Vladimir Voronin&Co: un mutant politic
(text aparut pe HotNews.ro + Gandul Matei – Semaforul)
Odata cu disparitia imperiului Sovietic, in acel spatiu au aparut citeva fenomene interesante. URSS s-a destramat iar primul lucru care s-a intimplat este aparitia unor state nationale noi. Aparitia lor, asa cum observa o multime de specialisti, este mai degraba o constructie artificiala care nu are o consistenta solida, iar modul lor de formare seamana cu aparitia statelor postcoloniale.
Statele noi postsovietice (precum Ucraina, Rusia, Georgia, Moldova etc.) si-au bazat constructia pe un anumit tip de politica administrativa si birocratica sovietica. Cu mici exceptii, mai toate aceste state au probleme cu propria lor consistenta, caci sint lipsite de traditie politica, sociala si administrativa. Singura traditie recenta pe care o au este cea sovietica. Insa pentru a face fata noii conditii create, precum si noului context politic international, ele trebuie sa-si inventeze continutul, sau mai degraba sa se reinventeze.
De aceea, aceste tari vin cu diverse proiecte politice, culturale si sociale, majoritatea imprumutate, prin care incearca sa se reinventeze. E destul sa privim spre tari vecine noua precum Moldova sau Ucraina pentru a vedea cum se zbat in incercarea de a implementa diverse proiecte, unele mai reusite, altele mai putin reusite. De multe ori rezultatul preconizat seamana mai degraba cu niste mutanti greu de incadrat in grila conceptuala a discursului occidental.
Un al doilea fenomen important este legat de aparitia unor partide politice si a unor oameni-politici-mutanti. In tot spatiul estic, vezi partide si oameni politici facind un adevarat cocteil politic, amestecind de-a valma ideologii din tot spectrul. Poti vedea nationali-bolsevici, liberali-socialisti, comunisti care lupta pentru proprietate privata si reabilitarea bisericii.
Un astfel de caz patologic este si liderul de la Chisinau, presedintele Vladimir Voronin. De la el, comunist cu state vechi si liderul Partidului Comunist, poti auzi lucruri in fata carora ramii blocat. De la el am aflat ca „Isus Cristos a fost primul comunist”, ca „nicaieri in Biblie nu se scrie de rau despre comunisti” si ca proprietatea privata este un lucru „sfint”. El poate fi vazut cum aprinde luminari de Pasti in Catedrala din Chisinau si transmite poporului mesajul „Hristos a inviat”, si tot el este cel care depune flori la monumentul lui Lenin. El „respecta” toate traditiile culturale si politice, iar Hristos, stefan cel Mare si Lenin se „impaca” de minune in acest nou proiect politic-mutant, atita timp cit acestia pun umarul la realizarea lui.
In ultima perioada, tovarasul Voronin lupta de zor sa puna in aplicatie un nou proiect cultural-politic: crearea unei identitati moldovenesti (distinsa de cea romana). Nu e unul nou, caci un astfel de proiect a existat si in perioada sovietica. Realizarea lui nu este imposibila caci istoria cunoaste realizarea unor proiecte mult mai ample si mai nastrusnice. Toti stim foarte bine ca o identitate nationala nu este un dat natural, ci o constructie culturala, asa ca orice se poate construi. Insa pentru a construi o astfel de identitate, ai neve de un proiect coerent, de mult timp, de o conjunctura de factori favorabili si de subordonarea tuturor grupurilor active din societate care sa creada si sa contribuie la realizarea acestui proiect.
Eu sustin, fara a intra in prea multe detalii, ca un astfel de proiect este in acest moment imposibil de realizat din cel putin citeva motive simple. Mai intii, Voronin nu are suficient timp pentru realizarea acestui proiect iar factorii externi ii sint total defavorabili. R. Moldova este plasata intre doua puteri cultural-politice, Romania si Rusia, care o preseaza mult prea tare pentru a face posibil realizarea moldovenismului pe plaiurile basarabene. Cele doua spatii produc cultura, cel putin cantitativ, dar cred ca si calitativ, suficienta incit sa alimenteze cele doua structuri culturale semnificative ale Moldovei, cea vorbitoare de limba romana si cea vorbitoare de limba rusa.
Cred ca presiunea culturii romane, pe de o parte, si a celei rusesti pe de alta parte, au suficienta putere incit sa dizolve orice proiect ambitios de producere a unei „identitati moldovenesti” tari. Iar cel mai important rol in toata aceasta poveste il au intelectualii. Vladimir Voronin, precum si specialistii dumnealui, ar trebui sa stie ca pentru realizarea unui astfel de proiect ai nevoie de sustinerea intelectualilor care sa puna osul la treaba si sa implementeze acest proiect. Ne place sau nu ne place, ei sint cheia realizarii unui astfel de proiect.
Din fericire insa, establishmentul intelectual din Moldova nu sustine un astfel de proiect. Fireste ca sint tot soiul de intelectuali care produc dictionare „moldo-romane”, „istorii integrate” si alte bazaconii pseudo-stiintifice care au mai degraba un caracter comic (dar si tragic) si sint niste produse care nu pot fi luate in serios nici macar de comanditarii lor. Proiectele si discursul actualei echipe de la Chisinau sint mai degraba reactii contextuale si gesturi preelectorale si nu proiecte consistente. Iar cei doi jucatori importanti, Romania si Rusia, duc si ei lipsa la rindul lor, de strategii coerente si proiecte de durata in ceea ce priveste R.Moldova.
Intelectualii lui Putin sau cit costa fericirea?
(text aparut in HotNews.ro + varianta Billy`s band la Temptation)
Anul 2007 a luat sfirsit cu o stire care m-a pus pe ginduri. Un numar important de intelectuali rusi, majoritatea facind parte din establishment-ul intelighentiei ruse, au semnat o scrisoare adresata presedintelui Putin in care ii cereau acestuia sa ramina si in cel de-al treilea mandat. Evident ca au fost voci radicale care au criticat aceasta scrisoare aberanta. Totusi, un astfel de gest nu ar fi fost posibil de conceput si realizat nici macar in perioada sovietica post-stalinista.
Cred ca s-a intimplat ceva grav in atitudinea politica a intelighentiei ruse daca in anul 2007, la atitia ani dupa caderea comunismului, un grup atit de semnificativ si compact cere presedintelui sa incalce Constitutia (sau s-o modifice) pentru a ramine si veghea la „linistea si bunul mers al lucrurilor”.
Fiecare e liber sa voteze si sa sustina pe cine doreste, dar cind apare un fenomen masiv de „indragostire” de Presedinte, oricare ar fi el, iar tonul il dau intelectualii, atunci lucrurile devin sumbre. Fiind chiar in acea perioada la Moscova am fost curios sa aflu parerea despre acest subiect de la una din ziaristele mele preferate (si critic de arta) Ekaterina Degot. Povestea ei cu tilc este urmatoarea:
Cind eram mica (anii 70), dar tara era mare, eu faceam parte din intelighentia sovietica. Din cite imi amintesc, in acea vreme, intelighentia sovietica avea doua vise mari si late: sa citeasca carti interzise sau greu accesibile (alaturi de muzica si filme) si sa calatoreasca peste hotare. Suferinta poporului si viitorul tarii nu erau lucruri care ne interesau prea mult. Aceste vise si, mai ales, neinplinirile lor deveneau treptat motive de a construi discursuri antiregim si de a ne plinge de lipsa libertatii.
Acum restrictiile sint departe in urma. Vizele au inceput sa curga si sintem mai mereu plecati in diverse tari, iar unii ne dau vize chiar pe 5-10 ani. In ce priveste numarul de carti si CD-uri, nici nu are rost sa mai vorbim, caci ele pur si simplu ne-au invadat. In acest moment fac cozi mult mai mari cei care vor sa vinda rusilor, decit cei care vor sa cumpere, asa ca marfa este din abundenta: poti sa cumperi orice si oriunde.
Pe alocuri se vinde bine Ortodoxia, pe alocuri Mahomed, pe Rubliovka in Moscova se cumpara ce e prea scump la New York, iar obiectele de lux si operele de arta din galeriile londoneze sint la mare cautare.
Intelectualii cumpara si ei ce pot si-si indeplinesc visurile din perioada brejnevista care le-au produs atitea frustrari. Toata aceasta „fericire” s-a infaptuit insa nu dintr-un exces de democratizare a tarii. As putea spune ca la acest capitol, Rusia are un rating destul de scazut si iese din categoria tarilor „poreadochinih / cumsecade”.
Paradoxal insa, cu exceptia unor grupuri marginale, pe nimeni nu intereseaza acest lucru. Toata aceasta „fericire” s-a infaptuit si cucerit nu cum am fi crezut noi in anii 70-80, adica prin revolutii si lupte pentru mari transformari, ci prin ceea ce noi dispretuiam: fericirea s-a infaptuit prin bani.
Am cumparat totul, am cumparat cartile, CD-urile si filmele pe care nu le-am avut, foile de calatorii la care visam atit de mult. Visul frumos al intelighentiei s-a implinit, iar acest vis, si acest lucru trebuie sa-l recunoastem cu tristete, era un vis pur consumerist.
Se pare ca in acei ani sumbri ai comunismului, noi sufeream mai degraba din cauza ca nu apartinem nomenclaturii sovietice, caci doar ea avea cartile si vinilurile la care visam noi. Iar acum, aceasta intelighentie a devenit, aproape inconstienta, nomenclatura insasi.
Privilegiile pe care odata le primea nomenclatura sint transferate astazi si spre intelighentie. Si fireste ca nu vrem sa le pierdem. De aici vine si teama noastra aproape paranoica in fata schimbarii.
Cred ca de teama schimbarilor care pot dauna locului caldut in care te afli si pierderea privilegiilor acumulate, multi dintre noi nu numai ca semneaza petitii in sustinerea Presedintelui pentru al 3-lea mandat, ci ar vrea in sinea lor ca el sa ramina acolo vesnic, atita timp cit ei isi pastreaza privilegiile.
Este o poveste trista de care intelighentia romana si cea din Est nu este deloc straina.
Bobby Fischer a decedat
Unul din cei mai mari sahisti a decedat… Bobby Fischer a fost singurul sahist care a pus probleme scoliid e sah sovietice…
un text si un filmulet cu Bobby Fischer
Fostul campion mondial la şah Bobby Fischer a decedat la 64 de ani, a anuntat site-ul BBC. Fischer locuia din 2005 în Islanda.
Campionul mondial la şah Bobby Fischer a decedat la vârsta vde 64 de ani. Americanul a devenit celebru după ce l-a învins pe campionul Uniunii Sovietice, Boris Spassky în 1972.
Victoria sa remarcabilă împotriva lui Boris Spasski în ar fi trebuit să îi întărească poziţia, după 20 de victorii consecutive în turnee -încă cel mai lung şir de victorii în lumea şahului.
Dar în loc să profite de victorie, Fischer s-a retras din competiţii.
Trei ani mai târziu, Federaţia Internaţională de Şah i-a luat titlul, în urma eşecului prin neprezentare în faţa lui Anatoly Karpov.
De atunci, în afara încă unui meci Fischer-Spasski jucată în Iugoslavia, stârnind mânia administraţiei SUA. După 2001, Fischer a dat mai multe interviuri în care îşi exprima bucuria pentru ceea ce el numea lecţia primită de Statele Unite odată cu atacurile din 11 septembrie de la New York şi Washington.
După retragerea inexplicabilă din competiţiile şahiste, Bobby Fischer a stricat relaţiile cu federaţia internaţională de şah, cu autorităţile americane şi mulţi prieteni sau admiratori din lumea şahului, lasand in urmă o imagine misterioasă si controversată.
Cauza decesului nu a fost incă precizată.
Bau, bau Lenin!
(In nr. 203 din Dilema Veche, domnul Alexandru Calinescu ma avertizeaza ca nu e de glumit cu acest Lenin de care vorbesc in interviul acordat lui Cezar Paul-Bădescu în Adevărul literar şi artistic… asa o fi… si ii raspund (in nr.204) ca nu e de gluma cu acest Lenin mai ales cind gindesti in clisee. Aveti ambele texte mai jos)
Spectrele lui Lenin sau Lenin reloaded?
Stimate domnule Alexandru Călinescu,
Am citit cu atenţie textul dvs. „Welcome back, Lenin!“ (Dilema veche, nr. 203) care face trimitere la un interviu pe care îl acord lui Cezar Paul-Bădescu în Adevărul literar şi artistic (12 decembrie 2007). În acest text mă învinuiţi că aduc un „elogiu lui Lenin“. Nu-mi aduc aminte să fi scris vreodată elogii, omagii sau ode dedicate vreunei personalităţi politice sau culturale. Am scris o singura odă la viaţa mea care se cheamă Odă tualetului sovietic şi este unul dintre cele mai subversive texte ale mele la adresa regimului comunist de tip sovietic. Ce să-i faci, am avut ghinionul să mă nasc într-un tualet sovietic care mirosea urît şi nu într-un buduar capitalist cu iz de iasomie. Însă indiferent ce miros are locul în care te naşti cred că trebuie să ţi-l asumi.
În ce priveşte discuţia despre Lenin, purtată cu domnul Paul-Bădescu, e scoasă puţin din context. Vorba zicalei hermeneutice: un text scos din context este un pretext. În acel interviu fac referinţă la Lenin, în contextul în care vorbesc despre o anumită formă de memorie faţă de obiecte şi eroi care se construieşte în cadrul unui sistem politic închis, represiv şi deficitar. E una din temele centrale ale cărţii mele: modul de arhivare, de memorare a vieţii cotidiene din comunism. Eu încerc să arăt cauzele şi modalitatea prin care maşinăria de propagandă şi o anumită realitate socială au reuşit să transforme obiecte banale în obiecte-eroi, obiecte fetiş. Iar în această scriitură utopică, numită URSS, iconul Lenin a jucat un rol semnificativ. Eu susţin că el a rămas în mentalul colectiv sovietic un erou pozitiv. În cel mai consistent text teoretic al cărţii mele, „Aventura sovietică a obiectelor“, încerc să arat cauzele şi mecanismul de producere a acestor obiecte şi eroi fetiş. Ştiu foarte bine cine e Lenin şi ce hram poartă, însă eu nu mă ocup în aceste texte de Lenin „criminalul“. La acest capitol îl putem citi pe Stéphane Courtois, la care faceţi referinţă, şi chiar dacă nu sîntem întru totul de acord cu dumnealui, e bine să-i ştim poziţia.
De asemenea, ştiu bine că în România autori precum Marx şi Lenin sînt autori trecuţi la index şi aud tot mai des de la intelectuali de primă mînă că aceştia sînt autori care au „idei care omoară“. Iar schema de interpretare a comunismului care a devenit aproape canonică e foarte simplistă: Marx l-a produs pe Lenin care l-a produs pe Stalin care a produs Gulag-ul: comunism = Gulag. Eu cred că supoziţia: comunismul este răul fundamental, iar opusul lui este binele absolut este greşită. Cred că această abordare nu face decît să ne menţină în logica stalinistă din anii ’50, „cine nu-i cu noi e împotriva noastră“ şi nu ne ajută prea mult să înţelegem trecutul şi prezentul. Pe lîngă Gulag, în comunism s-au mai întîmplat lucruri. E straniu, dar a existat viaţă şi în comunism. Opinia mea faţă de acest gen de abordare e destul de clară şi am spus-o de nenumărate ori. Chiar dacă discursul anticomunist actual deţine multe adevăruri, trebuie să ţinem cont că declararea publică a acestor adevăruri este bazată pe impostură, fiindcă sînt rostite şi asumate într-o vreme care nu mai poate îndeplini o funcţie critică, ba mai mult, el deturnează scopul, rolul şi problematica discursului critic însuşi. Astăzi, în loc să interogăm, noi condamnăm şi denunţăm, în loc să cercetăm şi să vedem efectele vechii ideologii asupra societăţii actuale, noi construim o contraideologie. Ideologiei comuniste dispărute i se opune o nouă ideologie: anticomunismul. E o ideologie ce nu presupune risc, ci doar profit. E un discurs care nu mai are rol critic, ci e doar o marfă care se vinde bine. Marea tragedie a intelighenţiei române este faptul că prin astfel de gesturi ea se delegitimează, iar odată cu discuţiile în jurul comunismului, totul se reduce de fapt la o singură problemă esenţială: incapacitatea intelighenţiei de a lua poziţie critică faţă de puterea şi ideologia dominante ale momentului, oricare ar fi acel moment.
Ştiu foarte bine că afirmaţia „Ceauşescu este un produs al nostru“ deranjează. În tradiţia culturală şi politică a României, vina şi duşmanul sînt externalizaţi: ei sînt vinovaţii şi noi victimele. Pentru a vedea gravitatea problemei mie îmi place să plusez şi să zic că Ceauşescu e cel mai consistent produs al industriei cultural-politice româneşti din a doua jumătate a secolului XX. Ceauşescu nu este un produs de import, iar regimul său a fost un regim la care am pus umărul cu mic, cu mare. Acest rău monstruos a fost posibil prin coparticiparea fiecăruia dintre noi, unii mai mult, alţii mai puţin. Aceste lucruri trebuie conştientizate şi asumate. Iar actualul regim nu cred că are nevoie de aplaudaci, ci de critici, fiindcă dacă Lenin şi Ceauşescu ne-au părăsit, demonii lor îi avem mereu cu noi.
Cu acelaşi respect,
Vasile ERNU
Welcome back, Lenin!
Alexandru CĂLINESCU
Deşi ideile politice ale lui Vasile Ernu nu-mi erau necunoscute, am citit cu o anume mirare interviul pe care îl acordă lui Cezar Paul-Bădescu în Adevărul literar şi artistic (din 12 decembrie a.c.). Mirarea începe de la titlu: „În sufletul nostru, Lenin rămîne un erou pozitiv“. Acest „nostru“, care într-un fel mă înglobează, este – orice s-ar spune – deranjant. E drept, Vasile Ernu se explică: „nostalgia“ lui este în primul rînd a obiectelor şi elementelor din viaţa cotidiană în comunism, cum ar fi Brifcor, Cico sau îngheţata Polar (pe rol de madlene, completează Cezar Paul-Bădescu). Pe de altă parte, nu am cum să fiu de acord cu aserţiunile de genul „lumea nu s-a schimbat“, e o „iluzie“ că trăim într-o lume liberă, prezentul are „forme la fel de monstruoase şi urîte ca trecutul“, economia liberală cunoaşte „mecanisme de represiune mult mai subversive“ etc. Echivalenţa comunism-capitalism este un laitmotiv al extremei stîngi actuale şi declaraţiile lui Ernu i-ar face fericiţi pe José Bové, Ignacio Ramonet şi pe cei de la Le Monde diplomatique. Societatea democratică nu este totuna cu comunismul şi o confirmare în acest sens este însuşi simplul fapt că Vasile Ernu poate spune ce spune. La fel, afirmaţia: „de cînd există Europa, intelectualul este, prin natura lui, de stînga“ e o enormitate. Ar fi ridicol să încep să dau liste cu mari intelectuali de dreapta. În fapt, nici nu este posibilă o discuţie pornind de la astfel de afirmaţii peremptorii.
În schimb, nu pot să las fără răspuns elogiul lui Lenin. Acesta – declară autorul lui Născut în URSS – este un mare nedreptăţit. Mari nedreptăţiţi – adaugă el – sînt şi Stalin, şi Ceauşescu. Ei sînt „un produs al nostru, al tuturor“ (iarăşi acest plural neliniştitor). Şi încă: „Lenin, în mentalul nostru şi la nivel de sensibilitate intimă, rămîne un erou pozitiv (…) în ciuda întregii propagande de acum, antisovietice şi anticomuniste“. Propagandă? Şi noi, care credeam că războiul rece s-a terminat…
Cît de pozitiv a fost Vladimir Ilici Lenin ne-o arată studiile şi cercetările istoricilor, care n-au nimic a face cu o pretinsă propagandă. Mă voi servi de foarte recentul Dictionnaire du communisme (Larousse), apărut sub direcţia editorială a lui Stéphane Courtois. În viziunea autorilor dicţionarului, Lenin a creat un mic partid de revoluţionari profesionişti – grupul bolşevic, o falangă cu o ideologie extremistă, bazată pe cultura subversiunii, a ilegalismului şi a conspiraţiei. Stalinismul nu este o invenţie a lui Stalin: el a fost prefigurat, în ceea ce are definitoriu, de Lenin. Ca motto la cartea lui din 1902, Ce-i de făcut?, Lenin a ales următorul citat din Lasalle: „Partidul se întăreşte prin epurări“. A pus în practică principiul la Congresul al VIII-lea al PCUS, din 1919, cînd sînt excluşi 150.000 din cei 450.000 de membri de partid. Revoluţia este inseparabilă de teroare şi de războiul civil. Lenin profită de foametea din 1918 pentru a distruge Biserica Ortodoxă: „Tocmai acum, cînd în regiunile atinse de foamete oamenii se mănîncă între ei şi mii de cadavre zac la marginea drumului, noi trebuie să confiscăm bunurile bisericii cu energia cea mai sălbatică şi mai necruţătoare, şi să strivim orice încercare de rezistenţă“. Au fost executaţi atunci 8.000 de preoţi, călugări, călugăriţe, credincioşi. În iulie 1918, Lenin a ordonat personal asasinarea ţarului şi a familiei sale. În 1920 s-a creat laboratorul de otrăvuri, integrat în 1937 în NKVD sub numele de „laboratorul de toxicologie nr. 12“. În septembrie 1922 a ordonat expulzarea a 160 de filozofi, scriitori, istorici (îmbarcaţi în două vapoare cu destinaţia Germania). În luna mai a aceluiaşi an dăduse directive pentru redactarea noului cod penal, care serveşte organizării procesului trucat al socialiştilor revoluţionari. Dar mai elocvente sînt aici citatele din Lenin: „Tribunalul nu trebuie să suprime teroarea (…) ci s-o fundamenteze, s-o legalizeze, clar, fără a trişa sau a farda realitatea“; „Sarcinile actuale sînt: intensificarea represiunii împotriva duşmanilor puterii sovietice şi a agenţilor burgheziei; (…) punerea în scenă – absolut necesară – a unei serii de procese publice exemplare (exemplare din punctul de vedere al rapidităţii şi al durităţii represiunii, al pedagogiei, al educării maselor…)“. Şi, în sfîrşit: „Noi nu trebuie doar să frîngem orice rezistenţă, oricare ar fi ea. Noi mai trebuie să-i obligăm pe oameni să muncească (…) şi dispunem de mijloacele necesare (…). Aceste mijloace sînt monopolul asupra cerealelor, cartela de pîine, obligaţia generală de a munci. «Cine nu munceşte nu mănîncă», asta e regula fundamentală“.
Nu cred că îl putem pune pe Lenin pe acelaşi plan cu îngheţata Polar. Şi nici că este o „victimă“ a anticomunismului. Şi, mai ales, cred că nu e bine să ne jucăm cu vorbele.
Schimb de carti
Auzisem depre o intilnire numita “Schimb de carti”.
Am fost, am vazut, m-am minunat…. Clubul era plin ochi de oamni care au adus carti. Pe mese erau mult mai multe carti decit bere… deci nimic nu e pierdut…
mersi de invitatie si pentru cei care nu au trecut pe acolo le sugerez sa o faca…
Pentru iubitorii de carte si pentru organizatorii evenimentului iata un climp cu Esenin (receant a aparut un serial cu viata lui Esenin… melodia are versuri de Serghei Esenin)
Unde se mai afla Putin in bancurile rusesti
text aparut pe HotNews.ro + un film despre Generatia Putin… o problema destul de delicata
Stim cu totii in principiu ce este un banc. Vechii greci, de la care ni se trag multe, numeau cu acest cuvint (anekdotos) povestirile scurte nescrise, needitate. Este poate cel mai utilizat gen oral, prin care se ironizeaza, ia in deridere, se fac glume si se critica. Bancul politic este o specie aparte si a facut o mare cariera in lumea moderna, iar in sistemele politice represive a fost o adevarata supapa pentru populatie si o oaza de libertate.
Oamenilor puterii, pe care aceste bancuri ii vizeaza, precum si institutiilor care se ocupa cu „bunul” mers al lucrurilor, le amintim ca bancul nu are un autor concret, el este un produs anonim sau mai degraba colectiv. De aceea el nu se spune in nume propriu, ci trimite la o serie intreaga de povestitori.
Faptul ca bancul e o creatie anonima nu face decit un mare bine, atit celui care l-a creat, cit si celui care-l spune. Se pare ca bancul, prin modul sau de constructie, are capacitatea de a proteja atit sursa, cit si emitatorul, fata de stim noi cine.
Un bun amic rus, antropolog de meserie, care a scris o carte ce analizeaza rolul bancului politic in societatea sovietica si cea ruseasca , imi spune ingrijorat ca o data cu venirea la putere a lui Putin bancurile politice au inceput sa se imputineze.
Disparitia bancului politic dintr-o societate, oricit de buna ar fi ea, sustine el, este un mare semn de intrebare si ar trebui sa ne ingrijoreze, caci asta ne arata ca partea activa a populatiei a renuntat la reflexie, la spiritul critic si devine fie complice cu sistemul politic in cauza, fie se multumeste cu ceea ce are si intra intr-o stare de vegetare.
Pina si in URSS productia de bancuri politice a fost destul de fructuoasa si mai toti corifeii sovietici de la Lenin si Stalin, pina la Brejnev si Gorbaciov sint prezenti in toate ipostazele si sint ironizati. Eltin, primul presedinte al Rusiei este si el prezent din plin in bancuri.
In cel priveste pe Putin, odata cu venirea lui la Kremlin, se schimba destul de mult atit imaginea presedentiei ruse, cit si modul de reflectie a bancurilor asupra acestei institutii. Putin aduce pe de o parte o noua imagine Kremlinului, o imagine a omului puternic, ordonat, cel care controleaza tot, vorbeste putin dar la momentul potrivit, si este sportiv si nebautor.
Pe de alta parte, pune in functiune o intreaga masinarie de PR care lucreaza la crearea acestei noi imagini ce depaseste cu mult hotarele tarii si un aparat represiv foarte subtil care are ca scop contracararea imaginii negative venite dinspre mass-media.
De exemplu, televiziunea NTV, care difuza varianta rusa a emisiunii The Muppets, in care aparea si papusa Putin, a fost achizitionata de Gazprom pentru ca apoi emisiunea sa dispara peste noapte. si totusi in ultimii ani bancurile au inceput sa curga, ceea ce ne spune ca lucrurile au luat un curs normal, atit cit pot fi ele de „normale” in Rusia. Bancurile au revenit in forta ironizind elemente cheie ale politicii lui Putin. Iata citeva exemple:
– Putin sta ingindurat in Kremlin. Apare Stalin si-l intreaba: Vladimir Vladimirovici, ce problema aveti? Nu stiu ce sa ma fac, zice Putin, am numai angajati incompetenti! Eu iti sugerez, zice Stalin, ca pe toti incompetentii sa-i impusti si sa vopsesti Kremlinul in albastru! De ce in albastru? – intreaba nedumerit Putin. Stalin zimbeste in coltul gurii si zice: eram sigur, Vladimir Vladimirovici, ca fata de prima parte a sugestiei nu veti avea nimic impotriva!
– Din data de 1 ianuarie 2000 bancurile cu Vovocika au fost declarate bancuri politice si au fost trecute la index (Vovocika este echivalentul lui Bula in bancurile ruse si diminutivul de la Vladimir).
– Nu exista fosti cekisti (KGB-isti), ci doar viitori presedinti!
– Putin mediteaza la problema conflictului diplomatic dintre Rusia si Marea Britanie si la propunerea diplomatiei britanice de schimbare a Constitutiei ruse. Asculta albumul With the Beatles a formatiei The Beatles. Din difuzoare se aude melodia Revolution: You say you'll change the constitution, Well, you know we all want to change your head. Genial!, exlama Putin, si-si noteaza in agenda: trebuie sa le schimbam creierii astora, nu sa modificam Constitutia!
– Fiica lui Putin se pregateste sa dea la facultate. Concurenta e nebuna. Se bat 40 de Universitati pentru un singur candidat.
– Putin il convoaca la vila sa pe Roman Arkadevici Abramovici. stiu, Roman Arkadevici, zice Putin, cit mult bine ati facut tarii acesteia: ati dezvoltat domeniul metalurgic, cel petrolier, ati contribuit la dezvoltarea fotbalului si ati dezvoltat regiunea Ciukotka. Vreau sa va rasplatesc! Scoate cartea de cecuri si ii spune: voi scrie aici orice suma doriti! Ce zici, 200 milioane Euro e ok? Abramovoci tace. Ei bine, 400 mil… 700 mil… Bine, bine uite un cec de 1 miliard de Euro! Putin semneaza cecul si i-l pune frumos lui Abramovici in buzunarul de la piept. il bate prieteneste pe umar si-i spune: Iar RESTUL, Roman Arkadevici, va recomand sa-l restituiti cit mai repede posibil…
Bancurile ar putea curge la nesfirsit. Ele sint pe toate gusturile si spiritul critic, umorul si ironia sint prezente. Ma intrebam cind am auzit ultima oara bancuri cu dregatorii nostri politici actuali si mi-am dat seama ca nu am auzit demult astfel de bancuri. Daca lipsa bancurilor e un semnal de alarma, asa cum zice amicul meu rus, atunci ar trebui sa ne puna pe ginduri. Cine stie poate Mall-urile, obsesia consumului, contractele salariale si show-media actuala sint institutii care ne atrofiaza si cenzureaza mult mai subtil spiritul critic si umorul decit vechile institutii ceausiste. E doar un semn de intrebare.
Komunalka – http://mihaip.uv.ro
de Mihai Picior
Vasile Ernu. “Nascut in URSS”. Si un zambet discret pentru fagaduitorul meu intim… Cred ca de acolo a plecat mai toata treaba. De acolo si de la pasiunea unui bun amic pentru comunism, pentru marxism-leninism, pentru materialism dialectic si pentru estetica socialista despre care acum scrie o lucrare.
Am o legatura intima cu ceea ce se numeste Rusia si asta se datoreaza Tatianei Tolstaia, autoarea unui superb, ravasitor, fenomenal eseu numit Universul rus. Desigur, eseul confirma toate banuielile de prima instanta despre acest popor si acest spatiu aproape ireale, dar merge mai departe si vorbeste despre subteranele lor, despre fortele initiale, despre spiritul rus in plina manifestare. Cu nepoata lui Tolstoi am facut, deci, cunostiinta cu Rusia. Atunci cand l-am citit pe Ernu am avut acea mica dezamagire pe care o ai ori de cate ori se vorbeste putin si neconvingator despre un lucru mare, fara indoiala fascinant. Pe de alta parte, insa, Vasile Ernu vorbea despre Rusia concreta, cea din spatele ideologiei, cea reala, Rusia sociala, Rusia din carciumi, din porturi, din presa, din… casa. Da, Rusia din casa fiecaruia. Si aici apare pentru prima oara acest cuvant ce desemneaza o realitate care ti se dezvaluie, ti se arata pentru intaia oara, putin cate putin: komunalka. Spatiu de locuit. Casa, case, familii, familie. Habar nu ai pentru ca totul e confuz. Komunalka e o solutie locativa temporara, pana sa apara blocurile acelea care arata toate la fel, pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice. Iar aceasta solutie temporara se producea intre peretii in care pana nu demult ar fi locuit reprezentantii clasei burghezo-mosieresti. Care brusc au fost deposedati de locuinte ce au revenit oamenilor muncii si familiilor patriei. Si cate 4-5-6 familii locuiau casa uneia singure. Si incepea nebunia. Aceasta era komunalka.
Prietenii mei au gandit problema din alt unghi. Si au construit un altfel de spatiu, la fel de generos asa cum ne inchipuim ca le sta bine burghezo-mosierilor, si l-au impartit. In 4, in 5 sau in 6. Cu o singura diferenta. Komunalka lor nu este un spatiu locativ, ci un spatiu al ideilor. Pentru ei komunalka nu este alienant, ci cu inceput comun. Pentru ei komunalka nu inseamna deconstructie, ci reconstituire prin efort comun. Prin idei aruncate in dialog (ne-a confiscat Patapievici formula) si supuse torsiunii argumentului, prin imbinarea lor intr-un tot superior, prietenii mei spera sa transforme komunalka lor intr-un spatiu in care sa se poata instala, fara emotii, un veritabil boier al mintii.
P.S. Pentru ca wordpress este capricios in ultima vreme, accesati si voi manual adresa: www.komunalka.lx.ro
6 January, 2008
Comments Off on Komunalka – http://mihaip.uv.ro