea şi nici atât de bună pe cât cred unii sau alţii. […] La această lume din care am ieşit nu ar trebui să ne raportăm cu ură, dispreţ, dragoste sau ignoranţă, ci trebuie doar să încercăm să o înţelegem şi să ne-o asumăm. […] Pe de altă parte, ceea ce am trăi nu e neapărat „greaua moştenire”, ci un dat, o realitate care e şi rea, dar şi bună. Important este ce facem cu ea, cum ştim să o gestionăm şi să o valorificăm. […] Din punctul meu de vedere, între lumea din care am ieşit şi lumea în care am intrat nu există o deosebire fundamentală, ci doar una de nuanţe , de ambalaj. Dacă lumea în care am trăit era de represiune politică, lumea în care am intrat e bazată pe represiune economică. Sunt două feţe ale aceleiaşi monede, ambele de represiune şi control, încercând să ne transforme în scalvi şi maşini care răspund unor comenzi prestabilite. Ambele spală creiere la fel de perfid şi ne alienează la fel de eficient. Afirm acest lucru fără a fi partizanul vreunei părţi, ci ca un cinic ce încearcă să-şi păstreze gândirea lucidă. […] Nu trebuie să ne încredem în nici una dintre lumile politice posibile, ci trebuie să le chestionăm, să le interogăm, să nu ne subordonăm lor. Cum m-aş fi comportat eu în vechea lume? Ca în lumea nouă. Compromisurile noastre în lumea nouă sunt identice cu compromisurile pe care le-am făcut în lumea veche.”, spune Vasile Ernu. Sorin Antohi observă, ca şi mine, faptul că, de câteva decenii, atât în URSS cât şi în actuala Uniune Europeană se reciclează (cu scopul salvării fără alte crize a stângii politice) teoriile filosofului francez de origine rusă Alexandre Kojève (1902-1968), creatorul teoriei postistoriei, în versiunea căreia sfârşitul istoriei a fost deja atins, mai ales în societatea fără clase din USA, iar omului nu-i mai rămâne decât fie reîntoarcerea la animalitate, fie încercarea de a recupera formele de umanitate din trecut. Kojève îi pune astăzi împreună pe bolşevicii sovietici şi pe reprezentanţii stângii occidentale, „pentru care capitalismul liberal e cel puţin la fel de rău ca sistemele concurente, de la comunism la fundamentalism”. Pe această matrice mentală s-a bazat şi respingerea de către UE a actului de condamnare a comunismului. Tânărul Vasile Ernu recuperează pentru valorificare, deşi cu nostalgia critică a cinicului blajin , acelaşi prezent continuu comunist ce alocă omului numai dreptul la viitor. O lectură în această cheie a cărţii de faţă este o experienţă halucinantă: fără discriminare, duios, la coada fără sfârşit a postistoriei, se aşează, iar şi iar, eternul homo sovieticus din şi de lângă noi.
Vizitănd pe internet şi adresa: www.nascutinurss.ro se poate trăi şi experienţa unică a unei vizite făcută simultan în trecutul şi în viitorul propriei existenţe sovietizate, rămânând, culmea!, înfipţi foarte adânc cu picioarele în prezent şi având, de data aceasta, iluzia şi nostalgia libertăţii regăsite şi scoase…la vânzare.
Sociologic, cartea lui Ernu se aşterne într-un curent ce putea fi prevăzut, însă nu şi atât de curând aşteptat: mulţi copii şi adolescenţi nervoşi de astăzi poartă tricouri roşii, cu inscripţia Che Guevarra, sau Kremlin sau UCCR, sau Propaganda. E la modă să agiţi pumnul strâns prin aer şi să ameninţi. E la modă să slăbeşti cu marijuana şi să porţi insigne cu Stalin sau Ahmadinejad sau tatuaje nazi direct pe chelie. Privindu-i pe tinerii care trebuie să fie mereu altfel decât părinţii lor, nu se poate să nu zâmbeşti şi să nu te cutremuri în acelaşi timp: orice maturitate nouă a izbucnit cu o acnee, orice revoluţie a avut ca punct de plecare o rebeliune şi o agresiune publică rituală, dublate de promisiunea raiului pe pământ.

Ostalgie sovietica ambalata americaneste – Suplimentul Bucurestiul Cultural nr.30, 17 august 2007

de Bianca Burta Cernat

Cel mai spectaculos debut al ultimilor ani este, de departe, cel al lui Vasile Ernu. Nascut in URSS a ajuns, in mai putin de un an, la a doua editie, interviurile luate autorului – devenit foarte rapid un rasfatat al lumii literare si al presei (nu doar culturale) – curg garla, cartea are, pana acum, mai mult de cincizeci de comentarii, cele mai multe favorabile, record cu care nu se pot lauda prea multe dintre volumele (debutantilor ori consacratilor) lansate pe piata romaneasca, si inca nu sint semne ca aplombul comentatorilor ar fi scazut. Site-ul profesionist, foarte bine gestionat al lui Vasile Ernu (www.nascutinurss.ro – de vizitat!), ne pune la dispozitie dosarul complet al receptarii acestui best seller despre o lume moarta (da, moarta, nu doar disparuta…) si – deja de ceva timp – ingropata. Un dosar de presa de care “se sparie gandul”… In treacat fie zis, acest simpatic nostalgic al imperiului sovietic se descurca perfect in postura de manager al propriei carti si al propriei imagini, dovedind ca, iata, chiar si un vajnic ex-cetatean al URSS se poate adapta de minune (si de ce nu ar face-o, din moment ce e in interesul sau?) regulilor lumii “capitaliste”, “consumiste”. Teribilul (ca sa nu zic teribilistul) Vasile Ernu, care plange convingator pe ruinele imperiului marelui Lenin – creand o foarte buna impresie artistica -, isi va fi dat seama pana la urma ca dracul capitalist nu-i chiar asa de negru si ca, invoindu-te cu el, poti vinde cu profit un discurs ostalgic inspirat ambalat si inspirat promovat. Scriind acestea, nu am – va asigur! – nicio intentie malitioasa. Dimpotriva! Succesul lui Ernu e pe deplin meritat, iar abilitatea managerizarii inteligente a succesului merita, de asemenea, aplauzele noastre. Si interesantul autor (moldovean? roman? sovietic?) nu se poate plange ca aplauzele au intarziat. Cele doua premii pentru debut venite, unul dupa altul, de la Romania literara si de la Uniunea Scriitorilor din Romania au picat exact la tanc, pentru ca, altfel, simpaticul Vasile Ernu s-ar fi facut foc si para si, dupa cum marturiseste intr-un interviu, ar fi renuntat sa mai scrie in limba romana… Glumesc, evident, asa cum si Ernu glumeste in interviul cu pricina.
Nu trebuie sa-l luam intotdeauna in serios pe Vasile Ernu! Ar fi o greseala sa citim ad litteram afirmatiile lui voit paradoxale din Nascut in URSS sau de aiurea. Pus pe sotii, el urmareste sa ne provoace, se amuza probabil la gandul ca ne scandalizeaza, la gandul ca rascoleste impertinent prin depozitul nostru de prejudecati “burgheze” si de idei anticomuniste si prooccidentaliste primite de-a gata. Vrea sa ne puna pe ganduri, stiind ca enervarea produsa cititorului de niste afirmatii contrariante sfarseste prin a crea emulatie si chiar prin a seduce. Pozeaza in avocat al diavolului, intra – mucalit – in rolul anarhistului de serviciu, dar e in fond un anarhist soft, in varianta postmoderna a vremurilor noastre. Vasile Ernu joaca teatru si, ce-i drept, joaca foarte bine. Ironia e unul din punctele sale forte. Scepticismul vioi, travestit in farsa, e principala sa arma discursiva. Acest poznas autor “nascut in URSS” priveste Istoria la modul cel mai postmodern cu putinta, ca pe o comedie, ca pe un amplu spectacol de carnaval, ca pe o amuzanta butaforie, ca pe un joc, ca pe un simulacru. Caci viata publica in Uniunea Sovietica, asa cum ne-o infatiseaza Vasile Ernu, sta cu adevarat sub semnul simulacrului; un exemplu: jocurile militar-sportive organizate in scoala sovietica (a se vedea capitolul despre Arlionok & Zarnita si alte distractii – “Se organizau adevarate evenimente de masa. Practic, se simula un atac bacteriologic sau atomic, ieseam toti organizat, ne puneam mastile de gaz si ne indreptam spre un adapost construit special pentru astfel de momente…”).
I s-a reprosat autorului ca nu vrea sa povesteasca decat despre micile intamplari pitoresti ale cotidianului sovietic, nu si despre marile orori ale imperiului leninist, despre ravagiile produse de ideologia made in URSS: crime, suferinte, ingradiri. Vasile Ernu le trece ostentativ sub tacere, pentru ca mesajul sau (declarat cinic) este urmatorul: nu-l intereseaza “istoria mare”, caci aceasta “istorie mare”, guvernata de forte oculte, ignora la randu-i individul, il oprima, il transforma intr-o marioneta; cetateanul anonim nu face Istoria, ci e purtat de suvoiul ei, caruia nu i se poate opune, de care nu e responsabil; singurul mod in care individul poate scapa de “teroarea istoriei” ar fi, in viziunea acestui eseist, retragerea in cotidian, trairea nepretentioasa, in orizontul faptelor marunte si al bucuriilor simple, fara glorie si fara deziluzii. Sigur, o lunga discutie pe tema etica a responsabilizarii si/sau deresponsabilizarii individului in raport cu Istoria se poate deschide din acest punct, semn ca volumul provocator al lui Ernu si-a atins tinta: invita la o fecunda controversa. Eseistul-memorialist din Nascut in URSS refuza programatic/polemic evenimentele/dramele majore, evadand in construirea (ce se vrea re-construire) retrospectiva a unei lumi utopice. “Paradisul” comunist al URSS pe care il descrie – nu fara distanta ironica, repet – Vasile Ernu e de fapt “paradis” doar pentru ca se suprapune amintirilor din copilarie si adolescenta ale memorialistului. Uniunea Sovietica inseamna, pentru copilul Ernu, harta impresionanta (descoperita la ora de geografie) a unui imperiu care se invecineaza “cu cine vrea”, distractivele tabere pionieresti, filmele cu Stirlitz (echivalentul sovietic, corect ideologic al lui James Bond), minunata proza pentru copii – Buratino, Habarnam, Ariciul din ceata – aparuta ca urmare a faptului ca scriitori importanti s-au refugiat in poveste ca sa evite literatura ideologizata -, muzica rock subversiva (rockerii fiind “parte a culturii sovietice, chiar daca, in felul lor, contribuiau la dizolvarea ei ideologica. Prin simpla lor indiferenta”), prima pereche de “djinsi”, adusa de fratele mai mare inrolat in Afganistan, guma de mestecat Jvacika, povestile despre Iuri Gagarin si primele expeditii sovietice in cosmos, fabuloasa rubla, cu care un copil isi putea cumpara orice, de pilda o suta de cutii de chibrituri (“Asa, mai puteai bea in bufetul scolii 20 de pahare de cafea katlovaia sau 20 de cani de ceai. Puteai merge de 20 de ori cu metroul sau cu autobuzul prin oras. Ai fi putut cumpara trei sticle de kefir (28 de copeici sticla) si o paine in forma de baton (16 copeici) sau noua portii de inghetata Eskimo, care va asigur ca era foarte buna” si enumerarea posibilitatilor e departe de a se fi incheiat…), sarbatoarea de 1 mai, “bancul sovietic, cel mai bun banc din lume”. Din amintirile sale, Ernu face un puzzle eseistic foarte inteligent si foarte agreabil. Cartea te prinde imediat in mreje, chiar daca uneori (sau de multe ori) simti ca esti in dezacord cu afirmatiile teribile, paradoxale, avansate derutant de mucalitul eseist. Textele despre komunalka – locuinta tipic sovietica, promiscuu-tovaraseasca, unde oamenii nu au loc sa respire unul de altul, dar traiesc multumiti, impartind aproape totul… -, despre “tualetul sovietic” (ca echivalent al… madelainei lui Proust) sau despre fantasticele (pentru noi!) variante de cocteiluri alcoolice cu vodka si cu substante de la farmacie sau de la vopsitorie sunt cu adevarat pagini de literatura. De literatura absurdista as zice, daca n-as sti foarte bine ca ele sunt flash-uri dintr-o realitate cat se poate de autentica.
In disputa ideologica liberalism vs. comunism, Vasile Ernu se dovedeste, daca se poate spune asa, un bogumilist: el e convins ca societatea de consum si societatea comunista sunt fetele aceleiasi medalii, amandoua la fel de legitime, la fel de opresive (propagandistul sovietic si PR-istul capitalist semanand ca doua picaturi de apa…), asa cum bogumilii credeau ca Dumnezeu si dracul sunt frati buni… Dar, o spun inca o data, nu cred ca trebuie sa-l luam prea mult in serios pe acest interesant eseist iubitor de paradoxuri si de sofisme. Nu trebuie sa-l credem pe cuvant cand spune: “Capitalismul asta ne-a stricat de tot. Ne-a distrus una dintre cele mai mari placeri, placerea de a avea lucruri obtinute cu greu” sau: “Si va mai rog un lucru, sa nu ma luati cu injuraturi de tipul: «Democratia fara piata libera nu functioneaza». Ba functioneaza, va spun eu si va poate confirma oricare cetatean sovietic cu constiinta impacata”. “Pacat ca acesti capitalisti au reusit sa produca atatea marfuri incat sa depaseasca capacitatea noastra de a construi cozi.” Nu-l cred pe Vasile Ernu cand spune sus si tare ca sistemul sovietic s-a prabusit din cauza vreunei presiuni externe, ci din proprie vointa. Si cu atat mai putin atunci cand proclama: “Kremlinologii de productie americana trebuie sa accepte acest lucru: noi am oprit comunismul. Fiti atenti, folosesc verbul a fi oprit, si nu a fi terminat. Comunismul s-a oprit, nu s-a terminat. Si oricand poate aparea o mana care sa-l porneasca din nou”. Sa fim seriosi! Cum sa mai fie posibil comunismul intr-o epoca a Internetului si a telefoniei mobile?! Si cine ar mai avea interes sa-l resuscite?!

Vasile Ernu, Nascut in URSS,
Postfata de Sorin Antohi,
Colectia “Egografii”,
Editura Polirom, Iasi, 2006, 272 p.

“In sistemele de azi, viata iti este furata foarte usor” – Realitatea romaneasca, 27 iunie 2007

interviu cu Vasile Ernu realizat de Ivana Vlad

A uimit o Romanie letargica prin umorul nebun, savoarea literara, sinceritatea debordanta si atitudinea critica, dialectica a cartii sale “Nascut in URSS” (Ed. Polirom). Distins cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, Vasile Ernu ia cu inversunare pozitie contra oricarui sistem, tocmai pentru a simti viata.

– Eroii, simbolurile, locurile (de ex. “Tualetul” sau comunalka), obiectele amintite de tine cu umor, ironie si nostalgie incearca sa recreeze o lume sau doar o recupereaza prin tandrete?

– Da, cartea are multa ironie, umor, tandrete si nostalgie. Niciunul dintre aceste sentimente nu-mi sunt straine si fata de niciunul nu ma jenez. Vorbesc despre viata mea, despre viata din interiorul unui sistem, iar aceste sentimente fac parte din viata. Unii au criticat elementul nostalgic din textele mele. Imi pare rau, dar discursul de azi care incearca sa diabolizeze nostalgia cred ca e un discurs fals. Nostalgia face parte din noi si e un sentiment important. Atentie: nostalgia nu are de-a face cu sistemele politice, ci cu timpul si trairea noastra in timp. Unul dintre sensurile centrale ale cartii este legat de modul meu de a privi prezentul. Cartea mea este despre trecut, dar despre un trecut care priveste inspre prezent. Este un soi de privire a prezentului dinspre trecut. De aceea eu ironizez si pun in discutie in aceeasi masura si trecutul, dar si prezentul. Pun fata in fata cele doua sisteme, incercand sa trag un semnal de alarma si sa spun ca, indiferent in ce sistem traim noi, facem in esenta aceleasi compromisuri.

– Fiind de formatie filosof, te consideri ca facand parte din una dintre categoriile amintite in carte, Scepticul?

– Vin din zona stiintelor umane cu toate ca sunt indragostit de literatura. Cred cu convingere in nevoia de reflectie si pledez pentru o pozitie critica. Da, ma regasesc in pozitia Scepticului, cel care interogheaza mereu, pune la indoiala totul si mai ales propriile convingeri. El este cel care nu se inregimenteaza, nu devine un mic pion intr-un mecanism mai mare. El stie ca sistemele (mai ales cele politice) sunt create pentru a te pune la locul pe care-l cred ele necesar. De aceea Scepticul este elementul incomod, un soi de virus al sistemului. Aceste personaje au fost mereu marginale, indiferent daca vorbim despre comunism sau capitalism. Iar limbajul de lemn nu este specific doar sistemului comunist. Putem lua orice domeniu bine marketizat din ziua de azi si vom vedea ca limba de lemn este prezenta si la case mai mari.

– Daca ambele sisteme, atat comunismul, cat si capitalismul inregimenteaza individul, acesta din urma cu mijloace mult mai perfide cum spui tu, ce spatiu ne mai ramane atunci pentru libertatea personala?

– Teza mea este foarte simpla. Ne nastem in cadrul unor sisteme politice, economice, culturale. Unii au sanse de a se naste in sisteme mai putin dure, in vremuri mai putin tragice. Insa, indiferent in ce sistem te nasti, trebuie sa nu uiti ca viata este lucrul cel mai important. Nu trebuie sa uitam ca viata ii este data omului pentru a fi traita, si ar fi mare pacat ca sistemul sa ne traiasca viata. Riscul mare in sistemele de azi, unde se mimeaza atat de bine fericirea si unde bunastarea se confunda cu fericirea, e faptul ca viata iti este furata foarte usor. Viata poate deveni o minciuna asemenea reclamei. Asa ca nu trebuie sa credem ca cele 30 de feluri de salam si cele 30 de posturi TV au rezolvat lucrurile. Aceste lucruri, ca si cei “30 de arginti” pe care-i primim pot uneori complica si nicidecum rezolva lucrurile. Acesta este paradoxul. Pericolele mari pot veni de unde ne asteptam mai putin.

– Daca “cel mai mare proiect politic utopic al modernitatii”, URSS-ul, a dat faliment, crezi ca si capitalismul are sansa asta? Sau problema nu se pune in termeni de contradictie a celor doua sisteme, ci de complementaritate?

– In esenta cele doua sisteme nu au fost fundamental contradictorii. URSS si SUA erau un soi de vas comunicant. E adevarat ca URSS a fost net mai brutal si cu incalcari flagrante si la vedere. Cred ca SUA (ca s-o luam ca etalon al sistemului capitalist) nu s-a bucurat foarte mult cand a disparut URSS, caci si-a pierdut punctul de referinta. Iar cand dusmanul fata de care de definesti dispare, ai probleme cu propria identitate. Acest lucru se vede tot mai mult in incercarea Statelor Unite de a reinventa permanent dusmani. Revin: fata de sistem, oricare ar fi el, trebuie sa fim critici si in nici un caz nu “trebuie” sa-l aplaudam. Aplauzele intaresc si dezvolta partea urata si totalitara a sistemului. Ceausescu este un exemplu perfect. Dintr-un amarat de cizmar a devenit ditamai dictatorul si “fiu iubit” fiindca poporul s-a transformat in aplaudac. Cand am incetat sa aplaudam, el a disparut. Asta e lectia simpla, dar care se invata foarte greu

Viata ca o prada – Ziarul de duminica, 1 iunie 2007

de Daniel Cristea Enache

Cu un deceniu in urma, aparitia unei carti precum Nascut in URSS de Vasile Ernu (Editura Polirom, 2006, Premiul Romaniei literare si Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Debut) ar fi fost de neimaginat. Anii ’90 au insemnat, in primul rand, o uriasa decomprimare postsocialista, cu un predominant discurs anti-.

Chiar si acum, se vorbeste si se scrie despre comunismul autohton cu multa patima si partinire, acuzatorii inflexibili si aparatorii nostalgici disputandu-si prada (propriul trecut) fara un minim efort de obiectivare.

Problema esentiala pe care o pune cartea lui Ernu aceasta este: ne-am trait viata in comunism ca niste jalnice larve, ca niste prizonieri cu toate atributele si reflexele captivitatii? Sau am putut fi totusi senini – nu numai lasi, ci si curajosi, nu doar deprimati, ci si fericiti in cadrul vechiului Sistem? Iar daca rememoram episoade frumoase, fragmente existentiale pline de lumina, al cui e meritul? Al regimului sau al individului care i-a rezistat, smulgandu-i franturi de bucurie personala?

Nascut la Odesa, in 1971, Vasile Ernu refuza identitatea regionala, basarabeana, ca si apartenenta la o Romanie ideala, regasindu-se in schimb fara probleme de constiinta in “necuprinsa tara mea natala”, Uniunea Sovietica.

Printre cei 262.400.000 de cetateni ai “bastionului pacii”, CCCP. Are evidente nostalgii imperiale, deplange alunecarea Rusiei de azi in modelul liberalismului extrem si ii ridiculizeaza, de cate ori are ocazia, pe politicienii, istoricii si creatorii de istorie din Occident si Statele Unite, care au castigat Razboiul Rece, ideologic-economic, si topaie acum, fericiti, pe cadavrul Uniunii Sovietice.

Opiniile autorului despre disidentii estici sunt absolut consternante. Iar activistii moscoviti si cei vest-europeni sunt etichetati la fel: “politruci”. In fine, intre televiziunea de stat din URSS si mass-media occidentale, comertul socialist si cel capitalist, exista o subterana trasatura de unire. Diferenta e de accent, de nuanta: unii vand ideologie, altii vand marfuri. Propaganda si intr-o parte, si in cealalta. Mai ramanea de adaugat ca milioanelor de victime ale lagarului socialist (morti, torturati, deportati, deznationalizati, deposedati de avere, trimisi la munca de jos…) le corespund milioane de “robi fericiti” ai consumerismului american, pentru ca discursul de stanga, pur si dur, incheiat la toti nasturii, sa reflecte lumea intr-o insigna rosie.

Nu va grabiti totusi sa-l puneti la zid pe Vasile Ernu! Demersul lui e mai complex si totodata mai subtil decat o asemenea stupida apologie a comunismului, pe care comentatori neatenti ai cartii i-au reprosat-o pe un ton dur. Autorul preia de fapt un prefabricat uman, o psihologie si o morala de homo sovieticus, descriind si interpretand prin aceasta grila viata in URSS. Asa-numitul homucus, cetateanul care sta la cozi si bea litri de votca, sufera cumplit cand Gorbaciov introduce prohibitia bauturilor alcoolice, merge la “tualetul public” si se descarca alaturi de alti tovarasi, sta in apartamente comune si isi cunoaste la perfectie vecinii, e mandru de progresele stiintei sovietice si de superioritatea scolii sportive, jura pe Lenin, se teme inca de Stalin si spune bancuri cu Hrusciov, asteptand ziua in care mareata lui Uniune va zdrobi si ultima reduta, impunandu-si modelul dincolo de Atlantic.

Pe trunchiul tare, batos al mentalitatii sovietice sunt “altoite” experiente personale, transcrise pe un ton ambiguu, ironic si melancolic. E un rasu’- plansu’ pe care il cunoastem destul de bine, o jale schimbatoare, ce defineste exact amalgamul de sentimente cu care ne retraim trecutul.

Oglinda retrovizoare – Orizont, Nr. 5 / 25 mai 2007

Cristina Chevereşan

VASILE ERNU
Născut în URSS
Iaşi: Polirom, 2006
În urmă cu aproximativ o lună decideam ca pentru următorul număr al revistei să scriu despre volumul lui Vasile Ernu, proaspăt lansat cu film şi muzică la Timişoara. Între timp, autorul născut în URSS în 1971 a fost premiat pentru debutul din 2006 atât de Uniunea Scriitorilor din România cât şi de România literară. În aproximativ un an de la publicare, cartea ajunsă deja la a doua ediţie („un fel de arheologie a vieţii de zi cu zi a Uniunii Sovietice”) pare să fi făcut turul redacţiilor, cronicilor de specialitate şi librăriilor, unde şi-a întâlnit cu repeziciune cumpărătorii. Mai mult, site-ul adiacent („o extensie vizuală şi audio a cărţii”) permite accesul unei largi categorii de consumatori la ceea ce se anunţă pe varii căi a fi o istorie aparte a unei experienţe comun(ist)e.

Ce asigură impactul volumului de ‚începător’ strecurat cu succes printre consacraţii autori ai Ego-grafiilor? Înainte de toate, probabil, miza pe sinceritate a unui memorialist venit dintr-o lume simultan străină şi apropiată publicului român. Stabilit în România, Vasile Ernu traduce spaţiul natal, mitic al de-acum-dezintegratei URSS în arealul adoptiv al unui fost satelit al acesteia. Dubla apartenenţă a scriitorului îl transformă în purtător de cuvânt credibil al trecutului sovietic, redescoperit şi expus gradat. Într-o perioadă în care revizitările fostelor sisteme stârnesc încă reacţii emoţionale extreme, calea aleasă este una dragă literaturii recente: explorarea amintirilor. Modalitatea diferă însă de cea a auto-ficţiunilor la modă, rezultatul nefiind un discurs cu erou-persoană-întâi. Protagonistă este însăşi Uniunea Sovietică, nu doar aşa cum arăta la un moment dat prin ochii unui cetăţean singular, ci ca organism plin de viaţa celor ce l-au visat, adulat, suportat şi, în cele din urmă, desfiinţat.

„Niciodată n-am reuşit să înţeleg în URSS unde se termina povestea şi unde începea realitatea, unde se termina realitatea şi începea povestea. Noi trăiam alături de eroii noştri, alături de duşmanii noştri […] Cultura sovietică a reuşit să creeze una dintre cele mai bizare naraţiuni, una din cele mai bizare istorii. Asemenea unui roman, aici, în URSS, toţi eram contemporani şi toţi eram făptaşii unei singure scriituri. URSS era un soi de komunalka în care toţi eroii din viaţa reală sau din cărţi şi filme locuiau împreună alături de noi, simpli cetăţeni sovietici”. Cartea lui Ernu este în sine un asemenea hibrid: registrul personal se întâlneşte cu reproducerea şi analiza celui oficial, candidele rememorări ale adolescenţei sunt contrabalansate de meditaţii ulterioare, mature.

Surpriza textului o poate oferi atitudinea povestitorului: departe de a plasa trupul îmbălsămat al defunctei Uniuni într-un mausoleu luxos, el îl disecă atent, cu grijă şi afecţiune reală pentru momentele ce l-au format. Dacă, din perspectivă actuală, analiza se aseamănă unei autopsii, delicatul ei obiect rămâne prezent – în amintire şi dezbatere. Volumul se concentrează mai puţin asupra lumii sovietice ca produs al unei ideologii politice divinizate şi demonizate, şi mai degrabă asupra aspectelor de cultură şi civilizaţie devenite locuri comune ale experienţei descrise. O bună parte a fenomenelor prezentate devin monedă de schimb între autorul implicat şi cititor, cel din urmă fiind pus în poziţia de a se identifica într-o serie de posturi specifice epocii.

Vasile Ernu trece în revistă realităţile cotidiene ale URSS-ului, de la cele mai prozaice (tualetul, komunalka, băuturile preferate ale creativului cetăţean sovetic) până la cele ‚artistice’ (literatura şi eroii săi, dansul, muzica, filmul, televiziunea: fiecare cu figurile reprezentative, simbolistica şi evoluţia sa). Volumul are aspectul unei colecţii de exponate uşor stranii, desuete, învăluite de o nostalgie în tonuri amărui. Scriitorul urmăreşte cronologia şi dinamica fenomenelor, alterarea puterii simbolice a marilor valori de la baza magnetismului (şi mai) marii utopii. Pornind de la exemplul personal concret, el panoramează, încadrează particularul într-un general perceput cu acurateţea detaliilor de moment şi fineţea interpretărilor post-factum.

Cartea vorbeşte despre micro-istoria compusă din obiceiuri, vise, evadări din imediat fără a evita coordonate arhicunoscute înăuntrul şi în afara imensului teritoriu. Lenin, Stalin, Hruşciov, Gorbaciov sunt surprinşi în maniera ce domină scrierea: complexă, incluzând profilul ‚oficial’, elemente de specific individual (detalii, intimităţi, anecdote) şi receptarea de masă. Vasile Ernu îşi îndeplineşte rolul de ghid prin URSS nu doar cu ochii deschişi, ci şi cu sufletul. Perspectiva este cea a insider-ului ajuns în exterior: el poate obiectiva, observa detaşat fisurile unei compoziţii de care, totuşi, nu se dezice. Perfect conştient de marile defecte ale unui sistem falimentar, rămâne devotat farmecului unui acasă atins mai puţin de politica de stat cât de cultul prieteniei, unicităţii, eroismului.

O calitate esenţială a scriiturii o constituie umorul. Concretizat în primă instanţă în forma de rezistenţă a normalităţii în faţa aberantului, bancul, el se insinuează în modalitatea de construcţie a întregului volum, a succesiunii de fraze şi paragrafe. La urma urmelor, spune Ernu, „ironia şi gluma în mod special le-am învăţat extraşcolar, însă, cu siguranţă, în şcoala sovietică”. Remarcile persiflante la adresa naivităţilor sau ipocriziilor anumitor etape şi structuri sunt uneori depăşite ca efect de comicul delirant al autenticului livrat fără comentariu. Scriitorul are intuiţia tăcerilor semnificative: ce ar mai fi de adăugat la legile sexuale ale proletariatului revoluţionar, reproduse după broşura Revoluţia şi tineretul (1924)?! Exemplu aleatoriu: „selectarea persoanei de sex opus se face pe linia clasei revoluţionare şi a oportunităţii proletare”…

Privită în ansamblu, cartea lui Vasile Ernu poate funcţiona şi ca mijloc de informare, şi ca versiune personală a istoriei colective. Spre deosebire de abordările pur emoţionale, se remarcă formaţia filosofică şi poziţionarea critică a autorului. El nu se rezumă la flashback-uri grăitoare din experienţa imediată, ci punctează devenirea şi implicaţiile unor fenomene de tipul reclamei, propagandei, disidenţei. Exacerbarea orgoliilor naţionale, fabricarea de mituri egal înălţătoare şi mistificatoare, dublul discurs al libertăţii şi interdicţiei sunt teme conturate progresiv. Se vorbeşte despre cultura şi limbajul cozii, spre exemplu, făcându-se referire nu doar la o realitate penibilă incontestabilă, ci la un fenomen social: „N-au creat ei cu toată libertatea lor şi cu toată societatea lor civilă atâta bogăţie cât am creat noi prin această instituţie socială […] Aici se făceau noi cunoştinţe, se dezvoltau idei şi opinii, se creau ori se dizolvau solidarităţi de grup. Aici am văzut puterea proletariatului şi mânia sa”.

Născut în URSS face mult mai mult decât să depene povestea sovietică a unui ex-locuitor al unei foste Uniuni statale. Inspectând trecutul recognoscibil şi îndelung disputat, cartea joacă, pe lângă rolul de document şi discurs literar de calitate, şi pe cel de avertisment. În momente de încrâncenare, o lectură sentimentală poate destinde, acţionând însă în acelaşi timp cu eficienţa unei oglinzi retrovizoare: iată ce am lăsat în urmă! Astfel, Vasile Ernu provoacă la reflecţie, la interpretare comparativă şi la decantare atentă a nuanţelor: „libertatea postcomunistă a anilor ’90 a creat mai degrabă un mare gol şi ne-a arătat că nu poţi produce cultură având doar libertatea”. Născut în URSS este un manifest deschis pentru raportarea inteligentă la trecut, un panou de atenţionare cu litere mari, ilustraţii clare şi o semnătură responsabilă.

Comunismul, cel mai consistent produs istoric – ZIUA, 18 mai 2007

interviu cu Vasile Ernu realizat de Iulia Popovici

Vasile Ernu a castigat doua premii de debut scriind despre omul sovietic. A vrut sa se faca lustragiu si a ajuns scriitor. S-a nascut in Republica Socialista Sovietica Moldoveneasca, a trecut pe la Iasi si Cluj si a ramas la Bucuresti. Lucreaza la Polirom, editura care i-a publicat cartea “Nascut in URSS”. Surprinzator pentru multi, cu acest volum Vasile Ernu a castigat, la distanta de cateva zile, si Premiul de debut al revistei “Romania literara”, si pe cel al Uniunii Scriitorilor din Romania.

1. Spuneai, la un moment dat, că ţi-au trebuit şase luni departe de “lumea dezlănţuită” ca să scrii “Născut în URSS”. De la ce a pornit însă această carte? E pentru tine un soi de exorcizare amestecat cu un gest de sfidare (a unei lumi culturale româneşti pentru care cei 50 de ani de comunism au fost un accident iremediabil negativ)?
DA, mi-am permis acest lux, adică acela de a nu face nimic, decît să stau şi să lucrez la cartea mea. Cartea a pornit de la o incercare de a povesti trecutul comunist arătînd elemente-cheie ale vieţii cotidiene. Vroiam să fie un soi de dicţionar al vieţii cotidiene sovietice. Ceea ce mă enervează aici, aproape mă înfurie, e incapacitatea românilor de a-şi valorifica pozitiv trecutul, fie şi un trecut dezastruos. După cum am mai spus, eu încerc să arăt că sistemul în sine nu înseamnă nimic, că orice sistem e o formă de represiune, iar ceea ce contează cu adevărat e însăşi viaţa noastră. Eu povestesc această viaţă în micile ei bucurii şi tristeţi. Culmea e că şi în comunism a existat viaţă, şi în comunism am dansat, băut, jucat, cîntat etc. Niciodată nu trebuie să lăsăm sistemul să ne trăiască viaţa.
Mie îmi place să fac afirmaţii contradictorii, uneori chiar şocante, căci scopul meu este acela de a pune oamenii pe gînduri. Şi acum o să-ţi spun o chestie tare. Fie vorba între noi: cel mai consistent produs istoric (cultural, economic, politic) al Romaniei moderne este comunismul. Nu analizez valoric acest produs, eu doar îl constat. (Fireşte, e opinia mea şi rămîn dator cu nişte argumente). Ei bine, dacă asta e cel mai consistent produs atunci el trebuie analizat, înţeles şi asumat. Noi ce facem? Il negăm, îl privim ca pe un sistem de ocupaţie, nu ni-l asumăm, îl aruncăm la gunoi. Asta mi se pare o mare idioţenie. E incredibil cum noi nu sîntem în stare să revalorificăm cultural acest lucru. Producţia noastra culturală e jalnică. Acest moloz de gunoi, numit comunism, este în acelaşi timp o mină de aur dacă ştim să-l  revalorificăm. Uitaţi-vă ce sa întimplat anul trecut în film. 3 regizori au produs 3 filme şi au avut un suces foarte mare în Occident, unde vrem de fapt să fim validaţi. Ce au povestit ei? Ne-au povestit crîmpeie din comunism. Au revalorificat acel trecut de o manieră exemplară. Occidentul aşteaptă de la noi diferenţă. Produsul cultural se bazează acum mult mai mul pe diferenţă decît pe repetiţie.
2. Cartea ta a fost succesiv atribuită mai multor genuri (eseu, memorialistică, proză). Tu cum o priveşti?
La începutul anului m-am văzut în toate topurile posibile şi imposibile şi figuram la toate categoriile. M-am şi minunat să mă vad la proză, eseu, jurnal etc. O singură categorie nu mă nominaliza: poezia. De unde am dedus că 1. nu sînt poet (ceea ce m-a liniştit) şi 2. că originile mele româneşti sînt îndoielnice odată ce nu scriu poezie. Aşa îmi place mie să glumesc. Eu numesc ceea ce fac ca fiind un gen eretic, adică un gen care combină mai multe stiluri. Asta te avantajeează, dar şi te dezavantajează. Dar eu îmi asum acest lucru şi îmi văd de drum. Şi oricum, eu mi-am făcut treaba, am scris o carte, acum e rîndul criticilor să-şi dea cu parerea şi să-şi bată capul.
3. Ce înseamnă pentru tine cele două premii pe care le-ai primit recent?
Recunosc ca nu m-am aşteptat să le primesc. M-am bucurat fireşte, cu toate că pentru mine premiile adevarate au fost legate mai degraba de faptul ca tirajul s-a epuizat in 7-8 luni, numărul imens de cronici care s-a scris şi faptul ca am reuşit să scot o a doua ediţie în mai puţin de un an. Ce sa spun despre premii. Ele te încurajează, dar şi te obligă. Premiul vine ca un fel de validare valorică cu toate că e o validare subiectivă. Oricum nu premiile te fac scriitor. Eu le-am primit cu multă autoironie. Dar cum im place sa citez din Ostap Bender, o să o fac şi acum, iar fraza de la finele cărţii, cînd este jefuit de grănicerii romani spune cam aşa: «Va rog fara ovatii! N-am reusit sa devin un Conte de Monte Cristo asa ca va trebui sa ma recalific si sa ma fac administrator de bloc», iar în cazul meu scriitor. Eu oricum am visat să fiu lustragiu. Poate că o să m-apuc şi de asta.
4. Ai acum, în “Suplimentul de cultură”, un schimb de epistole literare cu Bogdan-Alexandru Stănescu, în jurul lui Nabokov. De unde a pornit acest “exerciţiu” şi unde crezi (sau speri) că va duce?
Totul a pornit de la îndemn banal de la finele zilei: “Oare are rost să bem o bere?” Şi ambii am fost de acord ca are rost. Pe urma, a fost o discuţie copilărească: cine-i cel mai tare scriitor. În domeniul literaturii, Bogdan este un adevărat profesionist, citeşte tot şi încă ceva pe deasupra, iar eu sînt doar un amator. El a scris prima epistolă pe care a pubicat-o în Suplimentul de cultura. Practic, el a aruncat mănuşa şi eu am raspuns. După care, ne-am dat seama că poate deveni o rubrică permanenta. Vrem să continuam, caci ne-a “aprins”, ca să zic aşa.  Acum trebuie să şi citesc o mulţime de cărţi pentru a mă documenta. Începe sa-mi placă. Cred că ar trebui să avem un ritm mai rapid, adică sa fie săptamînal. Care va fi rezultatul, e greu de spus, dar sînt şanse să se strîngă material de o carte. O să fii anunţată în timp util, daca aceasta se va întîmpla.
5. Ai afirmat de mai multe ori că eşti un om de stânga. Ce înseamnă, totuşi, stânga pentru tine? se pare că marxismul mai poate trăi printre noi sau e vorba de un alt fel de a înţelege această ideologie?
Opţiunile noastre ideologice (un cuvînt demult damnat) ţin de o anumită cultură, o anumită educaţie, de anumite lecturi şi oameni care te-au influenţat. Recunosc că nu rezonez deloc cu dreapta, fie ea politică, culturala sau economică. Îmi este străină, o respect şi încerc să o înţeleg. Însă treaba mea este să o chestionez, să o bun la îndoială, mai ales că acum ea este ideologia victorioasă şi dominantă. În România, din pacate, stînga a lipsit şi lipseşte cu desăvîrşire (fireşte cu cîteva excepţii). Nu există o tradiţie a gîndirii de stînga. În Romania, pînă şi comunismul a fost de dreapta. Ceauşismul a fost mai degrabă un recul interbelic. Stînga nu este comunism, nu este psd-ism, nu îmseamnă egalitarism sau mai ştiu eu ce «isme» care i se atribuie. Discursul de stînga îşi centrează mesajul pe ideea eliberării, pe diversele forme de eliberare: sociala, politica, economica, culturală. Statul modern democratic este în mare parte un produs al acestui discurs al stîngii. Liberalismul clasic care se baza pe principiul libertatea = proprietate, adică doar cel care detinea o proprietate,avea anumite drepturi, (în defavoarea celor mulţi care nu aveau nici o proprietate), a fost nevoit să-şi schimbe anumite principii, să facă concesii datorită intervenţiei în forţă a discursului de stîngă. Îmi pare rău, dar o mulţime de drepturi de care ne bucuram azi, nu ne-au fost facute cadou, ci le-am obţinut prin efort; cei puţini, care deţineau puterea şi avuţia, a trebuit să facă concesii celor mulţi care au avut ghinionul să se nască “inegali”. Dreptul la şanse egale, la echitate socială ne-a fost concesionat, nu dat, iar marele merit îl are discursul de stînga.
6. Dacă stânga înseamnă critica socială, de unde poate veni o “critică a criticii”, de pe poziţiile dreptei?
Stînga este şi critică socială. Eu cred că o critică a stîngii ar trebui să vină chiar din interiorul ei. E nevoie de o regîndire a ei, o reactualizare. Însă acest lucru deja se întîmplă.

7. Cât de “afiliat ideologic” ţi se pare că poate fi un scriitor fără a-şi limita cititorii?
E decizia fiecăruia să se afilieze cum vrea şi unde vrea pe eşicherul ideologic. Pentru mine, important e ca această “afiliere”, ataşare, să nu devină anchilozată şi sectară. Adică, important e să fii capabil de dialog cu oricine, să fii capabil să-ţi chestionezi şi să-ţi pui la îndoială propriile convingeri. Eu încerc mereu să ma autoironizez, sa-mi pun la îndoială propriile convingeri şi să încerc să-i înţeleg pe cei care au opinii diferite. Convingerea mea e că marile pericole vin şi vor veni de unde ne aşteptăm mai puţin, iar în mare parte, noi sîntem producătorii acestor pericole. Duşmanii cu adevărat periculoşi nu sînt externi, ci interni. Una dintre marile patologii ale Romaniei e faptul că mereu şi-a externalizat duşmanii. Acest lucru spune foarte multe. Dar ca sa revenim la intrebare, cred că cititorii vor o gîndire vie şi un text viu.

URSS-ul si extraterestrii – Money Express, 15 mai 2007

de Oana Pulpa

Literatura romana a inceput sa se vanda in ultimii ani, desi romancierii straini raman campioni. Dar, cine stie, daca va vine chef de vreun text romanesc, avem doua propuneri: cei mai premiati scriitori ai anului, Vasile Ernu si Petru Cimpoesu.
Cartea lui Vasile Ernu, „Nascut in URSS“ (Polirom), incearca sa ne „imprieteneasca“ cu cetateanul sovietic si cu viata lui de zi cu zi. Cea a lui Petru Cimpoesu, „Christina Domestica si Vanatorii de suflete“ (Humanitas), ne propune o Romanie fabuloasa, in care convietuiesc de minune oamenii simpli, agentii secreti si extraterestrii.
1) COPILUL URSS-ULUI „Nu ma asteptam sa iau aceste premii“, spune Vasile Ernu, referindu-se la cele doua premii si o nominalizare din aceasta primavara. „Am crezut ca anumite idei incomode pe care le vehiculez in cartea mea nu corespund corectitudinii politice locale. Dar m-am inselat“, mai comenteaza el.
O radiografie a vietii cotidiene din URSS – asta incearca sa realizeze autorul care, prin intermediul memoriei afective, regaseste bancul sovietic – „cel mai bun banc din lume“ –, „pionierii-eroi“, obiceiurile, idealurile, entuziasmul.
S-a nascut si a trait pana in 1990 in tara care „nu te poate lasa indiferent“. Devenit produs al acestei tari si culturi sau homo sovieticus, cum ii place sa se autodefineasca, Vasile Ernu realizeaza un colaj perfect de amintiri pe care, spune el, le povesteste dintr-o dubla experienta: cea a cetateanului care a locuit in spatiul sovietic si cea livresca.
O face cu nostalgie, dar nu cu aceea hranita de o „utopie indreptata spre trecut“, ci cu una ce il caracterizeaza pe un homo sovieticus care lucreaza cu utopii indreptate spre viitor. Si, imbinand nostalgia cu ironia, reuseste cocktailul perfect pentru o contemplare detasata. Un cocktail pe care l-a amestecat bine de la distanta pentru ca nici un tren, avion sau alt mijloc de transport nu il mai poate duce „acolo“: pentru simplul motiv ca Uniunea Sovietica nu mai exista.
INTERDICTIA CREEAZA CEA MAI MARE DEPENDENTA.
Acest mecanism „sacru“, cum numeste autorul interdictia, era in mod paradoxal acceptat de catre cetateanul sovietic, motiv pentru care orice obiect interzis devenea pentru el un obiect intim, „obiect-erou“ sau „obiect-personalitate“. Doar luand in calcul acest aspect putem intelege de ce Vasile Ernu spune, in capitolul „Prezervativul sovietic“, ca nu o sa-i ierte niciodata pe capitalisti pentru faptul ca au distrus acest mecanism „sacru“. Ca despre sex nu se prea vorbea in URSS, ca din unele filme erau eliminate secventele considerate pornografie sau ca termenul de „prezervativ“ era rostit cu voce scazuta, toate astea nu-l impiedicau pe homo sovieticus sa-si traiasca viata sexuala. Dimpotriva, interdictia, constrangerea erau suficiente pentru a produce un erotism poate mai puternic decat cel pe care l-ar fi consumat in mod direct.
Asta sa fie oare si motivul pentru care personaje precum Buratino erau transformate de imaginarul colectiv in sex machina sau simpla dezgolire a unui brat de femeie – in film – declansa „un adevarat dezmat sexual“ in mintile cetatenilor? Se pare ca da, din moment ce autorul deplange intr-un fel perioada de final a URSSului, cand aparitia starurilor sovietice care afisau – in sfarsit – un act sexual „complet si variat“ avea sa atrofieze imaginatia sexuala si nicidecum sa o imbogateasca. Dincolo de aceasta „tabuizare“ a subiectelor „neortodoxe“, aflam ca de fapt sexul ocupa un loc destul de important in viata cetatenilor sovietici, ceea ce contrazice ideea ca Vladimir Ilici, a carui sotie nu era sotie, ci „tovarasa de drum si de viata“, ar fi fost pentru homo sovieticus un model demn de urmat.
OUALE FATALE SI INIMA DE CAINE.
Cartea lui Vasile Ernu reuseste sa binedispuna, desi contine multe pasaje care iti provoaca un gust amar. Asa e capitolul „stiinta sovietica intre ouale fatale si inima de caine“, in care este radiografiata familia de proiecte stiintifice utopice care a produs adevarate transplanturi de gandire si dorinta. Cu alte cuvinte, ouale fatale si inima de caine (aluzii la modificarile genetice practicate de personajele lui Mihail Bulgakov) erau o realitate pentru stiinta sovietica. Sovieticii au jucat asadar cartea perfecta: cu riscul de a produce oua fatale si inimi de caine au transformat natura si cultura intr-o forta subordonata politic si ideologic. Dar despre toate astea, autorul considera ca cel mai bine e sa nu stii nimic sau, daca stii, sa citesti totul invers, asemenea lui Sarik (cainele transformat in om din romanul „Inima de caine“ al lui Bulgakov).
Cu toate acestea, Uniunea Sovietica pare fascinanta in cartea lui Ernu, fara ca aceasta fascinatie sa iti lase „urme si rani adanci“, asa cum le-a lasat celor care au trait in ea. URSS-ul iti pare a fi mai mult decat o tara, „un proiect utopic al modernitatii“ in care eroii, personalitatile, personajele, cuvintele si lucrurile au o semnificatie aparte.
2) INSULA CONSPIRATIILOR Ce reuseste Petru Cimpoesu – nascut in Vaslui, de profesie inginer petrolist – cu romanul „Christina Domestica si Vanatorii de suflete“ este, in primul rand, sa provoace halucinatii si sa manipuleze prin fictiune. Si asta de la primele pagini ale cartii, pentru care a primit Premiul pentru Proza al revistei „Observator Cultural“ si pe cel al Uniunii Scriitorilor din Romania.
Experimentul Armaggedon, Experimentul Atlandida, Ministerul Teritoriilor de peste Mari, Insula Roland din Pacificul de Sud – care ar fi devenit in anii ’60 ai secolului trecut proprietate a statului roman – sunt pentru Cimpoesu instrumente manipulatorii prin care isi construieste textul parodic. De fapt, intreaga actiune se desfasoara pe Insula Roland (una imaginara) pe care autorul o transforma intr-o Romanie la scara mica. Proprietate a miliardarului
Roland Hughes, insula va intra rapid in posesia romanului Roland Carlan (sa nu va mire coincidenta numelor), care reuseste sa obtina, printr-un siretlic, documentele de proprietate. Un an mai tarziu, in ’69, va fi rasplatit de catre Ceausescu cu medalia „Secera si Ciocanul“ pentru „merite deosebite in activitatea de aparare a cuceririlor revolutionare“. In Roland exista baze militare din care dispar soldati fara nici o explicatie, rolanzii fura uleiul de la transformatorul electric, de aici sunt exportati anual cateva mii de copii spre adoptii internationale, extraterestrii sunt comestibili, iar microfoanele se ascund in supozitoare.
Americanii si romanii conlucreaza linistiti la crearea metaomului, Fundatia Femeilor Trimise practica tratamente euritmice, agenti CIA, KGB sau cei ai Securitatii romanesti urmaresc acelasi scop: cucerirea lumii prin stapanirea informatiei.
Pentru a nu-si pierde cititorul in nebuloasa scriiturii, autorul ii creeaza totusi un reper stabil la care il raporteaza pe parcursul intregului roman: triunghiul familial Vic, Christina, Kiki. Sotul, ofiter in armata americana, Christina, „o provinciala pana-n maduva unghiilor“, si copilul Kiki sunt personajele care se afla peste tot si niciunde. Lucrurile se petrec oricum si fara ei, dar faptul ca devin accidental martori ai unor actiuni bizare, ca pe ici, pe colo ni se dau detalii cu privire la viata lor de familie fac ca romanul sa nu mai para atat de ambiguu.

Infernul nu este posibil – Gandul, 8 mai 2007

de Mihai Iovanel

“Nascut in URSS” prinde editia a doua la un an de la prima tiparire. In acest an a avut timp sa scandalizeze, sa provoace exercitii de admiratie, sa uimeasca, sa incaseze premii (le amintesc pe cele mai recente: Premiul pentru debut al “Romaniei literare” si Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor), sa se transforme intr-un brand. Si, nu in ultimul rand, sa schimbe ceva in perceperea anumitor lucruri.
Cartea a aparut atunci cand trebuia sa apara. Dar nu in sensul ca a tras lozul castigator la plesneala. Nu a fost o chestiune de noroc. “Nascut in URSS” a fortat pur si simplu lumea sa ciuleasca urechile. Pentru ca avea un mesaj – care trebuia ascultat.
La prima vedere, faza cu Ernu parea o vrajeala: Ernu scria despre comunism. Despre ce?! Comunismul nu mai era de mult un subiect interesant: saisprezece ani de frecat cuvinte il transformasera cu succes intr-un cliseu apatic si ireal, care-si desfacea picioarele pentru toata lumea.
In aceste conditii, ceea ce a facut Ernu a fost un lucru radical si in acelasi timp simplu sau banal. A pus cateva povesti despre viata reala din timpul comunismului. Nu a ocolit cliseele ei maligne, nu a ocolit ideologia, nici ironia si vorbitul in doi peri, dar nici nu redus totul la acestea. Pentru ca, in pofida ideologiei, exista de partea vietii un rest nedesirabil, care ne da concluzia si miza cartii: aceasta viata nu putea fi decat fericita, pentru ca a fost viata noastra. Singura.
Si inca ceva (iar in acest “ceva” se ascunde clou-ul): Ernu a plasat povestea acolo unde ea a inceput si a sfarsit – in URSS. In locul in care Utopia a trait si a murit, in care Utopia si-a consumat gloria si ciroza. Nascut la Odessa, in Ucraina, Ernu si-a facut documentatia la fata locului.
Daca ar fi sa rezum cartea in cateva vorbe, as folosi o propozitie a lui Alexandru George: “Infernul nu este posibil”. Desi partida e trucata, desi cartile au fost impartite prost, desi Sistemul (comunist, capitalist sau cum o mai fi el) tine toti asii in maneca, viata indivizilor concreti castiga. Intotdeauna. Prin simplul fapt ca partida a avut, totusi, loc.

Vasile Ernu – “Nascut in URSS” (pseudo – recenzie) – www.bookblog.ro, 5 mai 2007

de Vlad Ursulean

Pe Vasile Ernu îl întâlneşti pe la concerte şi evenimente culturale mai underground, te miri de înfăţişarea lui de proletar/intelectual cu bască, îl asculţi şi îţi rămâne în minte. Îl mai întâlneşti în dilema sau românia liberă şi găseşti acelaşi stil boem de a povesti. În fine, dacă te apuci să-i citeşti şi cartea, eşti fermecat de-a binelea.

“Priviţi, minunaţi-vă, sînt cetăţean al Uniunii Sovietice.” -Vladimir Maiakovski

În djinsî, mestecând jvacikă şi fredonând Kino ori Agata Kristi porneşti periplul prin utopia sovietică. Născut în URSS e o serie de povestiri (piese de puzzle, cum le numeşte Ernu) despre viaţa în Uniunea Sovietică, fără prea mare legătură între ele. Însă fac împreună o imagine vie, colorată, cu gust şi miros, mândră şi câteodată tristă, dar în orice caz altfel şi mai mult decât am întâlnit oriunde în altă parte.

Nu se poate vorbi despre obiectivitate referitor la o carte ce reflectă vădit o experienţă personală, dar Născut în URSS nu e nici nostalgică, nici acuzatoare. Asta pentru că acceptă din start contextul politic şi social, nu îl contestă şi nu îl laudă.
“…vrea să dea doar contururi, starea de spirit, modul de a gândi şi de a vorbi al unei culturi, să creioneze mentalitatea culturală sovietică.”

Se vorbeşte despre şcoală, despre distracţie, muzică şi sex, despre băutură şi politică, uneori despre toate la un loc. Spre deliciul cititorului, mitul băutorului sovietic este confirmat şi minuţios detaliat. “Bea totul şi încă ceva pe deasupra”: pe lângă votkă, bere sau şampanie – parfumuri, cosmetice, clei, diluant, dizolvant, pastă de dinţi, preparate şi combinate cum numai cetăţeanul sovietic îşi poate închipui.

Vasile Ernu spune din introducere că “lucrurile scrise aici sînt povestite dintr-o dublă experienţă, care nu e neapărat singulară. E vorba, pe de o parte, de o experienţă directă, a cetăţeanului care a locuit în spaţiul sovietic, iar de cealaltă, de o experienţă livrească, mediată cultural.” Asta are implicaţii şi asupra semnificaţiilor. Există un plan concret, dar şi unul intelectual, care spune: comunismul şi capitalismul sunt diferite ca formă, nu ca fond; viaţa oamenilor înseamnă mai mult decât ţara sau regimul politic în care au nimerit să trăiască.

Ar mai fi de spus că Născut în URSS e mai mult decât o carte (nu, nu e un clişeu). E o senzaţie foto/audio/video/imaginară, la care contribuie site-ul şi blogul autorului. Că tot vorbeam de muzică, recomand să ascultaţi Nautilus Pompilius în fundal, în timp ce vă cufundaţi în aventura sovietică.

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte
• Cum să fugi de Untold şi Gheboasa? Doar Darabani ne mai poate salva…
• ”Profesorul tău e mult mai interesant decât cel din La Casa de Papel.”

Cautare