Interviu cu Vasile Ernu: Sîntem încă în faza pe care cronicarii o numeau “a trăi sub vremi”

Interviu pe Bookaholic.ro

In 2006 aparea Nascut in URSS, iar in 2009 i-a urmat Ultimii eretici ai Imperiului. Cu noi a vorbit despre relatii intre individ si putere, despre conditia de “periferie” a Romaniei si un pic despre receptare si public. Vasile Ernu isi pastreaza luciditatea expunerilor si mesajul transant si pe CriticAtac, platforma initiata in 2010.

Din primele doua carti Vasile Ernu apare ca un nostalgic comunist, educat oficial anticapitalist pana in momentul in care Gorbaciov instaleaza libertatea cuvantului. Postcomunismul l-a parcurs „urzind un dor de vremuri noi”, iar acum traieste, scrie si ataca intr-o societate in care vibreaza puternic discursul anticomunist. De la ce pleaca aceasta „desincronizare”? In ce masura este ea rezultatul nostalgiei si cat de mult se trage din dezamagirea produsa de actuala ordine?

Se pare că în fiecare interviu trebuie să încep cu deconstrucţia clişeelor. Cu istoria şi background-ul meu numai „nostalgic după comunism” nu pot fi. Vin dintr-un mediu anticomunist cum puţini „anticomunişti postfactum” se pot mîndri. Dar nu asta e problema. E absurd să lupţi cu comunismul la 20 de ani după ce acesta a dispărut. Eu am fost anticomunist în anii comunismului, am fost arestat pentru proteste antisovietice, nu am fost nici măcar UTC-ist.

E comic să vad cum acum, după 20 de ani, noii politruci ai puterii actuale se dau de ceasul morţii în „lupta cu duşmanul de moarte” comunist. Eu nu sînt „desincronizat” ci chiar sînt foarte „sincronizat”: lupt întotdeauna cu puterea actuala, reală, nu cu una fantasmatică. În comunism lupţi cu comuniştii, în capitalism lupţi cu capitaliştii.

Nu-mi plac intelectualii de curte şi cred că trebuie să fii mereu în raport de exil faţă de orice formă de putere. În comunism am trăit o anumită formă de represiune, acum avem alte forme de represiune. Datoria noastră, a celor care lucrăm cu discursul şi ideile, e să punem în chestiune şi să criticăm puterea.

În ceea ce priveşte nostalgia, am spus de nenumărate ori: nostalgia face parte din viaţa noastră, e un sentiment uman, ca şi dragostea sau ura. Nu trebuie să ne temem de ea, nu trebuie să ne ruşinăm că sîntem nostalgici. Nostalgia ţine de timp, nu de ideologii: ne este dor, sîntem nostalgici după „acele vremuri”. Nostalgia este o lume a timpului.

Da, sînt nostalgic ca orice fiinţă umană după „acele vremuri” ale copilăriei şi adolescenţei, care întîmplător au avut loc în comunism. Iar în literatură nostalgia este un element central. Ce ar fi Proust fără nostalgie? Mai nimic. Da, sînt al naibii de nostalgic dar urăsc sistemele represive, mai ales pe cele actuale.

Ultimii eretici reiau si dezvolta intr-un discurs analitic riguros foarte multe din problemele expuse in prima ta carte. Este Nascut in URSS un „preludiu” pentru Ultimii eretici ai imperiului?

Şi da, şi nu. Ele sînt construite destul de diferit şi au obiective diferite cu toate că nu e rău să observi o legătură între ele. Şi legătura nu ţine doar de faptul că e scrisă de acelaşi autor ci şi de faptul că a doua carte preia o mulţime de teme din prima carte și le dezvoltă. Însă ea le dezvoltă într-o direcţie diferită.

Dacă în prima carte încercam să fac o arheologie a vieţii cotidiene în comunism, lucrînd cu memoria subiectivă (deloc nevinovată), privind prezentul dinspre trecut şi încercînd să ironizez clişeele ideologiei actuale faţă de trecut şi prezent, în cea de-a doua mă aşez în prezent şi privesc în trecut şi viitor fără trucurile „memoriei subiective” ci frontal, apelînd din cînd în cînd la elemente subversive. În mod normal cele două cărţi ar trebui să facă parte dintr-o trilogie, iar cea de-a treia carte ar trebui să fie despre viitor, care să se cheme Utopix. Am în plan o astfel de carte, dar să vedem ce va ieşi. Am în lucru prea multe cărţi.

Stilul tau pastreaza o linie unitara: capitole scurte centrate pe o singura tema si stil epistolar. Ce anume a determinat optiunea pentru acest stil? Vizezi o forma subtila de antrenare la dialog?

Fiecare scriitor trebuie să-şi găsească un stil, un suflu în care se regăseşte şi pe care îl controlează mai bine. Eu mă regăsesc în acest stil combinativ şi scurt. Folosesc amestecat mai multe genuri pe care le schimb după bunul plac urmărind anumite efecte. Principalul efect pe care-l urmăresc este punerea cititorului într-o anumită dificultate de înţelegere şi de reflecţie. Nu mă interesează atît de mult efectele estetice cît cele de gîndire.

Sper că cititorii mei să rămînă cu nişte întrebări, cu nişte nelămuriri, enervări raţionale care să le declanşeze propria reflecţie asupra lucrurilor. Îmi plac oamenii care gîndesc chiar şi atunci cînd nu sînt de acord cu ei. Nu-mi plac oamenii care lucrează cu idei primite de-a gata, cu poezii învăţate.

„Istoria suportata” din Schimbarea la fata a Romaniei a lui Cioran este reiterata in expunerile tale sub forma „vampirismului”. Ce sanse are in Romania acceptarea si asumarea „periferismului”?

Părerea mea este că problema noastră nu este „condiţia în care ne aflăm” ci incapacitatea de a reflecta asupra acestei condiţii, incapacitatea de a o înţelege şi mai ales de a o pune într-un orizont de sens. Nu sîntem capabili să reflectăm asupra noastră şi a condiţiei noastre istorice şi geografice, să ne asumăm şi să ne proiectăm un viitor. Sîntem încă în faza pe care cronicarii o numeau „a trăi sub vremi”.

Condiţia noastră de „periferie” e foarte interesantă, foarte bogată şi ar putea fi un mare atu pe care noi nu ştim să-l folosim. Povestea „vampirismului” pe care o spun eu în unul din capitolele din Ultimii eretici ai imperiului este o descriere metaforică a relaţiei periferiei cu centrul.

Da, sîntem „vampiri” iar între „noi” şi „ei” este o relaţie de luptă: „ei” vor să ne bage ţăruşul în inimă, iar „noi” vrem să le sugem sîngele. Întrebare este: vrem să renunţăm la „vampirismul” nostru ori nu?

Produsele pastreaza doar valoarea practica pana in anii ’70, dupa care proletariatul incepe sa migreze inspre consumerism. Astazi pentru ce optezi: Mac sau PC?

În esenţă comunismul real, acela trăit de noi şi capitalismul clasic cunoaşte aceleaşi mecanisme de relaţie cu munca, produsele, consumul etc. Numai propagandiştii actuali ne vînd gogoşi şi ne spun că au fost două lumi fundamental diferite. E o minciună. E adevărat că societatea de tip comunist a creat nişte fenomene diferite decît cea capitalistă, însă nu fundamental diferite.

De exemplu, în comunism apare fenomenul de fetişizare a obiectelor din două cauze simple: pe de o parte, din cauza penuriei lor şi pe de altă parte, din cauza stabilităţii şi lipsei inflaţiei (prin control de stat). Deci o perioadă de timp mult mai lungă ai aceleaşi obiecte şi fenomene care nu se schimbă. Asta produce un anumit tip de memorie şi relaţie cu obiectele.

Astăzi însă avem o viteză de schimbare şi inflaţie foarte mare. De la zi la zi se schimbă preţurile şi obiectele. E mai degrabă un simulacru al schimbărilor căci în esenţă nu se schimbă prea multe. Însă trăim această viteză a simulării schimbării. Sînt oameni care-şi schimbă lunar telefoanele, anual calculatoarele etc. Acest lucru schimbă raportul cu lucrurile, schimbă forma de memorie, relaţia cu timpul etc. Mie îmi place MAC dar sînt cu PC din comoditate. M-am obişnuit cu el şi am rămas la el.

Cum mai nou multa lume cauta alternative, stanga face cu ochiul. Alternativa asta influenteaza publicul care te recepteaza?

Stînga sau dreapta sînt moduri de reflecţie politică prin care ne raportăm la lumea din jur. Fiecare om trebuie să-şi asume o poziţie. Centrul nu există decît în minţile obtuze şi oportuniste ale unora. Că la noi este o tradiţie veche a dreptei şi o ură viscerală faţă de stînga, înţeleg. Aceasta e tradiţia noastră dar pe care o mai putem schimba, sper. În ce măsură afectează simpatiile mele de stînga publicul e greu de zis. Am impresia că la noi modul în care se fac lucrurile contează mai mult decît conţinutul. Stilistica este în continuare mai importantă decît conţinutul.

Divizezi societatea in cateva categorii de comportament si adaptare: Cinicul, Oportunistul, Naivul, Entuziastul sau Scepticul. Hipsterii te-au adoptat ca pe unul de-al lor. Tu unde i-ai plasa pe ei?

Să mă bucur, să nu mă bucur? Cititorii nu ţi-i alegi, iar cartea are propria ei viaţă şi nu-i poţi controla traseul oricîte scheme şi mecanisme ai inventa.

Hipsterii sînt o specie interesantă pe care trebuie să o înţelegem şi cu care să dialogăm sau să ne „războim” dacă e cazul. La noi există tendinţa de a-i eticheta, adică „omorî” înainte de a-i cunoaște şi înţelege. Eu sînt foarte interesat de ceea ce se întîmplă cu generaţia tînără de pînă în 30 de ani. Vreau să-i înţeleg de ce se îmbracă aşa, de ce citesc şi ascultă ceea ce ascultă, şi de ce consumă ceea ce consumă.

Ei sînt diferiţi față de generaţia noastră de 40 de ani pentru că sîntem produsul unor lumi puţin diferite. Însă nici noi, nici ei nu am fost sau sîntem o noutate pentru istorie. Cîndva, cumva, în istorie, aceste lucruri s-au mai repetat, chiar dacă puţin diferit.

Cum spune Norman Mailer, hipsterii sînt un soi de psihopaţi care nu-şi ascund dorinţele, nu şi le omoară ci şi le afişează. Mie mi se pare că problema lor este legată nu de „ceea ce sînt” ci de „ceea ce nu vor să fie”. Adică ei vor să rămînă nişte copii mari care nu riscă să facă un pas mai departe, să-şi asume ceva, să gîndească şi politic de exemplu. Eu personal îi urmărsc şi cred că de acolo se poate naște ceva important, sînt premise. Totul e să nu se rămînă în această complacere estetică adolescentină. Sînt momente în care trebuie să ne asumăm lucruri riscante şi chiar imposibile: trebuie să luăm cu asalt toate cetăţile şi să dărîmăm toate limitele.

Initierea platformei CriticAtac reprezinta forma ta de raspuns la intrebarea Ce-i de facut?

Da, corect. E doar o mică parte a răspunsului la o întrebare atît de dificilă. Un început. Răspunsul însă este un proces întreg, o reflecţie continuă şi o luptă continuă.

Dar de citit ce e?

Răspunsul la această întrebare e asemănător cu cel anterior. Contează să fii în proces, să citeşti. O carte citită te trimite la alte cărţi şi tot aşa. Nu este o listă, un canon de lecturi pe care să-l parcurgi. Eu cred că un cititor adevărat ştie să descopere cărţile importante şi fără un „maestru” al lecturilor. Cu timpul însă trebuie să ştii să-ţi selectezi cărţile „corecte” pentru a nu pierde timpul cu multe prostii.

Despre Moldova, scriitori, deferenţe şi asemănări

“ Abia după a 3-a ediţie voi putea spune că festivalul Zilele literaturii române la Chişinău există”

Irina Nechit în dialog cu Vasile Ernu în Jurnal de Chişinău

- Ce înseamnă pentru Vasile Ernu o deplasare la Chişinău?

Vin cu o anumită temere şi curiozitate. Între 1990 şi 2006, aproape că am lipsit de aici. Am hălăduit peste tot, mai puţin în Moldova. Veneam strict să-mi văd familia. Acum mă interesează foarte mult ce se întîmplă aici. Călătoriile la Chişinău sînt foarte fecunde pentru mine: mulţi nervi, dar şi multe idei. Mi-ar plăcea să scriu o carte despre Moldova şi Chişinău, însă e o zonă sensibilă şi dureroasă şi trebuie tratată cu multă atenţie. E încă o rană nevindecată.

- Există un perete între scriitorii români de pe cele două maluri ale Prutului?

Există mai degrabă un zid în mintea noastră. Zidurile mentale sînt cele mai rezistente şi greu de dărîmat. În realitate cred că lucrurile sînt mai diluate. Şi observ că după ce pun faţă în faţă scriitorii de pe cele două maluri ale Prutului, toate complexele şi clişeele încep să se dizolve. Scriitorii din România care au vizitat Moldova împreună cu mine în ultimii doi ani s-au întors acasă cu o părere foarte bună. În acest sens întîlnirile directe reuşesc să spulbere multe clişee create de-a lungul anilor.

- Scriitorii din România, participanţi la Festivalul Zilele Literaturii Române la Chişinău, au reuşit să comunice cu publicul basarabean? Cu cine dintre ei ai stat de vorbă după festival?

Voi probabil nu vă daţi seama, dar scriitorii din România au rămas cu o percepţie atît de pozitivă încît începe să mă îngrijoreze această latură. Adică au transmis în ţară cuvinte prea frumoase, iar în anumite domenii mie îmi place echilibrul. Sîntem clar într-un proces de curiozitate, de redescoperire. Şi ei încep să înţeleagă potenţialul imens al diferenţei care există în noi. Iar o cultură are nevoie enorm de aceste diferenţe. Am impresia că tocmai cei din Moldova nu-şi dau seama de acest potenţial imens şi încearcă să-şi ascundă diferenţa, să o omoare. Mare păcat.

- Scriitorii se ascultă unii pe alţii? Se aud?

E greu să generalizăm. Unii se ascultă, alţii nu. Depinde de dispoziţia şi de compatibilitatea unora sau altora. Şi eu şi tu facem la fel. Unii ne interesează, alţii ne plictisesc, alţii ne enervează. De aceea cînd fac programul pentru festival este teribil de greu să găsesc tonusul necesar, să aşez anumiţi scriitori lîngă anumiţi scriitori. Ştim bine că între mulţi din ei sînt simpatii, animozităţi, istorii. De exemplu, combinaţia Mureşan cu Brumaru mi s-a părut splendidă. A ieşit ceva deosebit. Rar vezi un astfel de spectacol. Sînt doi scriitori diferiţi, dar care se completează excelent.

- În afară de recitaluri şi întâlniri cu cititorii, mai sunt necesare dezbateri acute pe teme literare? Comunicarea lui Val Butnaru putea fi începutul unei astfel de dezbateri?

Dezbaterile sînt foarte necesare. Mai ales că eu cred, sînt convins că o literatură semnificativă nu se poate naşte într-o societate în care lipsesc dezbaterile publice, punerea în discuţie a problemelor şi frămîntărilor societăţii în care trăim. Mă obsedează această temă şi am şi scris cîteva capitole despre asta în ultima carte „Ceea ce ne desparte” scrisă în colaborare cu prietenul B.A. Stănescu. De asta încerc deseori să provoc anumite discuţii. Da, Val Butnaru a încercat să provoace şi bine a făcut. Îmi plac oamenii vii, care te pun pe gînduri sau enervează. El a fost unul din foarte activii scriitori din Basarabia care a stat la poveşti şi polemici pîna noaptea tîrziu. Am mai observat un lucru îngrijorător: mulţi dintre scriitorii din Chişinău nu au mai stat împreună la discuţii şi polemici de mai mult de zece ani. E un semn îngrijorător. Mă bucur că am fost un motiv de a-i pune împreună şi a-i asculta cum polemizează. Eu le-am sugerat să o facă mai des.

- Ai descoperit Bălţiul la această ediţie a festivalului?

Da. Am fost practic prima oară în acest oraş. Din ce am văzut, am rămas impresionat. O unitate de grup profesional, oameni activi, foarte deschişi şi curioşi. O capacitate de mobilizare bună. Pe mine mă interesează mult să vad dincolo de ambalaj. Într-o universitate de exemplu e foarte important cum funcţionează biblioteca. E un indiciu bun pentru a înţelege ce se întîmplă în acea instituţie. Iar aici bibliotecarii chiar îşi fac treaba. Mă bucur că am luat decizia de a face o zi din festival la Bălţi.

- Ce şanse are literatura română să se dezvolte în R. Moldova, unde e atât de puternică nostalgia comunistă?

Nici nostalgia, nici comunismul nu sînt impedimente pentru literatură. Literatura există de atîtea mii de ani şi nu a fost distrusă de nici un regim politic, religios sau social. Nu-mi plac formele represive de nici o culoare dar nu cred că în comunism s-a scris literatură mai proastă decît s-a scris în capitalism. Uneori represiunea comunistă a creat un efect de bumerang. Cine spune că nu a scris din cauza comunismului minte. Sînt autori care în GULAG au scos capodopere. Literatura îşi găseşte propriile căi de supravieţuire.

- Eşti hotărât să organizezi şi următoarea ediţie a Zilelor Literaturii Române la Chişinău?

Despre un festival se spune că există abia odată cu ediţia a 3-a. Deci la anul pot spune ca da, el există. Eu aş încerca să mai fac o ediţie şi poate să mă retrag, să las şi pe alţii să mai tragă greul. Nu vreau să-mi fac o meserie din asta. E foarte important să ne cunoaştem rolul şi funcţia în societate şi în anumite contexte. Ştii, există o rachetă care are o viaţă foarte scurtă, dar foarte importantă: racheta care are funcţia de a scoate pe orbită un sputnik (satelit). Ea are rolul de a zbura de la Pămînt pînă în spaţiu unde să lanseze acel satelit pe orbită, după care moare, se transformă etc. Uneori şi noi trebuie să avem această funcţie: să punem anumiţi sateliţi pe orbită şi să ne retragem. Pentru asta e nevoie de un anumit tip de inteligenţă şi înţelepciune. La noi e un haos total al funcţiilor: vrem să fim şi rachetă şi satelit, şi orbită şi tot. Şi capotăm prin a nu fi nimic. E foarte greu însă să găseşti oameni care să continue bine un proiect, un festival. E nevoie de oameni cu viziune, atenţi la detalii şi care să ştie să lucreze cu scriitorii. Scriitorii sînt nişte fiinţe tare delicate. Şi poate treptat, treptat, ar trebui mişcate lucrurile spre un festival internaţional. Voi medita.

A dialogat Irina Nechit

“PR-ul trebuie păstrat în cadrul lui iniţial.” De vorbă cu scriitorul şi eseistul Vasile Ernu

Interviu realizat de Simona Barbu in PR Romania.

În Manifestul cărţii spuneaţi că “la noi se mai face încă o mare confuzie între PR, critică literară şi jurnalism cultural. E comic cum uneori, criticii literari devin PR-işti, iar PR-iştii, critici literari.” Care ar trebui să fie, în percepţia dvs. ca scriitor, profilul unui bun PR-ist cultural?

PR-ul este o tehnică, o unealtă, nu un conţinut. PR-ul lucrează cu un conţinut pe care trebuie să-l slujească. Pe mine mă deranjează cîteva lucruri în evoluţia acestei industrii. Mă enervează credinţa oarbă în PR&publicitate&marketing. Tot mai multă lume crede că e suficient să ai publicity şi deodată ai şi prosperity.  Cum ironiza şi Ilf şi Petrov stilul de viaţă american: Fără publicity, n-ai prosperity. Deci PR-ul este un instrument care ajută un conţinut, nu-l subordonează. Ceea ce a devenit însă agravant e faptul că PR-ul a devenit conţinut în sine, autosuficient, mod de viaţă, formă de gîndire. Demult nu mai contează conţinuturile, ci PR-ul în sine. Adică PR&publicitate&marketing se instituie ca şi conţinut şi se impune, se vinde pe sine ca atare. PR&publicitate&marketing demult nu mai este o simplă tehnică şi un departament respectabil dar modest, ci a devenit un instrument de putere şi ideologic. Eu susţin că în acest moment PR&publicitate&marketing îndeplinesc în actualul regim funcţia pe care politrucii o îndeplineau în vechiul regim: ei sînt armata puterii, ideologii ei reali. Situaţia e chiar mai gravă: în vechiul regim politrucii erau dispreţuiţi (chiar dacă nu asumat şi pe faţă), însă acum noii politruci s-au transformat în eroi şi au impus un mod de viaţă. În ultima mea carte “Ultimii eretici ai imperiului” am scris cîteva capitole pe această temă. Nu vreau să jignesc pe nimeni, respect domeniul. Mereu dau exemplul lui Moise şi a fratelui sau Aron: Moise era un manager bun dar era catastrofal la comunicare, de aceea cu Faraonul Egiptului comunica Aarron care transmitea misajele lui Moise. Orice societate umană are nevoie de aceste instrumente. Însă ele trebuiesc cunoscute şi păstrate în cadrul lor iniţial. În momentul în care-şi depăşesc domeniul, devin nişte instrumente periculoase. Deci trebuiesc practicate cu modestie şi responsabilitate.

Consideraţi cartea cel mai ieftin şi bun instrument de educaţie. La ce nivel a ajuns, prin comparaţie cu celelalte ţări ex-comuniste, industria cărţii în România?

Industria cărţii din România s-a dezvoltat destul de mult în ultimii 10 ani. Din păcate, nu s-au dezvoltat şi alte industrii colaterale care afectează piaţa cărţii, cum ar fi de exemplu, reţelele de librării. Însă cel mai grav lucru care se întâmplă şi care afectează profund piaţa de carte pe temen mediu şi lung este dispariţia unor infrastructuri precum bibilotecile, dispariţia fondurilor de achiziţie de carte pentru bilblioteci şi mai ales degradarea sistemului de educaţie. O ţară ca România are un număr mult prea mic de cititori şi asta se datorează în primul rînd sistemului de educaţie şi al infrastructurii culturale foarte precare. Acest tip de degradare s-a întîmplat în mai toate ţările foste comuniste, însă unele din ele şi-au rezolvat parţial aceste probleme.

Care credeţi că este contribuţia blogurile de profil şi a revistelor online în mediul cultural?

Apariţia acestor surse alternative este foarte importantă, cu o singură condiţie: să nu repete aceleaşi modele ca şi cele deja existente pe print. Suportul nu rezolvă mare lucru, el este doar un instrument care te poate ajuta. Din observaţiile mele, apariţia acestor resurse a dus la dinamizarea anumitor medii culturale. Sunt bloguri şi reviste online care au început să cântarească mai mult decît clasicile reviste culturale sau cel puţin le face concurenţă serioasă. Ce e foarte important e că majoritatea se fac fără resurse finaciare şi ăsta e un factor pozitiv: scapă de dictatura profitului, a unui interes mercantil.

Are PR-ul cultural capacitatea de a transforma fenomenul culturii din apanajul unei elite într-un bun colectiv al societăţii româneşti?

Eu nu aş fetişiza prea mult PR-ul. PR-ul este un instrument, o tehnică care nu produce conţinut direct (cu toate că experienţa societăţii americane ne arată că şi un instrument ca PR-ul poate deveni conţinut). Deci PR-ul este un ambalaj a unui conţinut şi o tehnică de prezentare a acestui conţinut. Ca să poţi “PR-iza” ceva mai întîi trebuie să dispui de acest conţinut. Problema noastră este legată de producţia culturală efectivă. PR-ul ca tehnică se învaţă destul de uşor, producţia culturală este în schimb un proces care ţine de perioade lungi de timp, uneori e nevoie de generaţii ca să producă un mediu propice producţiei culturale autentice. Iar o creaţia culturală autentică conţine în sine şi un potenţial PR care e uneori mai bun ca cel învăţat în şcoală. În ce priveşte raportul cultură elitistă şi cultură de masă: cultura de mult nu mai este apanajul elitelor. Cultura demult este cultură de masă.

---

“În cazul unor autori, opera este strâns legată de biografia lor”

Interviu aparut in Agentia de carte.

Vasile Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu au publicat în 2010 volumul “Ceea ce ne desparte”, Editura Polirom, un schimb epistolar de idei şi informaţii personalizate, pe urmele autorilor lor preferaţi: Gogol şi Joyce. Despre povestea care a stat la baza scrierii acestei cărţi, Andra Rotaru a dialogat cu Vasile Ernu, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro.

 Tema volumului “Ceea ce ne desparte” de Bogdan-Alexandru Stănescu şi Vasile Ernu, colecţia „Duplex”, Editura Polirom, a apărut în urma unei discuţii purtate la Hanul lui Manuc, care s-a soldat ulterior cu o serie de alte dialoguri despre preferinţele literare ale fiecăruia dintre voi. Aceste discuţii au avut un nucleu de conflict sau de competiţie? Cum s-au închegat epistolele într-un volum?

A fost un conflict copilăresc care pornea de la un „moft”. Ca în copilărie: „Bruce Lee îl bate pe Van Damme?”. În cazul de faţă nu aveam doi fotbalişti sau bătăuşi, ci doi scriitori mari. Şi cum nu funcţionau tehnici de „karate” sau „goluri” celebre pentru a dovedi superioritatea febleţei noastre, era nevoie de argumente şi ceva naraţiune, astfel încât am decis să scriem texte pornind de la aceşti autori. Bogdan a ales calea epistolară, iar eu am răspuns provocării. A ieşit o lungă corespondenţă, iar la final a apărut acest volum.

Pentru cititorul obişnuit, riscurile acestor schimburi de opinii puteau fi trimiterile la diverse opere, neparcurse de acesta. V-aţi gândit la vreo metodă de înlesnire a lecturii pentru cât mai mulţi cititori?

Nu. Sincer să fiu nu m-am gândit decât cum să-i răspund lui Bogdan. M-am gândit numai la mine şi la Bogdan: cum răspund la provocările lui Stănescu, cum îmi răspund mie şi cum îl pun în dificultate sau îi dau nişte întrebări bune colegului. A fost un joc între noi. Că s-a întâmplat să fie şi public, nu face decât să mă bucure. Pe parcursul publicării acestor texte am primit reacţii de la un public foarte bun, foarte avizat, mulţi dintre ei poate mai citiţi decât noi. Asta e încurajator.

Cât de mult poate influenţa traseul biografic al unui scriitor, destinul său literar? Unul dintre autorii despre care, de exemplu, Nabokov nu s-a exprimat, a fost Bulgakov, iar voi aţi aflat cauzele acestei tăceri.

Foarte mult uneori. Cazurile celor doi autori de care zici sunt paradigmatice. Nabokov poate nu ar fi scris nimic în engleză dacă nu ar fi fost Lenin. Adică americanii ar trebui să-i mulţumească lui Lenin ca le-a dat unul din cei mai mari scriitori, caci dacă acesta nu ar fi fost, nu ar fi avut loc revoluţia din 1917, iar Nabokov ar fi stat la reşedinţa familiei de la Petersburg şi s-ar fi plictisit de moarte. Şi nici nu ar fi semnat cu numele de Nabokov etc. Am fi avut un cu totul alt scriitor. Cu Bulgakov lucrurile ar fi fost şi mai şi. Bulgakov aproape că nu ar fi existat. Aici am o teorie şi o poveste lungă, dar o să o povestesc într-o altă carte. Este însă sigur că în cazul unor autori opera este strâns legată de biografia lor. La ce vremuri au trăit nici nu se putea altfel.

Tu ai afirmat că “şi situaţiile delicate se rezolvă, fireşte, tot cu ajutorul literaturii.” Ce nu poate fi rezolvat astfel, care sunt limitele?

Unde începe şi unde se termină literatura? Care sunt limitele ei? Literatura începe şi se termină acolo unde începem şi ne terminăm şi noi. Adică ea ne circumscrie cumva. Se termină odată cu noi dar e mai mult decât noi. E foarte greu să pui limite. Noi trăim din poveşti, ne amăgim cu ele, ne dăm speranţe cu ele. Povestea este unul din temeiurile vieţii noastre. Ce este viaţa dacă nu un şir interminabil de poveşti: trăim din poveste în poveste.

Schimbul epistolar al vostru urmează un circuit, ca răspuns la informaţia oferită anterior de unul dintre voi, celuilalt. Ajungeţi, în unele epistole, să investigaţi şi istoria vechiului Bucureşti, pe urmele lui Joyce. Aţi descoperit, până la urmă, locul exact al cinematografului Volta?

Da, de asta s-a ocupat Bogdan. El a descoperit relaţia lui Joyce cu cinematograful Volta. Se pare că faimosul scriitor a fost coproprietar al acestui cinematograf. Am dat la acel moment şi un premiu celui care ne spune unde se afla acest cinematograf. Fireşte că s-au găsit oameni care cunoşteau aceste detalii.

Din aceste schimburi de păreri se creează un portret al scriitorilor şi operelor despre care dezbateţi, dar iau naştere şi poveşti fascinante pentru cititor. V-aţi pus problema că, scriind acest volum, unii cititori vor fi influenţaţi fie de Vasile Ernu, fie de Bogdan-Alexandru Stănescu?

Eu vreau un singur lucru: atunci când vorbesc depre scriitorii mei preferaţi sa-l fac pe celălalt să meargă acasă, la librarie sau la bibliotecă şi să-l citească. Mai toţi prietenii mei care au citit cartea mi-au spus că s-au apucat să citească Gogol după asta. Am primit e-mailuri de la oameni pe care nu-i ştiu, ca să-mi mulţumească că după ce au citit volumul, s-au apucat de citit Bulgakov şi, mai ales, aud că l-au descoperit pe Platonov. Asta era marea miză a cărţii. Pot dormi liniştit.

Bogdan-Alexandru Stănescu a afirmat în epistola publicată în 19-25 mai 2007, în Suplimentul de Cultură următoarele: “ceea ce ne desparte nu e decât forma”. Titlul volumului de faţă se intitulează “Ceea ce ne desparte”. Cum aţi convenit asupra lui?

Ambele afirmaţii sunt adevărate. E ca în bancurile cu rabinul: toţi au dreptate. Ceea ce ne desparte ne uneşte foarte mult: e un paradox adevărat. Titlul a venit de la Stănescu, mie mi-a plăcut şi am rămas la el. Ne despart anumite opţiuni, anumite sensibilităţi care însă fac parte dintr-un câmp mai vast care ne uneşte şi se numeşte literarură.

“Într-o lume în care comunicare înseamnă media, iar media independentă nu există, publicarea unei cărţi are valoarea greutăţii unui tiraj în aur.”

Această abundenţă a comunicării, a stilului şi ritmului de comunicare, a modului de a trăi viaţa cotidiană, aduce mult disconfort „timpului literaturii”. Atât pentru scriere, cât mai ales pentru „consumarea” literaturii, avem nevoie de un anumit fel de timp, de scurgere a sa. Acest „timp literar”, care din punctul meu de vedere e singurul „timp artistic” care a rezistat atât de mult în forma lui originală (literatura e singurul gen care nu a trecut prin schimbari fundamentale timp de milenii, spre deosebire de arta vizuala sau muzică), e pe cale să se modifice. Eu sper să-şi păstreze elementele esenţiale şi să reziste acestor schimbări care au loc în jurul nostru. E posibil ca în următoare perioadă să asistăm la un soi de marginalizare a acestui gen. Vom avea o comunitate închisă care va mai şti ce e aceea literatura şi cum se mai citesc romanele. Un mic grup de iniţiaţi care vor transmite secretele „plăcerii lecturii”. Sau poate va apărea o contrareacţie la această viteză şi fragmentare a timpului şi va apărea un nou „oblomovism” care va exalta lenea, iar lenea este o virtute literară şi adevăratul timp al lecturii.

“E păcat că piaţa nostră de carte nu cunoaşte instituţia biografiilor de scriitori”

Agentia de carte

„Ceea ce-i desparte nu-i chiar pentru copii. Ernu e posedat de contextul operei şi evadează în teorie, Stănescu e «bolnav» de revelaţia sensului, a textului cu deschidere în infernul oricărei frumuseţi. Pentru Ernu, poezia e o problemă de viaţă şi de moarte, pentru Stănescu «doar» o contaminare. Febrili, scrupuloşi, oricum ciudaţi «pentru situaţia în care ne găsim», vor apela la bibliografii autorizate, la canonul Bloom, la lista Nabokov…Ca în toate poveştile bune, nu vom cunoaşte sfârşitul acestui «pariu infantil». Ca în toate poveştile bune, va exista însă un «deodată» când inima începe să bată cu putere (i-am investigat pe cei mai mari dintre cei mari – nici unul nu ocoleşte acest moment cardiac)…”, a scris Radu Cosaşu. Andra Rotaru a dialogat cu Bogdan-Alexandru Stănescu despre volumul “Ceea ce ne desparte“, Editura Polirom, 2010, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

Tema volumului “Ceea ce ne desparte” de Bogdan-Alexandru Stănescu şi Vasile Ernu, colecţia „Duplex”, Editura Polirom, a apărut în urma unei discuţii purtate la Hanul lui Manuc, care s-a soldat ulterior cu o serie de alte dialoguri despre preferinţele literare ale fiecăruia dintre voi. Aceste discuţii au avut un nucleu de conflict sau de competiţie? Cum s-au închegat epistolele într-un volum?

Nu știu dacă a fost vorba despre competiție sau despre conflict… Așa cum au observat cei câțiva critici care au scris despre carte, suntem doi autori foarte diferiți, modurile în care abordăm literatura sunt total diferite. Vasile e un gânditor căruia îi place anecdotica, el nu se mulțumește cu opera literară, ci mai mereu simte nevoia unor plimbări prin pădurea istoriei. Eu prefer lumea textului, care mi se pare arhisuficientă pentru o biată viață de om. Tocmai aceste deosebiri au creat atracția, cred eu, și au închegat epistolele într-un întreg.

Pentru cititorul obişnuit, riscurile acestor schimburi de opinii puteau fi trimiterile la diverse opere, neparcurse de acesta. V-aţi gândit la vreo metodă de înlesnire a lecturii pentru cât mai mulţi cititori?

Nu știu ce a intenționat Vasile, însă eu nu am scris pentru cititorul obișnuit. Nu mă interesează cititorul obișnuit atunci când scriu. După 8 ore pe zi în care mă gândesc numai la cititorul obișnuit, ca editor, cred că-mi pot permite ca măcar în propria literatură să-mi stabilesc singur standardele.

Cât de mult poate influenţa traseul biografic al unui scriitor, destinul său literar? Unul dintre autorii despre care, de exemplu, Nabokov nu s-a exprimat, a fost Bulgakov, iar voi aţi aflat cauzele acestei tăceri.

Traseul biografic este totul, de fapt. E păcat că piața nostră de carte nu cunoaște instituția biografiilor de scriitori. Iată încă un minus pentru care trebuie să-i mulțumim cititorului obișnuit de mai sus, pentru că el e cel care reprezintă cererea. Bulgakov a avut un destin nefericit: nu poți spune însă dacă asta a fost bine pentru operă sau dacă o viață mai bună ar fi însemnat poate ca Maestrul și Margareta să rămână în stadiul de increat…. Imaginați-vă un Tolstoi care n-ar fi avut resurse, care ar fi trebuit să muncească pentru a se întreține… ar mai fi scris Anna Karenina? Sau, de ce nu, imaginați-vă că n-ar fi avut soția pe care-a avut-o. Unde-ar mai fi găsit un sac de box atât de obedient?

Ernu afirma că “şi situaţiile delicate se rezolvă, fireşte, tot cu ajutorul literaturii.” Ce nu poate fi rezolvat astfel, care sunt limitele?

Vasile Ernu e optimistul din acest dans al nostru. Eu cred că literatura poate doar unge balamale la nivel individual. Amintiți-vă pasajul în care Jorge Semprun vizitează casa lui Goethe din Weimar, undeva, peste deal de Buchenwald… Amintiți-vă nazistul bătrân care-l preamărește pe Hitler chiar atunci, la câteva zile de la încheierea războiului. Iar scena se petrece în casa lui Goethe… Ce rezolvă literatura? Nimic, pentru un imbecil.

Schimbul epistolar al vostru urmează un circuit, ca răspuns la informaţia oferită anterior de unul dintre voi, celuilalt. Ajungeţi, în unele epistole, să investigaţi şi istoria vechiului Bucureşti, pe urmele lui Joyce. Aţi descoperit, până la urmă, locul exact al cinematografului Volta?

Da, locul l-am identificat, pe strada Doamnei, însă topografia s-a schimbat total. Investigația noastră l-a implicat și pe regretatul Ioan Lăcustă. Uite, dispar cinematografele, dispar scriitorii, ce poate rezolva literatura?

Din aceste schimburi de păreri se creează un portret al scriitorilor şi operelor despre care dezbateţi, dar iau naştere şi poveşti fascinante pentru cititor. V-aţi pus problema că, scriind acest volum, unii cititori vor fi influenţaţi fie de Vasile Ernu, fie de Bogdan-Alexandru Stănescu?

Eu aș fi încântat ca un cititor să fie influențat de Ernu pentru că, repet, el este optimistul cuplului. Eu am parcurs un traseu sinistru în această carte: am plecat la drum plin de speranțe,cu o înflăcărare neo-romantică, i-aș spune, și am încheiat în plin spleen…

Ai afirmat în epsitola publicată în 19-25 mai 2007, în Suplimentul de Cultură următoarele: “ceea ce ne desparte nu e decât forma”. Titlul volumului de faţă se intitulează “Ceea ce ne desparte”. Cum aţi convenit asupra lui?

Titlul ne-a fost clar de la început: cea mai importantă calitate a prieteniei nostre literare a fost faptul că nu se baza pe asemănări facile. Am vrut să adâncim problema asta, pornind chiar de la pretextul nostru “conflictual”. Titlul a venit natural. În plus, când ne-am început epistolele, tocmai izbucnise scandalul Sorin Antohi, căruia îi apăruseră dialogurile cu Moshe Idel, intitulate Ceea ce ne unește… A fost și puțină ironie la mijloc.

“Într-o lume în care comunicare înseamnă media, iar media independentă nu există, publicarea unei cărţi are valoarea greutăţii unui tiraj în aur.”

Da, iarăși am fost ironic, dar și autoironic. Cred că singura miză a unui volum de non-fiction, într-o lume precum cea în care trăim, într-o țară superbă și fascinantă cum e România, este să spună adevărul și să acuze. În clipa de față nu mai există pagini de cultură în cotidiene. Acolo unde există, se ocupă de autopromovare: Adevărul. Sau găzduiesc horoscopul. Revistele de cultură, ori sunt conduse de găști culturale zonale, deci zac cu voluptate într-un etern provincialism, ori au tiraje nesemnificative. Scriitorul nu mai are voie pe scenă: câți scriitori își pot face părerile auzite în agora? Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăieș, Andrei Pleșu. Cam atât. Singura speranță rămâne în carte, fie că e tipărită sau e e-book.

Homo sovieticus, rievocato dallo scrittore romeno Vasile Ernu

di Horia Corneliu Cicortaș/FIRI

Il primo libro (Născut în URSS, Iași, 2006) dello scrittore Vasile Ernu, classe 1971, è stato da poco pubblicato in Italia, nell’ottima traduzione di Anita Natascia Bernacchia. (Vasile Ernu, Nato in URSS, Hacca Edizioni, 323 pp., 14 euro). Il volume  è composto da una serie di brevi frammenti autonomi che rievocano, in modo (auto)ironico, diversi aspetti della vita quotidiana nell’Unione Sovietica: da “Pioniere forever” o “Il sesso nell’URSS”, fino a “Cosa beve il cittadino sovietico?”, “La questione ebraica nell’Unione Sovietica” o “L’avventura sovietica degli oggetti”. Qui di seguito, una conversazione con l’autore del libro.

Horia Corneliu Cicortaș: A proposito dell’esistenza quotidiana vissuta dall’homo sovieticus negli anni settanta e Ottanta, rievocata nel libro, come ha vissuto la tua generazione le novità apportate dalla perestrojka?

 Vasile Ernu: Io sono prima di tutto un “prodotto” del periodo della perestrojka prima ancora di essere un homo sovieticus. Il periodo della perestrojka ha significato innanzitutto ribellione, polemica e molta apertura. È stato il periodo dei grandi cambiamenti e delle dimostrazioni continue. Allora ho imparato cosa vuol dire polemizzare, costruire argomenti, lottare e avere coraggio. È stato un  periodo delle speranze che svanite poi in questa interminabile transizione post-comunista. Per me, resta il periodo più bello.

Nel libro, io racconto la vita quotidiana in una duplice prospettiva: partendo dalla ma esperienza diretta, ma anche dall’esperienza di coloro che mi hanno raccontato il loro vissuto o le loro letture. Ma è un archivio personale e soggettivo, senza la pretesa di una verità storica e scientifica. Io voglio costruire un mondo che dice: sì, abbiamo vissuto nel comunismo, c’è stata repressione e dolore, ma in questo mondo le persone hanno vissuto, hanno amato, hanno cantato e ballato, hanno gioito e hanno pianto. È la nostra vita e non ci possiamo permettere di gettarla nel cassonetto della spazzatura.

 Rispetto ai cittadini di altre ex-patrie comuniste, senti qualche forma di solidarietà, di particolare interesse?

Penso che il mondo comunista abbia creato un certo tipo di cultura, di memoria, di esperienza quotidiana. Certo, esistono delle differenze importanti tra lo spazio sovietico e quello dei paesi comunisti dell’est, così come esistono grandi distinzioni tra il tipo di nazional-comunismo romeno (che a me sembra uno dei meno interessanti) e il comunismo polacco o ungherese. Ma vi è anche un legame comune. Per questo, quando incontriamo gente della stessa generazione degli ex paesi comunisti, abbiamo una moltitudine di racconti e di esperienze comuni. Invece, con una persona della stessa generazione appartenente allo spazio capitalista, le cose non stanno così, poiché abbiamo avuto una storia separata, anche se non così distante come può sembrare. Abbiamo anche con loro storie comuni perché la cultura di massa aveva già iniziato a funzionare anche nello spazio comunista e abbiamo avuto accesso, sia pure per poco tempo, a diversi elementi culturali occidentali (musica, film, cartoni animati, libri). Tuttavia, un certo tipo di esperienza sotto il comunismo ci rende molto più vicini all’interno dell’ex blocco comunista.

Come è stato accolto il libro sull’URSS in Russia e nei dintorni?

Riconosco di aver avuto piccoli timori riguardo alla sua ricezione nell’ex spazio sovietico e in particolare in Russia. In fondo, parlavo a persone che conoscevano benissimo quelle realtà. Ma le cose non sono andate proprio come pensavo. Sembra che il tempo crei un certo tipo di oblio, attivando un certo tipo di memoria. Vi è una nostalgia, una tenerezza rispetto al passato, rispetto ad un periodo scomparso. Sta di fatto che il volume ha riscosso un qualche successo sia di pubblico che di critica. La critica ha apprezzato questa miscela ben dosata di nostalgia, tenerezza e ironia; un ironia che manca nello spazio slavo. Per il resto, cerco di agire simultaneamente negli spazi che sento familiari: Romania, Repubblica Moldova e Russia.

Da quanto ne so, negli altri paesi post-sovietici il libro può essere ordinato solo per corrispondenza. Adesso si sta preparando una traduzione in Georgia e sto negoziando una per l’Ucraina. Naturalmente, il volume si trova, o almeno so che si trovava, nelle librerie della Repubblica Moldova.

In Romania, le prime edizioni del libro, targate Polirom, sono esaurite. Quando sarà di nuovo sul mercato romeno?

 La prima edizione è andata a ruba. C’è stata una seconda edizione, con un cd contenente testi del libro letti da Bogdan Ghiu e pezzi musicali della band russa Auktion. Poi, una terza edizione che si sta esaurendo. Il libro si trova ancora e l’editrice Polirom è interessata a pubblicare altre edizioni se ci sarà richiesta. Per uno scrittore, essere letti è la cosa più importante.

Dopo Gli ultimi eretici dell’impero, quali sono i cantieri letterari nei quali sei impegnato?

 Ho pubblicato qualche mese fa un libro insieme ad un amico, Bogdan-Alexandru Stănescu, che si intitola Ciò che ci divide. È un libro in cui polemizziamo attorno alle nostre ossessioni letterarie. Sto lavorando ad alcuni libri nuovi ma non so in che ordine usciranno. Mi è abbastanza difficile parlare dei progetti in corso perché non so come si svolgeranno. M’interessano alcuni temi chiari e i soggetti sono delineati. Sicuramente ne sentirete parlare quando usciranno, perché sono temi dolorosi che irriteranno molti.

I tuoi autori prediletti, la famiglia degli scrittori ai quali ti senti più vicino?

 Sono cresciuto con molta letteratura russa, per questo ne sono più intimamente legato. La linea Gogol mi è quella più vicina. Gogol e Bulgakov, ma anche Tolstoi e Cehov, Platonov e Babel. Come anche i più giovani Prilepin e Peperstein. Tra i romeni, mi piacciono molto i cronisti e gli avanguardisti. Nell’adolescenza, mi ha impressionato Panait Istrati. Ho letto tardi Preda e Rebreanu, ma non posso dire di avere con loro una grande intimità. Tra i contemporanei leggo Cimpoeşu, Lungu, Aldulescu, Cărtărescu (narrativa breve), Ilis e quasi tutti i miei colleghi di generazione.

La versione originale romena della presente intervista è pubblicata sul quindicinale Ora di Torino (n. 12, 27 genn. 2011).

Voci correlate: “Io non penso che la sofferenza sia la chiave di lettura del comunismo”. Dialogo con Vasile Ernu, a cura di Maria Luisa Lombardo, in eSamizdat (2008).

„Drumul lui Gogol şi al lui Joyce spre iadul personal“

Text-interviu de Simona Chitan in Adevarul / Marţi 28 dec 2010

Bogdan-Alexandru Stănescu şi Vasile Ernu au publicat un epistolar, „Ceea ce ne desparte“, în care fac o trecere prin marea literatură a lumii, fiecare susţinându-şi opţiunile literare

„Despărţirea de inocenţă”

Bogdan-Alexandru Stănescu, în vârstă de 31 de ani, joyce-ian prin excelenţă, spune că, după ce descoperi urâţenia vieţii, e mai uşor să-l înţelegi pe Dostoievski.

„Adevărul”: De ce ai mizat necondiţionat numai pe Joyce la începutul epistolarului vostru? Cum ai descoperit că Joyce a fost proprietarul unui cinematograf în Bucureşti?

Bogdan-Alexandru Stănescu: Pariul nostru a fost un simplu pretext, de unde şi simplitatea barbară a opţiunilor. Bineînţeles că un cititor serios nu ar putea să pună un pariu de acest gen. Am vrut să îngroşăm liniile tocmai pentru a putea lărgi apoi orizontul discuţiei. De fapt, ce ne-a făcut să pornim la drum a fost tocmai sentimentul că despre autorii mari se vorbeşte foarte mult, fără ca grupul majoritar (creator de se impersonal) să se întoarcă cu adevărat la cărţi. Ne-am inclus în această paradigmă tocmai pentru că aşteptam un imbold spre recitire. Sursa informaţiilor mele a fost biografia monumentală a lui Richard Ellmann. Obsesiile scatologice sunt revelate în scrisorile lui Joyce – poate cea mai frumoasă corespondenţă de dragoste ţinută vreodată. Cât despre cinematograful deţinut de Joyce, în parteneriat, pe strada Doamnei, am găsit chiar locul exact, cu ajutorul unui mare prozator român, care între timp a murit. E vorba despre Ioan Lăcustă.

Prin ce rezistă Joyce în literatura secolului XXI? Ce înseamnă Bloomsday pentru tine?

Joyce face parte din grupul acela de scriitori fără de care modernismul literar de secol XX nu poate fi conceput, alături de Marcel Proust, Hermann Broch, Virginia Woolf, Robert Musil, Samuel Beckett (da, îl arondez modernismului umanist, nu postmodernismului) sau Franz Kafka. Bloomsday, pe lângă o acţiune de marketing cultural bine pusă la punct de un oraş pe care Joyce nu l-a prea iubit, ca să fim sinceri, nu înseamnă prea mult pentru mine. Aşa cum nu înseamnă mult nimic din ce îndepărtează literatura de condiţia ei esenţială: solitudinea. Aşa cum dragostea nu e posibilă în grup (pentru că se transformă în orgie sau ritual de iniţiere), nici literatura nu se face/citeşte decât de unul singur.

Ce a însemnat toată această trecere prin „Canonul Occidental” al lui Bloom, prin lista lui Nabokov pentru a ajunge la Roth, Mandelştam, Bulgakov, Grossman sau Platonov?

Da, cuvântul trecere exprimă cel mai bine drumul nostru. L-am asemănat cu o călătorie cu poştalionul. În multe staţii am preferat să nu oprim, fie pentru că se făcuse târziu, iar în pădurea din apropiere fojgăiau sălbăticiuni, fie pentru că hanul era deja plin până la refuz. În fond, mi se pare penibil să-mi dau eu cu părerea despre Shakespeare (dacă vrem să abordăm cercul suprem al lui Bloom). Poate peste câţiva ani…

Bogdan-Alexandru Stănescu

Cum ţi-ai revizuit canonul literar şi ce te-a provocat  cel mai mult în acest schimb epistolar?

Nu am revizuit prea mult, eu personal nu am făcut altceva decât să citesc cu alţi ochi clasicii ruşi, să mă apropii de memoriile Nadejdei Mandelştam (pe care le păstram în bibliotecă ca pe sfintele moaşte, dar nu le citeam), să mă cert cu Grossman (iarăşi, fără motiv) etc. Cel mai profitabil a fost însă drumul în răspărul lecţiilor de literatură ale lui Nabokov: e uşor să dai cu Dostoievski de pământ atunci când te cheamă Nabokov. E prea uşor, poate. Când, însă, reciteşti Dostoievski la 30 de ani, adică după ce ai descoperit moartea, boala, urâţenia absolută a vieţii, când de fiinţa ta fragilă prin excelenţă deja depind alte câteva fiinţe chiar mai vulnerabile, ţi-e mult mai uşor să înţelegi ce vrea să spună, în fond, Dostoievski.

Cum ţi-ai reevaluat opiniile faţă de Gogol, Tolstoi, faţă de literatura rusă, în general? Cum găseşti literatura contemporană rusă?

Faţă de Gogol nu am reevaluat nimic. Este, în continuare, pentru mine, un scriitor genial. Ce am descoperit, citindu-i în paralel, a fost drumul comun, circular, parcurs de Gogol şi Joyce spre iadul personal. Aceeaşi circularitate a coborârii în infern, asemănată de Nabokov cu inelele unui vierme (şi, cum spune iarăşi Nabokov, cu inelele de pe omuleţul Michelin)…. La Tolstoi am învăţat să iubesc micile povestiri, micro-romanele, la fel la Dostoievski. Cartea asta a fost un exerciţiu în vederea unei despărţiri. Despărţirea de inocenţă…

Tânăr cronicar

Bogdan-Alexandru Stănescu, născut în 1979, a publicat cronici literare în cele mai importante reviste culturale, „Adevărul literar & artistic”, „Luceafărul” şi „Ziua literară”. Din 2004, a devenit producător executiv al emisiunii „Parte de carte”, realizate de Cristian Tabără la ProTV. Din 2005 a fost angajat ca redactor-şef al colecţiei „Biblioteca Polirom”, pentru a deveni director editorial în 2006. Este prezent cu un eseu în antologia „Generaţia 2000″ (Pontica) şi cu proze în antologiile „Primul meu fum”, „Prima mea călătorie în străinătate” şi „Prima mea carte”
(Editura Art).

„Poezia te salvează de nimicnicie”

Vasile Ernu, în vârstă de 39 de ani, afirmă că „lecţia Gogol” arată cum se produce o mare literatură şi îl consideră pe Bulgakov cel mai gogolian scriitor.

„Adevărul”: Poţi să-i faci un portret al lui Gogol în cinci rânduri?

Vasile Ernu: Un tânăr scriitor de provincie vine să cucerească capitala marelui imperiu fără a încerca să imite moda vremii, curentele literare dominante şi fără a încerca să-i imite pe scriitorii-cult ai momentului. El vine cu lumea lui şi o povesteşte de o manieră care fascinează pe toată lumea. În câţiva ani, acest straniu Gogol, cu câteva texte scurte şi un roman-poem pe jumătate ars reuşeşte să pună temelia a ceea ce se va numi „marea literatură rusă”. De la Dostoievski ştim că toţi scriitorii ruşi se trag „din  Mantaua lui Gogol”.

Până la urmă de ce „Mantaua lui Gogol” nu se plimbă şi pe malul Dâmboviţei lui Caragiale?

Parţial se plimbă. Tema „omului mic” prin care debutează literatura rusă odată cu Gogol este şi o temă caragialească.  Însă procesul e cumva invers. Gogol, şi pe urmele lui mai toată literatura rusă, reuşeşte să facă din problemele omului mic, din fapte nesemnificative, teme de mare anvergură. Micimile acestei lumi sunt transformate în problematici metafizice sau sociale de proporţii. La noi, procesul e invers: lucrurile mari, oamenii aparent importanţi, teme de importanţă majoră sunt aduse în derizoriu. Şi mai este un lucru greu de explicat: dacă din „mantaua lul Gogol” a ieşit o întreagă literatură, din „fracul lui Caragiale”, din păcate, nu. Întotdeauna m-am întrebat de ce Caragiale e singular şi nu a produs „urmaşi literari”.

De ce l-ai ales pe Gogol şi nu pe Tolstoi, Dostoievski sau Cehov?

Eu cred că literatura rusă are mai mulţi scriitori de factura lui Tolstoi şi Dostoievski, care scriu în aceeaşi manieră, cu acelaşi tip de problematică şi de intensitate apropiată. Evident că nu au avut acelaşi impact din multe considerente politice, sociale şi istorice.  Însă autori de factura şi stilul lui Gogol nu prea mai găsim. Poate doar Bulgakov se apropie de el, căci el este, cred eu, cel mai gogolian scriitor. Cehov e şi el un însingurat al literaturii, dar de el trebuie să te apropii foarte atent. E  unul dintre cei mai inteligenţi şi delicaţi scriitori ruşi. Te anesteziază când ţi-e lumea mai dragă. Pentru mine însă, Gogol rămâne cheia spre înţelegerea sensului de literatură. „Lecţia Gogol” este lecţia despre cum se produce o mare literatură şi mai ales cu ce se ocupă o literatură.

Cum te-a modificat acest schimb de idei?

Acest epistolar nu mi-a modificat canonul literar, însă m-a făcut ceva mai deştept şi mai modest. Mi-am dat seama că de multe ori anumite idei pe care le aveam despre unii autori erau  idei preconcepute, că trebuie să-mi pun tot mai des sub semnul întrebării propriile convingeri şi că ar trebui să mă apropii de unele cărţi cu mai multă modestie. M-am convins pentru a câta oară că literatura este un remediu bun împotriva propriei prostii şi ignoranţe. E un exerciţiu foarte bun care are o funcţie igienică.

Cum îl priveşti pe Stalin, criticul literar?

Una dintre temele mele preferate este legată de literatura şi relaţia ei cu  puterea. Stalin este un element-cheie în această ecuaţie dacă analizăm literatura rusă a sec. XX. Există o legătură foarte strânsă între Stalin şi scriitori precum Platonov, Bulgakov, Pasternak, Ţvetaeva, Mandelştam şi cam toată pleiada acelei generaţii. O luptă foarte inegală între Creator şi Dictator. Fiecare autor caută un anumit tip de strategie în raport cu Stalin. Acesta însă este cel mai bun lector al acestora şi de departe cel mai important critic literar al epocii. Cel care a înţeles cel mai bine acest lucru nu e naivul de Bulgakov, ci lucidul de Platonov. Încerc să analizez acest lucru în câteva epistole. Mi-ar plăcea să scriu o carte pe această temă.

De ce poezia e pentru tine „o problemă de viaţă şi de moarte”?

M-am apropiat foarte mult de poezie în ultima perioadă. Nu că aş citi mai multă, ci doar că am o simpatie mai mare. Am scris două epistole pe această temă şi ţin foarte mult la ele. De ce poezia este o problemă de viaţă şi moarte? Eu încerc să demonstrez un lucru destul de complicat: ultimul sens al poeziei, deci al esenţei literare pure, nu este esteticul, ci politicul.  Atât în rai, cât şi în iad poezia are o ultimă funcţie, care este una eminamente politică. Această analiză o pornesc de la observaţiile lui Şalamov din Gulag: în spaţiul în care omul îşi pierde ultimele elemente de umanitate cea care umanizează este poezia. Poezia, literatura te salvează de banalitate, prostie, nimicnicie, iar salvarea este un act eminamente politic.

Cum comentezi reproşurile aduse de Herta Müller faţă de tăcerea intelectualilor români în perioada comunistă?

Despre această temă am scris în „Ultimii eretici ai Imperiului”. M-am regăsit în ceea ce spune Herta Müller. Am afirmat acum câţiva ani şi îmi păstrez aceeaşi opinie: intelectualii români iubesc prea mult curtea sau preferă să rămână în raport nonconflictual cu ea, şi mai puţin exilul. Iar „rezistenţa prin cultură” naşte monştri ceauşişti şi stalinişti. Am şi argumentat în cartea mea de ce.

„Născut în URSS”

Vasile Ernu, născut în URSS în 1971, este absolvent al Facultăţii de Filosofie din Iaşi şi al unui master de filosofie din Cluj-Napoca. A debutat în 2006 cu volumul „Născut în URSS” (Polirom), distins cu Premiul pentru Debut al „României literare” şi al Uniunii Scriitorilor din România. „Născut în URSS” a fost tradus în Rusia şi în Bulgaria, fiind în curs de apariţie la edituri din Spania, Italia, Ungaria şi Georgia. În 2009 a publicat volumul „Ultimii eretici ai imperiului” (Polirom), care va fi tradus la Editura Ad Marginem din Rusia.

CONTROVERSĂ LUCRATIVĂ

Pretextul cărţii „Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc”, de Vasile Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu,  o constituie controversa legată de preeminenţa literaturii ruse sau a celei anglo-saxone: Gogol sau Joyce. Pornind de la „Lecţiile de Literatură” ale lui Vladimir Nabokov, fiecare dintre cei doi tineri îşi apără opţiunile literare. Un punct esenţial al dialogului e tocmai o anumită opoziţie între funcţia estetică şi cea socială ori, mai ales, politică a literaturii.

„Ceea ce-i desparte nu-i chiar pentru copii. Ernu e posedat de contextul operei şi evadează în teorie, Stănescu e «bolnav» de revelaţia sensului, a textului cu deschidere în infernul oricărei frumuseţi”, spune scriitorul Radu Cosaşu, în prefaţa cărţii.
„Pentru Ernu, poezia e o problemă de viaţă şi de moarte, pentru Stănescu «doar» o contaminare.

Febrili, scrupuloşi, oricum ciudaţi «pentru situaţia în care ne găsim», vor apela la bibliografii autorizate, la canonul Bloom, la lista Nabokov… Ca în toate poveştile bune, nu vom cunoaste sfârşitul acestui «pariu infantil». Ca în toate poveştile bune, va exista însă un «deodată» când inima începe să bată cu putere (i-am investigat pe cei mai mari dintre cei mari – niciunul nu ocoleşte acest moment cardiac)…”, apreciază Radu Cosaşu.

Info

Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc de Vasile Ernu, Bogdan-Alexandru Stănescu

„Din fericire, n-am prea fost injurati, poate si pentru ca sintem extrem de simpatici“

Bogdan-Alexandru Stanescu, autor al volumului Ceea ce ne desparte, alaturi de Vasile Ernu: „Din fericire, n-am prea fost injurati, poate si pentru ca sintem extrem de simpatici“

Interviu /Bogdan Romaniuc/Suplimentul de Cultura /Nr.293, 04-12-2010

Postalionul plecat de la Hanul lui Manuc a ajuns departe. Am calatorit alaturi de cei doi scriitori prin marea literatura a lumii. I-am reintilnit pe Dostoievski, Tolstoi, Platonov, Nabokov si Joyce. Locul meu, al cititorului, a fost in mijlocul diligentei. La stinga mea a stat Stanescu, la dreapta Ernu. De pe fiecare parte a diligentei auzeam cite o poveste. Ca sa nu ma ratacesc, am privit mereu inainte, ascultindu-l insa cind pe unul, cind pe celalalt. Am fost martor al experientei lor unice, in zeci de statii.

Desi ati pus un punct la finalul volumului, pare totusi ca diligenta nu s-a oprit. Vor mai fi si alte statii ale postalionului vostru?

Bogdan-Alexandru Stanescu: Sincer, nu stiu. Cred ca scrisorile noastre postalionarde s-au oprit in mod natural. Adica fiecare a luat-o pe drumul sau. Precum bine stiti, vorba lui Phillipide, rascrucea este „un loc rau“ unde nu e bine sa stationezi, mai ales noaptea, pentru ca risti sa te traga priculicii sau triculicii de mineca. Iar eu am scris toate aceste epistole noaptea. Dar diligentele isi urmeaza propriile statii, schimbam caii de posta oricind e nevoie. Undeva, in partea stinga, o luna singerie picteaza liziera padurii…

Vasile Ernu: Volumul a inceput cumva brusc, pe neasteptate, fara premeditare. Am discutat la o bere, ne-am ciondanit ca niste copii „cine-i cel mai mare autor“ si Bogdan mi-a aruncat manusa. El a scris primul text, iar eu am fost nevoit sa-i raspund. Dupa care lucrurile au continuat cumva de la sine. „Suplimentul de cultura“ ne-a gazduit, dupa care am mai haladuit pe la „Observator cultural“ si „Noua Literatura“. Au mai fost intreruperi din cauza stilului de viata mai aglomerat pe care-l avem. „Diligenta s-a oprit“ undeva. Cred ca e un ciclu, se inchide o bucla. Dumnezeu stie daca vom continua. Poate peste o anumita perioada ar merita incercata o reluare a discutiei. Pe noi ne-a ajutat foarte mult acest exercitiu: am citit aplicat, am redescoperit carti noi sau vechi, mi-am revizuit anumite opinii. De ce nu am mai repeta-o?

Daca ar fi sa „oferiti“ o statie si unui scriitor roman – asa cum au Gogol, Nabokov, Joyce, Bulgakov sau Platonov – la cine v-ati gindi?

BAS: Eu mi-as urma obsesia si as opri pentru a da nutret cailor in curtea hanului lui Emil Botta. As mai opri o data pe la Stefan Banulescu, nu as ocoli nici zone bune din Sadoveanu, din Caragiale, din Camil, din Breban, din Arghezi, din Nichita, din Mazilescu, din… Aia ar fi o alta carte.

V.E.: Sa stii ca m-am tot gindit in ultima perioada. Cred ca ar trebui mai intii sa fac mici sapaturi, sa incerc sa recitesc citiva autori. As reciti din clasicii secolului XX si as incerca sa ma apropii mai mult de scriitorii importanti ai perioadei ’60-’70 pe care nu-i cunosc atit de bine. As fi tentat sa fac niste interpretari putin diferite la Caragiale. Uh, avangarda romaneasca trebuie recitita si rediscutata. E mult subapreciata si estetizata excesiv. Mi se pare ca e foarte prost evaluata, iar miza ei foarte prost inteleasa. As reciti Panait Istrati si, mai ales, Constantin Stere, un alt mare nedreptatit. Cu el am ceva personal de impartit, caci avem tare multe lucruri comune.

Sa scrii scrisori, spunea Kafka, inseamna „sa te despoi in fata fantomelor“. Ce inseamna sa scrii scrisori in fata cititorilor si cum ati plasa corespondenta voastra in epistolarul romanesc?

BAS: A scrie in fata cititorilor, intr-un mediu unde reactia este aproape concomitenta cu publicarea, inseamna sa te supui unui test esential: acela al publicului inevitabil critic, mai ales cind se poate ascunde sub masca anonimatului internautic. Din fericire, n-am prea fost injurati, poate si pentru ca sintem extrem de simpatici. Dar hai sa nu ne luam prea in serios, va rog… A ne plasa „in epistolarul romanesc“ inseamna a ne da importanta prea mare. E o carte relaxata, scrisa de doi autori care nu s-au ferit de greseli, care si-au pus cenusa in cap cind a fost cazul si care n-au prea dus la bun sfirsit multe dintre proiectele pe care si le-au propus. De fapt, cred ca e o carte ideala pentru plaja… se citeste usor, mai ales daca ai citit autorii la care ne referim. Evident ca ma refer la o plaja din Vama Veche, dar undeva prin anii 2000, pe la jumatatea lui septembrie poate, cu putin vint si o bere rece in mina. La Ovidiu poate, dar nu pe banca de lemn, ci alaturi.

V.E.: Eu sint un fan al genului epistolar. A doua mea carte, Ultimii eretici ai Imperiului, e construita tot in acest gen, dar e total altceva decit acest volum. Acolo e „jucat“, aici vorbesc cu o persoana concreta, pe probleme pe care le ridica si la care trebuie sa raspund. Sint un admirator al apostolului Pavel, un mare specialist al genului. Si mai cred ca in vremuri de ruptura, de tranzitie, genul epistolar este foarte fecund. In acest moment este cel mai utilizat gen. Oare nu toti vorbim mai mult pe email, messenger, pe forumuri etc. decit fata in fata sau altfel? Tehnologia ne impinge cumva in aceasta epoca, la genul epistolar.

„Ceea ce ne desparte nu face altceva decit sa ne dea intilnire, dupa o lunga si aventuroasa calatorie circulara, intr-un punct comun.“ A fost doar o impresie de moment?

BAS: Hai sa ne intoarcem la luna aia singerie despre care vorbeam. Numai eu o vad, pentru ca stau in partea stinga a diligentei (in ciuda parerilor comune). Il las pe Vasile sa va povesteasca ce se intimpla pe partea dreapta. Fiecare priveste in alta directie, dar stam unul linga celalalt. Iubim literatura si sper ca asta e destul de vizibil. Pe Vasile, insa, il pasioneaza si circumstantele, extraliterarul, anecdotica legata de viata autorilor. Eu sint bagat pina la git in smircurile textuale si nu cred ca voi iesi vreodata de acolo.

V.E.: Ceea ce ne desparte ne si uneste. Ne desparte poate un anumit tip de traditie culturala, de sensibilitate estetica, de educatie etc. Venim totusi cu istorii si educatii diferite. Insa nu foarte diferite:  in arealul european, lucram cam cu aceleasi instrumente si metode de baza. Ne uneste insa pasiunea pentru carte, literatura.

Care sint scriitorii nostri care au dat foc – sau macar au incercat – „fabricii de vise“?

BAS: Nu stiu daca vreau sa intru in zona asta. Imi plac, in general, sabotorii. Mai mult decit demonstrantii. Imi place Scoala onirica, imi place Mazilescu, imi place Brumaru, imi place Botta. Acestia nu sint grevisti sau protestatari, ci, mai curind, fiinte ale noptii care taie cablurile si pun zahar in rezervorul motocicletelor de militie.

V.E.: Noi avem o cultura a fumegatului, nu a focului. La noi, din cind in cind mocneste ceva. Flacara nu se vede, se zareste doar fumul adiind si se simte un miros amestecat. Cum il descrie un scriitor rus (Leontev) care a trecut pe aici: „balkanski dimok“ (fum balcanic). Il vezi toamna daca mergi prin satele romanesti. Nu e nici foarte foarte dens si nici neplacut, dar uneori te face sa lacrimezi cind iti intra in ochi. E un miros amestecat de crengi si frunze de pomi fructiferi si copaci de tot soiul. Cam asa e si cu scriitorii nostri: stiu sa produca acest efect de „balkanski dimok“. Fabrica de vise nu arde, dar fumega. Iar la acest efect de fumigena se pricep foarte multi scriitori romani. Nu prea ne place focul si, mai ales, sa ne jucam cu el. Poate ca sintem o cultura tinara, iar focul este interzis copiilor. Cind o sa crestem mari o sa dam foc cu siguranta.

Cum definiti relatia scriitorului roman, de-a lungul timpului, cu „puterea“?

BAS: Nu e o zona unde sa ma pot aventura cu sufletul deschis. De altfel, cartea asta evita scriitorii romani. Poate Vasile s-a apropiat mai des de subiectul respectiv. Eu nu vreau sa parasesc traseul schitat in carte, nici sa-l grefez pe plaiurile mioritice. Si, iarasi, nu cred ca putem vorbi despre relatia Scriitorului Roman cu puterea. Fiecare scriitor roman a avut propria relatie cu puterea. Relatia cu puterea este una intima, aflata la granita cu obscenitatea. Pentru ca puterea e obscena, sub orice forma s-ar prezenta ea.

V.E.: Teza mea simpla pe care o tot repet este: literatura nu produce doar metafore si povesti frumoase, ci produce cu ajutorul metaforelor si sensuri. Literatura in esenta ei salveaza: social, cultural, te scoate din banalitatea cotidianului, te salveaza de prostie, iar salvarea este un act eminamente politic. Literatura nu este doar o fabrica de metafore, ci si de sens. Deci e si un gest politic, iar scriitorul in raport cu Puterea poate fi de curte sau de exil. In Romania, sint doua dominante culturale la acest capitol: o parte a intelectualilor, scriitorilor se apropie periculos de mult de Putere, de curte. E o traditie lunga pe care nu noi am inventat-o, insa noua ne place excesiv de mult acest anturaj al curtii. O alta parte incearca sa pastreze o anumita distanta care sa nu compromita, dar care nici nu presupune risc. Cum zice Daniel Barbu, „critica puterea atit cit ii permite aceasta“. E un risc zero. Si exista o ultima categorie, cea de exil, cea care-si asuma riscuri mari. La noi aceasta categorie este din pacate foarte subtire. Avem insa citiva „nebuni“ pe care eu ii admir si ii respect dincolo de gusturile mele estetice. Da, am avut si mai avem un Paul Goma, un Dorin Tudoran, un Dan Petrescu, ca sa-i amintesc pe cei pe care i-am urmarit mai atent. Interesant e ca acesti oameni sint astazi la fel de marginalizati ca in comunism. Oare de ce? Simplu: nici un regim nu vrea sa aiba de-a face cu scriitorii incomozi. Din aceasta cauza e bine sa-i tina intr-un exil, care nu e neaparat geografic. Puterea premiaza frazele frumoase, nu frazele incomode.

„Hai sa mai citim si sud-americanii“ sau „as fi vrut sa intru direct in arealul sud-american“ – numai indemnuri si promisiuni, nimic altceva… pina la finalul cartii. Ce ar fi totusi de spus despre romanul sud-american?

BAS: Hai sa recapitulam: am proiectat calatoria noastra in America de Sud in clipa in care Vasile a dus discutia pe planul relatiei de putere a scriitorului cu Primul Scriitor al Neamului. Vroiam sa demonstrez ca dictatura e un teren propice pentru realismul magic. De ce n-am mai ajuns? Pentru ca am recitit Un veac de singuratate si am ramas cu o greata asemanatoare celei de dupa infulecarea unui bax de ciocolata. Mi-am dat seama ca nu mai pot consuma asa ceva. Nici Carpentier, nici macar o carte care mi-a placut foarte mult in copilarie, Incident la Antares, a lui Erico Verissimo… Pot inghiti bucati consistente din Llosa si cam atit. Riscul acelei calatorii ar fi fost sa-mi arunc toate resentimentele asupra celebrului boom sud-american… Vezi, am plecat suparat pe Dostoievski si, dupa ce l-am recitit la aproape 30 de ani, il ador, il adoram pe Marquez si nu-l mai suport la virsta asta. Iar aici cred ca sta frumusetea, daca e vreuna, a acestei carti.

V.E.: Da, sint mai multe promisiuni in carte pe care nu le onoram. Nu le onoram mai degraba pentru ca discutia curge in alte directii. E o discutie vie, nu e contrafacuta si asta se vede. Uneori dorim sa o luam intr-o anumita directie, insa lecturile, discutia ne duc in alta directie. Acesta e farmecul acestor abordari libere care nu stii niciodata unde te vor duce. Ar fi fost placut si foarte interesant sa discutam si despre universul literaturii sud-americane. Este o literatura care-mi place mult si cred ca ne poate ajuta sa intelegem mai bine si ce se intimpla cu noi. Cred ca mi-ar fi placut sa privesc spre noi, spre cultura noastra, prin ochelarii literaturii sud-americane sau ai unor autori sud-americani.

Ceea ce ne desparte te trimite, vrei nu vrei, inapoi la cartile mari ale literaturii. Cui ii este adresat acest apel la lectura?

BAS: Eu m-am apelat singur, ca sa zic asa. Apoi am apelat la Vasile. Acum, as vedea printre cititori pe toti cei ce au pareri ferme despre marii clasici. Apelul in sine, indemnul este de a reciti. De a reveni in permanenta la cartile indiscutabile. Pentru ca, daca le lasi in stadiul de „indiscutabil“, mor, dispar. M-am adresat citorva fantome care imi poarta chipul: acela care eram in liceu, atunci cind citeam si Dostoievski, si Marquez, m-am adresat celui care eram acum 5-6 ani, cind scriam doua, trei cronici literare saptaminal, m-am adresat citorva oameni pe care-i stiu pasionati cu adevarat de literatura. Si, de ce nu?, m-am adresat dragului de Joyce, m-am rafuit cu desteptul de Nabokov si am dialogat cu toti strigoii care bintuie casa parasita a literaturii.

V.E.: Experienta scrierii acestei carti se bazeaza pe trimiterea la lecturi, la autori si carti clasice. Cel mai mare cistig al acestei experiente a fost revenirea la autori de prim rang si la carti importante. A descoperi carti noi, a redescoperi carti vechi si a te bucura de aceasta, a impartasi cu celalalt aceasta bucurie reprezinta un semn ca inca esti viu. Acesta e marele cistig pentru noi. Pe parcursul scrierii acestor texte, am avut multe rasturnari de situatie: ne-am revizuit anumite pozitii, ne-am schimbat opiniile, am inteles ca deseori am fost niste ignoranti blocati in niste clisee. A avea curajul sa recunosti ca ai gresit, ca esti dispus sa renunti la vechile opinii este un lucru extraordinar. Prostia poate fi invinsa prin literatura, prin dezbateri si polemici. As fi foarte bucuros daca experienta noastra se va transmite si cititorilor. Eu cred ca manualele de liceu ar trebui facute exact pe acest model: oameni vii, indragostiti de domeniul dat si totul pus in dezbatere, nu in formule moarte si clasificari de muzeu antic. Literatura este ceva viu: si Flaubert, si Tolstoi, si Joyce, si Gogol, si Caragiale sint contemporani unul cu altul si contemporani cu cititorul.

Care ar fi portretul scriitorului roman post-‘89?

BAS: Orice raspuns as da la aceasta intrebare ar fi reductiv si categoric gresit. In orice caz, ar fi lipsit de legatura cu obiectul discutiei noastre. Portretul scriitorului roman post-‘89 este portretul unor oameni dragi, intimplator scriitori, pe care i-am cunoscut si alaturi de care am crescut. Am inceput sa lucrez in redactia „Ziarului de Duminica“ in anul al doilea de facultate, la 20 de ani, alaturi de oameni ca Ioan Es Pop si Daniel Nicolescu, oameni care m-au invatat sa scriu. Pentru mine, ei reprezinta scriitorul roman. Apoi, anii de munca la revista „Luceafarul“ m-au adus iarasi intre scriitori romani de toate felurile. Sa nu uit nici anii petrecuti la Muzeul Literaturii…

V.E.: La acest capitol mie imi place sa ironizez si sa ma autoironizez. Scriitorul roman tinar care a intrat in plin capitalism salbatic, dar care inca mai pastreaza o multime de elemente din vechea lume, vechile obsesii etc. vrea doua lucruri: vrea sa fie recenzat pozitiv de Nicolae Manolescu si laudat la tv de Mihaela Radulescu. Adica scriitorul roman din capitalism vrea sa aiba si aura elitista din vechile regimuri, daca s-ar putea si privilegiile din acea perioada, dar si sa fie citit la nivel de masa. Si elitist, si de masa nu se prea poate. Noi am uitat ca nu mai exista demult ruptura clasica dintre „cultura inalta“ si „cultura joasa“. Ce trebuie facut e greu de spus: fiecare-si alege tema, stilul, strategia care-i sint la indemina, la care se pricepe si care vor tine atit cit il tin talentul si munca depusa.

Ce ar mai ramine din literatura noastra daca am trece-o prin cercurile lui Bloom?

BAS: Ramine destul, complexele acestea sint total lipsite de substanta. Avem o literatura buna, si spun asta dupa ce am consumat literatura romana timp de 10 ani non-stop, cu ochi de profesionist.

V.E.: Ar fi interesant de facut un astfel de exercitiu. Din pacate, la noi nu exista o dorinta a confruntarilor valorice, ci o obsesie a cuceririi unui spatiu. Cred ca am si scris in carte acest lucru. Obsesia literaturii romane, a scriitorilor romani e sa acumuleze premii (vezi obsesia Premiului Nobel) si sa patrunda in Istoria literaturii. Istoria literaturii este privita ca un spatiu de expunere. Ar trebui sa stim ca o astfel de abordare inseamna o forma de muzeificare, adica de anchilozare. Literatura vie, de regula, lupta impotriva muzeificarii, institutionalizarii, birocratizarii ei etc. Aparitia Istoriei literaturii lui Nicolae Manolescu si, mai ales, reactia la ea reprezinta o imagine perfecta a ceea ce spun. Scriitorii si criticii o citesc de la coada la cap, adica de la indice spre continut si masoara fiecare cit spatiu de expunere are. Deci, in acest context, Istoria literaturii devine un instrument birocratic, un muzeu de expunere. Intrebarea insa se complica: ea spune ce este sau ce nu este literatura?

Ernu in EVZ

Un interviu aparut in Evenimentul Zilei din 22 noiembrie 2010. Responsabila cu intrebarile Diana Evantia Barca.

După ce volume ca “Născut în URSS” şi “Ultimii eretici ai imperiului” au făcut vogă şi au bătut recorduri de vânzări, scriitorul a lansat, ieri, la Târgul Internaţional de Carte, cel mai nou volum, “Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc”.

MERGI ŞI CITEŞTE, URGENT!

Interviu cu scriitorul Vasile Ernu: Liliana Moldovan pentru Agenţia de presă AŞII ROMÂNI, Germania/ 12 noiembrie 2010

1.Voi începe dialogul nostru pornind de la convingerea lui Alexandru Paleologu că “lumea şi viaţa nu ar fi nimic fără cărţi”. Consideraţi că aceste produse spirituale şi culturale care au stat la baza evoluţiei civilizaţiei şi culturii omeneşti, care au primenit sufletul şi mintea miilor de generaţii, mai au acelaşi efect ca şi în trecut?

- Omul se diferenţiază de lumea din care a ieşit, cea naturală şi biologicică, prin capacitatea de a-şi crea propriul mediu social, politic şi cultural. El şi-a creat un soi de control al naturalului prin aceste ustensile culturale. Cartea este unul din elementele cheie. Este poate cel mai constant produs cultural pe care l-a creat omul. Naraţiunea, povestea, chiar dacă a trecut de la forma orală la cea scrisă nu şi-a modificat aproape deloc structura de bază. Dacă în muzică şi cultura vizuală au avut loc schimbări radicale, luând în considerare doar ultimii 200 de ani, ei bine, în domeniului marilor naraţiuni nu s-a modificat mai nimic. Eu tind să cred că un Michelangelo l-ar înţelege greu pe Duchamp, iar Bach ar avea probleme cu ascultarea unei muzici de Schonberg, însă un Homer sau Virgiliu nu ar avea nici o problemă să citească Tolstoi sau Nabokov. Cartea este cea care ne ajută să fim contemporani şi cu oamenii de acum 2000 de ani, iar ei sa fie cumva prezenţi în actualitate. Acesta e marele mister şi farmec pe care-l poate produce cartea. De aceea trebuie să luptăm ca ea să aibă un impact major în continuare asupra societăţii umane. Ea este şi rămâne cel mai important şi ieftin mijloc de educaţie a umanităţii. Fără ea ar fi greu să ne numim oameni.

2.Intelectualitatea românească nu poate scăpa de obsesia inutilităţii ofertelor culturale propuse de creatorii contemporani. Credeţi că putem găsi un mijloc de revitalizare a pieţei culturale româneşti? Există vreun secret al revigorării interesului publicului larg mai ales al publicului tânăr pentru lectură?

- Din punctul meu de vedere secretul se află în educaţie şi în găsirea unei căi proprii. E timpul să mai renunţăm la copierea modelelor occidentale. E bine să învăţăm de la alţii, să fim deschişi către o altă experienţă însă nu în măsura în care să ne transformam în simpli imitatori ai acelor modele. E ca şi în economie: nu putem trăi doar din ce produc alţii. O ţară care nu-şi produce propriile valori şi propria cultură, ci doar importă nu e o ţară, ci e doar un teritoriu. În această perioadă nici educaţia şi nici producţia culturală nu stă foarte bine. Educaţia este chiar într-o stare catastrofală iar asta va afecta enorm de mult viaţa socială, politică şi mai ales culturală a următoarei generaţii. Educaţia, sănătatea şi cultura trebuie să fie priorităţi naţionale, trebuie să existe acces gratuit la ele şi trebuie gândite strategii la nivel de ţară. Invaziile actuale nu se mai fac cu tancurile şi tunurile, ci cu banii, mass-media şi cu diverse mecanisme de consum. În acest moment noi suntem o colonie care nu mai produce mai nimic. Iar ce se mai produce nu ne mai aparţine. Cred că în următoarea perioadă va trebui să regândim din temelii societatea în care trăim.

3.Cine deţine cel mai important rol în procesul de răspândire a cărţilor? Scriitorii? Editorii? Profesorii? Sau bibliotecile cu campaniile lor de promovare a lecturii?

- Este un lanţ întreg. Totul porneşte din familie şi şcoală. Părinţii pot influenţa mult gusturile copilului. Copilul trebuie să aibă de mic acces la carte, să se obişnuiască cu ea, s-o îndrăgească. Din păcate copiii sunt crescuţi şi educaţi tot mai mult de televizor şi calculator şi mai puţin de oameni şi carte. Şcoala e la rândul ei un element foarte important. Societatea şi mediul socio-politic şi cultural transmit diverse mesaje, set de valori etc. Cu toate păcatele ei însă şcoala în perioada comunistă a avut un nivel general destul de ridicat. Noi, când eram mici, voiam să ne facem cosmonauţi, medici, ingineri, fizicieni, filosofi. Acum fetele vor să devina top-modele, iar băieţii fotbalişti. Este foarte important ce-ţi doreşti în viaţă, ce vise ai.

Fireşte că în procesul de producere şi răspîndire a cărţii şi infrastructura joacă un rol crucial pentru că te ajută să ai acces la librării, biblioteci etc. La noi, în loc să se deschidă cât mai multe astfel de instituţii, ele se închid. Sunt orăşele care nu mai au librării iar bibliotecile nu au mai achiziţionat cărţi de zeci de ani. E tragic.

Editurile ar trebui să deruleze cât mai multe campanii de promovare însă cele mai eficiente campanii de promovare a lecturii ar trebui să fie cele la nivel de stat sau a instituţiilor care reprezintă bresle întregi. În ţările europene astfel de campanii se fac anual. O campanie de acest tip presupune un mecanism mai amplu: televiziune, radio, manifestări, lecturi publice şi acţiuni de promovare realizate în şcoli etc. Şi nici nu e nevoie de bugete mari. Cu banii de la câţiva km de autostradă care oricum nu se face se pot reface multe lucruri din infrastructura culturală. Din păcate nu există viziune şi voinţă.

4. Cum s-au derulat lucrurile în cazul dumneavoastră, cine v-a pus prima carte în mână şi care sunt cărţile sau autorii care v-au marcat copilăria?

- Părinţii şi fraţii mai mari. Am trăit printre cărţi. Iar la şcoală m-am îndrăgostit de bibliotecă. Mergeam de două ori pe săptămînă şi schimbam cărţile. Până la finele şcolii generale am citit cam toată biblioteca şcolii. După aceea m-am mutat la alta mai mare. În URSS exista un cult al cărţii cum nu cred că a mai existat undeva. Eram educaţi şi chiar credeam în acest lucru, că URSS este ţara cu cei mai mulţi cititori: cea mai cititoare ţară din lume. Fireşte că era şi multă propagandă, aşa cum şi azi suntem spălaţi pe creier de alte forme de proagandă, însă convingerea că textul scris, cartea, este ceva esenţialmente bun ne-a ajutat să trecem prin multe necazuri.

5. Dar în privinţa scrisului? La ce vârstă şi în ce împrejurări aţi descoperit că doriţi să deveniţi un specialist în mânuirea cuvintelor, că doriţi sa vă faceţi scriitor?

- Nu am vrut să fiu scriitor. Nu mi-am propus. Voiam să fiu filosof. De aici vine şi pasiunea mea pentru reflecţie, dezbateri, analize, idei etc. M-am apucat să scriu mai mult din nevoia de a-mi regla nişte conturi cu trecutul meu. Voiam să repovestesc experienţa mea din spaţiul sovietic. Şi aşa am scris prima carte, după care a venit de la sine şi restul.

6. Evident, dacă citeşti mult nu înseamnă că te faci automat scriitor. Citirea cărţilor contribuie la ascuţirea abilităţilor de autor. Lectura stăruitoare şi munca permanentă, oricât de consecvente ar fi, nu sunt dătătoare de rod literar decât în prezenţa talentului şi a inspiraţiei. Care este raportul dintre talent şi efort creator? Câtă muncă şi cât talent ascunde un scriitor de succes?

- Uh. Proza, eseul şi genurile apropiate necesită un timp de lucru mai mare. Nu ştiu cum e la poezie că nu scriu poezie. Fie vorba între noi, a scrie nu e o ocupaţie atât de plăcută. Trebuie să stai câte zece ore cu fundul pe scaun şi cu ochii în calculator şi să scrii. E o muncă foarte istovitoare. Dar pentru cine e pasionat asta nu e un impediment. Trebuie, fireşte, să ai talent, însă munca e unul din factorii cheie. Talentul se dezvoltă prin multă muncă.

7.Cum definiţi succesul literar? Un scriitor de succes este cel care intră în graţiile criticilor literari şi se alege cu o cunună de premii? Ori succesul se măsoară prin numărul şi intensitatea semnalelor pozitive emise de publicul cititor?

- Odată am făcut un text pe această temă. Teza era simplă: scriitorul de succes din România vrea să fie lăudat de Nicolae Manolescu şi să fie citit de Nicoleta Luciu. Adică vrem să fim legitimaţi de cea mai importanta parte a criticii şi să fim populari, să fim citiţi la scară mare. Din păcate nu se prea poate aşa. Rar poate acoperi cineva o paletă atât de largă. Din păcate noi avem o ţară unde numărul cititorilor e mic şi în scădere. Practic scriitorii se bat pentru un public de câteva mii de cititori.

8.Dacă ar fi să concepeţi o idee publicitară concisă şi eficientă care să atragă atenţia şi să invite societatea la redescoperirea avantajelor lecturii, cum aţi formula-o?

- Viaţa îi este dată omului o singură dată pentru a nu muri prost: mergi şi citeşte urgent!

keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• A Room and a Half
• Cele mai bune filme rusești în 2011
• Vasile Ernu conferentiaza la Universitatea din Barcelona
• Catalog FILB, ediția a patra, 2011
• A patra editie a FILB – programul celor trei seri
• Un rus, un georgian şi un bulgar în limba română
• Vîsoțki – eroul vremurilor noastre (film)
• Născut în URSS în format e-BOOK
• Volumul Născut în URSS de Vasile Ernu a fost publicat în limba georgiană
• Sevara Nazarkhan din Uzbekistan

Cautare