Punks – veiozaarte
punks – ep. 9 – vasile ernu from veioza arte on Vimeo.
Gorbaciov și paradigma golului
Un fragment dintr-o lunga duscutie cu Vasile BOTNARU pentru Europa Libera…. la Libraria din Centru (Chisinau)… dupa cum se vede nu prea am stare in fata camerei de filmat…
Vasile Ernu sau „ereziile” intelectualului dezabuzat
Vitalie Ciobanu / Contrafort / nr. 1-2/2010
După Născut în URSS, o nouă carte de Vasile Ernu avea să trezească justificate aşteptări şi curiozităţi. Volumul de debut, multiplu comentat şi premiat de Uniunea Scriitorilor din România (spre surprinderea, post festum, chiar a unora din membrii juriului), cocheta cu amintirile sale zglobii despre comunism, lipsite de patimă resentimentară, dorind să se plaseze polemic faţă de trendul oficial al condamnării regimurilor de tip sovietic. Culturalmente şi sociologic vorbind, Ernu se revendică – aşa cum o spunea el însuşi la lansarea cărţii sale la biblioteca „Onisifor Ghibu” din Chişinău – de la Ostalgia. Este fantoma compensatorie pe care o cultivă unii nemţi din landurile estice ale Germaniei reunificate în legătură cu defuncta RDG. Născut în URSS nu frapa prin complexitate, ci prin această plăcere de a fi à rebours, de a da cu tifla ideologiei „corecte” (ghilimelele sunt de rigoare), mainstream-ului anticomunist. Între timp, autorul nostru a început să îşi cultive şi un stil de a fi, un brand, un contur mediatic. E un exerciţiu de imagine atent studiat, pentru o lume ahtiată de privelişti şi etichete, prin care Vasile Ernu îşi construieşte o identitate proprie, inconfundabilă, reflectată chiar şi în ţinuta-i vestimentară: nelipsita şapcă trasă pe ochi şi fularul răsucit de mai multe ori în jurul gâtului – articole de îmbrăcăminte asortate cu cearcănele şi paloarea chipului său subţire, de intelectual brechtian. Gestul autorului e simpatic şi răspunde unei normalităţi la care aspirăm de mult: aceea de a ne simţi oameni liberi, de a repudia constrângerile şi tabuurile de orice fel şi oricât de „nobil” fundate.
Ultimii eretici ai Imperiului – cea de-a doua carte a lui Vasile Ernu – a fost lansată în cadrul unui turneu de promovare, organizat de autor. Etapa de la Chişinău, aşa cum se ştie, s-a însoţit de un scandal, pe bloguri, pe care l-am reprodus parţial în nr. 11-12/2009 al Contrafortului. Ernu, din nou, a vrut să şocheze, să contrarieze cu orice preţ, şi a gândit un scenariu… cu Mark Tkaciuk pe post de special guest, de vedetă invitată. Nu reiau, în detaliu, şiragul de argumente şi contraargumente rostite cu acest prilej, când, la un moment dat, am avut senzaţia că vorbim limbi diferite – asta deoarece invitatul-surpriză al confratelui nostru nu era un intelectual rusofon cu opinii diferite de ale mele, dar având totuşi un statut independent, ci un individ implicat în mizeriile politice din ultimii opt ani, un „guru” al regimului Voronin. Ernu ne-a reproşat, nouă, Contrafortului, că nu suntem suficient de liberali, că ne închidem în naţionalisme gen Literatura şi Arta (o afirmaţie ce trebuia să-i fi supărat de-a binelea pe redactorii acestei publicaţii), ne-a replicat că perpetuăm, prin „anticomunismul” nostru visceral, linii de demarcaţie anacronice şi conflicte ireductibile între diverse categorii etno-sociale (deşi, naivul de mine, am avut convingerea că de asta se ocupă organizatorii represiunii din 7 aprilie şi din zilele de după!). Mark Tkaciuk nu a mai ajuns la eveniment, rătăcindu-se cu avionul prin ceaţa groasă de deasupra Austriei (aşa i s-a explicat absenţa), însă „prezenţa” lui simbolică, în calitate de referinţă discursivă, şi-a atins scopul, făcând o excelentă publicitate cărţii lui Vasile Ernu, aducând lumea la librărie. Şi ce altceva şi-ar fi putut dori un autor?…
Dincolo de aceste discutabile strategii de marketing, cititorii au pe masă o carte incitantă, provocatoare, scrisă mult mai bine decât volumul de debut al lui Ernu – mai complexă, cu o documentare mai bogată, ţintind mize mai ambiţioase. Dialogul scriptic dintre cei doi protagonişti – Vasiliy Andreevici (tot el şi naratorul) şi A.I., supranumit „Marele Instigator” – ia în colimator tot ce poate să răcolească spiritul unui intelectual conectat la controversele politice şi ideologice ale zilei. Schimbul de scrisori dintre cei doi, rulat pe măsură ce naratorul străbate „maica Rusie”, spre Moscova, pentru a se întâlni cu mai vârstnicul său prieten, într-un tren în care conductorii încă mai oferă pasagerilor ceai în pahare aşezate în suporturi de aramă, evocă tehnicile literare ale unor autori din secolul al XVIII-lea, europeni dar şi ruşi (Radişcev), încondeind fiecare capitol cu un preambul rezumativ şi utilizând convenţia manuscrisului găsit/revelat în final, din care ni s-a relatat tot timpul. Conceptual vorbind, e o modalitate ingenioasă de „împachetare”, de învăluire convenabilă a reflecţiilor şi opţiunilor autorului, prin alăturarea unor puncte de vedere, care, de fapt, nu se contrazic, ci se completează – asta se vede, de altfel, şi din uniformitatea stilistică a dialogului lor epistolar. Nici proză, nici eseu: mai degrabă o carte de dezbateri, cu opinii aşezate sub semnul ereziei în raport cu orice centru de putere politică, ideologică şi intelectuală.
Vasile Ernu priveşte lumea de azi ca pe un imens câmp de bătălie în care se experimentează tehnici sofisticate de înfeudare a conştiinţelor. Nu mai e vorba de gulag sau de lagăre de concentrare naziste, ci de corporaţii transnaţionale, de mass-media, de civilizaţia virtualului, suficientă sieşi, preocupată să asigure, în numele eficienţei şi profitului bursier, un control tot mai strict al minţii umane. Artificialitatea lumii în care trăim, desprinsă de legile naturale ale existenţei (şi de natura propriu-zisă), a devenit marele duşman al libertăţii individului. Lumea noastră seamănă cu un păienjeniş de interconexiuni, iar cuvântul-cheie este reţeaua: dacă funcţionezi în interiorul reţelei, contezi, ai liniştea asigurată, dar vei plăti cu anihilarea personalităţii, vei fi redus la o „grămăjoară” de reflexe. Totul în lumea de azi este invenţia unor experţi în manipulare, inclusiv tranziţia spre liberalism şi economia de piaţă, sau revoluţiile oranj din spaţiul post-sovietic. „Realitatea istorică” nu mai există de mult, susţine unul din personajele invocate în scrisorile celor doi amici, un ins bine informat, zis Cinicul (fost agent KGB, trecut în slujba americanilor). „Actualitatea” este, exclusiv, un produs de marketing, show-ul politico-financiar a luat locul propagandei de altă dată, iar specialiştii de PR şi advertising i-au substituit pe politrucii comunişti şi pe comisarii în geci de piele. „Ca să rezişti unei astfel de lumi, spune Ernu, o poţi face numai deconectându-te, doar întrerupând verigile comunicaţionale. În momentul în care intri în zone închise, neaccesibile sferelor mediatice, are loc o surprinzătoare creştere a valorii.” (p.44) Soluţia supravieţuirii individului, în aceste condiţii, va fi camuflajul, eschiva mobilă, subversiunea inteligentă, ambuscada şi replierea rapidă după fiece lovitură, adică tactica aplicată de partizani împotriva trupelor regulate: „În noua luptă totală şi invizibilă, noi nu mai luptăm pentru un partid şi nu mai avem un „caracter teluric”, nu vrem să ne eliberăm un teritoriu de care suntem legaţi, nu mai luptăm să ne eliberăm o „patrie biologică”. Noi suntem partizanii care luptăm să ne eliberăm ultimul teritoriu care este propria noastră fiinţă. Trebuie să luptăm, să lovim duşmanul fără milă pentru a deveni liberi, pentru a ne elibera conştiinţa şi gândirea.” (p. 60)
Teorii la modă, inspirate de o abundentă literatură conspiraţionistă. Vasile Ernu le decupează şi le „reciclează” într-un coctail tematic, într-un bricolaj de idei extravagante. Problema cu acest fel de discurs, care îi face cu ochiul unui cititor tracasat de marasmul unor ţări post-comuniste, este că relativizează totul, prezintă lumea vestică drept o cabală îngrozitoare a unor sforari oculţi, transferă răul totalitar în inima capitalismului de tip occidental, suspendând dreptul la opţiune şi libertatea de expresie – „redute” visate în lungile decenii postbelice de popoarele est-europene şi cucerite efectiv după 1989. Demontarea cinismului instituţional cu „şperaclul” altui cinism – cel al intelectualului dezabuzat, cu vederi de stânga, cum se înfăţişează autorul nostru –, ignoră realitatea unor societăţi, americană sau vest-europeană, în care ponderea comunităţilor locale, eficienţa sistemelor juridice, forţa votului popular nu pot fi contestate. Să ne amintim, pentru a da un singur exemplu, de referendumul pentru Constituţia Uniunii Europene de-acum câţiva ani, respins în Franţa, Olanda şi, ulterior, în Irlanda – ţări ale căror guverne nu au îndrăznit să aprobe documentul printr-o simplă trecere prin parlament. Chiar dacă rezultatul de mai târziu a fost diferit, ca urmare a unei energice campanii de informare şi explicare, „Nu”-ul franco-olandez a demonstrat, la momentul respectiv, puterea de care dispun masele de alegători educaţi în spirit democratic. Tocmai de aceea, soluţia avansată de „ereticii” lui Vasile Ernu – insularizarea orgolioasă şi rezistenţa în grupuri de partizani împotriva noului sistem uniformizator – poate fi luată doar în registru liric sau ludic, pentru că altfel prea ar semăna cu revolta muncitorilor împotriva strungurilor din fabrici, în perioada impetuoasei industrializări capitaliste din secolul al XIX-lea, cu gherila romantic-sangvinară a lui Che Guevara (idolul anarhiştilor şi antiglobaliştilor de pretutindeni) sau – mai recent – cu tacticile Al-Qaeda, ai cărei luptători, tot aşa, combat la greu (e drept cu tehnologii împrumutate de la inamic, create în condiţiile unor societăţi libere şi concurenţiale) „Occidentul demonic”, spre a-şi conserva specificul medieval şi raporturile… foarte naturale – nimic de zis! – dintre indivizi, pe care doctrine inventate, fictive, precum cea a drepturilor omului sau a corectitudinii politice nu le-au alterat. Aceşti oameni neafectaţi de artificialitatea lumii moderne consideră cât se poate de firească feregeaua trasă pe chipul femeilor şi recursul la Kalaşnikov ca mijloc de rezolvare a diferenţelor de opinii.
O altă remarcă aş face în legătură cu „superficialitatea românească” versus „profunzimea sufletului rus”, atacată de autor. Caragialescul „Eu cu cine votez?”, susţine Vasile Ernu, „este singura frământare a gândirii politice de pe aceste meleaguri”, în timp ce întrebările politice ruseşti de tipul „Ce-i de făcut?” şi „Cine-i vinovat?”, nu au nici un sens la noi. Poate că derizoriul vieţii politice româneşti ne pare adesea exasperant şi… lipsit de transcendenţă, dar tot e mai bun decât „răspunsurile abisale” ale ruşilor, care s-au repezit să arunce lumea în aer în loc să instituie, acasă la ei, un regim bazat pe alegeri libere.
Nu contest dreptul artistului de a pune totul la îndoială, aşa cum şi-l proclamă Vasile Ernu, şi voi prefera întotdeauna disconfortul pricinuit de un intelectual cârtitor încremenirii în dogmă. Însă pasiunea negaţionistă este şi ea pasibilă de parţialitate şi exagerare… Altfel, cartea conţine pagini foarte dense ca orizont cognitiv şi pline de suculente speculaţii (un fel de pop-philosophy) despre psihologia Gulagului (cazul Varlam Şalamov), despre felul în care personaje de tip Ostap Bender (adică micii comercianţi şi contrabandişti) au erodat mai eficient regimul sovietic decât pledoariile pentru „valori” ale disidenţilor (o frază precum: „comunismul a fost anulat printr-o singură frază” – întrucât era vorba de un regim bazat eminamente pe discurs, de o maşinărie de fabricat semnificaţii – te face visător cu privire la seducţia unor metafore…), despre internalizarea definitivă a „orânduirii” aduse de tancurile Moscovei în România, prin fantasma independenţei ceauşiste, despre Dracula ca revelator al lumii alienate în care trăim şi multe altele. Până la urmă, paradoxul demistificator al autorului nostru conţine o autoironie implicită, deoarece transformă „ereziile” sale într-o marfă bine vândută – dovadă, cum spuneam, succesul de public, regizat în manieră PR, al Ultimilor eretici… –, circumscrie „abjurările” sale aceluiaşi nesuferit sistem. O spune şi A.I., fostul disident care a vrut în tinereţe să-l asasineze pe Stalin, iar azi este contrariat de lumea cinică şi mercantilă care i-a luat locul: „Eu am mereu o nedumerire: nu înţeleg cum se face că ori de câte ori critic, îmi intră o sumă de bani în cont.” (p.246)
Asta se întâmplă la ei, în „cinicul” şi „dezumanizantul” Occident, care te invită să susţii conferinţe, nu la noi, în Estul post-comunist. Aici poţi să stai liniştit, Vasile Ernu: libertatea ta de conştiinţă ori va fi ignorată cu dispreţ, ori dacă va deranja, va fi repede cuminţită de „băieţii veseli”, scăpaţi de lustraţie, cărora nu le pasă nici de Dumnezeu, nici de Codul Penal.
Vasile Ernu, ultimul eretic
Interviu de Cătălin Stănescu / Thechronicle / 02.03.2010
Motto: “Erai iritat (…) de modul în care se politizează și se atribuie o încărcătură ideologică anumitor sentimente și relații umane. Erai enervat de modul în care astăzi se politizează memoria, nostalgia sau dragostea.“
(Vasile Ernu, Ultimii eretici ai Imperiului, pg. 278)
Indiferența e ultimul lucru, sau mai degrabă ființă căci, întocmai ca și celălalt copil ștrengar cu care se ține de mînă, ne referim la lipsa indiferenței, nu e nici nuc, la umbra căruia totuși ți’ai putea trage sufletul, nici piatră, deși tăcerea ei o simțim uneori abătută pe propria piele, indiferența e așadar ultima ființă cu care Vasile Ernu s-ar putea însoți.
Premiat (la debut – acordat de România literară și de Uniunea Scriitorilor din România) pentru Născut în URSS, roman publicat la Polirom în 2006, debut însoțit și de o „salată de crudități” din partea detractorilor. Inocența naratorului, jucată ori nu, este total ocultată de aceștia din urmă, la fel cum se întâmplă și cu arhipelagurile de ironie, semne ale detașării.
Cu Ultimii eretici ai Imperiului, publicată tot de Polirom anul trecut, Vasile Ernu adâncește subiectul, schimbând și formula narativă. Nu mai avem de a face cu „amintirile” unui puști în pantaloni scurți, deși multe dintre subiectele tratate în Născut în URSS sunt reluate și aici, iar autorul însuși creează punți de legătură, ci cu un roman epistolar – unul dintre protagoniști fiind Vasiliy Andreevici, în care am fi tentați să îl vedem chiar pe autor (Vasile Ernu, normal, neagă!).
Provocare, numele tău este Vasile Ernu!
Influența negativă a retragerii trupelor rusești asupra societății românești, rolul însemnat al intelectualului în stalinism versus poziția slabă a acestuia în capitalism, cu precizarea „regimurile de tip comunist se bazează pe limbă, iar cele de tip capitalist pe bani, de ce Gulagul este mai aproape de Biserică iar Auschwitzul de bancă, despre rolul speculanților în dinamitarea sistemului totalitar și de ce „fiii locotenentului Schmidt” au învins comunismul, (…) de ce ei au pus mâna pe „valorile monetare ale statului” iar disidenții au rămas în afara jocului etc etc. Sunt o mulțime de judecăți comune pe care eroii ernieni le aruncă în aer și produc erezii. Tind să îi dau dreptate lui Ernu și aș dori să mă refer doar la “fiii locotenentului Schmidt” autohtoni: vă rog să vă reamintiți Confesiunile unui cafegiu ale lui Gheorghe Florescu deși memoria colectivă este bântuită de multe astfel de personaje care se încadrează în categoria nouveaux riches.
Stil, ironie, dezmăț de erezii: citiți’l și n’o să vă pară rău.
C.S.: Iubit și înjurat în același timp. “Rahat bine lustruit”, Ștefan Agopian în Academia Cațavencu despre Născut în URSS, “Un comunist tembel, mare filozof și frate a poporului cu bâtă siberiană și adicție pentru ceasuri de mână, pune la îndoială necesitatea României de a fi membru NATO și a unei siguranțe dată de securitate și alianțe ca garant a sistemului democratic.” – citat exact de pe un blog, însemnarea intitulându-se “La dracu cu Vasile Ernu”. Am dat exemple doar de înjurături căci laudele “moleșesc”. Se pare că toți cei care te-au înjurat te-au considerat drept un profet al comunismului. Ești?
Vasile Ernu: Mamă cum mă iei. Mă faci să rîd. Uită-te la mine, uită-te la şapca mea şi mai ales citeşte-mi textele: arată ele a comunism? România este o ţară dominată de minţi clonate şi trase la xerox. Toţi trebuie să gîndim la fel. Cine nu gîndeşte ca majoritatea este un nou duşman al poporului. E ca pe vremuri. E interzis la nuanţe. Totul trebuie să fie alb sau negru. Nu-mi place să mă înrolez în ideologia nimănui, nu răspund la comenzi, nu port uniforme, nu sînt conectat la sistem (adică sînt autonom), nu iubesc ritualurile culturale şi idologice ale establishment-ului. Eu sînt propriul meu stat şi încerc să chestionez incomod lumea în care trăiesc. Eu îmi ştiu foarte bine funcţia în societate: încerc să sparg creierele betonate ale vechilor şi noilor politruci.
Dar să o luăm pe rînd. Nu-mi place comunismul fiindcă este o formă de represiune politică, dar nu-mi place nici capitalismul fiindcă este o formă de represiune economică. Ambele regimuri vor să-mi fure viaţa, lucrul cel mai de preţ pe care-l am. Asta mai întîi, ca să fie clar unde mă poziţionez.
Replica lui Agopian, cu care de altfel mă cunosc binişor şi ne iubim de ţi-e mai mare mila, are următorul conţinut: Ernu scrie bine, are chestii mişto dar ideile lui sunt periculoase. Părerea mea despre Agopian e următoarea: cred că este unul dintre cei mai buni scriitori români în viaţă care, din păcate, este subapreciat. De ce? E o poveste lungă. Însă cînd Agopian ajunge în zona de reflecţie teoretică e niţel varză. Nu e punctul lui forte. Iar cînd discută despre trecut, Agopian e pasional. Omul a avut de suferit şi-l înţeleg. Nu e partenerul meu de dialog. Ne respectăm pe zona scrisului, ne criticăm pe zona ideilor. Punct. El a făcut o pasiune pentru prima mea carte şi a scris cîteva texte. Văd că la a doua a fost mai blînd, cu toate că eu cred ca abia a doua mea carte ar fi trebuit să-l irite. Bun.
În ceea ce priveşte cea de-a doua replică, aceasta aparţine categoriei neolegionare furibunde care a promis că mă va bate fiindcă nu e voie să atentezi la valorile verzi ale neamului. Căpitanul (indiferent dacă şef de partid sau şef de stat) a zis „La dreaaapta” şi toţi trebuie să ne executam. Dacă Ernu ia în derîdere ordinul Căpitanului, îl „trimitem la Dracu`.” Cînd a apărut povestea cu scutul antirachetă pe mine m-a deranjat nu ideea de scut, ci unanimitatea gîndirii. Adică amplasarea sau nu a scutului nu e o poveste care mă pasionează aşa de mult, ci modul în care o decizie politică majoră este la noi primită şi aplaudată unanim. Nimeni nu are voie să se îndoiască, nimeni nu are voie să pună întrebări, iar cine nu e de acord e declarat, ca şi în vechiul regim, „duşman al poporului”. Într-o ţară normală care vrea să intre în NATO ar trebui să fie măcar cîţiva oameni, cîţiva intelectuali care să spună: dar poate nu e bine ce facem. Nu, la noi a fost o singură persoană care a încercat să protesteze împotriva aderării la NATO şi a fost arestată încă de la scara blocului. Ceea ce încerc eu să spun e că unitatea ideologică în care am ajuns a devenit de tip totalitar fiincă nu mai permite diferenţa şi alternativa. Vom mai reveni probabil la această temă.
Cel mai simplu, şi aşa se face carieră în România, mi-ar fi să tac şi să mă tîrăsc pe burtă. Ei bine, nu-mi stă în fire. Fie că e comunism, fie că e capitalism, raporturile mele cu puterea nu se schimbă. Cu puterea mi-am propus să fiu într-un raport de luptă.
C.S.: Recunosc, am vrut să te scot puţin din ţîţîni. Tocmai că le’am citit. Bine, acest argument îl pot invoca şi „ceilalţi” cititori ai tăi. Nefiind atît de bogat pentru a fi de stînga (e o ironie la adresa reprezentanţilor stîngii actuale n.m.), nu am citit cărţile tale precum nişte manifeste politice. Cît e ficţiune în ele? Cît e detaşare şi ironie? Te întreb acest lucru, specificînd la început că nu aparţin stîngii, pentru că reacţiile celor care te înjură dădeau impresia că tu îţi reciţi Născut în URSS de la prezidiul unei tribune, ca pe un fel de doctrină.
V.E.: Sîntem în cîmpul reflecţiilor nu al pasiunilor. De aceea folosim raţionamente şi argumente, dialogăm, ne ascultăm unul pe altul, pornind de la ideea că vrem să înţelegem ceva. Nu-mi place să lucrez cu idei primite de-a gata. Totul trebuie pus la îndoială… Dacă-mi aduc bine aminte aşa s-a construit ceea ce noi numim spirit occidental.
În ceea ce priveşte stînga, nu te speria, nu se ia. Nu e virus, nu e molimă, e doar o formă de a interpreta politicul. Eu nu spun că e o formă perfectă, dar, totuşi, să nu uităm cel puţin rolul emancipator al stîngii în modernitate. Să nu uităm că mai toate marile drepturi cîştigate au apărut în urma unor lupte venite de pe filiera stîngii. Cum am ajuns să avem dreptul la vot, cum s-a dezvoltat emanciparea femeilor, cea a oamenilor de culoare, cum s-au cîştigat anumite drepturi salariale, dreptul la odihnă şi muncă etc.? Cine a inventat şi impus sistemele de protecţie a celor mulţi, marginalizaţi, lipsiţi de proprietate? A venit proprietarul, marele reprezentat al „proprietăţii sfinte” şi a acordat aceste drepturi pe care acum le privim ca fireşti? Să fim serioşi. Să nu uităm că pe vremuri drepturile erau strict legate de proprietate pe care o aveau doar cîteva procente a populaţiei, iar cea care nu accepta schimbarea era tocmai această filieră pe care s-a construit gîndirea de dreapta. Trebuie să recunoaştem meritele pe care le are stînga. Ar fi mare păcat să pierdem marele cîştiguri pe care le-a avut stînga în ultimii 60 de ani în Europa: accesul gratuit la educaţie, sănătate şi protecţie socială. Ceea ce fac în ultimii 20 de ani apologeţii pieţei libere nelimitate, totale, duce la distrugerea acestor drepturi. Sîntem în mare pericol mai ales că avem o ţară săracă şi asta presupune că marea parte a populaţie, lipsită de resurse, să nu aibă acces la educaţie şi sănătate. Vrem înapoi în secolul XIX?
Eu respect foarte mult dreapta, însă consider că se află într-o gravă eroare. Dreapta este diabolic de eficientă de unde şi marele ei pericol: e atît de eficientă încît tinde spre autodistrugere. De exemplu eu cred că dreapta este mult mai anticreştină decît stalinismul. În ultima mea carte pun în discuţie acest lucru. Mă mai înspăimîntă, ca să dau un alt exemplu din zona aceasta, credinţa oarbă a elitelor în „bancomate.” Fiecare epocă cu „viţeii ei de aur”, cu idolii ei. Recunosc eficienţa dreptei, însă următoarea ei axiomă pare contrazisă de realitate: zona privată e eficientă, iar statul e ineficient. Dă-mi voie să mă întreb: cum se face că o dată la 30 de ani cea mai „ineficientă” instituţie, Statul, vine şi salvează cea mai „eficientă” structură a sferei private, sistemul financiar? Din păcate, în România nu avem o stîngă politică sau intelectuală. Sînt mici focare şi atît. PSD nu mă reprezintă şi am fost un critic dur al acestui partid.
În ceea ce priveşte cărţile mele, ele sînt un soi de literatură mixtă care are şi eseu, şi ficţiune, şi memorialistică etc., dar care în esenţa lor lucrează cu sensul. Ironia este una din tehnicile mele preferate şi o folosesc din plin. Nu fac predici sau tratate morale, nu fac manifeste politice. Încerc să pun cititorii pe gînduri, încerc să-i ajut să-şi pună întrebări. Manifestul meu estetico-politic este următorul (parafrazîndu-l pe Dario Fo)…
Unde este putere acolo e politică. Unde e politică acolo e şi ipocrizie. Unde e ipocrizie e şi multă minciună. Unde există minciună apare nemulţumirea. Unde e nemulţumire e şi durere. Unde e durere e suferinţă. Unde e suferinţă e tragedie. Unde e tragedie e singurătate. Unde e singurătate e artă. Unde e artă e protest. Unde e protest e libertate. Unde e libertate e viaţă. Unde e viaţă apare şi artistul. Unde este un artist, apare din păcate şi Puterea. Acesta e cercul vicios în care trăim în istorie. Iar arta nu e o fabrică de produs metafore, cum se predică pe la noi. Arta creează sensuri şi cu ajutorul metaforelor, în timp ce sensul salvează, iar salvarea e un gest eminamente politic.
C.S.: Ajungem încet-încet şi la Ultimii eretici…puţintică răbdare! Totuşi, pentru că ai vorbit de meritele „incontestabile” ale stîngii, ţin să îţi reamintesc faptul că aici, la Porţile Orientului, deschiderea, înainte de 1944, a venit totuşi de sus (Jean Mihail, în casa căruia se află acum Muzeul de Artă din Craiova, în lipsă de moştenitori, şi-a donat averea statului cu condiţia ca din aceasta să se dea dotă fetelor sărace, să se construiască biblioteci la sate. E un exemplu doar). Ai ridicat în răspunsul tău prea multe probleme: stânga românească are vile la New York la 20 de ani de la Revoluţie. Stânga românească (în spate având Securitatea) a venit cu noi nu ne vindem ţara, pentru a o cumpăra pe nimic.
Pe de altă parte, ca să nu deturnăm discuţia, ştiu foarte bine că tu, prin aceste afirmaţii, te ridici deasupra evenimentelor ultimilor 20 de ani şi, la nivel de concept, nu am a-ţi reproşa prea multe. Să îţi fie clar: chiar dacă eşti un „provocator”, e o plăcere, cum spunea torţionarul din Cel mai iubit dintre pământeni, să lucrezi cu intelectualii .
Ca să ne sincronizăm, poate că dreptul la proprietate şi dreptul la dreapta e tocmai o reacţie împotriva celor care au pledat, cu mîna pe kalaşnikov, pentru komunalka.
Revenind…Dreapta să fie mult mai anticreştină decît stalinismul? Ptiu, drace….pardon, ptiu, Vasile! În Ultimii eretici…personajele tale afirmă că oamenii de marketing şi PR din ziua de azi sunt mult mai periculoşi decît politrucii comunişti. Ce zici de această afirmaţie a lui David Ogilvy? „Dacă nu-ți place societatea abundenței, atunci ai dreptate să blamezi publicitatea pentru că incită masele să-și dorească asta. Dacă ești genul ăsta de puritan, atunci n-am ce discuta cu tine. Nu pot să spun decât că ești un masochist psihopat. Mă rog și eu, ca arhiepiscopul Leighton, „să mă păzești, Doamne, de greșelile înțelepților și de oamenii buni.“ Bătrânul John Burns, părintele mișcării laburiste din Anglia, obișnuia să spună că tragedia clasei muncitoare era sărăcia dorințelor sale. Nu-mi cer scuze pentru că am incitat clasa muncitoare să-și dorească o viață mai puțin spartană.”
V.E.: Bun. Multe afirmaţii într-o singură întrebare, sau ce o fi. Să o luăm pe rînd. Mai întîi să nu confundăm gesturile caritabile sau mecenatul, gesturi pe care deseori le fac oamenii bogaţi cu drepturile constituţionale cîştigate cu luptă şi trudă. Mecanismele prin care se construiesc aceste structuri-gesturi sociale de caritate şi mecenat sînt specifice mai ales tipului de cultură individualist de tip protestant, unde rolul statului e ceva mai mic. Vezi SUA. Acolo unde statul nu acorda această protecţie, există biserica, sau comunităţile de o anumită etică protestantă care organizează structuri de întrajutorare. Vin din mediul protestant şi-i cunosc bine. În societăţi de tip pravoslavnic (ortodox) aceste mecanisme nu funcţionează din multe, multe motive. Fireşte că am avut oameni care au donat, s-au sacrificat, dar nu există decît ca formă de excepţii. Ele nu rezolvă decît într-o mică, mică măsură problemele. Nu s-au creat mecanisme care să rezolve marile probleme în acest domeniu. Tot statul e cel care are puterea de a le rezolva. Scuză-mă dar nu vreau să las educaţia copiilor mei pe mîna milei lui Patriciu şi Vîntu. Dacă tu vrei, atunci mi-e milă de copiii tăi şi mă voi lupta ca să nu ajungă la discreţia lor. Punct.
Despre stînga românească la care faci referinţă nici nu vreau să discut. Am spus: nu avem un partid de stînga, nu avem intelectuali de stînga decît cîţiva marginali, cu mică vizibilitate. PSD e un partid al parveniţilor financiar şi ideologic, iar PD, cu Băsescu în frunte, au trecut de la Internaţionala Socialistă la Partidul Popular în 5 minute (caz unic în lume) fără ca unul să zică: fraţilor, da’ avem şi noi o ideologie. Nu pot să am respect faţă de astfel de oameni. PD este unul dintre cele mai nocive partide pe care le-a avut România.
Aşa că dreptul la proprietate nu trebuie să distrugă celelalte drepturi. Proprietatea, economia de piaţă etc. nu sînt nici sfinte, nici diabolice, ci doar nişte convenţii. Aşa cum şi dreptul la educaţie, sănătate, protecţie sînt drepturi-convenţii pe care le putem cîştiga sau pierde.
În ce priveşte PR-ul şi ce zic eu pe acest subiect şi mai ales ce zice simpaticul David Ogilvy, şeful ministerului de propagandă şi antipropagandă a capitalului, lucrurile stau cam aşa. Eu susţin că grupul PR&management este o clasă socială care reprezintă echivalentul politrukului din vechiul regim. Sînt oameni care nu produc nimic în sensul clasic de “tehne” şi “poesis”, lucruri şi idei. Aceşti oameni produc conexiuni. Reprezentanţii acestei industrii şi partizanii mei sînt clase antagoniste, dacă-mi permiţi sintagma. Eu însă nu spun că o societate nu are nevoie de oameni care organizează şi ştiu să comunice. De cînd e lumea şi pămîntul societatea a avut nevoie de ei. Eu dau mereu următorul exemplu din Biblie. Moise a fost un bun organizator, manager cum am spune azi. Însă era o catastrofă la comunicare, de aceea l-a folosit în comunicarea cu Faraon pe fratele său Aaron, un vorbitor excelent.
Eu atrag atenţia asupra două lucruri importante. Mai întîi încerc să arăt că tehnologia PR-ului, care avea ca scop iniţial crearea unor tehnici de manipulare, de creare a unei opinii publice favorabile comanditarului, care să nu fie un produs al societăţii, ci al unor “ingineri invizibili ”, devine treptat, treptat model social. PR-iştii şi managerii, politrucii de azi, devin eroii societăţii. Adică, ceea ce trăim, modelul social impus, e o inginerie socială de laborator. Tehnologia PR este de fapt o teorie a conspiraţiei întoarsă pe dos şi pusă într-un limbaj de lemn. Şi PR-ştii şi conspiraţioniştii cred că lumea poate fi manipulată de cîţiva designeri sociali. Al doilea lucru e legat de ideea de muncă şi producţie. Ei produc conexiuni şi iluzii. E un soi de mimare a muncii, ei nu produc ceea ce spun că produc. Eu cred cu convingere că 70% din toată această industrie e o mare păcăleală şi de fapt e o banală escrocherie. E o clasă care trăieşte pe sume frumoase de bani fiind de fapt nişte paraziţi sociali. Însă sistemul are nevoie de aceşti paraziţi fiindcă ei sînt cea mai puternică armată a actualului regim. Ei îi cunosc acea limbă de lemn pe care o predică. Ei au exact aceeaşi funcţie socială ca şi vechii politruci şi nomenclaturişti din regimul comunist.
Eu nu sînt puritan şi nici suficient de radical cum aş dori. Şi, ca să-l parafrazez pe bătrânul John Burns de care zici, aş spune aşa: trebuie să luptăm ca cei mulţi, săraci şi fără protecţie să aibă dreptul la visuri mai mari, iar cei puţini care au monopolizat avuţia să nu pună monopol şi pe visurile noastre. Văd că te doare inima de cei puţini care au monopolizat „sfînta” proprietate. Stai liniştit, se apără ei fără probleme de „plebea” pe care o dispreţuiesc şi o văd doar ca piese de schimb. Problema mea mare este următoarea: statul român a devenit în ultima periodă un soi de CAP de SRL-uri care slujeşte această mică clasă, o elită financiară care a monopolizat mai tot şi a devenit tot mai mult o structură care are o funcţie de protecţie a celor puţini, „eficienţi”, de cei mulţi, „ineficienţi”. Eu ştiam că funcţia statului este alta: să creeze mecanisme care să ofere şanse egale şi protecţie pentru fiecare cetăţean indiferent de poziţie socială, sex, religie, culoare etc.
C.S.: Recunosc, ai un discurs bun, mai ales că ridici foarte multe probleme dureroase pentru societatea românească. (În paranteză fie spus: în acest moment e o mare tevatură pentru înfiinţarea unui partid de stânga modern: te-ar interesa?) PR şi marketing, te revolţi împotriva lor, vorbeşti despre poziţionare chiar şi în Ultimii eretici…Dar tu însuţi ţi-ai asumat o poziţionare (ereticul venit din Basarabia pentru a demola orice mit referitor la comunism) din care nu ieşi nici mort! (am înţeles că următoarea ta carte va fi despre Basarabia)
V.E.: Asta e meseria mea. Intelectualii trebuie să fie nişte fiinţe pe care societatea nu le prea iubeşte, dar fără de care nu poate funcţiona. Ca dentiştii. Băieţii aceia care-ţi umblă în gură, îţi pun plombe, îţi scot dinţii. Avem o funcţie igienică. Trebuie să ridicăm probleme, să fim incomozi şi să aratăm partea urîtă şi cariată a societăţii. Numai la noi se crede că intelectualii sînt băieţii aceia cuminţi care compun fraze frumoase la comandă pe 30 de arginţi. Da, în istorie există şi această specie de „poeţi de curte”. Problema e că la noi „curtea” s-a cam extins şi e dificil să mai poţi face distincţii între cei de curte şi cei de exil.
Despre apariţia partidelor de stînga… ce să zic… Nu cred că în acest moment există forţe suficient de puternice care să creeze un partid cît de cît credibil, nici de stînga, dar nici de dreapta. Noi avem probleme pe ambele paliere. PDL este un partid fără coloană, cu toate că sînt cîţiva oameni interesanţi. Îmi place domnul Stoica, de exemplu. Sînt unii oameni politici şi intelectuali din zona dreptei pe care-i respect şi simpatizez mult. Din păcate, ei sînt puţini. Ideal ar fi să avem bine dezvoltate cele două direcţii, cu oameni care care au o platformă ideologică clară, un proiect coerent şi o finalitate cît de cît cuantificabilă. Însă pe mine viaţa de partid nu mă interesează. Nu am fost în vechiul regim nici măcar UTC-ist (părinţii mei aveau convingeri religioase care nu permiteau amestecarea „lumilor”) şi nu văd de ce aş fi acum. Eu cred în acest moment în nevoia deconectării de diversele centre de putere: financiare, politice, culturale etc. Cred că a venit vremea marginalilor. Ei vor avea în următoarea perioadă un rol foarte important. Va fi ultima zonă a libertăţii, a creativităţii autentice. De acolo vor veni lucrurile cu adevărat semnificative. Aceştia vor fi partizanii de care vorbesc.
În ceea ce priveşte poziţionarea. Da, critic aceste mecanisme. Însă ştiu în acelaşi timp că trăim într-o lume atît de artificială încît mecanismele funcţionează de la sine. În momentul în care ai prezentat un proiect, o carte, un film, mecanismele încep să funcţioneze automat. Chiar şi refuzînd total aceste mecanisme nu faci decît să le întăreşti puterea. Vezi cazul lui Salinger. Trebuie să fim conştienţi de asta. Azi un scriitor nu înseamnă doar cartea sa, ci şi un întreg complex de elemente care devin active. Cartea este centrală, însă în jurul ei gravitează un cumul întreg de factori. Ceea ce spun eu e foarte simplu: nu trebuie să devenim robii acestor mecanisme. Nu PR-ul ne face pe noi, nu piaţa ne face, ci noi le facem pe ele. Adică ele trebuie strivite fiincă noi le dăm viaţă lor, nu ele nouă.
C.S.: Ai provoca vreun prieten să scrie Născut în RSR? De altfel, nu pot să nu mă gîndesc la un proiect mai amplu: Născut în….Letonia, RDG, RSFI, Albania etc. Și, apropos de unul dintre laitmotivele din Ultimii eretici ai Imperiului, românii nu cunosc Rusia, un alt proiect editorial mi s-ar părea interesant – “Cum ne văd ceilalţi?” Și să fie constituit din traducerea manualelor de istorie ale tuturor vecinilor – Rusia, Turcia, Polonia, Bulgaria, pentru a ne vedea și prin ochii -oficiali- ai celorlalți.
Dar, apropos de cetăţenii sovietici care râdeau de români înainte de 1989, ce i-ai răspunde unui comentator de pe blogul Spataru care scrie aşa: “eu rămân cu amarul sentiment pe care l-am resimțit când am citit niște pasaje din “Născut …” într-un ziar din ro. erau acolo niste aberații care lejer pot fi înfrățite cu altele care apar în presa din Russia ref la md (sau ro). Te înspăimânți ce trăsnăi poate scrie o minte “mai degajată” -)) Avantajul autorului este că românii în mare parte kiar nu stiu nimik despre Russia (cum de altfel nici rushii despre md sau ro) shi iau totul de bun. -))”.
V.E.: Sînt cărţi care tratează tematica românească de o manieră asemănătoare. Eu am avut un moment potrivit şi m-a avantajat acest stil dezinvolt, fără obsesiile anticomunismului, cu umor, tandreţe şi multă ironie. Nu trebuie să ne răzbunăm pe istorie, nu trebuie să distrugem memoria sau să o falsificăm. Trecutul nu poate fi doar rău fiindcă acolo se află viaţa noastră. Mai e un avantaj: eu vorbesc despre varianta originală a comunismului care are în spate o experienţă şi o forţă colosală. Imperiile fascinează. În România s-a scris “O lume dispărută” sau “Cartea roz a comunismului”. Eu însă aştept ceva mult mai puternic. O să vină. În ce priveşte celelalte popoare, îşi știu ele propriile experienţe, nu trebuie să ne batem noi capul.
Tema “Cum ne văd ceilalţi?” e foarte interesantă fiindcă e bine să ştim cum sîntem percepuţi măcar de vecini. În URSS şi Rusia e mai simplu din cauză că ei sînt imperialişti şi atunci pentru ei, ca şi americani, există “noi şi restul lumii”. Adică nu au fixaţii pe prea multe popoare. Fiind un Imperiu, iar orice imperiu este multinaţional, sînt ceva mai relaxaţi cu taxonomiile acestea naţionale. Dar, fireşte, şi acolo funcţionează aceleaşi mecanisme care produc clişee. De exemplu, cînd am fost nu demult la Moscova am descoperit o chestiune foarte haioasă. Ştiam care-s clişeele vechi folosite aici pentru diverse popoare. Şi acum am descoperit ceva nou, adaptat economiei capitaliste: numele naţionalităţilor corespundeau unor meserii. De exemplu, dacă vrei să angajezi constructori spui: adu-mi nişte moldoveni. Dacă vrei vînzător zici: adu-mi nişte armeni. Dacă vrei nişte oameni care fac curăţenie zici: adu-mi nişte uzbeci. Deci lucrurile se mai modifică.
E foarte important să ne dăm seama că ori decîte ori vorbim despre un popor s-ar putea să nu facem decît să folosim nişte generalităţi, nişte clişee. Aşa cum nouă nu ne place să fim reduşi la două trei simboluri, la două trei nume, nici altora nu le place acest lucru. Un popor e un construct foarte complicat, compus dintr-o mulţime de nuanţe. Sînt popoare care au mii de ani şi care au acumulat atîta experienţă încît nu poţi să le reduci la două clişee banale. Pentru a pricepe mai mult e bine să călătorim, să încercăm să cunoaştem şi alte zone, ceva mai diferite de noi. Ar fi bine să începem cu vecinii noştri. Eu mă minunez cît de puţin este cunoscută aici Basarabia pe care, nu-i aşa, o considerăm “pămînt Românesc”. În capul românului obişnuit, în imaginarul lui clişeizat, Basarabia e la dracu-n praznic. Nu, e chiar aici la cîteva sute de kilometri. Eu vorbesc în cartea mea nouă de “complexul Siberian al geografiei” la români. Şi să fim atenţi: nu tot ceea ce pare la prima vedere negativ este cu adevărat rău, şi nu tot ce pare bun este cu adevărat bun. Eu am trecut printr-o perioadă foarte dificilă în primii ani de experienţă românească. Credeam că ştiu cum e cu românii şi mi-am dat seama că nu e aşa. A trebuit să mă lupt ca să pricep lucruri pe care nu le puteam pricepe. E foarte interesantă această experienţă.
C.S: Prieteni şi iubiri ne mor. Mai suferim de foame, ne e dor şi de sete, de un râs. Morţii, iubirile, prietenii nu se ridică nici la dreapta, nici la stânga. Ce ne facem, Vasile? Încotro să o luăm, Vasile?
V.E.: Eu spun în cărţile mele lucruri simple. Nu regimurile politice, nu ideologiile, nu opţiunile noastre politice sau religioase sînt cele mai importante, ci viaţa noastră şi tot ceea ce înseamnă ea. Eu încerc să depistez riscurile, pericolele care vin. Uneori ele vin de unde ne aşteptăm cel mai puţin. Trebuie să veghem ca nimeni să nu ne fure viaţa şi să nu existe nici-un lucru pentru care să merite să ne pierdem libertatea. De aceea societatea noastră are nevoie de persoane incomode care să vină şi să ne mai ridice din cînd în cînd ochelarii de cal cu care ne obişnuim.
Nemţii trec Prutul, partizanii din Cartier sînt cu ei
Design de carte germană la Chişinău
Centrul de Carte Germană din Bucureşti şi Editura Cartier vă invită miercuri, 10 martie, ora 18.00, la Librăria din Centru, Bd.Ştefan cel Mare nr.26,
la vernisajul expoziţiei de carte „Cele mai frumoase cărţi germane 2008-2009”
În deschidere vor lua cuvântul: Ioana Gruenwald, Vasile Ernu şi Sorin Hădârcă (Madrizen)
Expoziţia include titlurile laureate, la cel mai important concurs de design de carte din Germania, „Die schönsten deutschen Bücher”, organizat de Fundaţia Buchkunst din Frankfurt.
În fiecare an, cu ocazia Târgului de Carte de la Frankfurt, are loc festivitatea de premiere a titlurilor alese de un juriu independent. Peste 40 de titluri, premiate la mai multe categorii, stabilite după criterii foarte precise cum ar fi: debut, beletristică, non-fiction, carte de copii, manuale, carte bibliofilă etc. Aşa cum declară conducerea Fundaţiei Buchkunst, toate aceste cărţi trebuie să fie “exemplare din punct de vedere al concepţiei grafice, al layout-ului şi al execuţiei tipografice”.
Cărţile laureate sunt ulterior constituite într-o expoziţie – care include de fiecare dată şi un catalog – care itinerează la numeroase târguri de carte din lume. La Bucureşti ele sosesc de peste 5 ani de zile şi acum ne bucurăm că le putem aduce pentru prima oara la Chişinău. Peste 60 de volume care vă aşteaptă să le răsfoiţi, să vă bucuraţi şi mai ales să vă inspiraţi.
Nostalgia, un element fundamental în literatură
Interviul integral realizat de Andra Rotaru din care a aparut un fragment in VIP / 1-7 martie 2010 si integral pe VeiozaArte.
Cît de mult te distrezi cu tine însuţi şi personajele, scriind?
În prima carte mai puţin, căci cumva eu eram eroul propriei mele cărţi. Sau mai degrabă, propria mea memorie era eroina ei. Acum, în cea de-a doua carte, m-am jucat ceva mai mult. Există un erou care e şi comunist, însă doreşte şi să-l asasineze pe Stalin, dar este şi un critic virulent al lumii capitaliste atunci cînd ajunge în Occident. Mai este un erou, Vasiliy Andreevici, care e un tip de vîrsta mea, născut în URSS, locuieşte în România, specialist în spargeri de bănci, scrie „Născut în URSS”, dar nu sînt eu. Ca să-l parafrazez în sens invers pe Flaubert, “Vasiliy Andreevici nu sînt eu”. Îmi place să mă joc tot mai mult cu eroii mei.
Scrii vreodată cu gîndul la vreun premiu important? Ce ai spune despre cei care scriu pentru premii, urmărind nişte mode în literatură sau nişte subiecte care prind în ţara respectivă?
Cînd am început să scriu nici nu ştiam ce înseamnă “lumea literară”. Nu cunoşteam această lume. Nu ştiam personal scriitori sau critici. Veneam dintr-un mediu al ştiinţelor socio-umane. Despre premii şi alte lucruri de acest fel nu aveam mare habar.
Ar trebui să precizăm cîteva lucruri. Mai întîi, nu cred că se poate gîndi o carte, un proiect literar pornind de la aceste mize. Ce înseamnă să scrii pentru un premiu? E absurd. Nici premiile nu se prea dau după o grilă precisă. Premiile, teoretic vorbind, se dau pentru calitatea literară şi poate şi importanţa subiectului. În acest sens orice scriitor vrea să scrie o carte cu un subiect important şi să fie scrisă bine. Cine poate? Puţini.
In al doilea rînd şi aici mi se pare cu adevărat un mare risc, există o tentaţie nu a “dorinţei de premii”, ci a dorinţei de impunere pe ceea ce acum se numeşte „piaţă”. Aici apare un fenomen cu adevărat riscant. Există o adevărată industrie (la noi mai puţin, dar în Occident e copleşitoare) care încearcă să pună în funcţiune o întreagă maşinărie de reţete, de PR&marketing care produce un anumit gen de literatură “de piaţă”. Aici, cred eu, este adevărata mare problemă. Există o tentaţie incredibilă de a intra în această maşinărie. Literatura-reţetă, temele-cerute-de-piaţă, etc. plus maşinaria de PR şi marketing pot crea un “hallou” literar, însă el este doar de moment. Acest gen de scriitură poate dăuna mult literaturii. Eu cred cu convingere că cei care vor face cu adevărat literatură trebuie să aibă timp şi mare răbdare ca să poată scrie lucrurile care-i frămîntă. “Literatura reţetă” nu are răbdare fiindcă ea vrea cîştigul imediat, recunoaşterea imediată. De fapt, dacă ne uităm cu atenţie vedem că literatura (şi întreaga producţie culturală) este anti-piaţă. O să-ţi spun un lucru, dar te rog să nu mai spui la nimeni: piaţa este antiumanistă prin excelenţă.
Ce ai face cu banii de Nobel, sau cum crezi că i-ar cheltui un scriitor care să spunem, nu a trăit pînă în acel moment din scris?
Îmi este foarte greu să gîndesc în termenii aceştia. Faţă de bani am o educaţie creştino-comunistă. În ambele regimuri şi ideologii, banul fie e „ochiul dracului”, fie e un „reziduu burghez”, deci e un rău. La bani reacţionez aproape biologic ca faţă de ceva rău, un rău sistemic şi fundamental. În acelaşi timp, încerc să respect regulile jocului actual şi să cer un preţ pe muncile prestate. Mi-ar plăcea să trăiesc doar din scris şi munci adiacente acestei meserii. Încerc, dar este aproape imposibil.
Ultimii eretici ai Imperiului, Ed. Polirom este al doilea tău volum. Te-a influenţat în vreun fel receptarea bună de care s-a bucurat prima ta carte?- în sensul în care e oarecum greu din cînd în cînd să faci faţă propriilor exigenţe şi celorlalţi?
Probabil că m-a influenţat. Multe lucruri ne influenţează viaţa. Totul e să fim conştienţi şi să nu cădem pradă unor capcane. Am debutat totuşi târziu, aproape matur. Iar premiile şi zgomotul din jurul cărţii mi-au pus multe semne de întrebare. A trebuit să reflectez mai mult asupra a ceea ce vreau să fac mai departe cu textele mele. Am decis un lucru foarte important pentru mine: literatura mea nu va fi divertisment. „În rest – cum spunea tatăl meu cînd lua o decizie importantă – Dumnezeu cu mila”. Eu cred că literatura nu este un domeniu al divertismentului, iar metafora nu are o funcţie pur estetică.
Ce aşteptări ai în general din partea colegilor de generaţie, din partea ta, din partea cititorilor?
Aştept în primul rînd curaj. Generaţiile mai vechi din această ţară au fost lipsite de o astfel de calitatea, dar nu am nici-un drept să le judec, mai ales că generaţia mea reproduce aceleaşi mecanisme ale generaţiilor din anii 50, 60, 80 din secolul trecut. Noi nu sîntem mai buni decît cei de dinaintea noastră doar fiindcă nu am colaborat cu regimul comunist. Noi ne putem demonstra curajul şi capacitatea de a ne asuma riscuri în noul regim. Eu observ că mecanismul de producere a compromisului a rămas acelaşi. Mulţi din generaţia mea perpetuează aceleaşi forme de compromise: oportunism, laşitate, lipsă de curaj, comoditate. Dar fiecare este responsabil pentru textele şi faptele sale, fiindcă „generaţia” este doar un termen pur tehnic.
Care a fost cel mai frumos compliment/ cele mai memorabile cuvinte venite din partea criticilor/cititorilor, pînă acum?
Despre prima carte s-a scris foarte mult. Şi critici pertinente, dar şi foarte multe laude. Pentru un debut era poarte prea mult. Pot spune că am fost un răsfăţat al criticii sau, poate, doar un om norocos. Cititorii au voie să spună orice, lor le accept totul. Criticii au voie şi ei să spună orice, însă lor nu le accept totul. Cel mai mult m-a impresionat un bătrîn evreu din Cernăuţi, emigrat de prin 1940 în SUA şi care mi-a scris că a plîns de mai multe ori citind cartea. E straniu, fiindcă omul a avut de suferit enorm din cauza regimului din URSS, face parte dintr-o generaţie pe care eu nici nu am cunoscut-o şi despre care nu prea scriu. Şi totuşi, abordarea mea nostalgică şi tandră faţă de spaţiul sovietic i-au trezit nişte amintiri profunde. Nostalgia este un element fundamental în literatură, nu putem renunţa la acest sentiment profund uman, fiindcă nostalgia ţine de timp şi nu de regim politic.
Cu cine ai scoate la o cafea (din literatura română) personajele din Ultimii eretici ai Imperiului?
Oho…. Mai întîi cu mai toţi amicii mei cu care ies de obicei, dar şi cu oameni pe care îi simpatizez. Îi poţi găsi pe o bună parte la finalul cărţii unde le mulţumesc: de la Rogozanu la Cosaşu şi de la Artanu (Timpuri Noi) la Zizek.
Cum te împaci cu poezia? Cu teatrul?
Cu teatrul m-am împăcat şi mă împac foarte bine. Sper să scriu cît de curînd o piesă de teatru. Mi-ar plăcea să scriu o piesă de teatru pentru Radu Afrim, mai ales că noi ne cunoaştem şi am colaborat încă de la primele lui spectacole de la Cluj. Dar cine ştie. Cu poezia, lucrurile sînt ceva mai complicate. Am avut o mare simpatie faţă de acest gen în adolescenţă, după care am avut o anumită formă de dispreţ faţă de “literaturocentrismul de tip poetic” al culturii romane. Acum am revenit la o poziţie puţin mai nuanţată. În noua mea carte „Ultimii eretici ai Imperiului” îi acord un rol important. Poezia vine să rezolve una dintre cele mai semnificative nevoi umane: nevoie de sens şi de semnificaţie politică. În corespondenţa mea cu Bogdan Stănescu am discutat acest subiect şi sper ca la anul să publicăm aceste scrisori. Atît în “rai” cît şi în “iad”, poezia are un sens eminamente politic fiindcă ea vine să salveze şi să umanizeze.
Mereu e interesant cum îşi descoperă scriitorii plăcerea de a scrie. La tine cum a început?
Eu, sincer să fiu, nu cred că scriitorilor le place foarte mult să scrie. Nu ştiu cum e în zona poeziei, însă în spaţiul prozei şi eseului, a scrie presupune o muncă destul de dificilă. Nu e deloc plăcut să stai cu fundul pe scaun zile şi luni întregi şi să-ţi freci nervii cu o mulţime de fraze şi cuvinte. E mult mai plăcut să stai la taclale cu amicii sau să hoinăreşti. Scrisul apare mai degrabă în urma unor obsesii, frămîntări şi în urma unui mare orgoliu. Scriitorii în marea lor parte sînt oameni foarte orgolioşi. Pentru a-şi hrăni acest orgoliu, ei scriu.
Mai faci naveta spre Odessa sau Moscova în căutare de cărţi care-ţi plac?
La Odessa nu am mers de foarte muţi ani. Mi-am descoperit recent nişte rude. Nişte verişori îndepărtaţi pe care nu i-am mai văzut de pe la 8 ani. Mi-am propus sa merg să revăd locurile, dar cînd va fi acel moment, nu se ştie.
La Moscova, din fericire am mers destul de regulat în ultimii ani. Am mulţi prieteni şi am avut onoarea să mă împrietenesc cu scriitori de top din generaţia mea şi ne scriem regulat. De fiecare dată vin cu foarte multe cărţi de acolo. Ultima experienţă a fost o adevărată aventură: eu în aeroport cu 100 de cărţi, care cînăreau fireşte mai mult decît permite Aeroflot-ul să duci fără taxă. Nu mai aveam suficienţi bani şi trebuia să renunţ la jumătate din ele. Nu am renunţat, dar a trebuit să împrumut bani de la o fata din Kirghizia care zbura la Bucureşti (din păcate, compatrioţii romani au fost insensibili la „cerşetoria” mea culturală).
Am mulţi prieteni extraordinari acolo şi chiar mă zbat din răsputeri să ajut scriitori romani să apară acolo. Sper ca în următorii ani să fie cît mai mulţi scriitori romani traduşi în rusă şi o mică parte din această „vină” să fie şi a mea.
Îţi pasă dacă enervezi/ suprasoliciţi cititorii mai aşezaţi, sau dacă după ce te citesc vor să se schimbe în vreun fel?
Cărţile sînt făcute să tulbure şi să ridice întrebări, nu să distreze. Chiar şi cărţile care ne oferă o platformă de cunoaştere ar trebui să aibă ca scop punerea acestei informaţii într-un orizont de sens. Puţine cărţi au forţa de a schimba oameni, însă dacă o carte îţi ridică o întrebare, te deranjează cu ceva, e deja bine.
Info_Culture & Vasile Ernu
(aflu de la Igor Mocanu…mersi Igor. nu e prima amenintare. am mai primit citeva de la tot soiul de neolegionari. nu stiam ca o dezbatere, o discutie, o carte poate deranja atit de mult mintile “verzi” ale natiunii)
Vasile Ernu a redactat Manifestul cărții și l-a difuzat prin majoritatea canalelor media culturale, Info_Culture, Incepem etc. Astăzi a primit un reply de la Bogdan-Felix Niță pe Info_Culture: „Moldovenii ar trebui sa-si vada de Moldova lor! Li se da o un deget si ei iau toata mana. Asa sunt corciturile astea moldo-rusesti! Cartea lui pe langa ca e prost scrisa, mai face si o critica etica a Romaniei. Cu ce drept?”. Trec peste faptul că Vasile Ernu este demult cetățean român, de etnie română, deci cam din același regn cu Vintilă Horia, Andrei Codrescu, Benjamin Fondane ș.cl., Bogdan-Felix Niță pare să fi trecut prin facultatea de filozofie ca rața prin apă, de e-n stare să comită o confuzie între critica etică și critica de idei (sociale, politice, estetice) incomode. Nu discut poziția nazistă a reacției, ea răsfrîngîndu-se, inevitabil, asupra administrației yahoogroupului Info_Culture și, probabil, în curînd și asupra revistei Texte pe care o editează sus-amintitul.
Manifestul cărții redactat de Vasile Ernu este urgent pentru că el rezumă, așa cum s-a exprimat însuși autorul, mai multe idei ce planează de ceva vreme în aer. Singura sugestie spre îmbunătățire care îi poate fi adusă este că a scăpat din vedere o a treia cauză a situației actuale a cărții din România, pe lîngă mefiența programatică a Statului și privatizarea sălbatică. Este literaturocentrismul scriitorilor înșiși & al culturii române în genere. Reabilitarea cărții se va produce total abia atunci cînd literatura română va privi în jurul său mai cu aplecare, iar cultura română își va aminti că se reproduce nu numai prin literatură, ci și prin artă contemporană, film, dans, teatru, fotografie. Revoluția nu a făcut-o cartea, ci televizorul. Așa fost dintotdeauna, de la telegramă încoace. De altfel, Vasile Ernu este unul din organizatorii Expoziției cărților premiate pentru cel mai bun design de către un juriu independent printr-un proiect al Fundației Buchkunst din Frankfurt. E un început bun în a înțelege raportul dintre text și imagine, dintre magie și istorie, dintre critică și progres.