Avem o tara second hand
Iata si melodia deja faimosului scurt metraj Cind se stinge lumina (puteti sa-l vedeti mai jos).
Asta e echipa care a muncit…
titlu: tara second hand
versuri-muzica originala: graieste moldoveneste
reorchestrare: aurel ionita (mahala rai banda)
aurel ionita – vioara, aurel bosnea – bariton, marian dinu – bas, printu – baterie
voce: vasile ernu, valeriu shova, thomas ciulei
mix: di basa
Progeniturile utopiei – Contrafort anul 13, nr.9, Chişinău, 9 septembrie 2006
de Vitalie Ciobanu
Vasile Ernu pare să fi găsit formula succesului literar: diferenţa. Într-un fel, aşa a fost mereu: uniformitatea, mimetismul, pastişa, parodia rareori ţi-au oferit satisfacţii genuine, bucurii de altitudine. El îmbrăţişează diferenţa nu numai prin raportare la Occident, unde scriitorii români, în elanul lor sincronist, nu ar avea şanse cu cărţile lor dacă le-ar da vesticilor senzaţia unui déjà vu, ci – mai interesant – Ernu profesează diferenţa şi pe scena literară internă. Volumul său de debut, Născut în URSS (Polirom, 2006), este alimentat de la un capăt la celălalt de ambiţia de a merge împotriva curentului, de a scrie altfel decât cum se consideră corect să se scrie despre comunism: adică justiţiar, maniheic, fără drept de apel. Revolta sa împotriva clişeelor nu şochează, facil, prin stridenţe de imagini sau asperităţi de limbaj, cum se întâmplă la alţi iluştri reprezentanţi ai promoţiei sale, nu: Ernu provoacă, trezeşte frisoane prin filtrul reverenţios-empatic, aşternut peste „patria” sa dispărută: Uniunea Sovietică.
Felul său de a „transcrie” realitatea este abordat, cu aplomb, de tot mai mulţi literaţi tineri, dornici să epateze. Se poate vorbi chiar despre o generaţie scoasă de sub obsesia vinei şi frustrării istorice, despre o cohortă de intelectuali care priveşte înapoi „fără mânie” – doar câteva titluri: Cartea roz a comunismului, a scriitorilor ieşeni din Club 8; O lume dispărută, de Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir; apoi, dincoace de Prut, romanul Iepurii nu mor de Ştefan(Savatie) Baştovoi, şi chiar prozele lui Iulian Ciocan, reunite sub genericul „Amintiri din epoca Brejnev”, apărute în Contrafort. O fantomă, s-ar zice, bântuie întregul Est, de la Berlin la Praga, de la Moscova la Bucureşti, răspunzând, ca un ecou, mişcărilor de stânga şi anarhiste occidentale. Numele ei este comunismul edulcorat. Nu are doctrină, ci doar look estetic: e cool să porţi tricouri roşii inscripţionate „CCCP”, „Mc’Lenin’s” sau „KGB still watching you”. E fain să-ţi prinzi în piept insigne cu secera şi ciocanul, e un fel de valorizare postmodernă a unui coşmar, devenit azi modă elitistă, trend comercial, artefact turistic, alături de mai vechiul cult pentru „neuitatul” Che Guevara. În literatură, tineri autori care au cunoscut regimul comunist cel mult în postură de pionieri sau de preşcolari, îl transformă în prilejul unor şarje parodico-ludice, în panglici scoase pe nas şi-n flăcări băgate pe gură. O literatură descătuşată şi dez-ideologizată despre o lume funciarmente ideologizată, apare, s-ar părea, mai devreme decât era cazul. Mai precis, înainte de a fi fost publicate nişte opere de ficţiune mai ample şi mai profunde despre totalitarismul comunist – e un reproş adresat, în parte, şi optzeciştilor (un singur titlu îmi vine în minte, la repezeală, în apărarea lor: Pupa russa de Gheorghe Crăciun). Această carenţă însă nu poate fi imputată noii generaţii „desfundate”. Ea îşi vede de propriul ciclu vegetal, asemeni lui Gauguin autoexilat în Tahiti.
Vasile Ernu adaugă memoriilor sale „soft” despre comunism un ingredient care lipseşte celorlalţi demolatori de tipare: nostalgia, tandreţea ironică pentru timpurile apuse, ceea ce a trezit reacţii vehement negative din partea unor comentatori (a se vedea site-ul http://www.nascutinurss.ro – excelentă strategie de marketing!). Atunci când Ernu spune, de exemplu: „Uniunea Sovietică nu a fost doar o ţară, a fost mai mult decât atât, a fost cel mai mare proiect politic utopic al modernităţii”, când acuză pierderea unor „idealuri”, a unui patos al vieţii propriu măreţului proiect leninist, Ernu trebuie să ia în calcul o anumită responsabilitate auctorială. Cartea sa „cade” pe un teren defectuos (Comisia Tismăneanu, dacă e să glumesc… doar pe jumătate, încă nu şi-a formulat verdictul!), produce efecte colaterale, incontrolabile. Crimele, ororile comunismului nu intră în atenţia lui Vasile Ernu. OK, e alegerea lui. Dar asta induce o imagine asezonată, ireală şi deci cumva dezirabilă a regimului sovietic cuiva care nu i-a trăit în chip nemijlocit realităţile. Are dreptate Simona Sora când observă într-o cronică din Dilema Veche: „documentarul lui Ernu trebuie citit dimpreună cu o serioasă istorie a URSS. Ca să nu ne smintim.”
„Toate lucrurile scrise aici sunt povestite dintr-o dublă experienţă, care nu este neapărat singulară. E vorba, pe de o parte, de o experienţă directă, a cetăţeanului care a locuit în spaţiul sovietic, iar de cealaltă, de o experienţă livrescă, mediată cultural”, precizează Ernu în prefaţa cărţii sale. Miza declarat subiectivă îi oferă totuşi un alibi. El nu tinde spre o imagine exhaustivă asupra comunismului – oferă doar una dintre opticele posibile, care nu exclude viziunile concurente. Mai mult, le incită. Nu-şi propune o judecată morală şi valorică, ci o „arheologie a vieţii de zi cu zi în URSS”. Dacă ai înţeles acest scrupul, dacă i-ai acceptat convenţia relativistă, a insista cu o privire ursuz-suspicioasă pe tipul de scriitură şi cunoaştere pe care ni-l rezervă Vasile Ernu înseamnă a patina în gol, a te plasa în ridicol, şi nu este cea mai bună cale de a sluji adevărul.
Născut în URSS e o carte hibridă ca structură şi tonalitate a discursului. Cred că acest lucru se explică prin intenţia iniţială care i-a stat la bază: alcătuirea unui dicţionar colectiv al cotidianului sovietic. Şi deoarece colegii basarabeni, pe care i-a invitat să-l acompanieze, nu i-au împărtăşit entuziasmul, Vasile Ernu s-a avântat de unul singur să exploreze banalitatea vieţii în comunismul anilor ’60-’80. Principiul său de lucru constă în asamblarea unui puzzle din piese disparate, selectate mai degrabă după capriciul memoriei decât cu metodă – teme, obiecte de consum, fraze înaripate, eroi-comunişti, “supape” psihologice, toposuri legendare, opere de artă, domenii de activitate etc. –, cu care reconstituie un monstru preistoric. Pendulând între confesiune intimă şi studiu psiho-sociologic şi cultural, „colecţia de fişe” a lui Vasile Ernu reuşeşte să redea fostei temute împărăţii de la Răsărit o complexitate interesantă, departe de imaginea reducţionist-propagandistică vândută în Occident în timpul Războiului Rece.
„Niciodată n-am reuşit să înţeleg în URSS unde se termină povestea şi unde începe realitatea… Cultura sovietică a reuşit să creeze una dintre cele mai bizare naraţiuni, una din cele mai bizare istorii. Asemenea unui roman, aici, în URSS, toţi eram contemporani şi toţi eram făptaşii unei singure scriituri. URSS era un soi de komunalka în care toţi eroii din viaţa reală sau din cărţi şi filme locuiau împreună alături de noi, simpli cetăţeni sovietici.” „Dacă tot ce am trăit în Uniunea Sovietică a fost adevărat, atunci toţi eroii noştri erau adevăraţi.” Întregul demers al lui Ernu pare să se fundeze pe această premisă: e real ceea ce ni se spune să credem că e aşa, şi atunci în funcţie de ce ni se spune ne construim un etos, un sentiment al comuniunii şi al scopului. La urma urmelor, te poate marca şi o halucinaţie. Era oare Matrix mai puţin real? Nicidecum: dacă mureai în Matrix, mureai şi în lumea dezvrăjită a oamenilor deconectaţi de la aparate.
Exemplele autorului reprezintă, în esenţa lor, demonstraţii ale felului în care diferite fenomene în URSS sunt învestite cu valoare fantasmatică. Blugii, aduşi de fratele său din Afganistan, însemnau mai mult decât un accesoriu vestimentar – erau emblema unui dincolo metafizic. Guma de mestecat aşijderea. Taberele pionereşti de vară; personajele desenelor animate; nonconformismul bine temperat al speciei „stileaga”; filmele lui Gaiday; caietele-oracole ale colegelor de bancă; Vladimir Ilici Lenin, în dubla sa ipostază – de copil şi de matur; Stirlitz din Şaisprezece clipe ale primăverii (cunosc tineri social-liberali de la Chişinău care îşi declară şi azi admiraţia pentru James Bond-ul sovietic!); mitologia cosmosului; nebunia şahului, cu seria meciurilor rituale, „paradigmatice”, Karpov-Kasparov; bucătăria sovietică – matrice a societăţii civile; bancul sovietic „cel mai bun banc din lume”; rock-ul protestatar şi multe altele, asupra cărora insistă autorul, întreţineau mantra fundamental pozitivă a omului sovietic. Chiar şi disidenţa, spune Ernu, făcea parte din sistem, era virusul periferic care îi menţinea tonusul, după principiul „ce nu te omoară te întăreşte”. Evident, şi alcoolul – autorul prezintă un lung repertoriu de băuturi „informale”, de la loţiunea pentru transpiratul picioarelor până la lichidul de frână, preparate în cele mai bizare combinaţii (o competenţă pe care nu i-aş fi bănuit‑o…) Şi sexul, fireşte. Sexul care în URSS oficial „nu exista”: gleznele zgârcit dezgolite ale Ankăi – prietena mitralioară a viteazului Ciapaiev – constituiau proba cea mai fascinantă a erosului proiectiv, aruncau în transă orgasmică sălile de cinema de pe întreg cuprinsul URSS-ului.
De la un punct încolo, discursul lui Ernu împrumută austeritatea unui film de pe Discovery, pare o voce din „off”, povestind fără umori, fără nuanţe personale, o epocă incredibilă. Capitole de mare subtilitate precum „Aventura sovietică a obiectelor”, cu irizaţii à la Pascal Bruckner, tribulaţiile ştiinţei în URSS, sau pasionantul joc dintre libertate şi interdicţie în anii Hruşciov – un joc foarte excitant pentru artişti. Ernu vede mai degrabă o şansă a culturii acest gen de libertate exersată sub sabia lui Damocles, decât libertatea postcomunistă, haotică şi flască, lipsită de garanţii materiale. Sunt pagini de excelentă sociologie culturală, substanţial documentată (inclusiv un tabel cronologic al istoriei sovietice), oferite pe tavă cititorilor interesaţi la modul serios de perioada aceasta.
Oscilaţiile de ton ale autorului produc uneori, aşa cum spuneam mai devreme, senzaţii deconcertante. Umorul negru, ironia caustică ce definea, de exemplu, coada, statul la coadă în URSS, drept „sentiment comunist al fiinţei”, sau verva sarcastică din capitolul consacrat tualetului sovietic – în care hiperbolizarea, cu pasaje greu de reprodus, are un efect de sugestie covârşitor pentru a înţelege natura fetidă a sistemului – sunt pe alocuri înlocuite de puseuri extatice, precum adoraţia pentru geografia URSS, unde prezumţia de ironie şi convenţie jucăuşă îşi pierde din forţă, se estompează, dezvăluind nişte emoţii autentice (de care Ernu nu se jenează – vă amintiţi: „dacă ceea ce am trăit a fost adevărat înseamnă că…”), o geografie măsurată nu în kilometri, ci în ore (puţin a lipsit să fie şi în ani-lumină!). Contemplându-i aceste revelaţii infantile, m-am întrebat: chiar nu a avut Vasile Ernu, în copilăria lui, nişte nedumeriri elementare legate de România, de imensul tabu decretat asupra ei în RSS Moldovenească? Eu, bunăoară, ca progenitură a aceleiaşi epoci, îmi ziceam aşa: „Dacă tot sunt state frăţeşti, socialiste, URSS-ul şi România, noi, moldovenii, am putea foarte bine să ne unim cu România. De ce nu ne unim?” (Ei, de ce, surâd astăzi, tocmai d-aia!). Unele pasaje din carte l-ar încânta chiar şi pe Voronin, ca atunci când autorul face apologia războiului sovietic împotriva nemţilor. De parcă ar uita că „glumeşte”, de parcă ar reintra, pe bune, în pielea „omului nou”. O şi spune la un moment dat că proiectul sovietic nu s-a sfârşit, ci doar „s-a oprit” provizoriu, încât nu mai ştim: să râdem, să plângem? Aş întrezări în aceste elanuri contorsionate, poate dincolo de intenţia autorului, deruta identitară a basarabeanului după 1989: el şi-a cunoscut, în sfârşit, adevărata patrie, România, dar aceasta s-a dovedit o patrie mai mică, mai puţin spectaculoasă decât URSS. Mai balcanică, mai provincială. Şi aşa a rămas moldoveanul suspendat între două lumi imaginare: între o Uniune Sovietică dispărută şi o Românie de vis, care n-a mai venit (mentalitate larg răspândită la noi, deşi mai puţin mărturisită).
Vasile Ernu s-a născut la Odessa. E un spirit cosmopolit, perfect occidentalizat, care refuză tematica regionalistă şi prin asta se deosebeşte net de congenerii săi din Basarabia. Plecat în România pe la 1990, amintirile sale despre URSS sunt mai „pure”, reduse exclusiv la acele vremuri, pe care le colorează deliberat idilic. Amintirile noastre, din contră: amestecă, adesea indiscernabil, trecutul cu actualitatea. De aceea unele din reflecţiile, raţionamentele lui Ernu despre „atlantida sovietică” sună doar amuzant în România şi destul de cinic în Moldova – „ţară” care traversează o fază schizoidă a istoriei sale contemporane, un fel de „comunism după comunism”. Paradoxurile receptării.
Mă uit la Vasile Ernu, cel imprimat pe banda roşie, detaşabilă, a cărţii, şi realizez subit că înfăţişarea fizică a autorului e parte integrantă a mesajului său scriptic: chipiul negru, brechtian, şi tricoul de aceeaşi culoare, ochii oblici, scrutând melancolic un orizont evanescent, favoriţii lungi, gâtul subţire, geaca din pânză de doc, steluţa roşie prinsă la rever – portretul clasic al militantului de stânga. „Supravieţuind comunismului şi aşteptându-i fără speranţă a doua venire, Vasile Ernu a prins din urmă prezentul şi, din orizontul acestuia, a descoperit că viitorul nu este luminos, ci sumbru.” – notează Sorin Antohi în postfaţa volumului (un intelectual care şi-a descoperit, mai recent, propria biografie spectrală). Pasiunea pentru Utopie, în URSS, avea ceva înălţător (fie şi pe muchia abisului). Pasiunea pentru Real, în postcomunism, înseamnă mai ales cădere în trivialitate şi patimi joase, ne sugerează autorul. Dar să fim liniştiţi în ceea ce îl priveşte. Tocmai propensiunea pentru Idee, nu ideologie, îl face să întâmpine sceptic orice tip de putere: „În esenţă, nu există putere bună sau putere rea, totul are o consistenţă cameleonică ce te poate duce uşor în eroare; şi, de aceea, trebuie să te raportezi la ea prin punere la îndoială.” E despre democraţie, nu despre totalitarism.
Deşi mulţi cititori îi vor fi privit destul de contrariaţi accentele stângiste şi nu i-au apreciat mereu ironia, e sigur că se întâlnesc cu Vasile Ernu în acest loc geometric în care stăpână e luciditatea spiritelor libere şi refuzul înregimentării.
9 September, 2006
Comments Off on Progeniturile utopiei – Contrafort anul 13, nr.9, Chişinău, 9 septembrie 2006
Sorin ca exemplu pozitiv
Am aflat de “actul” lui Sorin Antohi din presa ca tot omul. Vad ca am primit si tachinari legate de faptul ca “ce ba… turnatorii iti scriu postfete?”.
recent am dat un interviu unde ma explic de ce am ales ca Sorin Antohi sa-mi scrie postfata (l-am dat inainte de a aparea informatia legata de colaborare). Ramin la aceleasi opinii (vor aparea in numarul 13 al revistei Tiuk.. dedicat temei Nascut in URSS). Astazi as merge pe aceleasi rationamente. Nu conteaza daca sint de acord cu opinia lui legata de cartea mea…
Ambele acte ale lui Sorin Antohi (atit colaborarea cit si recunoasterea) sint acte care confirma teza mea din carte legata de compromis si care ne pot invata si ajuta sa intelegem mai bine trecutul. O sa revin pe aceasta tema cu un text…
aici postez un text al lui Liviu Antonesei din Cotidianul de azi…
Pozitia lui Liviu Antonesei (lucid, echilibrat si semnificativ.. atit in Cotidianul cit si in Observator Cultural)
“Sorin ca exemplu pozitiv” – Cotidianul
Liviu Antonesei
Este grav ce a facut Sorin? Fara indoiala. L-am iertat? Eu si prietenii sai, da. A marturisit prea tirziu? Se poate. Dar marturia este foarte utila.
Sigur ca nu mi-a cazut usor marturia lui Sorin Antohi, desi ma asteptam la revelatiile de acolo de ceva timp. Insa cel mai grav lucru mi s-a parut intirzierea momentului acesta cu vreo 16 ani. Pe de alta parte, cit ma cunosc, e clar ca, daca as fi aflat aceste lucruri in 1990, chiar in 1996, prietenia noastra s-ar fi incheiat. Eram prea tinar, prea radical, prea lipsit de nuante. Si, pina la urma, ce inseamna prea tirziu cind, si in fata Domnului, daca te caiesti sincer, poti obtine absolvirea pacatelor si in clipa dinaintea mortii? Nu stiu daca noi trebuie sa fim mai exigenti decit Domnul, atunci cind cainta este sincera. Si mie asa mi s-a parut. Insa, chiar daca ar fi vorba despre un „prea tirziu“, fara indoiala ca aceasta marturisire este foarte pretioasa, foarte utila, intrucit poate functiona ca exemplu pentru altii ce se simt apasati de pacatul colaborarii.
Si a functionat! Voi discuta exemple. Cer scuze ca nu dau nume, dar nu e vorba despre persoane publice. Imediat ce am aflat ca textul lui Sorin va deveni public a doua zi, l-am expediat membrilor unui grup de prieteni, fosti colegi de facultate. Ca sa-l analizam impreuna, ca oameni de formatie psihologica, cum se intimpla sa fim. Ei bine, in afara unor foarte fine analize psihologice, am obtinut si doua marturii privind colaborarea cu Securitatea. Care nu se petrecuse in timpul facultatii, ci mai tirziu, in „cimpul muncii“, la mijlocul anilor optzeci. Prima persoana acceptase colaborarea cu Securitatea inaintea unei plecari in strainatate, din care avea sa nu se mai intoarca. Cea de-a doua, in urma unor presiuni formidabile legate de statutul sau profesional si de situatia ingrata de a avea rude in strainatate. Asa cum le cunosc, nici una nu a facut rau nimanui, prima neavind nici macar timp la dispozitie pentru a-l face.
Nu sint persoane publice, una traieste in alta tara, nu riscau prin urmare sa fie deconspirate. Si, totusi, sub exemplul marturiei lui Sorin, au facut-o. In micul nostru grup de prieteni, poate in familiile lor. De ce au facut-o? E limpede ca nu de teama vreunei sanctiuni exterioare, ci pur si simplu pentru ca nu mai puteau suporta presiunea acestor fapte asupra mintilor lor, pentru ca nu se acceptau. Concentrez ceea ce-a reiesit din schimburile noastre de mailuri. Ce au cistigat facind, in fata noastra, marturisiri la care nu ii obliga nimic? Inceputul eliberarii mentale, regasirea demnitatii de sine in propriii lor ochi, inceputul reacceptarii. Poate asemenea marturii se petrec si aiurea. As fi bucuros sa fie asa.
Prin urmare, marturia lui Sorin poate fi prea tirzie, dar in nici un caz inutila
Ariciul in ceata / iojik v tumane
Am primit nenumarate e-mailuri in care sint solicitat de catre diverse persoane sa le ofer desenul animat Ariciul in ceata (despre care povestesc si in cartea mea).
Am varianta originala (fara dublarea vocii) pentru cine doreste, iar aici puteti vedea varianta dublata (nu schimba datele problemei decit pentru vorbitorii de rusa) cu subtitrarea in engleza.
Amintesc ca acest desen animat face parte din categoria “desene aminate cult si elitiste ale perioadei sovietice”…. un soi de Stalker animat…
Alternosfera/ Ultimul clip
asta cred ca e ultumul clip al celor de la Alternosfera – 551… pot fi ascultati si pe siteul lor www.alternosfera.com
Gindul Mitii mi-au promis ca imi dau si ei La ciocana!
StufStock 2006 – Insemnari pe slip
Trebuie sa scriu pentru Suplimentul de cultura ceva despre StufStock… iata citeva fragmente din ce va aparea saptamina viitoare…
(si citeva poze)
Velele-s de vină
Acum cîţiva ani m-am împrietenit cu o gaşcă de fete simpatice, supranumite Velele (Simona, Oana, Dana, Marina, Mihaela şi Miki) care visau ca nişte adolescente: vroiau să-şi salveze visul copilariei lor, adică Vama Veche. Vroiau să o salveze de construcţiile aberante, de terasele cu scaune de plastic, de termopane, de muzici care au invadat radiourile, televiziunea şi boxele maşinilor şi cluburilor de pe litoral. Şi au pornit o mişcare (Salvaţi Vama Veche) care culmea a început să dea rezultate şi care organizează de patru ani ceea ce se cheama StufStock.
La prima ediţie am crezut că e o glumă, la a doua am sperat ca le va trece, iar acum, la a patra ediţie pot spune cu siguramţă că a devenit cel mai semnificativ festival de rock (cu toate că aici auzi multe alte genuri) din ţară. La a patra ediţie putem confirma că StufStock a devenit un eveniment profesionist, după toate regulile unei astfel de manifestări. Nu ştiu cît se poate salva din Vama Veche, ce se poate salva, însă e clar că Vama Veche nu mai este locul de altădată, ci devine treptat locul unde se ţine StufStock şi unde vin oameni care asculta acest gen de muzică.
…………
Scena mare
Cred că în materie de rock o revelaţie au fost trupele din Moldova, Alternosfera şi Gîndul Mîţii. Ambele trupe sînt cunoscute de ceva timp însă cînta destul de rar în Romania ca să poată avea un impact mai mare. Alternosfera, o trupă la al doilea album, a avut o ţinută de scenă excelentă, melodiile fiind susţinute de proiecţii video. Gîndul Mîţii care sînt foarte bine cunoscuţi în Rusia şi au intrat de cîteva ori în topurile muzicale ruseşti, sînt deja veterani. Tocmai veneau din Rusia de la un festival unde au cîntat în faţa a 200.000 de oameni. Au cîntat după Phoenix, adică trebuiau să ţina ştacheta sus pentru a ţine mulţimea pe loc. Au facut-o cu brio. A devenit între timp o trupă matură, păcat că atît de puţin cunoscută aici.
ernu/oana gruenwald/mihai vakulovski
nicu tarna-gindul mitii/mihai vakulovski
Copilăria bate ideologia – Steaua nr. 9, septembrie 2006
de Alex Goldiş
A devenit aproape un loc comun să vorbeşti, azi, de mutaţia dinspre imaginea unui comunism „dur”, al suferinţelor şi al traumelor, din memorialistica unui Paul Goma, Ion Ioanid sau Lena Constante către un comunism cotidian, mai senin, ilustrat de volume precum Cartea roz a comunismului (coord. Gabriel H. Decuble), Cartea cu euri sau studiile lui Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir. Un pas şi mai important în această evoluţie îl reprezintă volumul recent apărut, Născut în URSS (Vasile Ernu), care a creat deja un val de discuţii în spaţiul intelectual românesc – dovedind încă o dată, dacă mai era nevoie, faptul că deşi a afectat naţiuni diferite, comunismul e unul singur.
Fapt la care, de altfel, Vasile Ernu nu prea subscrie, căci comunismul românesc, afirmă el, e un fenomen banal pe lângă efervescenţa ideologică sovietică. (v. interviul din Observator cultural, nr. 323, 1 – 7 iunie). Cu alte cuvinte, pentru Ernu, comunismul e motiv de competiţie şi de afirmare a superiorităţii unei naţiuni faţă de alta. Cu cât comunismul din ţara ta a fost mai atroce, cu atât eşti o personalitate mai demnă de luat în seamă.
Dar să nu anticipăm şi să vedem care sunt raţiunile cărţii lui Ernu. Perspectiva din care e scrisă şi mizele ei principale sunt confuze încă de la început. Căci autorul nu poate să se hotărască între perspectiva subiectivă, a scrierii memorialistice, şi „o arheologie a vieţii de zi cu zi” din URSS, după o formulare cam preţioasă. În plus, dezideratul de a vorbi din unghiul unui homus sovieticus nu mi se pare decât o ficţiune. Fie că îi place sau nu, Ernu a experimentat, inevitabil, în cei 15 ani de la dispariţia sistemului totalitar, o perspectivă exterioară acelei gândiri a lui homo sovieticus. Prin urmare, aş fi mai circumspect faţă de poziţia inocentă din care pretinde că ne vorbeşte homuncus-ul acestei cărţi.
Dacă treci de câteva agramatisme şi de o retorică sentimentală de tip Creangă („Şi apoi, cum să adormi dacă era atât de vesel cu colegii şi toată lumea avea de povestit ceva!”), îţi dai seama că volumul a fost construit cu atenţie şi cu o oarecare fineţe. În primul rând, Ernu mizează pe inaccesibilitatea comunismului sovietic la ora actuală, pe faptul că el a devenit „o lume dispărută”. Prin insistenţa pe ideea unui comunism dispărut, îi revine, fireşte, autorului, misiunea importantă de a ni-l reapropria. Prima condiţie pentru a face ca acest comunism „să se vândă” e sugestia, mult exploatată de Ernu, conform căreia comunismul e o altă planetă. Fragmente ca „Se pare că totul a rămas, într-un fel sau altul, la locul său, cu execepţia URSS. Cum ar veni am eroi, caut o ţară” sunt concludente în acest sens. La fel, capitolele cărţii au o structură destul de fixă: fie că tratează filmele, eroii, alcoolul, sau diferite aspecte sociale, ele debutează inevitabil cu un „apogeu” sau o sărbătoare (a situării în miezul comunismului), pentru a se încheia în imagini ale decăderii. Fiecare capitol reface, în mic, povestea ascensiunii şi a declinului utopiei sovietice. În plus, universul sovietic stă sub semnul hiperbolicului. Fie că e vorba de întinderea geografică a ţării, de comunism ca „cel mai important proiect politic al secolului” sau de cele mai tari bancuri, totul e, în cartea lui Ernu, gigantic şi de neegalat. Autorul îşi structurează naraţiunea despre sistemul totalitar pe un tipar mitic: comunismul se confundă cu imaginea paradisului pierdut.
Multe sunt imaginile şi situaţiile care compun această viziune paradisiacă a comunismului, de la fragmentul despre „samizdatul alcoolic” – unde autorul inventariază toate modalităţile în care se bea pieziş în URSS, cu reţete foarte pitoreşti, a căror lectură e un spectacol în sine – , până la cele despre sexul în comunism sau despre „tualet”. Cartea lui Ernu ne vinde toate „minunile” comunismului, are aspectul unei pieţe în care ni se pun sub nas toate „produsele” sistemului sovietic. Fragmentul despre toaletele sovietice e şi cel mai reuşit, întrucât aici, umorul negru al autorului e de neegalat: în lumea întoarsă a lui Ernu, „tualetul” nu e numai biblioteca ce a format mare parte a intelectualităţii ruseşti, ci, mai mult, este corelativul rusesc al „madlenei proustiene” sau ceea „una dintre trăsăturile esenţiale ale spiritului nostru”. La fel, „statul la cozi” e un adevărat ritual filozofic, beneficiind de un sistem propriu de simboluri. Mai în glumă mai în serios, Ernu încearcă să construiască o întreagă filozofie în spatele atrocităţilor cotidiene ale comunismului. Când readuce în prim plan obiecte sau lucruri mărunte, autorul adoptă o atitudine parodică şi ironică. Pe de altă parte, însă, când ridică în slăvi politica sovietică, începi să ai senzaţia că Ernu nu mai glumeşte, că el este, realmente, un partizan convins al sistemului comunist.
Şi aici intervin cele mai serioase întrebări pe care le formulează volumul lui Ernu, un volum lăudat peste măsură pentru atitudinea sa „simpatică” şi pentru o retorica plăcută şi relaxată. Mai toate recenziile pe care le-am citit au făcut abstracţie, însă, de ideologia pe care o propune, în subtext, Născut în URSS. Pentru că de la un punct încolo, ai zice că Ernu scrie o carte de ideologie deghizată în memorialistică. De aici şi natura destul confuză a mizelor volumului: ba mărturie personală, ba compilaţie documentară, ba excurs şi comentariu ideologic.
Pe măsură ce înaintezi în volum, acesta pare să-şi trădeze natura de manifest politic. Aberaţii de tipul „nu poţi produce cultură având doar libertate”, „sovieticii, cel puţin, spuneau pe faţă că burghezia era duşmanul nostru de moarte” sau „reprezentanţii media de azi nu sunt decât propagandiştii comunişti de ieri” trădează alunecarea dinspre o ideologie soft a comunismului către un militantism hard. Una dintre ideile principale care traversează cartea e aceea că statele capitaliste nu sunt cu nimic mai presus decât regimurile comuniste – că între ele ar exista doar o diferenţă de perspectivă, de plasare.
Dincolo de a condamna poziţiile politice de stânga (cred, dimpotrivă, că ideologia de stânga trebuie revigorată în spaţiul românesc postrevoluţionar), nu pot să nu semnalez viciul de structură al discursului cu care Vasile Ernu se lansează în spaţiul românesc. Căci discursul din Născut în URSS e profund scindat: autorul încearcă să ne convingă la fiecare pas că nu el, persoana empirică de acum, este cel care optează pentru valorile politice comuniste, ci copilul din el. Cu alte cuvinte, aruncă responsabilitatea opţiunii politice în sfera formulei inocente a nostalgiei şi a copilăriei. Dacă nu s-ar situa, permanent, la adăpostul perspectivei infantile, Vasile Ernu ar trebui să dea argumente pentru opţiunile sale politice – vezi, pentru exemplificarea acestei scindări, acelaşi interviu din Observator cultural, unde, chiar dacă militează pentru multe dintre valorile comuniste, Ernu mărturiseşte că nu s-ar întoarce nici în comunism, nici în URSS. Prin urmare, ipocrizia cărţii lui Vasile Ernu constă în infantilizarea ideologiei, tocmai pentru a o putea afirma în relieful textului. În plus, ambiguitatea poziţiei sale rezidă în tocmai obiectul pe care îl constituie această carte: deşi autorul se declară făţiş împotriva legilor pieţei, volumul Născut în URSS a fost scris şi gândit ca un succes editorial, ca un produs de piaţă, cu un site autonom. Întreaga carte conţine, de altfel, o colecţie de produse vandabile, de „export” (nu numai în sens teritorial, ci şi temporal) ale comunismului. „Legile pieţei” sunt cele care decid ce rămâne şi ce nu în naraţiunea lui Ernu, ce poate fi vândut cititorului de azi şi ce nu. Prin urmare, din punct de vedere politic, mesajul lui Vasile Ernu nu poate fi decât unul hibrid. „Ironia” sau atitudinea pe care autorul mărturiseşte că a cultivat-o în carte nu e decât o modalitate în plus de a-i opaciza sensurile.
Născut în URSS rămâne un volum reuşit prin pasajele de memorialistică, cu toate că autorul n-a ştiut să-şi ţină mizele foarte clar în frâu. Cartea mai e importantă şi pentru potenţialul unor eventuale dezbateri despre rolul discursului de stânga în România postcomunistă – chiar dacă în acest sens, autorul face un pas mai degrabă timorat. Întrebarea, totuşi, rămâne, dincolo de „cazul” pe care îl constituie apariţia acestui volum: cum se mai poate azi argumenta pe faţă, nu în scrieri care se plasează la adăpostul literaturii, o atitudine politică care să se situeze clar pe redutele stângii?
1 September, 2006
Comments Off on Copilăria bate ideologia – Steaua nr. 9, septembrie 2006
“Importanta este viata si nu sistemul”
interviu realizat de Florina Pirjol – Time Out Bucureşti 13, 1-14 septembrie 2006
Vasile Ernu s-a nascut la Odessa, in 1971, si din 1990 traieste in România. Experienta comunismului prin care a trecut a fost inregistrata intr-o carte. Cartea a aparut recent, se numeste “Nascut in URSS” si a iscat multe discutii. Florina Pirjol a vorbit despre ea cu autorul.
Sunteti un nostalgic? Este cartea dvs. “Nascut in URSS” una nascuta din nostalgie?
Nu, demersul meu nu este unul nostalgic. Povestea cu nostalgia face parte din faimoasa tehnica a culturnicilor locali care deturneaza sensurile. |n România nu ai voie sa gândesti diferit. Exista o doza de nostalgie, dar e o nostalgie controlata. E nostalgia unui matur fata de copilarie.
Filonul tare al cartii ramâne insa ironia, iar criticii mei, nu stiu de ce, nu prea vor sa spuna acest lucru. Ei nu concep ca trecutul poate fi tratat din mai multe perspective. Eu il povestesc fara incrâncenare, incercând sa-l inteleg. Eu nu gândesc in alb si negru, ci nuantat. Comunismul cred ca a fost facut de oameni (nu de bubuli sau extraterestri), iar tot ce e facut de om are parti proaste si parti bune. Nimic nu e rau sau bun in mod absolut.
Cu ce e ea diferita de demersurile similare facute, de pilda, de cei patru autori ai cartii “Explorari in comunismul românesc”?
Mai intâi e diferita caci vorbeste despre un spatiu care a fost matricea comunismului. Acolo comunismul a fost in prima faza asumat, iar acest lucru s-a transmis sub diverse forme. Apoi, eu nu pornesc de la supozitia ca viata din comunism a fost rea in esenta si ca trebuie sa-mi avertizez cititorii ca “fiti atenti, comunismul este raul absolut”. |n cartile la care faceti referire gasiti intotdeauna acest avertisment spus fie prin prefete, postfete sau dialoguri, fie printre rânduri. Eu incerc sa scap de aceasta judecata tare. |nsa totusi s-au facut pasi importanti in relatia cu regândirea comunuismului, mai ales la cei tineri (“O lume disparuta”, “Cartea roz a comunismului”, “Cartea cu e-uri”). Fata de ei, eu ma raportez intr-o vecinatate distanta.
Puteti defini comunismul celor douazeci de ani petrecuti in URSS nu in câteva sute de pagini, ci – sa zicem – in trei rânduri?
In comunism am trait 20 de ani. Importanta este insa viata si nu sistemul. Eu pun accent pe viata, o viata traita fireste intr-un sistem care exercita o anumita forma de represiune. De exemplu, eu dedic o oda “tualetului” (WC-ului) sovietic si acesta e unul dintre cele mai reusite texte ale mele. Toata experienta sovietica o sintetizez in acest raport intim intre mine, viata mea si “tualetul” (cel public si cel de la ”comunalka”, camin).
Ce este un tualet sovietic? Un loc damnat, mizer si murdar, urât mirositor etc. |n acelasi timp un loc necesar, nu neaparat in acea forma. Eu spun indirect un lucru tare si destul de sensibil, si anume faptul ca pentru mine el joaca acelasi rol pe care il avea “madelaine” pentru Proust. Acest loc are functia de a-mi reaminti cele mai frumoase lucruri. Dar si pe cele mai urâte. Acest “tualet” a fost viata mea. Dati-mi voie sa-mi respect si sa-mi iubesc viata.
Ce pregatiti in continuare? Ati creat asteptari si lumea e cu ochii pe dumneavoastra.
Sper ca vor veni texte surprinzatoare si incomode.
1 September, 2006
Comments Off on “Importanta este viata si nu sistemul”
CCCP – Ziarul de duminică (publicaţie a Ziarului Financiar), 1 septembrie 2006
Daniel Cristea-Enache
Cu un deceniu în urmâ, apariţia unei cârţi precum Nâscut în URSS* de Vasile Ernu ar fi fost de neimaginat. Anii ’90 au însemnat, în primul rând, o uriaşâ decomprimare post-socialistâ, cu un discurs anti- predominant. Aşa cum, dupâ instalarea comunismului în România, numârul foştilor ilegalişti a crescut exponenţial (conform devizei sarcastice “Puţini am fost, mulţi am râmas”), dupâ câderea lui, firul subţire al disidenţei noastre s-a îngroşat spectaculos, regimul primind, post festum, lovituri şi acuze nimicitoare.
Chiar şi acum, se vorbeşte şi se scrie despre comunismul autohton cu multâ patimâ şi pârtinire, acuzatorii inflexibili şi apârâtorii nostalgici disputându-şi prada (propriul trecut) fârâ un minim efort de obiectivare. Mai oneste ştiinţific, fiindcâ mai curate biografic, sunt mârturiile “decreţeilor” Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir reunite în volumul O lume dispârutâ (2004) şi care au avut ecou tocmai prin autenticitatea confesiunii. Problema esenţialâ, pe care o ridicâ şi cartea lui Vasile Ernu, aceasta este: ne-am trâit viaţa în comunism ca nişte jalnice larve, ca nişte prizonieri cu toate atributele şi reflexele captivitâţii? Sau am putut fi, totuşi, senini – nu numai laşi, ci şi curajoşi, nu doar deprimaţi, ci şi fericiţi în cadrul vechiului Sistem? Iar dacâ rememorâm episoade frumoase, fragmente existenţiale pline de luminâ, al cui e meritul? Al regimului sau al individului care i-a rezistat, smulgându-i frânturi de bucurie personalâ?
Tânârul Vasile Ernu riscâ sâ meargâ şi mai mult împotriva curentului de opinie, fiind destul de aproape de ceea ce numim legitimarea comunismului. Nâscut la Odessa, în 1971, el refuzâ identitatea regionalâ, basarabeanâ, ca şi apartenenţa la o Românie idealâ, regâsindu-se în schimb fârâ probleme de conştiinţâ în “necuprinsa ţara mea natalâ”, Uniunea Sovieticâ. Printre cei 262.400.000 de cetâţeni ai “bastionului pâcii”, CCCP. Are evidente nostalgii imperiale, deplânge alunecarea Rusiei de azi în modelul liberalismului extrem şi îi ridiculizeazâ, de câte ori are ocazia, pe politicienii, istoricii şi creatorii de istorie din Occident şi Statele Unite, care au câştigat Râzboiul Rece, ideologic-economic, şi ţopâie acum, fericiţi, pe cadavrul Uniunii Sovietice. Opiniile autorului despre disidenţii estici sunt absolut consternante: “Disidentul este primul produs al colaborârii dintre cele douâ sisteme, comunist şi capitalist. Cred câ este primul produs exportat de URSS pe care occidentalii nu numai câ l-au consumat, ci i-au şi pus aceastâ etichetâ frumoasâ. Disidenţa e o creaţie, un soi de limbaj comun al celor douâ sisteme care a fost întreţinut de ambele pârţi. (…) Când URSS era vie, el era cel care îi împiedica sâ gândeascâ, sâ scrie, cu toate câ el, sistemul, era obiectul muncii, al cercetârii şi al criticii lor. Acum, câ URSS nu mai existâ, ceea ce le stâ în drumul liberei lor creaţii nu mai e URSS, ci lipsa sa.” (pp. 191-192). Iar activiştii moscoviţi şi cei vest-europeni sunt etichetaţi la fel: “politruci”. În fine, între televiziunea de stat din URSS şi mass-media occidentale, comerţul socialist şi cel capitalist, existâ o subteranâ trâsâturâ de unire. Diferenţa e de accent, de nuanţâ: unii vând ideologie, alţii vând mârfuri. Propagandâ şi într-o parte, şi în cealaltâ. Mai râmânea de adâugat câ milioanelor de victime ale lagârului socialist (morţi, torturaţi, deportaţi, deznaţionalizaţi, deposedaţi de avere, trimişi la munca de jos…) le corespund milioane de “robi fericiţi” ai consumerismului american, pentru ca discursul de stânga, pur şi dur, încheiat la toţi nasturii, sâ reflecte lumea într-o insignâ roşie.
Nu vâ grâbiţi, totuşi, sâ-l puneţi la zid pe Vasile Ernu! Demersul lui e mai complex şi totodatâ mai subtil decât o asemenea stupidâ apologie a comunismului, pe care comentatori neatenţi ai cârţii i-au reproşat-o pe un ton dur. Autorul preia de fapt un prefabricat uman, o psihologie şi o moralâ de homo sovieticus, descriind şi interpretând prin aceastâ grilâ viaţa în URSS. Aşa numitul homucus, cetâţeanul care stâ la cozi şi bea litri de vodcâ, suferâ cumplit când Gorbaciov introduce prohibiţia bâuturilor alcoolice, merge la “tualetul public” şi se descarcâ alâturi de alţi tovarâşi, stâ în apartamente comune şi îşi cunoaşte la perfecţie vecinii, e mândru de progresele ştiinţei sovietice şi de superioritatea şcolii sportive, jurâ pe Lenin, se teme încâ de Stalin şi spune bancuri cu Hruşciov, aşteptând ziua în care mâreaţa lui Uniune va zdrobi şi ultima redutâ, impunându-şi modelul dincolo de Atlantic. Frisoanele pe care le avem la lecturâ (realizâm câ multe secvenţe de “socializare” din copilâria noastrâ, în perimetrul şcoalâ-tabere-cozi, sunt exact pe formatul sovietic, câ viaţa pe care câteva generaţii de români au dus-o a fost decisâ în altâ parte) alterneazâ cu momentele de realâ delectare, Vasile Ernu întorcând cu un umor cuceritor filele cotidiene ale comunismului. Pe trunchiul tare, bâţos al mentalitâţii sovietice sunt “altoite” experienţe personale, transcrise pe un ton ambiguu, ironic şi melancolic. E un râsu’- plânsu’ pe care, de asemenea, îl cunoaştem destul de bine, o jale schimbâtoare ce defineşte exact amalgamul de sentimente cu care ne retrâim trecutul.
Nâscut în URSS se citeşte pe nerâsuflate şi cu bun folos intelectual. Bancurile geniale abundâ, Ilf şi Petrov sunt la ordinea zilei şi, în general, fiecare strat al vieţii în Uniunea Sovieticâ este descompus într-o sumedenie de întâmplâri şi istorioare cu tâlc, excelent narate de autorul debutant. Dincolo de acest savuros desfâşurâtor, existâ însâ şi reflecţii de mare profunzime, analiza, de pildâ, a raportului libertate/ interdicţii arâtând acuitate şi acurateţe criticâ.
Vasile Ernu se desparte de comunism râzând mânzeşte, iar nu în stilul sforâitor bine cunoscut pe malurile Dâmboviţei. Sâ nu-l acuzâm prea tare câ se uitâ cu mare atenţie şi cu o anume emoţie înapoi.
*) Vasile Ernu, Nâscut în URSS, postfaţâ de Sorin Antohi, Editura Polirom, Iaşi, 2006, 272 p.
1 September, 2006
Comments Off on CCCP – Ziarul de duminică (publicaţie a Ziarului Financiar), 1 septembrie 2006
Ecografia şi fătul monstruos – Revista 22 nr.860, 1-6 septembrie 2006
Mirela Troncota
Printre multimea de tomuri ce au fost dedicate din 1990 si pana acum perioadei comuniste si istoriei URSS, cartea lui Vasile Ernu e cu siguranta o pata de culoare. El isi concepe demersul mergand pe ideea ca impartasirea experientei personale e mult mai convingatoare si ne poate “atinge” mai bine decat orice dosar de arhiva ce poate dovedi monstruozitatile sistemului. O voce detasata, ironica, lucida, trecand prin toate varstele unui discurs (de la umor – partea cea mai reusita a volumului, la analize profunde, de o mai slaba intensitate datorita tonului grav si poate prea afectat) ne povesteste “fara partinire”, asa cum se declara din introducere, despre un URSS internalizat ca experienta de viata, pe care cei ce nu au impartasit-o nu o pot cunoaste si intelege (vezi diatribele adresate in acest sens “specialistilor lor in problemele noastre” – kremlinologii occidentali). Aceasta maniera difuza de a trata un subiect atat de “grav” ca sistemul sovietic se doreste a fi ceva mai mult decat o cale (de altfel, una foarte batatorita in ultima vreme) de la cliseu la anticliseu. Este o sinteza ce isi propune sa sara dincolo de simpla fronda “cool” a tinerilor ce injura “o amintire pe care nu au trait-o”, cum o numeste inspirat Sorin Antohi in prefata. La granita dintre proza, memorial, istorisire, eseu, text documentar, parodia Nascut in URSS se vrea o replica la toate titlurile ce trateaza tema sovietica, inchistate intr-un cliseu criticist deja prea ingust pentru scepticul Ernu.
Nascut in URSS este o carte despre timp si metamorfozarea acestuia in emotie si apoi in gandire. Daca Proust ne arata ca timpul pierdut exista in masura in care il gandim si il recuperam, Vasile Ernu contempla un timp ce nu exista pentru ca, fiind utopic, e de nerecuperat. Dar el se incapataneaza sa ne demonstreze contrariul. Acest fapt il transforma intr-un narator contemporan cu o utopie pe care nu o poate depasi, nici distruge, si nu-i ramane decat sa o glorifice.
O alta dimensiune a timpului la care suntem invitati sa reflectam este dilatarea acestuia de-a lungul vastului spatiu sovietic. Asa cum descrie Ernu in unul din cele mai frumoase capitole, sovieticii nu masoara spatiul in kilometri, ci in unitati temporale. De aici si nevoia de reiterare a vietii cotidiene din URSS, ca revolta in fata unui timp prezent mereu insuficient, mereu incapabil sa domine spatiul.
Dar sa nu ne lasam atrasi in capcana de persoana I care nareaza, identificabila cu insusi autorul, caci personajul principal al cartii este URSS. Si aceasta idee se poate sustine prin frecventa raportare a naratorului la URSS ca la o fiinta vie, cu sentimente, cu o viata proprie, cu slabiciunile si fortele aferente, inclusiv cu un CV de sine statator (atasat la sfarsitul cartii, formula inedita in descrierea unei tari si a unui regim).
Observam cum Ernu preia in maniera sa de a se raporta la URSS metoda specifica comunismului sovietic, imbunatatita doar si adaptata nevoii de autenticitate de factura postmodernista: ca sa existi ca entitate individuala trebuie sa faci ca utopiile sa fie parte din tine si astfel malaxorul social nu te va transforma intr-un ins printre altii. “Rezistenta fata de sistem si putere, lupta impotriva lor, sunt poate cele mai autentice acte umane”, sustine Ernu. Am putea adauga, in aceasta ordine de idei, ca autorul incearca poate ceea ce insusi sistemul sovietic practica: perpetuarea disidentilor ca formula de perpetuare a sistemului. Caci puterea, in aceasta viziune, exista numai atunci cand are oponenti, cand are ocazia de a-si exercita functia de coercitie.
Din numeroasele povesti despre eroii comunisti ce i-au hranit imaginatia de copil putem intelege nevoia disperata a personajului sovietic de a trai in poveste, de a truca necontenit adevarul. Fiindca sistemul capitalist i-a distrus eroii si gloria, i-a furat miturile din care isi construise realitatea, homo sovieticus ratacit in istoria recenta, concreta si pragmatica, personajul-victima al acestui proces isi inventeaza un nou erou, pentru ca structural el nu poate aborda viata altfel. El respira prin mit. Asa putem intelege numeroasele capitole dedicate eroilor sovietici, incepand cu Lenin, perceput diferit la fiecare varsta in parte.
Ernu observa ca “Traditia ruso-sovietica (…) mereu s-a raportat la erou ca la o persoana necesara, dar in acelasi timp inutila (…) Nu mai conta ce era adevarat si ce nu era adevarat in acele povesti”. Se contureaza astfel mentalitatea sovietica ce a supravietuit naufragiului, si prin poveste isi perpetueaza existenta la nesfarsit. Caci, asa cum descrie si autorul, “niciodata nu am reusit sa inteleg in URSS unde se termina povestea si unde incepea realitatea, unde se termina realitatea si unde incepea povestea”.
Ideea centralizatoare a textului, in fata careia se subordoneaza fiecare cuvant al cartii se refera la nostalgie (sau, cum o numea Sorin Antohi in postfata, ostalgie) ca fapt autentic de raportare la sistemul politic ce asteapta inregimentarea fiecaruia. Caci cartea sustine cu tarie ca, daca traiesti timpul trecut nostalgic la modul subversiv, nu te inregimentezi, nu devii marfa (vezi referirile la dictatura marfii ca fiind mai teribila decat dictatura cozii). “Nostalgia este o utopie indreptata spre trecut, pe cand el (homo sovieticus) lucreaza cu utopii indreptate spre viitor.” Iata o definitie interesanta, in care Ernu vrea sa-si clarifice pozitia, ca nu cumva sa fie confundat nici cu un resentimentar, nici cu un regretard. Numai printr-o nostalgie la rece, asa cum ne propune Ernu, putem deveni “locuitorii unui trecut idealizat”, pe care, inainte de a-l demoniza, mumifica sau, Doamne fereste, improspata, trebuie sa-l intelegem.
1 September, 2006
Comments Off on Ecografia şi fătul monstruos – Revista 22 nr.860, 1-6 septembrie 2006