O fereastră spre anii 1990 – Lucian Sârbu
O fereastră spre anii 1990 – Lucian Sârbu
Ca om născut la mijlocul anilor 1970, intrat în adolescență pe timpul comunismului și maturizat în cursul anilor 1990, am citit cu deosebit interes ultima carte a lui Vasile Ernu, Generația canibală (ed. Polirom, Iași, 2024), deoarece eram curios să văd cum a fost percepută experiența tranziției și a post-comunismului și prin ochii altcuiva, nu doar ai mei. Cartea lui Ernu este un document puternic fix despre această perioadă în care lumea s-a dat deodată peste cap, răsturnându-se cu susul în jos, și noi, generația celor care abia deschideau ochii asupra vieții, ne-am trezit într-un mediu pe care nu-l cunoșteam, pentru care nu fuseserăm pregătiți, pe care nimeni nu știa cum să ni-l facă prietenos, pe care nici noi nu știam cum să-l înțelegem și care risca să ne devoreze dacă nu eram atenți.
Generația canibală trebuie citită în continuarea cărții precedente, Sălbaticii copii dingo, care era scrisă din perspectiva adolescenței petrecută în Chișinăul aflat la apusul imperiului sovietic. Cele două cărți formează, aș zice, doi versanți opuși ai aceluiași munte: dacă prima, Copiii dingo, e versantul ascendent, pe care totul – așteptări, iluzii, sentimente – „urcă”, cealaltă, Generația canibală, e versantul descendent, pe care totul o ia la vale cu viteză. Dar mai ales iluziile și speranțele acelor tineri ai anilor 1980, care așteptau ieșirea din comunism ca pe a doua venire a Mântuitorului, sunt cele care se prăbușesc și se risipesc în vid. Practic, cartea aceasta e în mare parte despre felul în care generația mea s-a vindecat de iluziile cu care ieșise din comunism.
Scrisă în bine-cunoscutul stil „docufiction” care l-a consacrat pe Vasile Ernu în literatura noastră, cartea este împărțită în trei părți care evocă Iașiul studențesc din anii 1990, Clujul și Chișinăul de acasă. Practic, toate locurile în care autorul a avut treabă în acei ani. Numai că, spre deosebire de cărțile mai vechi, aici amprenta realului parcă e mai clar prezentă – până la limita unei veritabile cărți de amintiri/memorii – prin evocările unor personaje a căror existență… istorică e certă, ei fiind contemporanii noștri: Claude Karnoouh, Ovidiu Țichindeleanu, Arthur Suciu, Andrei Gheorghe (omul de media) și mulți, mulți alții. Practic, principalul personaj al cărții e chiar memoria autorului care se desface încetul cu încetul, pas cu pas, de la momentul sosirii în România, odată cu prima generație de studenți basarabeni, până spre mijlocul primului deceniu de tranziție.
În plus, o altă diferență fundamentală față de opera de până acum a lui Ernu ține de registrul în care e scrisă această carte, care mie mi s-a părut a fi unul eminamente pesimist și trist, chiar „negru” (spre… „emo”) pe alocuri. Este adevărat că generația noastră a fost de la bun început o „generație de sacrificiu”: guvernele de la începutul anilor 1990 ne-au și zis pe șleau lucrul ăsta, și nu o dată! Ne-au zis că noi trebuie să suportăm toate ororile tranziției, ca să fie bine după aceea. Am fost prima generație intrată direct în șomaj de pe băncile școlii. Mulți au trebuit să-și găsească fericirea aiurea, câțiva chiar au murit prematur. Ne-am împrăștiat în toate colțurile lumii în căutarea unei vieți mai bune. Cu umorul său bine-cunoscut, Ernu surprinde toate zbaterile legate de supraviețuire din epoca respectivă: bișnițăreala de tot felul (generalizată și prin căminele din București, pe care el nu le-a cunoscut), joburile precare, „combinațiile” care sfârșesc deseori absurd. Într-un episod antologic doi tineri studenți săraci reușesc să pună mâna pe o cățelușă de rasă și pleacă la București cu ea să o împerecheze cu un „cavaler” potrivit, cu speranța că plozii rezultați vor putea fi vânduți pe bani frumoși. Când vine vremea să nască, surpriza e totală: cățeii sunt niște maidanezi oarecare fiindcă înainte de întâlnirea cu „cavalerul” cățelușa fusese curtată în parc de un oarecare câine vagabond. Talentul de povestitor al lui Vasile Ernu iese la iveală atunci când povestește asemenea mici episoade care sunt deopotrivă un amestec de tristețe și de umor nebun.
Și, ca în toate cărțile sale, textul este presărat din plin cu observații care țin de o sociologie ad-hoc, ceea ce ajută cititorul să retrăiască la un nivel mult mai cerebral ceea ce am trăit noi în anii 1990: tensiunile politice de atunci, iluziile, contrastele de tot felul. Românii și basarabenii se împărțeau „foarte clar în «ai noștri» și «ai lor» chiar dacă conceptul de «frați» inunda discursul oficial” (p. 60). Despre elite: „În general, elita numită democratică a României a fost profund antidemocratică și prădătoare, indiferentă la nevoile și interesele populației.” (p. 85). Este amintită și obsesia pentru blugi a copilului din Est, care avea să facă o carieră atât de nefastă după alegerile prezidențiale din mai 2025: „Pentru o pereche de blugi eram în stare […] să ne vindem și patria. Ceea ce aveam să și facem după ‘90.” (p. 136). „Nouă ne plac blugii, ne plac bananele, vacanțele de lux…” – avea să declame după ani și ani un tânăr de care a râs toată țara în mai 2025, dovadă că e foarte greu să mai scoți sărăcia din genele omului născut în foame. „După libertatea politică și libertatea inflației, care nea scăpat de bani, a venit și libertatea de muncă: părinții noștri au rămas fără locuri de muncă. Libertatea era aproape totală.” (p. 179). Și tot așa. Lumea anilor 1990 e una în care idealuri mărețe precum „unirea”, „democrația” sau „libertatea” se fac praf și pulbere și din ele nu mai rămâne nici măcar amintirea, deoarece omul simplu e prins animalic în ritualul zilnic al supraviețuirii și se gândește mai întâi de toate la cum să facă rost de mâncare și de bani.
Ca și în Sălbaticii copii…, multe pagini sunt evocări ale unor melodii cunoscute din epocă, ascultate pe la chefuri și petreceri de studenți, dar trupele și versurile sunt de cele mai multe ori apăsătoare, dure și pesimiste.
În ceea ce mă privește trebuie să recunosc sincer că, în calitate de bucureștean care a făcut facultatea acasă – deci am avut unde să locuiesc și ce să mănânc – m-am lovit cu adevărat de neajunsurile acelei perioade abia la terminarea facultății. Țin minte și astăzi cum, după susținerea examenului final de licență, m-am dus împreună cu câțiva colegi să ne sărbătorim „reușita” înspatele facultății (care pe atunci împărțea sălile de curs cu Facultatea de Drept, pe Kogălniceanu) la o cârciumă căreia îi zicea „Mica Academie de Șpriț și Bere” și care astăzi nu mai există, pe locul ei aflându-se o spălătorie auto self-service la care, culmea, am ajuns acum, după trei decenii, să-mi spăl cel mai des mașina. Din vorbă în vorbă am ajuns să ne întrebăm: „Și acum, ce facem?”… fiindcă nu îi era nimănui clar ce va urma după ce devenisem „filosofi cu patalama”. Câțiva colegi auziseră că s-ar face angajări la „Cotidianul”, un ziar care pe atunci abia apăruse, așa că după ce am băut o bere și ne-am bucurat de promovarea examenului, am pornit într-acolo cu un prieten, tot bucureștean. Redacția ziarului era undeva pe bd. Iancu de Hunedoara, într-o casă veche, impunătoare. Am sunat, am intrat și ne-a ieșit în întâmpinare un domn. „Bună ziua, vrem să ne angajăm, am auzit că aveți nevoie de oameni.” Omul s-a uitat la noi ca la doi ciudați – n-o să-i uit niciodată privirea, un pic șocată – și ne-a zis scurt: „Nu, nu angajăm, redacția e completă.” Ne-am dezumflat instant și am ieșit cu coada între picioare. Băieți de București, cu casa și masa asigurate până atunci „de mami și de tati”, dădeam nas în nas, în sfârșit, cu realitatea pieței muncii anilor 1990, pe care Ernu o descrie, pe scurt, astfel: „Nimeni nu angaja pe nimeni. Iar dacă te angajai, fie nu primeai banii, fie primeai un salariu de mizerie.” (p. 166).
Din păcate, fix așa era, după cum aveam s-o constatăm curând cu toții pe pielea noastră. Și tocmai de aceea, oricât de amuzantă ar fi pe alocuri lectura Generației canibale, la final nu poți decât să răsufli ușurat că și tu ești unul dintre cei care au supraviețuit acelor ani. Și închizi cartea fără să regreți vreo secundă că ai fost cândva tânăr.